vineri, 6 decembrie 2019

La HANUL VERBELOR cu Aurel Pop. „Autorul cărţii are un argument pentru noi, intenţia de a atrage atenţia cititorului asupra unor scriitori, fără a judeca autorul, ci opera, fenomenul scrierii de cărţi, dar şi atent la o posibilă istorie literară sătmăreană. El se înscrie într-o instituţie spirituală autoimpusă, alături de alţi iubitori de frumos născuţi pentru a fi români până la capăt, precum: Nina Ceranu la Timişoara, Octavian Doclin la Reşiţa, Lucian Hetco în Germania, Eugen Evu la Hunedoara, Adrian Botez în Moldova cea de lângă stele şi alte persoane care ar merita să fie pomenite în cartea de onoare a literaturii române pentru efortul de a sparge ziduri... ”




HANUL VERBELOR


Aurel Pop ne invită   La HANUL VERBELOR, o carte despre cultură, despre poezie şi despre faţa mai puţin văzută a sufletului românesc, despre discreţia valorii şi despre rezistenţa prin verbul care revigorează inima şi mintea. Cartea a apărut la Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008.
Este o carte de recenzii care atrage atenţia asupra fenomenului cultural la români într-o perioadă în care lumea pare preocupată de senzaţional în dauna plinătăţii vieţii şi a frumuseţii care vindecă.
În felul său autorul este un curajos, scrie despre alţi autori aşa cum ar dori să se scrie despre opera sa, o face din plăcerea de a scrie şi din bucuria de a lansa idei, oameni, teme, credinţe, nu îi pasă de şabloane şi cutumele necesare în literatura română de piaţă şi de ofertă strâmbă.
Aurel Pop se apropie cu multă tandreţe de poet, de cel care scrie, de scribul aparent anonim şi îl invită la hanul său pentru puţină mângâiere, pentru o masă copioasă de verbe cu arome adânci, îl invită la un popas de suflet, la odihna inimii.
Deşi pare o carte cu temă impusă, în fapt este o carte dinamică, despre mişcarea din adâncuri a culturii române, cea nevăzută în presa de fiecare zi sau de oamenii preşedintelui de la USR, despre modul cum se poate trăi frumos, cu metafora la butonieră.
Opera unui poet este un mare miracol în ochii autorului şi tratează această operă cu mult interes exact în acest sens, de miracol, prezentându-ne o geografie a sentimentelor, o istorie a iubirilor nevăzute, o politică a verbului uns cu vin tămăduitor şi undelemnul bucuriei.
Ochiul lui Aurel Pop prinde esenţa din opera celui care scrie, eliberându-se prin scris de fantasmele veacului, redescoperind cu fiecare autor o revelaţie tainică, menită să elibereze energiile celor care visează în plin real global, cu puşca pregătită după uşă. 
El reuşeşte să prindă esenţa, secretul operei şi a scribului în acelaşi timp, vede dincolo de cuvinte:   „ Lirica lui Ioan Nistor se distinge printr-o vitalitate aparte, ce aduce în paralel, un ansamblu imagistic de o densă prospeţime, discursul său auster se cimentează pe măsură ce poetul înaintează în vârstă, conştient că: „ exist doar atât cât scriu şi foarte puţin mai târziu”.
Cele treizeci şi trei de poeme însumează simbolic vârsta cristică şi sunt însoţite nu întâmplător de reproduceri grafice, îmbinate armonios cu textele poemelor”, scrie Aurel Pop despre Ovidiu Suciu.
Exemplele ar putea continua, dar ceea ce trebuie să reţinem despre Aurel Pop este că simte pulsul din opera creatorului, vede America de dincolo de gard, clipa de îndoială, locuinţa pentru strigăt, instrumentarul pentru vis, poemele pe cord deschis, duminica inimii, omul şi legenda, ori clipa în care Dumnezeu suspină, sau poate îndemnul la nesupunere, iar alteori aude poemul de dragoste, ca poem necesar, sau Bucovina care ne doare, ca parte reală a unei istorii neînţelese, pierdute în deşertul economic al Europei.
Aurel Pop are darul de a simţi versul care provoacă, versul care cheamă lucruri cu mister, sau profunzimea unui sentiment pe o secundă rătăcită în univers.
Felician Pop: „ Ridică-te dacă poţi, / Fă-ţi lacrima icoană / Fă-ţi neputinţa leac / Şi fierbinţeala înţelepciune / stai...”.
Petru Scutelnicu : „ într-o toamnă / tristeţea şi spaima au rămas afară din poem...”.
Magdalena Dorina Suciu: „ Doamne, cum se face / că mă leagăn / într-un car de aur / tras de două păsări ...”.
Din alt punct de vedere Aurel Pop vede opera în întregime, vede omul cuprins de melancolia verbului, priveşte peste umărul celor care caută viaţa într-un cuvânt scris pe marginea anotimpului.
Fiecare cuvânt ce intră în compoziţia poemelor lui Octavian Doclin are o viaţă zbuciumată, întrucât, în viziunea creatorului, poartă o dublă povară: spiritualizarea mediului redat, pe de o parte, şi, pe de altă parte, materializarea a tot ce e prea greu de imaginat...”.  Astfel,  analiza celor 55 de poeme apărute la moment aniversar pentru poetul Doclin, face să vedem un important autor al literaturii române contemporane, în anul 2005. „ La început a fost Cuvântul / Lipit cu geana de prima literă / a ieşit în lumină poetul...”.  
George Vulturescu este văzut ca un cronicar pe frontiera poesis, cronicile sale sunt semne ale puterii de creaţie în acest colţ de lume, poeţi importanţi, sau poeţi discreţi au intrat sub lupa acestuia. De fapt se poate reţine că George Vulturescu are un discurs ce merge alături de textul cărţii citite, îl însoţeşte şi este paralel la metaforă, fără a trece cu bocancii prin vers, cu delicateţea celui care ştie şi înţelege.

În cartea  La Hanul Verbelor, Aurel Pop insistă asupra fenomenului literar, scrie cu pasiune despre opere şi autori care au ars lângă o carte, s-au pierdut şi s-au regăsit într-un roman, despre autori care nu par a fi în prim planul vieţii literare, dar care spun ceva despre puterea de creaţie a poporului român, oameni care s-au bătut pentru operă, cu slăbiciunile lor, cu talentul şi puterea care au primit-o de sus, criticul impunând o direcţie acolo, la Satu Mare, aparent la margine de ţară, dar în inima României veşnice.
Autorul face remarci pertinente, într-un limbaj simplu, cu trimiteri profunde, este atent la mişcarea din hanul verbelor, reţine clipa care ar trece altfel neobservată, atent la mesajul pe care îl transmite cititorului, omului de cultură şi iubitorului de frumos, o atenţie care vine din luciditatea celui care zideşte sisteme, care vede dincolo de opera imediată, care vede fructul din cuvintele scrise cu migală.
El trăieşte febril lecturile, se regăseşte în câte un titlu, sau într-un vers, poet călător prin opera prietenului scriitor, vede din departele aproape lumea care doreşte o clipă de eternitate tangentă pe rata inflaţiei la români.
De la Satu Mare descoperim în Aurel Pop un poet, un critic, un pasionat de publicistică sub formele ei elegante, cu o bogată activitate literară, colaborator la reviste literare din ţară şi străinătate dar şi la presa locală, prezent în antologii relevante, simţind „ calvarul cuvintelor „, pentru a folosi titlul unui volum de versuri scris chiar de hronicar. Contribuţia sa la viaţa culturală este evidentă, prefaţa volumului este scrisă de domnul prof.dr. Adrian Botez şi el un neobosit hronicar, care reţine la rândul său: „Rămânem impresionaţi plăcut, în faţa acestei cărţi, în care valorile incontestabile ale culturii româneşti sunt montate în aur, cu un respect pios şi deplin meritat, precum briliantele nestemate...”.
Autorul cărţii are un argument pentru noi, intenţia de a atrage atenţia cititorului asupra unor scriitori, fără a judeca autorul, ci opera, fenomenul scrierii de cărţi, dar şi atent la o posibilă istorie literară sătmăreană.
El se înscrie într-o instituţie spirituală autoimpusă, alături de alţi iubitori de frumos născuţi pentru a fi români până la capăt, precum: Nina Ceranu la Timişoara, Octavian Doclin la Reşiţa, Lucian Hetco în Germania, Eugen Evu la Hunedoara, Adrian Botez în Moldova cea de lângă stele şi alte persoane care ar merita să fie pomenite în cartea de onoare a literaturii române pentru efortul de a sparge ziduri...
Aurel Pop nu ne invită într-un tren regal, ne invită la hanul verbelor pentru o întâlnire cu esenţa cărţii, cu miracolul de a zări logosul...

Constantin Stancu

Foto: Imagine din Retezat


 

Constantin Marafet, Întoarcerea țărmului, poeme, Editura Rafet, 2019. Poezia ca o speranță



Adrian Botez: Existența nu-i o călătorie de plăcere! „Universul creat de scriitor este dinamic, împins de forțele divine cedate omului: luntrea se leagănă printre ceruri (nu pe cer), scripcarul (artistul) își pune Scripca sub bărbie, flăcăii vâslesc aurore boreale, există o deltă de rime, o prostie cosmică, un complot lingvistic, nopți fără sfârșit etc. ”


Existența nu-i o călătorie de plăcere…

Un titlu mai puțin obișnuit pentru un volum de versuri: Matrozii se sfințesc cu fiecare port!*
Prof. dr. Adrian Botez, poet încercat, cu o viziune solidă și originală, ne propune, prin volumul publicat la Editura Rafet în anul 2019, poeme încărcate de spiritualitate, de cultură, de taine, de paradigme și judecăți. 
Făcând referire la matrozi, la marinarii simplii și muncitori de care depinde călătoria pe marile oceane, poetul ne pune în fața ochilor responsabilitatea omului raportat la universului creat, necesitatea implicării lui în modelarea vieții. Cu fiecare port, cu fiecare loc unde poposesc, matrozii, prin ceea ce fac, se apropie de Creatorul care i-a pus pe valurile cosmosului dantelat. Ei sunt chemați să fie activi în modelarea universului văzut și nevăzut, să vadă dincolo de naufragii, de căile luminate ale lumii, de tragediile în care sunt implicați oamenii. Ei pot salva lumea… Crist este cu ei, până la urmă pământul este o navă care călătorește în timp și spațiu, o navă care ne oferă șansa vieții și a demnității existenței. Omul călătorește și el în trupul lui firav…
Volumul de versuri se compune din mai multe secțiuni cu legătură între ele:
-          Partea I: Matrozii se sfințesc cu fiecare port;
-          Partea a II-a: Scurgeri toxice;
-          Partea a III-a: „Nu judecați, pentru ca să nu fiți judecați!”
-          Epilog.
Volumul ne prezintă și câteva date despre Adrian Botez, scriitorul, plus aprecierile critice asupra operei sale… de-a lungul timpului.
Lumea în care navighează individul este o lume periculoasă, judecata pentru tulburarea armoniei este necesară și posibilă, călătoria inițiatică are ca efect consolidarea adevărului, a principiilor, a zestrei de lumină.
Ca de obicei, Adrian Botez își etalează cultura, prezintă cititorului rădăcinile spirituale ale existenței, modelate de un stil dens și frust, limpezit de zgura memoriei. El apelează la motivele tradiționale ale folclorului românesc, la cuvinte înalte legate de cuvinte obișnuite, uneori dure. Poetul nu dorește să șocheze, el provoacă cititorul, îl cheamă în jocul literaturii și al vieții. Judecata face parte din salvarea vieții, lumea se desăvârșește prin decizia divină, necesară.
Personajele acestei povești, pe marile oceane ale universului, sunt matrozii, munții – martorii lui Dumnezeu, Zâna de Lumină, marea, copacii, portul, stânca, Arca, patria, icoana și, evident, Demiurgului.
Poemul este literatură și imprecație, rugăciune și cânt, expunere și eseu; temele sunt dense, cu sens și motivante.
Universul creat de scriitor este dinamic, împins de forțele divine cedate omului: luntrea se leagănă printre ceruri (nu pe cer), scripcarul (artistul) își pune Scripca sub bărbie, flăcăii vâslesc aurore boreale, există o deltă de rime, o prostie cosmică, un complot lingvistic, nopți fără sfârșit etc.
Pentru reușită e nevoie de armonie, o temă tot mai prezentă în volumele poetului. Este o armonie în lume, există una interioară, necesară pentru om, pentru a-l menține ca ființă unică în labirintul dintre galaxii. Poetul accentuează pe gloria finalului, pe îndrăgostiții care se plimbă prin Copou, pe Nunta din Munte. Temele poemelor sunt diverse, profunde, livrești, sfințite de călătoria matrozilor în univers.
Unele poeme au mesaje înalte spiritual, altele sunt concrete, altele au ceva mistic, echilibru este mereu căutat. Lectura volumului nu este ușoară pentru cititor, poetul mereu cheamă la gândire, la contemplație, la decizie, la credință. Valorile creștine răzbesc sunt crusta ideilor precreștine, idolatria este învinsă de Crist ca personaj central al istoriei, ca personaj care este istoria în sine.
Existența nu este o călătorie de plăcere. Omul va trebui să ia de la început viața, oriunde și oricând, trebuie să aprofundeze, să fie lucid/ treaz și pregătit să acționeze conform cu marile forțe divine din Creație.
„vei pleca de undeva – spre a ajunge/ altundeva: niciunde – nicio o scofală – de pielea ta…/ numără Corăbiile – din zece în zece/ și – poate - - ți va trece pofta  de-a tot petrece” (Existența nu-i o călătorie de plăcere, p 27).
Naufragiile fac parte din viață, ele apar strategic de-a lungul timpului, reprezintă puncte de reper în existență, ele luminează pe cel atent. Ideea de bază: Cine a suportat un naufragiu va suporta toate naufragiile, se luminează, va birui neputința și forțele negative, idei reflectate în poemul Învățătură (p. 30). 

Armonia necesară, ca stare de vibrație supremă a ființei, se realizează prin ritmuri vechi, prin mișcarea cuvintelor în filele Cărții, prin căutarea lui Dumnezeu, matrozii așteptând mesajele de pe pământ, neînduplecați… Poemul are un titlu declarativ: Visul meu de armonie – cel frumos… (p. 41).
Adrian Botez simte dimensiunea spirituală, o descrie subtil în mai multe poeme, Îmblânzitorul de bezne fiind unul cu impact pentru cititor: „îmblânzitorul de bezne își/ scutură – discret – din cinci în cinci/ minute – trusa cu scule// după subtilul ăst/ zgomot – îți poți da seama când/ va ajunge la poarta ta – la soarta/ta// deci – ești – mereu/ pregătit – să/ numeri fiorii/ Ființei de Scule” (p. 53).
Realitatea imediată este prinsă în poemul Duminică – în fața blocului, poetul descriind simplu, cu impact, ziua în care oamenii joacă table, discută problemele lor concrete, de la problema gunoiului la rețetele de prăjituri și la relația seacă bărbat femeie în blocul rezervat celor care fac din nimic marea problemă a destinului. O lume pierdută în altă lume, captivă unor stări de lucruri, din care nu poți evada. Presiunea unei societăți bolnave spiritual îl îndeamnă pe poet să adreseze o petiție către Dumnezeu cu mult curaj: „e-atâta zgomot și/ gălăgie – pe lumea asta – încât/ am asurzit// de când am asurzit – mă simt ca un înger – sau ca un schivnic erudit” (p. 65). Poetul, singur în limbajul său, se cere afară din univers…
Despre problemele zilnice, descoperim în volum o doină a necazului (p. 74). Necazul îi pune omului cuțitul în gât, asaltat de problemele zilnice. Stilul unei doine din popor arată cititorului că amărăciunea este prezentă în viața de zi cu zi a cetățeanului, ca un șlagăr mereu la modă…
Tensiunea relațiilor dintre oameni este redată în câteva poeme dedicate „Părintelui Cain”, cel care a răzbit în istorie prin crimă. Iată, crima ca justificare în fața istoriei. Problema destinului poetului în colectivitate este redată în poemul Problema existenței poetului, o lume fără poeți este un din care armonia a dispărut.
Adrian Botez a atins multe teme și probleme contemporane în acest volum. Unele vin de departe, din istoria complicată a lumii, din trădări și suferință. Alte probleme sunt actuale, altele subtile, îngrămădite de insul modern în zona întunecată a existenței.
Fiecare poem începe cu literă mică, versurile sunt rupte în multe idei, virgula este înlocuită de linioara dintre propoziții, ca un cuțit. Se folosesc cuvinte provenind din filozofie, teologie, știință, teosofie, istorie. Miturile invadează și ele materia moale a poemului, privirea scriitorului este îndreptată spre adâncurile lumii, pe care matrozii își poartă luntrea/ corabia/ transatlanticul…   
Despre opera lui Adrian Botez au scris mai multe persoane iubitoare de cultură, el fiind prezent în mediul literar prin cărțile scrise, prin poziția de cărturar, fiind propus de Asociația DacoRomână la Premiul Nobel pentru anul 2017. Luminița Aldea reține: „Prin slovele domnului Adrian Botez ieșim din băltirea puturoasă a postmodernismului (…) și ne mutăm cu slovele în teritoriul literaturii adevărate, unde există mari teme și înălțări de neatins, spre care poetul, ca un Icar, vrea mereu să zboare. Poezia și-a regăsit aripile, a redevenit zbor!” (Aprecieri critice asupra operei lui Adrian Botez… de-a lungul timpului…, p. 152).
Autorul nu este un poet la modă, din contră, solicită cititorul, îi prezintă fața înaltă a culturii raportat la fața de jos a realității crude. El s-a achitat de sarcina sa prin poemele scrise și în care a pus multă suferință, pentru a releva dinamica adevărului într-o lume frântă, apocaliptică…

Constantin Stancu
Noiembrie 2019

*Botez, Adrian, Matrozii se sfințesc cu fiecare port, poeme, 191 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Cartea este dedicată soției, Elena; Coperta I: Ivan Aivazovsky (1817 – 1900) – Shipwreck near Gurzuf (Naufragiul lângă Gurzuf), 1898.  

Sursa: Revista „Boema”, nr. 12/2019 / Petre Rău



Revista „Boema”, nr. 12/2019. Semnal, sumar, lecturi libere, redacția. Cărți, autori, teme de actualitate, literatura sub semnul anotimpului și a sărbătorilor



vineri, 29 noiembrie 2019

Constantin Marafet: Țara zidului amar... Roman, aventura unei conștiințe în meandrele istoriei



Sonia Elvireanu: Le souffle du ciel... Semnal, poezia în limba franceză


Noul cer, noul pământ


Foto: MC Cliff - Un cer nou și un nou pământ
Sursa: https://ro.pinterest.com/search/pins/?q=cliff%20mcraynold&rs=rs&eq=&etslf=6220&term_meta[]=cliff%7Crecentsearch%7C2&term_meta[]=mcraynold%7Crecentsearch%7C2


CAMERA DE SUS



Te caut cu privirea printre pietoni, poliţişti şi microbişti,

te caut zadarnic, oraşul îşi acoperă mirajul cu tentacule albastre...



Te-aş putea recunoaşte după glas, dar nu şopteşti în mulţime,

ziua este prea adâncă, mai adâncă decât răsăritul care trece repede...



Mă întorc la cuvintele care îşi arată consoane de fosfor,

care dau sens acestei zile în care aş vrea să te găsesc,

dar se pare că ziua aceasta nu a existat,

a fost doar o cameră undeva sus la etajul de sus,

situat între pământ şi ecoul cerului,

o cameră unde ne-am fi putut întâlni...  

C Stancu 

Eugen Dorcescu: Din amintirile unui scrib. Cum am lucrat la Versiunea Bartolomeu Valeriu Anania a Sfintei Scripturi



Eugen Dorcescu

Din amintirile unui scrib. Cum am lucrat la Versiunea Bartolomeu Valeriu Anania a Sfintei Scripturi

Biografia mea literară, drumul meu în viaţă şi în literatură – aşa cum  sunt ele şi atâta cât sunt – au întâlnit, la anume răspântii, o seamă de personalităţi, pe care, aş înclina să cred, le-a rânduit acolo Providenţa. Debutul în revistă (“Luceafărul”, Bucureşti, 1971) mi-a fost vegheat de Alexandru Philippide, Ştefan Bănulescu şi Cezar Baltag. Cel editorial (Cartea Românească, Bucureşti, 1972) – de Marin Preda, Mircea Ciobanu şi Mihai Gafiţa. Receptarea creaţiei mele, în exegeza românească, îi datorează enorm Profesorului Virgil Nemoianu, geniului său hermeneutic. Iar dincolo de hotarele ţării (cu deosebire în lumea hispanică), poezia mea este cunoscută graţie unor confraţi de gust şi de talent, ce s-au silit fie a o traduce (Rosa Lentini, Coriolano González Montañez), fie a o include în prestigioase antologii şi a o comenta (reputaţii scriitori şi profesori Andrés Sánchez Robayna şi Jaime Siles, poetul şi pictorul Fernando Sabido Sánchez, autor al unei monumentale enciclopedii de poezie universală contemporană etc.).


Toate acestea – la un palier precumpănitor estetic. Cât despre domeniul strict spiritual, am avut şansa de a mă afla, nu puţină vreme, în preajma unor ierarhi iluştri: Părintele Nicolae Corneanu, Mitropolit al Banatului, şi Părintele, de pioasă aducere-aminte, Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolit al Vadului, Feleacului şi Clujului.
Aşadar, ca om şi scriitor, mă pot considera fericit. 
                       
                                                      *
Pe Părintele Bartolomeu Valeriu Anania l-am cunoscut numai în duh. Nu  ne-am întâlnit niciodată faţă către faţă. Ceea ce nu ne-a împiedicat – ci, poate, dimpotrivă – să comunicăm profund şi esenţial. Am corespondat, ne-am dăruit cărţi, am purtat repetate convorbiri telefonice. Şi, mai presus de toate şi de orice, am trudit împreună (mă încumet a zice), dar în măsuri mult diferite, fireşte, la ediţia din 2001 a Sfintei ScripturiBiblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli.
                                                        *
Între aceste “numeroase osteneli” se înscrie şi modesta-mi slujire. Este punctul cel mai înalt al muncii mele de editor, la fel cum, pe de altă parte, stihuirea Psalmilor, a Ecclesiastului, a Pildelor şi a Rugăciunii regelui Manase alcătuiesc rodul cel mai de preţ al carierei mele literare. Părintele Bartolomeu a tălmăcit şi comentat – cu harul său  şi cu erudiţia sa – textul sacru; eu am hărnicit (alături de alţii) la corectură şi la revizia finală.

                                                         *
Dar iată cum a început totul.
În 1993, chiar înainte de Paşti, am publicat ediţia I a Psalmilor în versuri, la Editura Excelsior, Timişoara. Îndată după imprimare, am trimis câte un exemplar Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, Înalt Prea Sfinţiei Sale Părintelui Mitropolit Nicolae, precum şi Înalt Prea Sfinţiei Sale Părintelui Mitropolit Bartolomeu. Am primit, la scurt timp, scrisori de felicitare şi de mulţumire. Tot în 1993, am cumpărat, de la standul Catedralei Mitropolitane din Timişoara, Noul Testament, ediţie de probă, izvodită de Părintele Bartolomeu, în vederea versiunii integrale a Sfintei Scripturi, după cum suntem înştiinţaţi în Nota asupra ediţiei: “Potrivit unei vechi tradiţii, această primă tipărire se consideră ediţie de probă. Observaţiile (motivate filologic şi teologic) vor fi mai mult decât binevenite, în vederea unei ediţii ulteriore îmbunătăţite, ca şi pentru pregătirea Bibliei integrale în noua versiune”  (p. IX). Am citit textul, am găsit un număr de scăpări, le-am corectat, dar – de ce, oare? – nu  am avut curajul să le semnalez.
                                                         * 
După patru ani, în 1997, am tipărit, la Editura Marineasa, din Timişoara, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a Psalmilor în versuri. Un exemplar a luat drumul Clujului. Mi s-a răspuns cu: Valeriu Anania, File de acatist, Editura Arhidiecezană, Cluj, 1996 (“Poetului Eugen Dorcescu, cu mulţumiri pentru Psalmii în versuri. V. Anania – Bartolomeu al Clujului – martie 1997”). În acelaşi an, şi tot la Editura Marineasa,  am publicat, premieră, aş zice absolută, în cultura noastră, Ecclesiastul în versuri. Însemnările mele din vara lui 1997 îmi reîmprospătează memoria: Ecclesiastul în versuri a plecat spre Cluj-Napoca, spre Părintele Bartolomeu, în august 1997. A urmat scrisoarea de confirmare a primirii.
Şi fluviul vremii şi-a continuat curgerea.
                                                       *
Momentul crucial al conlucrării noastre, şi al întâlnirii noastre în spirit, se leagă de apariţia, în 1998, a Pildelor în versuri (de asemenea la Editura Marineasa). Atunci, ca răspuns la darul noii mele stihuiri,  mi-a venit de la Cluj-Napoca Psaltirea. Versiunea Bartolomeu Valeriu Anania, însoţită de o succintă dedicaţie: “Poetului Eugen Dorcescu, cu mulţumiri pentru Pildele în versuri. Bartolomeu al Clujului. Iunie 1998”.
Am purces numaidecât la studiul Psalmilor şi al comentariilor infrapaginale. Şi, cum se întâmplă, când e vorba de o ediţie de probă, am descoperit mai multe erori tipografice. Le-am notat şi, după câteva zile de ezitare, le-am pus într-un plic, alăturându-le o misivă în care îl rugam pe Părintele Bartolomeu să-mi ierte îndrăzneala, să nu se supere din pricina acestor corecturi,  dar m-am considerat dator, în calitatea mea de scriitor, de editor şi, mai cu seamă, de creştin, să-i aduc la cunoştinţă că textul este susceptibil de unele ameliorări filologice. Răspunsul a fost prompt şi categoric: nici pomeneală de supărare! Ca un desăvârşit cărturar ce era, Părintele îşi exprima gratitudinea că am citit cu atâta atenţie Psaltirea. Înţelesese, din primul moment, de atunci, din 1993, că iubesc Scriptura şi că mă străduiesc să-i cuprind şi să-i  aprofundez  mesajul – o va spune, de altfel, răspicat, în 2003, când a binevoit să însoţească volumul meu antologic Biblice (în care am pus laolaltă Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri şi Rugăciunea regelui Manase) cu o recomandare pe Coperta a IV-a*. Implicit – şi explicit – mă încuraja să stărui.
                                                      *
Din acea clipă au început să-mi sosească, una după alta, cărţile profetice, sapienţiale şi poetice ale Bibliei, “întocmite – aflăm, de fiecare dată, din Nota asupra ediţiei   prin metoda comparativistă...în osteneala de a restaura prezenţa şi autoritatea Septuagintei în tradiţia biblică ortodoxă (românească)”. Astfel, în anul 1998, am primit Cântarea Cântărilor (“Poetului Eugen Dorcescu şi iubirii sale pentru limba română, cu îmbrăţişare. Bartolomeu al Clujului. August 1998”) şi, cred, Cartea lui Iov (apărută la Editura Anastasia, fără an). În 1999 – Cartea profetului Isaia (“Domnului Eugen Dorcescu, cu cele mai bune doriri. Bartolomeu al Clujului”) şi Cartea profetului Ieremia (“Domnului Eugen Dorcescu, din toată inima. Bartolomeu al Clujului”), în 2000 – Cartea profetului Iezechiel, Poezia Vechiului Testament (“Domnului Eugen Dorcescu, cu repetate mulţumiri pentru sprijinul filologic, omagiu. Bartolomeu al Clujului. Mărţişor 2000”), în 2001 – Cartea profetului Daniel şi ale celor doisprezece profeţi mici (“Domnului Eugen Dorcescu, cu cele mai bune doriri. Bartolomeu al Clujului. Ianuarie 2001”). După ce intram în posesia unei cărţi, începeam de îndată lectura, identificam eventualele greşeli, le notam şi, când isprăveam, îi expediam Părintelui lista cu ceea credeam că se cere remediat.

                                                     *
Şi a treia etapă.  Joi, 27 iulie 2000, am expediat la Cluj un set de corecturi la Cartea profetului Ieremia. După aproximativ trei săptămâni, are loc un foarte important eveniment, legat nemijlocit de această  secţiune a Cărţii Sacre. Transcriu, din vechile mele însemnări, acel memento: “...ieri...la prânz, poşta mi-a adus, de la Părintele Anania, Cartea lui Iezechiel şi un volum al său (Valeriu Anania, Dincolo de ape. Pagini de jurnal şi alte texte, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000: ‘Poetului Eugen Dorcescu, cu îmbrăţişare colegială. Valeriu Anania. August 2000’), plus o scrisoare. În cuprinsul scrisorii, Părintele Bartolomeu îmi mulţumeşte pentru observaţiile la Ieremia, se declară foarte impresionat de ‘acribia’ mea şi îmi propune să fac eu corectura ultimă (BT-ul) la întregul text al Bibliei...” (Sâmbătă, 19 august 2000).
Am căzut pe gânduri. Era o mare cinste, însă, concomitent, o mare răspundere. O piatră de încercare. Şi, tocmai de aceea, era cu neputinţă să refuz.
Drept consecinţă, după cum găsesc în aceleaşi note, luni, 21 august 2000, ”în zori, am fost la poștă, să-i trimit părintelui Anania o epistolă (îi mulțumesc pentru cărți: Iezechiel și cea semnată de Dânsul și îi spun că accept colaborarea...)”.
                                                      *
De fapt, colaborarea începuse de mult (acum dobândea limpezime, conştiinţă de sine, statut), debutase cu acea primă parcurgere a Psaltirii. Și a continuat, cu fiecare carte biblică ce-mi parvenea de la Cluj. După această clarificare a perspectivei, având lângă mine o mare parte din text, am reluat, și mai atent, în orizontul corecturii ultime, pagină cu pagină, șir cu șir, notă cu notă, Sfintele Scripturi. Iată ce adăugam în Jurnal, la data de 11 ianuarie 2001 (Joi): ”Azi am primit de la Părintele Bartolomeu Cartea lui Daniel și 'prorocii mici ', o agendă, un calendar, o felicitare. Toate într-un plic. Îmi scrie că, până în mai-iunie, Biblia va fi gata pentru tipar. Aștept, deci, să-mi vină textul la BT”. Iar la 4 martie 2001 (Duminică): ”Azi am terminat de (re)lecturat (și de corectat) Iezechiel, ceea ce înseamnă că tot ce am eu aici din versiunea Părintelui Anania a Bibliei e străbătut (poate doar Plângerile lui Ieremia să fi rămas cu o singură lectură). Acum aștept o veste de la Cluj”.  Sau, luni, 19 martie 2001: ”spre seară, am pregătit un plic pentru Părintele Bartolomeu (volumul meu de poezie, recent apărut, Exodul, ca dar la împlinirea celor 80 de ani, în 18 martie –  ‘coincidență semnificativă’, i-am scris, după spusa lui Jung – dat fiind că eu am aceeași zi de naștere,  și o felicitare...”).
                                                          *
În fine, reper decisiv, joi, 17 mai 2001, la ora 13,30, prin priori-post, mi-a intrat pe uşă Pentateuhul. Peste cinci zile, marți, 22 mai, la ora 8 dimineața, m-a sunat Părintele Bartolomeu și am vorbit îndelung. Luni, 28 mai 2001, am expediat textul revizuit. Reproduc o notiţă din 30 mai 2001 (înainte de o călătorie în Germania şi Belgia): ”Nădăjduiesc să ajungă azi la Părintele Bartolomeu corectura Pentateuhului...Iar la întoarcere – cum îmi spune Părintele – voi primi Cărțile istorice”.
                                                           *
Așa s-a întâmplat.  În septembrie, eram încă adâncit în lectură. Cărţile au venit, mi-au pus la încercare privirea, priceperea şi condeiul, după care s-au întors, primenite, alipindu-se una alteia, spre a întocmi, sub ochiul savant şi inspirat al Părintelui Bartolomeu, Marea Carte. Am lucrat mult, cu bucurie, cu spor şi cu folos, şi munca noastră s-a încheiat cu bine.
                                                          *
În vara lui 2002, am avut dinainte, proaspăt tipărit, un exemplar din monumentala ediție 2001 a Sfintei Scripturi, purtând pe prima filă, în dreapta, sus, înveşmântate în caligrafia bine cunoscută mie, următoarele slove: ”Domnului Eugen Dorcescu, cu mulțumiri pentru prețioasa colaborare la alcătuirea acestei cărți. Bartolomeu. August 2002”.

Îşi poate dori un scrib mai mult decât atât?

După cum am mărturisit, versificând (stihuire interpretativă), demult, în 1998, o doxologie din Pilde:
Puternic turn e Numele divin,
Spre care drepţii şi-nţelepţii vin.
Primeşte-ne, sub ziduri, şi pe noi,
Căutătorii vremii de apoi,
Pe noi, robiţi celestelor comori,
Ai slovei fantomatici slujitori ;
Primeşte-ne, să ne adăpostim,
S-agonizăm, noi, bieţii sopherim** ,
Sub scutul Tău etern, Iah Elohim !
            ( 18,10 )

_


_________
* (Poetul Eugen Dorcescu e un scriitor familiarizat cu Sfânta Scriptură şi, implicit, cu poezia ei. Dacă multor condeieri ai literaturii noastre Biblia le-a fost doar o sursă de inspiraţie sau le-a oferit teme lirice, autorului de faţă îi stă ca o pecete pe inimă – ca să-l citez pe Solomon – , ceea ce-i conferă, pe lângă prestigiul literar, şi o aură de nobleţe spirituală. Cu ani în urmă, aveam în mână Psalmii versificaţi de Eugen Dorcescu. O “Psaltire în versuri”, mi-am zis, e un non-sens, de vreme ce însuşi originalul ebraic, urmat de cel grecesc, este o carte de poeme în înţelesul adevărat al cuvântului, alcătuite după canoanele artei poetice a timpului. Încercări de acest fel se mai făcuseră la noi, unele mai modeste decât altele, deşi (sau poate tocmai pentru că) tradiţia îl avea în frunte pe Dosoftei. Am deschis cartea, am citit primele pagini şi de îndată mi-am dat seama că autorul – un mare meşteşugar al stihului învăţat să zboare cu aripile larg deschise – nu se mulţumeşte să versifice textele biblice, ci le re-creează la măsura limbii române contemporane şi la dimensiunile talentului autentic al unui scriitor modern. Eugen Dorcescu a continuat să publice câteva volume de acelaşi gen. Iată că, acum, ni le oferă pe toate la un loc, în cartea de faţă, pe care le-o recomand cititorilor cu bucurie şi încântare.
                                                    
 19 septembrie 2003                                                                               VALERIU  ANANIA)


**sopherim = scribi (ebr.). (Eugen Dorcescu, Biblice, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, p. 194).


1 Decembrie 2012

Învierea, Timişoara, 10 (544), aprilie 2013; Naţiunea, Bucureşti, 28 mai 2013