luni, 15 octombrie 2018

Daniel Marian despre Etemenanki (Ultima săptămână) „ Astfel de justa/contrapunere, în descriptivitatea clară, ar fi fost interzisă prin diverse epoci. Acum, ea deschide orizonturi. Toate, luminoase! De aceea, nu ocoliţi nicidecum poetul, pentru că vă poate arăta frumuseţea însăși a înţelesului!”



 

                        Constantin Stancu:

          Sursa şi reflexia imaginii îmbrăcate în idee


           Se face o zi de binevenită linişte dar una lucrătoare prin deschiderea chingilor cerurilor, iar pământul cât de furnică în univers, e lăsat să respire în voie. Incurs, excurs, parcurs şi recurs înspre definirea esenţei. Lucrurile nemijlocite în gândire poartă în sine aripa subtilă care să le facă veşnice. Dacă ne spune Cartea Sfântă cum la început a fost Cuvântul, acesta nu a fost deloc conjunctural cum nici fabricat vreodată ci subfiind deopotrivă cu subînţeles.
          Se deschide prima aşteptată poartă, aceea a luminii. Acea entitate care nu are dimensiuni decât alegorice, interpretarea fizică având loc doar ca mijloc de raportare la umila realitate în faţa adevărului intrinsec. Întocmai cum spune Constantin Stancu în „Etemenanki” (Ultima săptămână).

            În fapt, nevoia de Argument aduce după sine în calcul nu concretul concept  în sensul de desigur, ci „Memoria luminii”, care e altceva, da: „Lumina îşi păstrează memoria,/ nimic nu se pierde în valul ei,/ nimic nu se câştigă în laptele ei./ E lumina care îşi aduce aminte de/ începurile lumii şi de obsesiile tale oranj sau mov,/ de insomniile galbene în care se odihnesc gutui…” Curat detaşat de intenţia idealizării, aflăm acel precis perpetuu care face legătura între idee şi substanţă. Deşi teoria undă-corpuscul ar fi visul matematic, deci încă neexistând, pare-se că o împrejurare fericită ne poate aduce aproape. E scăparea din relativitate? Posibil: „..Lumina este aceeaşi ieri, azi şi mâine,/ în prezenţa ei lumea se face încăpătoare,/ cuvintele dau rădăcini subţiri şi/ vocale discrete de clorofilă…” Atitudinea este una peisagistică, paşii către gândirea ei prielnică, sunt de o culoare anume, nu contează care dar venită din largul potrivitul spectru, imaculată: „…Lumina cuprinde totul,/ prinde în coroana ei soarele miriapod şi/ piatra pe care s-au scris cele zece porunci.” Deîndată ce atinsă într-o întâmplătoare fulgurare, credinţa vine tiptil dar hotărât din dorinţa binelui. Într-un fascicul miraculos: „Lumina are degete delicate de brumă,/ ne atinge trupurile imperfecte şi/ ne prefacem în sfinţi,/ dar nu vedem asta.// Lumina înfloreşte în braţele lui Dumnezeu/ ca un buchet de floarea soarelui imens…” Şi totuşi, unde încremeneşte lumina, dacă chiar e voie – în valori greu de descifrat şi niciodată de reprodus: „Prin timp lasă urme:/ urechea lui Van Gogh,/ capul lui Caravaggio,/ oul din care a fugit Brâncuşi,/ formulele neînţelese în care s-au pierdut/ oamenii de ştiinţă într-o eternitate relativă,/ sau vitraliul pictat din marile catedrale/ în care se zbat vrăbii cu aripi de diamant…”
             Acesta pe care am încercat să-l radiografiez, este dincolo de început, un poem drept pilon pentru ceea ce se întâmplă mai departe. Cu „Turnul Babel”, „Semn într-o lume de fosfor”, „Ultima săptămână”, „Stare de veghe”, mersul cărţii devine unul şuierător, e o dezlănţuire cum ar fi o locomotivă independentă de vreun tren, prin acele viaducte fragmentate de tunele, din munţi.
            Ar fi mult notabil, dar perfect aici văd cum se reordonează lumea: „Brusc, Dumnezeu trimite iarba/ să acopere nimicurile zilei:/ piroanele, trestia subţire, picăturile de sânge,/ ştergarul alb,/ lemnul din care se fac mereu cruci şi/ juguri pentru animale…// …şi iarba este atât de fragedă/ pentru că nu-i pasă de noi,/ suntem muritori în uniforme de aer,// ea se înalţă spre cer nemuritoare şi/ duce ficatul nostru în gura ei verde…” (Gura ierbii).
           Astfel de justa/contrapunere, în descriptivitatea clară, ar fi fost interzisă prin diverse epoci. Acum, ea deschide orizonturi. Toate, luminoase! De aceea, nu ocoliţi nicidecum poetul, pentru că vă poate arăta frumuseţea însăși a înţelesului!


Daniel Marian

Dumitru Hurubă: A.E. Baconsky, panorama poeziei (fragment)


Să ne mai (re)amintim de…
A.E.BACONSKY

Moto:
„…Lăsaţi nebunii
să umble singuri căutând o lume
mai albă pentru moartea lor, lăsaţ-i
nepedepsiţi şi liberi: fiecare
cu masca lui întâmpinând la ţărmuri
Apusul Magic, fiecare-n iarnă
strigându-şi falsul nume
                în timp ce rugineşte
pe vechi blazoane, cel adevărat.”
(În golul dintre făpturi, din vol. Fluxul memoriei, 1987. pp. 1990-1991

…Dacă nu-mi veneau în minte din când în când aceste versuri, poate nu aş fi scris textul de faţă, dar aşa…
Cândva, într-o discuţie formală, adusesem vorba despre valoarea creaţiei lui A.E.Baconsky şi locul acesteia în literatura noastră naţională, când, un domn enervat brusc şi inexplicabil la urma urmei, a intervenit în discuţie şi, cu asprime… părintească, totuşi, a pus lucrurile la punct:
-Baconsky?!? Opera – care operă? – unuia dintre marii proletcultişti români, să aibă loc în literatura română?! Probabil e o glumă…
Şi a făcut imediat trimitere concretă la ce publicase Baconsky în perioada obsedantului deceniu, concret: volumul Poezii (1950) şi creaţii ale acestuia publicate în Scânteia, cotidianul de bază al PCR-ului. Astfel, „Încă din vremea când era student la Cluj, A.E. Baconsky părea că s-a hotărât să devină un scriitor al partidului comunist. Publica în ziarele de stânga, cu precădere în acelea care apăreau în Transilvania, iar în 1950 a colaborat şi la «Scânteia» cu poezia (notorie şi astăzi) Barta Iosif şi ortacii săi.” (Gheorghe Perian, Ce şi cum scria A.E.Baconsky în anii realismului socialist, în revista Vatra, din iunie, 2015). De reţinut, ca idee, şi apariţiile baconskyene din Gazeta literară prin anii 1955-1956… Lucrurile sunt, cel puţin aparent, clare, însă mi s-a părut oarecum nedreaptă atitudinea domnului respectiv, deşi, ca într-un aranjament ciudat al sorţii, după puţin timp am găsit un studiu al eminentului om de cultură, Academicianul Eugen Simion, publicat în revista Cultura nr. 248 din 5 mai 2009, în cadrul rubricii Cultura literară, de fapt o sinteză despre viaţa şi activitatea scriitorului A.E. Baconsky. Este un material în care domnia sa evocă şi reabilitează cu eleganţă, sau cel puţin încearcă s-o facă, personalitatea lui A.E.Baconsky. Din  acest motiv, personal consider că este vorba nu de o contribuţie importantă la biobibliografia scriitorului, ci şi de o replică elegantă la  infamiile unora care se străduiesc să-l marginalizeze pe Baconsky până la scoaterea sa din literatură. În acest câmp ideatic, este semnificativă contribuţia lui Eugen Simion la cunoaşterea şi re-cunoașterea corectă a autorului excelentului și importantului volum de versuri Fluxul memoriei (1957), având în vedere că întregul comentariu se axează pe coordonatele unei obiectivităţi sincere şi reale. Aceasta tocmai în condiţiile în care există, mai aluziv sau mai făţiş, o campanie de marginalizare şi expediere spre uitare deplină în ceea ce îl priveşte pe autorul mult-pomenitului volum. Şi cred că ar fi total greşit să trec mai departe înainte de a mă folosi de încă un citat în care se spune, între altele: „În 1958, Baconsky a fost dat afară de la „Steaua” – şi până în 1977, când a murit, în Bucureşti, zdrobit de cutremurul din Martie, a rămas şomer! (…)
Am venit la înmormântarea poetului, prozatorului, traducătorului A. E. Baconsky – care a rămas viu în literatura română. I-am purtat sicriul pe umeri, în cimitir, împreună cu câţiva poeţi, prozatori, prieteni…
Unii ecriveni, ce-i erau îndatoraţi, n-au venit nici la înmormântarea celui ce le-a întins o mână, şi chiar două!...
Cei care nu l-au citit şi nu l-au cunoscut – ca Om! – îl tot trag de urechi, în mormânt, înjurându-l, bucuroşi, pentru o strofă care, de fapt, este o parodie, o ironie… Baconsky avea humor, şi are şi acum, când îi priveşte cu dulceaţă pe cei ce nu încap de el, pe pământ – vajnicii cărturari şi ostaşi ai rezistenţei prin cultură, autorii unor capodopere invizibile. (A. E. Baconsky, de Acad. Dumitru Radu Popescu, în ziarul Cotidianul din 4 martie 2016). Această… completare este încă un argument, pe alocuri mai corect-tăios, de fapt, un plus de contribuţie esenţială la cunoaşterea cu obiectivitate a omului şi scriitorului Baconsky… De-aceea am şi folosit acest citat lung, pentru că îl consider extrem de important, după cum se va vedea și din prezentul material… Iar când doi distinşi Academicieni susțin acelaşi lucru, reconsideratorii metamorfozaţi în şacali profesionişti, ar trebui să formeze un convoi caricatural în marş vioi spre neputinţa deplină, iar schelălăiturile lor să se audă tot mai jalnice şi mai depărtate de literatură…
Pe acest aliniament, sau palier, prin rândurile de faţă mă voi strădui să readuc în atenţia iubitorilor neprefăcuţi de literatură figura unei personalităţi căreia, vrem-nu vrem trebuie să-i acordăm locul şi rostul, incipient, al modernismului românesc abia pătrunzând în lirica perioadei respective. Aceasta, mai ales, în condiţiile riguroase ale proletcultismului aflat într-o înfloritoare etapă. Să ne amintim că, în volumul anterior, Dincolo de iarnă, creaţia lirică baconskyană se impunea ca una  dintre cele mai pregnante construcţii poetice originale. Cu ea şi prin ea, Baconsky va evada cu succes de sub povara proletcultismului sprijinit solid de ideologia comunistă însoţită „tovărăşeşte” de materialismul dialectic. Să notăm că acest lucru/evadare se petrecea, mai pregnant, odată cu apariţia volumului Fluxul memoriei, schimbarea concretă putându-se constata la câteva luni după ce A.E.Baconsky împlinise 32 de ani.
Având în vedere acest adevăr, dar şi alte argumente, trebuie să ne folosim de faptul că mulţi comentatori prin luări de poziţie cu obiectivitate, s-au străduit să reaşeze în cuvenite drepturi pe Baconsky, aceasta spre mâhnirea şi chiar mânia unor comentatori, mai ales, de după ’89, metamorfozaţi brusc din mieluşei… comunişti  în tigri post-decembrişti. „Baconsky, afirmă Acad. Eugen Simion, credea în superioritatea artei, poezia şi eseistica lui puţin scorţoasă, cultă în chip excesiv, apără totdeauna imaginea creatorului solemn, estetizant, senioral, pierdut în cerul marilor modele. El însuşi, ca om, trecea printre noi ca un prinţ exilat, abstras şi melancolic, de o melancolie puţin studiată, voivodală.” (Eugen Simion, în cadrul rubricii Cultura literară: A.E. Baconsky (I) din revista CULTURA nr. 248 din 5 noiembrie 2009). Mi-e imposibil să nu exclam: ce imagine superbă şi reală a omului şi scriitorului Anatol E. Baconsky!

Dar, mi-e la fel de… imposibil să trec mai departe fără a preciza că afirmaţiile Academicianului Eugen Simion sunt resimţite de o anumită parte a comentatorilor şi istoricilor literari drept o contră ceva mai greu digerabilă. Cam pe aceeaşi poziţie, a obiectivităţii şi analizei corecte, dar pe un ton diferit, se situează şi Al. Cistelecan, unul dintre cei mai avizaţi critici literari şi comentatori de poezie actuali, când spune (scrie): „Cotitura radicală pe care o face A. E. Baconsky în 1969, când își expune Cadavre-le în vid, e suficient temei și suficientă justificare pentru tăietura drastică operată în această antologie. Dacă mai adăugăm la această metamorfoză violentă a formulei și saltul valoric spectaculos făcut prin intermediul ei, tăietura, fie cât de nemiloasă și nedreaptă, devine de-a dreptul imperativă. Ultimul Baconsky e un mare poet, celălalt Baconsky e (când e, nu totdeauna) doar un poet rezonabil și stimabil. Rezonabili și stimabili avem destui; mari cu adevărat – destul de puțini.” (din vol. cine n-a apucat să moară nu va mai fi, Poeme alese de A.E.Baconsky, de Al. Cistelecan, Colecţia Cartier clasic). Comentariul este „consolidat” şi de Ana Druţă, în Raft „Contrafort:Un poet remarcabil, A. E. Baconsky (1925-1977), pe nedrept uitat, este pus în valoare, prin această antologie de la Cartier, de unul dintre cei mai valoroși critici de poezie. Selecția operată de Al. Cistelecan a vizat îndeosebi ultimele volume ale poetului, Cadavre în vid (1969) și Corabia lui Sebastian (1978, postum), care revelează un creator profund și subtil.” („A. E. Baconsky. Cine n-a apucat să moară nu va mai fi. Poeme alese de Al. Cistelecan,, 256 pagini; Cartier de colecţie, nr.14).


Dumitru Hurubă
(Va continua)

vineri, 12 octombrie 2018

Voicu Lăzăruț și memoria neliniștii



Elegiile de la Carani... „Eugen Dorcescu aleargă spre zilele de început, cele ale creației prime, un Adam făcut să reziste presiunii istoriei captivante a omului de pământ, limitat și, totuși, capabil să prindă unda eternității. Un Adam de țărână și lacrimă”


Meandrele vidului la Eugen Dorcescu
(Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani, versuri,
Timișoara: Editura Mirton, 2017)

Cu Elegiile de la Carani Eugen Dorcescu intră într-o etapă profundă a creației sale, volumul ne transmite un mesaj special, de regăsire, o poezie concisă și fermă. Numai după ce a parcurs cartea anterioară, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (ediție ne varietur, îngrijită de Mirela-Ioana Borchin, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015, 608 p.), volum concluzie asupra creației acestui poet de referință din literatura română, cititorul poate înțelege saltul în abis și regăsirea în meandrele vidului.
Moartea soției, Olimpia Berca, i-a cauzat o durere greu exprimabilă în cuvinte înalte, dar bine exprimată poetic în volumul Nirvana (Editura Mirton, Timișoara, 2014). A fost o ruptură brutală în logica unei vieții împlinite sub semnul gravitației destinului abrupt, marcat de moartea inexorabilă, ruptură ce a punctat și o suspendare a dinamismului poetului.
Momentul a fost depășit prin mișcarea zilelor pe orbita unei alt mod de a vedea lumea. Se știe, moartea, nașterea, iubirea, dispariția ființei apropiate, alte momente dificile creează un halou de așteptări în sufletul artistului, dar și al omului în general. Moartea va genera poezia, pe valurile iubirii eterne, dinspre abis abordând lucrurile.
Viața în sine, cu toate luminile ei și cu toate umbrele ei, prezența celor dragi readuc energii curate în lumea lui Eugen Dorcescu. Volumul este dedicat Mirelei-Ioana Borchin, redactor de carte și om de suflet, eminent exeget și persoană apropiată spiritual și existențial ființei poetului, precum și fiicelor Alina-Olga și Dana-Karin: un omagiu adus generozității celor care i-au stat aproape și misterului feminin. Poetul în repetate rânduri a subliniat că omul nu trebuie să fie singur, un principiu biblic, desigur, dar și cheia unei vieți sub aripa îngăduinței divine.
Pentru a înțelege, e nevoie, în afara lecturii volumului, și de o privire spirituală asupra sensului poemelor. Este o lecție de echilibru sub presiunea unor fapte eclectice, cu un farmec apocrif aparte.
Schimbarea se produce sub semnul lui El Shaddai (Cel Atotputernic, care stă pe un munte, după o traducere mai dedicată), al celui care ne-a creat și ne ține sub aripa sa, al miturilor acceptate de istorie și de credință, al cavalerilor și al naturii, al femeii prezente prin subtile sentimente eterne în pânza lumii și prin generozitate. Punctul culminant al volumului îl constituie arhi-amintirea, prezența celor din trecut într-un timp concret pentru a deschide ușile celor care vor veni. Mirela-Ioana Borchin, exeget al operei lui Eugen Dorcescu, a considerat, anterior, că trăsătura distinctivă a cărților acestuia o reprezintă arhi-amintirea, la fel cum necuvintele îl definesc pe Nichita Stănescu. Iar acum: marele Arheu!

Eugen Dorcescu aleargă spre zilele de început, cele ale creației prime, un Adam făcut să reziste presiunii istoriei captivante a omului de pământ, limitat și, totuși, capabil să prindă unda eternității. Un Adam de țărână și lacrimă.
Cultura, experiența de viață, acceptarea stării sublime în care am fost creați suflet, trup, duh, cu toate crizele care se nasc din această stare, lumina iubirii care răzbate printre pliurile timpului îi permit poetului să ivească acest volum. Versurile curg simplu, logica lor este una pe verticală, zgura din consoane și vocale a fost eliminată, ideea se materializează în versuri consistente, ca fire cu plumb la fiecare colț, care țin planul clădirii în direcția corectă. Sunt picături de sentiment care se coagulează în aerul tare al destinului.
Eugen Dorcescu preia din Apostolul Pavel un moto pertinent și încurajator: „... cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).  Sub semnul divin lucrurile se schimbă.

Primul poem definește punctul de plecare, misterul și forța înnoirii ființei. Moartea este percepută la nivel atroce, schimbarea însă este întrevăzută (ochi de catifea). Definiția morții ca împărăție a nimănui determină umplerea vidului. Împărăția poate fi cucerită de cavaleri curajoși care știu ce este dragostea.

E viaţă viaţa mea de astăzi? Nu!
E moarte oare? Nu. Nici moarte nu-i.
E moarta-mpărăţie-a nimănui,
În care nălucim doar eu şi tu.

Absentă, dar mai vie ca oricând,
Cu ochii tăi de neagră catifea,
Mai vie, mai prezentă, mai a mea,
Decât mi-ai fost cândva, în trup şi-n gând,

Mai duh, mai vis decât ai fost cândva,
Acceptă-mă, nemernicul ce sunt!
Tu, moarta mea! Tu, neuitata mea! (Unei statui de cenușă 1, p. 7).

Sunt mai multe paliere ale volumului: Unei statui de cenușă; El Caballero; Avatar I; Avatar II; Omul din oglindă; Pe terasă; Triada; Elegiile de la Carani; Ioanitul…
Această structură are logica ei, legăturile dintre oameni nu se frâng în momentul morții, există ceva mai puternic care leagă ființele în planuri ascunse, în abis gravitația iubirii învinge vidul.
Natura are un rol puternic, viața răzbate deasupra mormintelor, plantele își trag energiile din pământul marcat de existențe care au fost:

Vor înflori, curând,
din nou fără Ea,
salcâmii, platanii,
bujorii și crinii
vor înălța,
peste altarul înflorit al
țărânii,
înmiresmate litanii.
Drumul
descrie
albastre spirale
în câmpul cu
flori,
sălcii și plopi
sculptează pe zări, cât vezi
cu ochii,
verzi și
palizi fiori.
E din nou primăvară? (Elegiile de la Carani – 1, p. 17).

Întrebarea are un loc special în această stare, sparge zidurile invizibile.
Legăturile dintre suflete se susțin prin energie divină, gravitația este abrogată, moartea nu are putere când cele alese se întâlnesc sub misterul unor planuri diferite și, totuși, în aceeași paradigmă:

În orice loc şi clipă, eram trei:
Eu, El Shaddai şi amintirea Ei.
Triadă metafizică. Cel Sfânt
Ţinându-ne-ntre Ceruri şi Pământ. (Triada, p. 16).

Ultimul poem, Ioanitul, lămurește povestea, cavalerul s-a întors acasă, a prețuit codul onoarei, Împăratul a fost respectat ca stăpân, chiar dacă o rană îi taie inima de-a latul…

Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,
Frumos și pur, la fel ca la-nceput.
Nici urmă n-a rămas din lănci și scut.
Din strigătul de luptă – o grimasă. (Ioanitul, p. 41).

În rigoarea vechilor coduri, atent la detaliu și la întreg, poetul este un învingător, s-a purificat, frumusețea nu s-a stins…
La Carani, o zonă de atingeri și miracole istorice, natura a fost generoasă și a lăsat elegia să picure pe mâinile celor absenți și pe umerii celor prezenți. Loc de refugiu și regăsire, poetul a pășit desculț pe „pământul sfânt”…
Volumul se arcuiește sub taine profunde și semnificative pentru istoria lumii, a individului, a celui care duce bătălia corectă… Taina creației (Lilith/ Eva), taina morții și a vieții (mormintele înverzite în primăvară), taina cavalerului (moarte și onoare și iubire), taina biruinței (slujirea până la capăt), taina cantității echilibrate (triada)… Eugen Dorcescu se abate de la canonul aparținând vreunei religii, este liber prin poezia sa. Prezența lui El Shaddai îi permite să aibă acces la punctul de sprijin din univers, de acolo lumea se poate schimba. Iubirea îi dă toată lumina cunoașterii de sine și a restului de cosmos în care existăm. Eugen Dorcescu este un poet metafizic locuind în mintea creatorului său.
Tristețea, jalea, cântecul sub arcade gri sunt toate învinse de energiile care revin în primăvara timpurilor. Poetul nu refuză jalea, o acceptă până la punctul în care devine beatitudine.

Peisajul din planurile înalte se întrevede printre versurile care picură pe umerii îngerului:

Luna de jar și soarele de fier,
Ritmând, îi luminează Infinitul.
Mustesc de vid și zorii, și-asfințitul,
În vidul greu dintre pământ și cer. (Ioanitul, p. 41).   


Constantin Stancu