marți, 23 aprilie 2019

23 aprilie: Ziua Internaţională a Cărţii şi a Drepturilor de Autor.


Iubitorii de frumos și literatură din întreaga lume sărbătoresc în fiecare an, la data de 23 aprilie, Ziua Internaţională a Cărţii şi a Drepturilor de Autor. 

Evenimentul este organizat de UNESCO în  scopul promovării lecturii, publicării cărţilor şi a drepturilor de autor.

În România această zi specială este pusă în evidență prin Noaptea Cărţilor Deschise, eveniment important în viața cetății.


vineri, 19 aprilie 2019

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 21 aprilie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Mina Decu, Ionel Ciupureanu, V. Leac, Svetlana Cârstean, Livia Ştefan, Andrew Davidson-Novosivschei, Ligia Keșișian, Tiberiu Neacşu, Ştefania Mihalache, Răzvan Țupa, Daniela Luca, Artur Cojocaru



Bonus 🎵: Ana Toma & Radu Zăgrean
Moderatori: Claudiu Komartin & Anastasia Gavrilovici


Mina Decu (n. 1983) a terminat Facultatea de Filozofie, a lucrat ca profesoară și în prezent ca librar. Poetă și traducătoare din limba spaniolă, a debutat cu „Desprindere” (2018), pentru care a primit mai multe premii.
Ionel Ciupureanu (n. 1957) este unul dintre cei mai originali și mai excentrici poeți 90-iști. A publicat opt volume: „Pacea poetului” (1994), „Amos” (1996), „Fălci” (1999), „Krampack” (2002), „Adormisem și mă gândeam” (2005), „Mișcări de insectă” (2010), „Venea cel care murisem” (2014) și „E timpul să visăm un măcel” (2018). În anii ’90 a scris versuri pentru formația punk Terror Art.
V. Leac (n. 1973) este poet, artist și curator. Membru fondator al grupării arădene „Celebrul animal” și al revistei „Ca și cum”, a debutat cu volumul „Apocrifele lui Gengis Khan” (2001), căruia i-au urmat „Sera cu bozii” (2003), „Seymour: sonată pentru cornet de hârtie” (2005, 2006, 2013), „Dicționar de vise” (2006), „Lucian” (2009), „Toți sunt îngrijorați” (2010, 2015), „Unchiul este fericit” (2013) și „Monoideal” (2018), pentru care a primit recent două premii.
Svetlana Cârstean (n. 1969) a publicat în Tablou de familie (1995, împreună cu Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Mihai Ignat, Răzvan Rădulescu și Sorin Gherguț). A debutat în volum cu Floarea de menghină (2008). I-au mai apărut „Gravitație” (2015) și „Trado” (2016, împreună cu Athena Farrokhzad). Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi. Coordonează una dintre cele mai importante colecții de poezie din România, „Vorpal”, a Editurii Nemira.
Livia Ștefan (n. 1982) e din Giurgiu, de unde a imigrat în 2007 ca să mai învioreze Bucureștiul. A debutat cu „re.volver” (2012), volum urmat de Lolita32 (2016) și de „Thanato Hotel” (în curs de apariție la Casa de Editură Max Blecher). Punkistă înrăită, e vocalul trupei Oedip Piaf, fotograf amator și crescătoare de pisici pe care le dresează, le face faimoase și apoi le vinde la Hollywood.
Andrew Davidson-Novosivschei (n. 1987) s-a născut în Mesa, Arizona, și a studiat la Arizona State University, unde a susținut un master în Literatură Comparată și a obținut un certificat pentru Studii de traducere literară. Poet și traducător, locuiește din 2015 în București. A publicat poeme în câteva reviste americane și a tradus din limba română texte de Gellu Naum, Nora Iuga, Mircea Cărtărescu, Cristian Fulaș, Lavinia Braniște ș.a
Ligia Keșișian (n. 1988) este curator al unor festivaluri de muzică și film – Balkanik Festival, Kinodiseea, Festivalul internațional de film pentru publicul tânăr, Caravana Metropolis și Nomad Film Festival. De asemenea, traduce poezie din limba spaniolă și scrie poezie și proză scurtă. A debutat cu volumul de poezie Mici cutremure (2017) și are în pregătire altul nou.
Tiberiu Neacșu (n. 1981) este poet, traducător și graphic designer, absolvent de Litere la Craiova. A publicat două volume de poezie, la o distanță considerabilă: „Nebuna” (2000) și „Acrobat în zece pași” (2013).
Ștefania Mihalache (n. 1978) e absolventă a Facultății de Litere de la Universitatea „Transilvania” din Braşov, secția Română-Engleză și a cursurilor de Master în Gender and Culture ale Universității Central-Europene de la Budapesta. Doctor în Filologie la București. A publicat două romane: „Est-falia” (2004) și „Poemele secretarei” (2010) și un volum de poezie, „Sisteme de fixare și prindere” (2016).
Razvan Țupa (n. 1975) a debutat cu volumul „Fetiș” (2001). Doi ani mai târziu, cartea a apărut într-o ediție revăzută, sub titlul „Fetiș – o carte românească a plăcerii” (2003). A mai publicat „Corpuri românești” (2005) și „poetic. cerul din delft și alte corpuri românești” (2011). A organizat, între 2005 și 2010, mai multe serii de întâlniri și evenimente având în centru literatura contemporană („Poeticile cotidianului”, „Ateliere relaționale”) și a fost vreme de doi ani redactor-șef al revistei „Cuvântul”.
Daniela Luca (n. 1969) este, din 1998, redactor de carte, editor, consultant științific (psihanaliză,
psihologie, filosofie, literatură). Cele mai recente cărți pe care le-a publicat sunt volumul de eseuri de psihanaliză „Cuvinte în negativ” (2016) și volumul de poezie „Intermezzo” (2017).

Artur Cojocaru (n. 1999) este poet și fotograf și un participant activ al workshop-ului de scriere creativă „Vlad Ioviță”. A pornit recent la Chișinău Clubul de lectură „Troleibuzul 30”.

Revista „Discobolul”, nr. 253-254-255 (ian.-feb.-mart.)/2019. Sumar, redacția, literatura acum: poeme, proza, cărți, cronici, autori, teme la alegere, PIAȚA CĂRȚILOR... Revistă de cultură




Dumitru Hurubă, Mai altfel, despre Veronica Micle... „Acum, lăsând la o parte vârsta fragedă a proaspetei neveste, s-ar fi putut vorbi, oricât am forţa lucrurile, de o îndrăgostire? Poate din partea bărbatului care îşi adusese acasă o fătucă abia aflată la început de adolescenţă… Oare degeaba să-l fi acuzat colegii ieşeni de imoralitate şi de o atitudine meschină? Certamente că nu! Dacă o facem pe naivii, atunci, da, se poate să credem altceva, altcumva, însă trebuie, adică avem obligaţia morală să vedem, să înţelegem şi să analizăm situaţia, atâta cât o simţim omeneşte şi nu ca nişte pseudospecialişti, cum s-au mai erijat destui de-a lungul vremii…”


(Fragment, continuarea pe acest blog)

Dar, să revenim la cronologia faptelor: în anul 1877 a izbucnit Războiul de Independenţă… În cadrul Comitetului Central al Doamnelor pentru Ajutorul ostaşilor români, iniţiat de Maria Roznoveanu (Marghioliţa), Veronica Micle, împreună cu alte colege din Comitet, făcea de serviciu ca infirmieră la Spitalul Societăţii şi al Comitetului, iar ca activităţi se ocupa de lucru manual, împletea pentru ostaşi mănuşi, fulare, ciorapi etc., sau chiar ajuta cu bani… În această situaţie, îl întâlnea tot mai rar pe Eminescu, el însuşi fiind preocupat şi ocupat pe domeniul său (scrierea de articole, deseori pătimaşe, care i-au şi atras duşmani în timp), referitoare la obţinerea Independenţei ţării. De notat că în acel an, respectiv, la 10 aprilie 1877, are loc şi căsătoria lui Samson Bodnărescu (prieten al lui Eminescu) cu Eugenia Frangulea, prietena Veronicăi (ca să vezi!). Evident, la nuntă participă şi cei doi – Veronica şi Eminescu – aproape tot timpul fiind împreună – se afirmă în informaţiile unor… nuntaşi. Două luni mai târziu, în data de 19 iunie 1877, are loc serbarea-spectacol de sfârşit de an şcolar, cu… vedetele Valeria şi Virginia, ambele premiante, Veronica participând în calitate de mamă, dar, cum altfel?, am zice, decât să fie prezent şi Mihai Eminescu, în calitate de jurnalist-redactor la Curierul de Iassi. O întâmplare-coincidenţă? Mai degrabă o nouă „afacere” a destinului coroborată cu dorinţa celor doi!

Oarecum neaşteptat, să admitem, acelaşi destin a pus la cale altă mutare după bunul lui plac: în data de 12 octombrie 1877, lui Mihai Eminescu i-a hotărât plecarea la Bucureşti, de această dată destinul numindu-se… Titu Maiorescu, exact cel care tocmai devenise proprietarul ziarului Timpul. Momentul a fost excelent pentru a lovi în Veronica, în primul rând, prin plecarea poetului dorindu-se slăbirea legăturii dintre cei doi îndrăgostiţi, până la… rupere totală şi chiar definitivă. În context, nu ne e greu să credem că Maiorescu jubila de situaţia apărută, fiindcă era imposibil ca el să fi uitat că Veronica, în urmă cu 13 ani depusese mărturie împotriva lui în cunoscutul şi amintitul proces pomenit mai înainte… Chestiunea nu era redusă la „discreţie”, dimpotrivă, bârfa funcţiona din plin, chiar dacă Veronica şi Eminescu, aşa, ca măsură de prevedere, se comportau cât puteau de… distant în mai toate întâlnirile, oficiale sau nu. Aparent. Nu doar din acest motiv – principal, desigur – despărţirea de Iaşi avea să fie grea pentru poet, dar şi faptul, nu lipsit de importanţă, că Iaşiul îi devenise un fel de „localitate de baştină” în care, nu-i aşa?, rămăsese femeia dragă. Până una-alta, Eminescu, aflat într-o situaţie financiară dificilă, iar în perspectivă nu se prea vedere mare lucru, şi nici într-un caz de bun augur, răspunde afirmativ la solicitarea lui Maiorescu de a se muta la Bucureşti, însă, interesant, nu-i aşa?, se consfătuieşte cu Veronica în prealabil (15 octombrie 1877)… Mă fac purtătorul de cuvânt al proorocului Ezechiel care a zis: Dixi et salvavi animam meam! (Am zis şi mi-am mântuit sufletul, Ezechiel, 3, 19). În regulă, dar mai e ceva: în seara de dinaintea plecării spre Bucureşti, la noul lui loc de muncă, Eminescu a căutat-o pe Veronica să-şi ia rămas bun, dar n-a găsit-o acasă… Rezultatul? În foarte scurtă vreme, Veronica îi scrie la 27 octombrie 1877, ca un fel de scuză, sau chiar ca o nouă declaraţie de dragoste condimentată cu subtile, dar mari regrete: „Mult iubite Titi, două sentimente contradictorii mi-au împărţit fiinţa aflând de vizita ta de bun rămas: părerea de rău de a nu te fi văzut, şi mulţumirea de a fi cruţată de tristele emoţii ale plecării tale. Titi, dacă tu ai inima (şi eu sunt singura că ai avut pentru că tu m-ai iubit mai mult decât meritam eu) ascultă-mă, judecă-mă şi nu mă osândi decât după aceea. Nu-i aşa că indiferenţa mea ţi-a sfărâmat sufletul, suflet cu totul încărcat de mine, dar iau pe Dumnezeu martor dacă era o veritabilă indiferenţă; această falsă răceală nu era decât o contra-balansare faţă de iubirea ta imensă pe care tu o dai pe faţă fără încetare; privirea ta, vorba ta, în fine, întreaga ta fiinţă în prezenţa mea nu erau decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi într-atât că şi un prost îşi dădea seama că tu eşti îndrăgostit de mine; ca atare nu trebuia ca eu să desmint şi să simulez în ochii iscoditori reciprocitatea unei iubiri tot atât de mari? Titi, scrisoarea asta eu am scris-o în afară de casă într-atât sunt de spionată de oamenii din jur, unul pleacă, altul vine, eu sunt mai rău decât ca la un hotel. Titi, nu-i aşa că tu vei veni de sărbători la Iaşi şi atunci eu voi fi aşa de dulce şi aşa de bună cu tine şi te voi vedea adormind pe braţul meu. Iţi jur că nu voi mai fi răutăcioasă cu tine; dac-ai şti cît regret eu, şi cît blestem fiinţa mea, dar la ce bun, tu ai plecat şi eu însămi nu sunt în stare să plâng depărtarea ta. Eu, te-mbrăţişez din toată inima mea.” Scrisoarea este semnată cu pseudonimul: Tolla nefericită. O asemenea scrisoare poate pune capăt oricăror speculaţii şi bârfe, fiindcă în ea găsim de toate: feminitate, naivitate, adolescenţă, patimă, iubire nemărginită, promisiuni interesante, declaraţii ferme, devotament, tandreţe fără limite etc., etc., toate-toate având un singur numitor comun: afecţiunea deplină a unei femei faţă de un bărbat şi… deplina infidelitate şi imoralitate. După doar 5 ani de la întâlnirea de la Viena, o asemenea declaraţie în care erau adunate toate ingredientele unor sentimente care nu lăsau nici un spaţiu, oricât de mic pentru alte interpretări, nu lăsa, practic, nicio portiţă de îndoială asupra sentimentelor Veronicăi faţă de Eminescu. În orice caz, ne convine sau nu, lucrurile par extrem de aşezate într-o matcă bine şi definitiv croită pentru cei doi, şi parcă nu ar mai fi vorba despre aceeaşi „uşuratică” femeie etichetată de majoritatea junimiştilor, dacă forţăm puţintel lucrurile pentru a face abstracţie că vorbim despre o femeie căsătorită şi mamă a două fete… Ce mai poate fi altceva?, ne întrebăm pe bună dreptate. Eventuala părăsire a familiei, prin divorţ sau nu, şi unirea celor doi îndrăgostiţi printr-o eventuală căsătorie – atât! Imoral, antisocial, inuman, însă finalul unei frumoase şi elegante poveşti de iubire, până una-alta întreruptă cu relativă brutalitate de către acelaşi nemilos destin. În orice caz, scrisoarea Veronicăi citată mai înainte, calmează situaţia, îl repune pe Eminescu în poziţie de verticalitate şi linişte sufletească, aşa că îşi poate începe activitatea la… capacitatea normală a intelectului, chiar din data de 4 noiembrie 1877. Aparent, situaţia era limpede, declaraţiile erau făcute, jurămintele de iubire aidoma – ce să mai fi lipsit? Dar ce bine şi uşor ne vine nouă să rezolvăm o asemenea situaţie fără a fi direct implicaţi! Din păcate, realitatea, este mereu şi mereu alta…

Dar, să mai vedem, să mai vedem, fiindcă inima unei femei îndrăgostite sincer şi, mai ales, fără meandre sau ramificaţii cumva absconse, nu se linişteşte atât de uşor, adică fără a mai vrea mereu încă una-alta de la iubire, de la omul iubit. La 27 de ani, Veronica trăia la cote maxime o iubire pe care n-o mai simţise vreodată, pentru că nu avusese când, pentru că, să ne amintim, mama ei îi pusese la cale căsătoria, de fapt vânzarea profesorului Ştefan Micle când ea abia împlinise 14 ani, deşi „mirele” avea cu 30 mai mult… Ce sentimente de iubire, de soţie devotată, de doamnă, o puteau construi rostul de stăpână a casei? Să putem vorbi despre o excepţie? Putem, însă totul, dacă o fi existat măcar sub formă de germen, a ţinut până în 1872, până când despotul destin s-a prezentat şi el la Viena şi a hotărât fără nicio rezervă soarta a doi tineri de câte 22 de ani fiecare – Veronica şi Eminescu – rămaşi în istoria literară două figuri emblematice.
Acum, lăsând la o parte vârsta fragedă a proaspetei neveste, s-ar fi putut vorbi, oricât am forţa lucrurile, de o îndrăgostire? Poate din partea bărbatului care îşi adusese acasă o fătucă abia aflată la început de adolescenţă… Oare degeaba să-l fi acuzat colegii ieşeni de imoralitate şi de o atitudine meschină? Certamente că nu! Dacă o facem pe naivii, atunci, da, se poate să credem altceva, altcumva, însă trebuie, adică avem obligaţia morală să vedem, să înţelegem şi să analizăm situaţia, atâta cât o simţim omeneşte şi nu ca nişte pseudospecialişti, cum s-au mai erijat destui de-a lungul vremii… Iar aici avem ca bază de plecare măcar un fragment, sau scurte fragmente din viaţa Veronicăi de după plecarea lui Eminescu la Bucureşti. În acest sens, martori contemporani poetei ne transmit informaţii deosebit de interesante şi, în egală măsură, importante… Astfel, nu o dată Veronica a fost văzută străbătând aleile Copoului, oprindu-se cu priviri visătoare sub teiul cunoscut, rememorând imaginativ, e de bănuit, îndelungatele ei plimbări prin anumite zone ale Iaşiului care nu erau deloc întâmplătoare, ca să nu mai spun că, nu de puţine ori ajungea chiar la Bojdeuca din Ţicău a lui Ion Creangă, şi îl întreba pe acesta dacă mai avea noutăţi de la Bucureşti, chiar şi fără a pomeni numele lui Eminescu, desigur. Pentru că ar fi fost falsă în iubirea pentru Eminescu? Pentru că ar fi fost o uşuratică? Dar cine o forţa să-l iubească pe Eminescu? În ziua de Crăciun a anului 1877, la vizita Veronicăi la Ţicău, lui Ion Creangă i s-a părut atât de tristă şi de suferindă, încât, impresionat, i-a scris prietenului său, Eminescu aceastp mică epistolă dojenioare: „Bădie Mihai, Ce-i cu Bucureştiul, de ai uitat cu totul Iaşul nostru. Veronica a fost azi la mine şi mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi? De Crăciun te aşteptăm să vii. Te sărut pe frunte”. De-aici, avem „noutatea” că marele nostru povestitor  şi răspopit era la curent cu afecţiunea dintre Veronica şi Eminescu şi, tot… imoral, aşadar, s-a făcut părtaş la iubirea dintre cei doi...
Din nefericire şi din motive pe care le-am putea numi independente de voinţa lui, Eminescu nu a dat curs rugăminţii prietenului Creangă, iar în acest sens, putem avea la îndemână nenumărate circumstanţe în favoarea poetului, însă nu cred că am fi reuşit să o convingem pe Veronica folosindu-ne de vreun singur argument, oricât ar fi fost el de solid şi de plauzibil. O femeie, la 27 de ani, îndrăgostită din toată fiinţa sa, cum era Veronica în acel timp, este greu spre imposibil să accepte motive, poate chiar orice argumente-motive, iar în cazul ei, oricât ar suna de nepotrivit, iubirea pentru omul, bărbatul Eminescu, era dublată de interesul, niciodată mărturisit, izvorât dintr-un instinct specific sexului frumos care, de regulă, nu înşeală. Să recapitulăm puţin: la 22 de ani, Veronica îl întâlneşte pe Eminescu la Viena. Bărbat de vârsta ei, poet deja publicat în importanta revistă ieşeană Convorbiri literare, de exemplu, destul de arătos şi cu puternice porniri sentimentale, corespundea din toate punctele de vedere pentru implicarea într-o aventură amoroasă, fie şi sezonieră. Dar, subliniez: Eminescu avea deja un statut de student cu perspective, or, nu o dată, despre Veronica s-a afirmat că avea, ca ardeleancă, un ascuţit simţ nativ al realităţii şi al vieţii practice, aşa că nu era de colo să fi fost amanta unui poet important. Ca să avem în vedere şi că ea însăşi, din motive pe care le putem bănui ca pe deplin întemeiate, era o fire sentimental-romantică şi autoare de poezii, în acest fel şi în consecinţă, făcând abstracţie de oricine sau orice ar fi putut împiedica îndrăgostirea lor, Veronica a fost şi a ştiut să fie o femeie credincioasă pentru omul iubit, mergând până la inexplicabile sacrificii, repetate, pe care o femeie „uşuratică” face gestul o dată sau de foarte puţine ori în viaţă, dar fără să aibă aceeaşi intensitate a sentimentelor. Aşadar, îndrăgostirea s-a petrecut pe un fond psihomental perfect adecvat unei relaţii de iubire, chiar dacă se afla, încă, în stadiu de formare, însă consolidat de noi şi noi creaţii lirice, şi tot mai dese întâlniri, întâmplătoare sau nu. Ceea ce avem de reţinut este realitatea că sentimentele au fost clar reciproce, iar relaţia, datorită şi acestui fapt, a putut fi şi îndelungată, deşi cu destule sinuozităţi şi sincope, ca în cazul îndrăgostiţilor din toată lumea asta. Este de la sine înţeles că, Veronica, fiind o copilă fără copilărie, o adolescentă fără adolescenţă – cum spuneam – adică o femeie măritată fără sentimente şi fără dragoste, a trăit, o ciudată dacă nu chiar bruscă-brutală găsire a sinelui, a propriei feminităţi la întâlnirea cu Eminescu la Viena, şi, aş zice, poate chiar un adevărat şoc, minunat!  

Dumitru Hurubă

Fragment din cartea Mai altfel, despre Veronica Micle

Revista „Mărturii culturale”, nr. 1 (ian.-martie)/2019. Sumar, lecturi, mărturii editoriale





Lecturi:
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/memorii-culturale/

miercuri, 17 aprilie 2019

Revista „Alternanțe”, nr. 2/2019. Sumar, lecturi, tematici propuse, cultura fără frontiere





La taclale cu Dumnezeu... Câteva cuvinte de început cu Nicolae Băciuț


LA ÎNCEPUT



Aştept cuvântul -

cel dintâi -

căci la-nceput

a fost cuvântul,

ca pe zăpada-ntâia

să-l sărut,

să-mi fie frig,

să-mi fie cald,

să-mi fie iarnă

ca şi vară.

Aştept cuvântul -

cel dintâi -

ca să se nască-n mine-o

primăvară.




13 decembrie 2014

Nicolae Băciuț

Fragment din cartea La taclale cu Dumnezeu

De-a fotonii, Ion Pachia Tatomirescu și cosmografiile ființei

Despre enigma jumătăţii de-i cosmica-mi femeie...
 




Mi-e dor de tine-n tot, Iubito –
că-i sub umbrela-mi mov, de vers,
deschizător atent de univers –,
mi-e dor de tot ce-mi dai şi-mi ceri,
dar, mai ales, mi-e dor de tine-n sacre primăveri,
ce vin după cumplitul ger,
ca-ntr-un Papyrus Insinger,
grăind în „sol“ – notă înmiresmatei aperturi în cheie –
despre enigma „jumătăţii“ de-i cosmica-mi femeie...

 



Vineri, 9 decembrie 2011 / Luni, 25 aprilie 2016.


Ion Pachia Tatomirescu, fragment din cartea De-a fotonii (Cosmografii)

Eugen Dorcescu, Psalmul 2 (Biblice)


2
1. De ce se-aţâţă neamurile oare
Şi poartă-n cuget doar deşertăciuni ?
2. O, împăraţi şi domnitori nebuni !
Ţin sfat. Cu Domnul vor să se măsoare,
Cu Unsul Său, spunându-şi : „Este frânt
3. Oricare lanţ, oricare legământ”.
4. Surâde Cel ce-n ceruri locuieşte.
Îşi bate Domnul joc de zarva lor.
5. Şi, în mânia Lui, îngrozitor,
Cutremurându-i, astfel le vorbeşte :
6. „Pe Împăratul Meu l-am uns chiar Eu
Peste Sion”. Iar Unsul zice : „Iată,
7. Vestesc decretul Său în lumea toată”.
Căci zis-a Domnul : „Tu eşti Fiul Meu !
Azi Ţi-am dat viaţă, astăzi Te-am născut.

8. Pământuri şi popoare Te aşteaptă.
Toiag de fier ţinând în mâna dreaptă,
9. Le vei sfărâma ca pe un vas de lut”.
10. Deci, rege, tu, fii înţelept şi blând !
Şi tu, judecător, fii învăţat !
11. Pe Domnul să-L slujiţi neîncetat
Şi să gustaţi plăcerea tremurând.
12. Cinstire daţi-I Fiului. Acel
Ce poate într-o clipă să vă piardă.
Mânia Lui e-o arzătoare joardă
Şi fericiţi sunt cei ce cred în El.

Eugen Dorcescu
Fragment din Biblice