vineri, 20 iulie 2018

Apariţie editorială: Ionuţ Caragea – Mon amour abyssal, Éditions Stellamaris, Brest, France, 2018


Dragi prieteni, la editura Stellamaris din Brest (Franţa), mi-a apărut volumul de poeme intitulat Mon amour abyssal. Volumul are 86 de pagini şi conţine 52 de poeme traduse din română în franceză de Amalia Achard, în colaborare cu Pierre-Yves Roubert, lector şi corector. Prefaţa îi aparţine reputatului critic literar francez Jean-Paul Gavard-Perret. Referinţe critice în volum: prof. univ. dr. Jean-Paul Gavard-Perret, prof. univ. dr. Jacques Bouchard (Canada), prof. univ. dr. Constantin Frosin (România). Tehnoredactor a fost Michel Chevalier, directorul editurii Stellamaris. Coperta a fost realizată de Vlad Turburea. Ionuţ Caragea îi invită pe cititori să citească extrase din volum pe site-ul editurii Stellamaris:
În curând, volumul va putea fi cumpărat de pe Fnac, Amazon, cât şi din unele librării din Franţa.

Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec etc. A publicat peste 30 de cărţi (poezie, aforisme, science-fiction, eseuri critice, memorialistică, antologii). Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori de care dispune în prezent România. În prezent, locuieşte în Oradea. În perioada 2003-2011 a trăit în Montréal, devenind cetăţean canadian în anul 2008. Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro


Prefaţa:

Ionuţ Caragea : l’homme partagé ou la pluie d’été

Ionuţ Caragea reste celui qui va devant mais qui ne peut s’empêcher de regarder un passé immémorial fait de gouffres amers. Est-ce la meilleure manière d’avancer? Pas sûr. Mais la quête poétique n’en est que plus riche car torturée. Cet immense poème d’amour en hommage à la beauté de l’aimée, la profondeur de son âme et de son visage migrateur n’empêche pas les jeux d’ombres et de lumière. L’élue semble là depuis toujours mais cela n’empêche pas au poète de rouvrir ses blessures d’une sorte d’incomplétude existentielle face à ce qu’il éprouve et a connu.
Tel Sisyphe, il roule dans les songes et les cendres, les villes et les montagnes. Dans la fraternité d’un manque d’espérance,  d’une  solitude et d’une mélancolie qui le hantent même s’il entend la rumeur du  fleuve-corps de l’aimée. Avec elle, il connaît une tendresse étrange et son mystère de femme. Mais l’auteur reste néanmoins empli de doutes et d’incertitudes. Il évoque son impuissance créatrice (toute relative), ses révoltes et ses rêves, sa longue insomnie face aux « crachats » de ceux qui ne le comprennent pas. Néanmoins, il leur pardonne par avance, tant il connaît lui-même des affres de l’errance.
Grâce aux mains mémoire et au regard d’aurore de celle qui partage son existence, il est soudain  proche d’une acmé. Mais il en demeure parfois éloigné car il éprouve un poids de flammes et de ténèbres. L’aimée est sa fable. Il reste son homme d’amour mais malade d’une angoisse existentielle qui rôde toujours dans les marges de la félicité et qui jaillit en des images réminiscences venues des temps les plus profonds et christiques.
Néanmoins Ionuţ Caragea rentre dans  l’existence par celle qui devient la venante, transforme la vie en autre chose qu’une ombre revenante. Et face aux vieux démons de toujours, le titre Mon Amour Abyssal dit tout de ce qu’il en est de l’horreur et de l’extase de la vie.
L’amour et l’angoisse créent dans ce livre le mouvement perpétuel de l’ici et de l’ailleurs, du bel aujourd’hui et des terreurs passées. Reste à savoir ce que l’auteur va faire de tels lieux. Entre enfer et paradis, il a bien sûr fait son choix. Mais l’endosser ne soulage en rien les monstres intérieurs. Ne seraient-ils pas, tout compte fait, le mal nécessaire? Celui qui permet, au fond de soi, de se reconnaître et de puiser enfin dans la femme la jouissance suprême et partagée. Celle moins du corps que de l’âme qui échappe enfin aux pensées négatives?
Bref tant que l’amour perdure, la prostration, la crispation de ce qui peut malgré tout ressembler à des instants de lucidité prennent des virages contre la mort que l’on se donne et qui nous fut parfois donnée. Il existe donc bien dans cet Amour moins des abîmes que la merveille où plonger. L’éros déborde de son étoile le soleil noir de la mélancolie.
L’auteur une nouvelle fois espère contre la solitude inhérente à l’homme l’espérance d’un miracle aussi provisoire que perpétuel. Déferlent le réel et l’irréel comme dans chacune des œuvres du poète, fruits des terreurs passées mais tout autant d’un incessant avenir plus prometteur.
Face au dur désir d’être la femme, donc en rien la revenante, elle est toujours restée ici. Elle a toujours existé comme la porte ouverte dans les murs de l’existence. Elle dort aux côtés du poète et lui permet d’exister. D’autant que celui-ci ne se l’annexe pas, mais en devient l’hôte.
Contre l’appel du vide, elle ne sert pas seulement à le combler. Preuve que contrairement à ce que pensait Duras, l'amour n'est pas une maladie. C'est la seule addiction nécessaire et le bon alcoolisme. Il permet à l'auteur ce que l'on pourrait résumer d'une formule: « je traverse, j’ai été traversé ». Dès lors, sur le sable de l'amertume, l'amour est la pluie d’été.

Jean-Paul Gavard-Perret

miercuri, 18 iulie 2018

Radu Igna despre romanul Vadul ars de Constatin Stancu - *La fel ca în parabola cu pasărea Dodo, colosul industrial, construit în urmă cu 120 de ani, a dispărut. În mintea locuitorilor dăinuie momente din istoria locului, „data la care s-a pornit cu industria aici, au fost nemţii la început, apoi românii, au fost şi perioade bune, în care am avut succes, sau mai rele, mai ales după al doilea mondial…” (p111)*


Constantin Stancu:

Vadul Ars între realitate și mit



 Constantin Stancu excelează în scrierile sale în proză printr-o extraordinară putere de investigaţie a realităţii, cu implicaţii imprevizibile în conexiunile  lor ulterioare. Personajul central din romanul Pe masa de operaţie (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, premiat la festivalul internaţional „Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a) învinge neprevăzutul prin puterea divină. Şi Vadul Ars* (Editura Rafet, 2016) lumea lui Stancu este o veşnică curgere, dar aici domină neputinţa oamenilor de a percepe, de cum a învinge neprevăzutul. Romanul, structurat în 32 de capitole, consemnează artistic „prefacerile” între 1989-2013 într-o localitate monoindustrială în plin proces de înfăptuire a tranziţiei „de la un mod de  organizare al societăţii la alt mod” (ar putea fi Călanul, Hunedoara, Reşiţa etc.). Romanul a fost premiat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara în decembrie 2017 pentru cărțile apărute în anul 2016, la categoria proză.
În preambulul cărţii,  autorul a pus o parabolă, povestea păsării Dodo, trăitoare pe insula Mauritius, cum aceasta a dispărut din lumea  animală urmare a nechibzuinţei străinilor aciuiţi pe acea insulă. În roman, pasărea Dodo devine  combinatul metalurgic de talie europeană, apreciat pentru produsele metalurgice produse aici, în Vadul Ars. Urmărim astfel destinul  comunităţii, pe mai multe planuri, economic, politic, social, cultural.
De reținut un aspect interesant, Vadu Ars este localitatea unde se desfășoară acțiunea romanului. Vadul ars reprezintă mitologia contemporană a unor localități din România în perioada de tranziție, cu bune și rele.
Personajele, numeroase, sunt reprezentative pentru diferitele compartimente ale lumii industriale, ingineri, economişti,  muncitori, funcţionari. Ilie Talan, economist, un cap limpede, directorul Ardelean Ion, Ana Nor, avocat, ziaristul Ion Jude, Ioan Hora, chelnăriţa Bianca Drăguţ oamenii poliţie locale şi  judeţene, ocupă locul central în derularea acţiunii. O comunitate specifică unei zone monoindustriale. Combinatul metalurgic este la rândul lui un personaj.

Încă din primele pagini se degajă o stare de nelinişte, se simte ameninţarea, pentru a salva lucrurile se impun măsuri speciale. Iată un fragment edificator: „Îl privi pe Ilie cu intensitate şi încercă să afle reacţia lui…Pe scurte, că sunt direct cum mă ştii: trebuie să aranjăm două milioane de dolari… trebuie să ajungă la Şeful de sus, înţelegi,  foarte sus…Că am şi eu un  şef, nu-s de capul meu pe averea statului… Eu zic să facem ce trebuie, dacă iese treaba, avem şi noi posibilităţile noastre, nu trebuie să mergem prin alte părţi pentru un loc de muncă” (p 18). Ilie pleacă la Bucureşti să rezolve problema. Previzibilul şef, printr-un sistem avocăţesc, îşi primeşte milioanele. Deşi au piaţă de desfacere, producţia stagnează în ciuda faptului că: „Suntem singuri producători  din zona asta din Europa, tehnologia este destul de bună, chiar nespus de bună, şi producem piesele la un preţ mult mai mic decât  francezii prezenţi acum aici, doar 60% din  preţul lor, îi putem bate dacă ne lasă…”(p 9). Refacerile au început după indicaţii precise: s-a obţinut creditul, au contractul pe utilaj, toate păreau a merge bine. Făcuseră o firmă nouă, celelalte s-au divizat, altele au intrat în faliment, dar partea  importantă din firmă era protejată” (p.10).  Mai dăinuie amintirea când un cosmonaut american care a vizitat uzina precizând încântat că produsele  uzinei din Vadu Ars au fost folosite de  NASA prin anii 70.
Urmează bătălia: unii edifică noua investiție, alții profită de fierul vechi din combinat. Pentru început, s-au redus mai multe locuri de muncă. Cei rămaşi pe drumuri,  găsesc un mijloc de câştig  prin colectare a fierului vechi. „Câştigă şi ei o pâine, comentează directorul combinatului, e bine, ne lasă în pace, nu dezmembrează utilajele, din asta trăiesc, mai recuperează, ca să nu zic fură, ce vreţi să avem război zilnic cu ei”  (p.53).
Oamenii din poliţie nu-i pot aresta, aceştia sunt  apăraţi de partide, cu argumentul că trebuie să-şi asigure cumva existenţa. În acest scop, în Vadul Ars s-a deschis o întreprindere de colectare a fierului vechi, For You SRL, cu aprobarea oficialităţilor, unele implicate.
Oricum, oraşul cunoaşte  multe schimbări, se dezlănţuie lumea afacerilor, pentru început, se credea în privatizare, buticuri şi restaurante fac acum plăcerea oraşului. Restaurantul pensiune Macarena, opera unui fost  salariat al combinatului, a luat locul bisericii: „lumea se adună fără mari pretenţii, este veselă, se confesează, unii îşi strigă durerea, alţii pun la cale aranjamente, parcă ar fi un centru de comandă” O chelnăriţă blondă autentică, frumoasa Bianca Drăguţ, intră în graţiile şefilor, le află secretele (p.80).
Există totuşi oameni care discern subtextul cotidian. Ana, soţia nelegitimă a lui Ilie, eminent jurist, comentează evenimentele locale, face previziuni: „Vor apărea  căpuşele, creditorii, alte specii de vampiri care vor ataca prada. Fără fier vechi nu veţi avea bani de salarii, de resurse, investitorul îşi va aduce partea, dar noi, ăştia de aici, va trebui să facem partea noastră, resursele noastre, vânzarea de marfă, de fier vechi… În judecătorie sunt  mii de dosare”(cap.XIII).
Momentul de maximă intensitate  pare a fi închiderea Secţia de Preparare. Fierul vechi din acel sector urma să fie folosit ca sursă de capital pentru ca uzina să poată funcţiona. „O parte din combinat se ducea, se rupea, oamenii erau puşi pe liber…erau tot felul de programe de finanţare  pe zone, pe ramuri industriale, pe domenii”.
Ilie Talan, om al locului, constituie o asociaţie pe acţiuni împreună cu cei disponibilizaţi, Invest SRL, considerată o sfidare pentru cei care  urmăreau câştigurile din vinderea fierului vechi, falimentată subtil. Ilie are soarta combinatului, ucis prin demersuri  prea complicate pentru a fi înţelese de cei mulţi. Îl găsesc jos, pe pământul poluat, mort, cred că s-a sinucis. „Trupul lui mai sta pe pământ, inert, fără viaţă, mai multe ore, l-a încălzit soarele, păsările au zburat peste el, mineralele din pământ i-au primit sufletul” (p.158). Moartea lui simbolizează moartea uzinei pe care a iubit-o  şi a încercat să o salveze și moartea unei generații care a crezut că se poate face un lucru bun în zonă prin muncă.                                       
La fel ca în parabola cu pasărea Dodo, colosul industrial, construit în urmă cu 120 de ani, a dispărut. În mintea locuitorilor dăinuie  momente din istoria locului, „data la care s-a pornit cu industria aici, au fost nemţii la început, apoi românii, au fost şi perioade bune, în care am avut succes, sau mai rele, mai ales după al doilea mondial…” (p111).
Cei care au rezistat schimbărilor, îşi găsesc fiecare locul  în noua lume a improvizaţiilor în care Combinatul industrial a rămas doar o amintire. Ion Ardelean, director, devine proprietar de fermă agricolă,  Ioan Jude, ziaristul de temut, pe punctul de a fi recunoscut ca scriitor, înfiinţează o companie de publicitate și consultanță, după ce a învăţat cât de greu se pătrunde în lumea  revistelor literare. „Uzina nu mai trăia, au rămas puţini angajaţi, pentru  lichidarea averii acesteia. Singurul punct important din uzină era biroul  unde se eliberau  de la arhive adeverinţe  privind  grupele de muncă. Unii  s-au pensionat cu acele adeverinţe, alţii au plecat în alte localităţi, sau peste hotare. Nimeni nu era interesat de cultură”.
Jude Ioan consemnează evenimentele în ziarul său. S-a pus în practică  un proiect de implementare a unui nou stil de viaţă. Bianca Drăguţ, fostă chelneriţă la Macarena, a devenit om de afaceri, patroana unei firme de îmbrăcăminte. Ea şi-a lansat în oraşul ei noua gamă de îmbrăcăminte pentru femei. (Bolnavă de cancer  peste  câteva luni, se sinucide). Au fost prezenţi la eveniment  prefectul judeţului, domnul Mircea Măciucă, primarul oraşului, domnul Sorin Militaru, şefii poliţiei din cele trecute vremuri. „Se aşteaptă ca Vadul Ars să devină un centru al modei” (p.192). Presa menţionează elogios evenimentul.
Un Nicolae, şomer, conchide: „Prostii, băieţi. Când  mergea uzina, eram boieri, aveam salarii, concedii, prime, eram cineva în lume. Exportul aducea valută la buget, Acum exportăm curve” (p.193).

 Printre multele încercări de a-şi afla un rost în lumea cea nouă, cu buticuri şi  mici afaceri de familie, un ins cuprins de spirit divin, Ioan Hora a deschis un Centru Creştin, unde sufletele îndurerate vin să-şi găsească liniştea. Concluzia se degajă din ultima pagină (214): „omul trebuie să înveţe mereu. Centrul Creştin! Ne-am implicat pentru a ne întâlni aici. E un mod de viaţă. Oamenii au nevoie de Dumnezeu… Deocamdată oamenii sunt disperaţi, vor salarii, timpul îi presează, nu au răbdare…” (p.214).
Încheiem aceste însemnări cu  un  scurt comentariu al domnului   Prof. Dr.Adrian Botez „Constantin Stancu a realizat prin romanul Vadul Ars cea mai valoroasă şi cea mai convingătoare (prin profunzimea semantică şi prin  polisemantismul, tinzând spre infinit, al rosturilor şi direcţiilor de interpretare ale cărţii)  structură narativă  parabolică din epoca  postdecembristă !
Constantin Stancu, cel puţin prin aceste două romane (Pe masa de operaţie şi Vadul Ars) este, deocamdată,  câştigătorul cursei, pentru afirmarea romanului  parabolic contemporan românesc. Depăşind  cu multe „lungimi de barcă”, fireşte, toate postmodernismele valahe, încă la modă” (Vatra veche, nr. 7/2016, pp.43-45).
Așteptăm cu interes următorul roman al scriitorului, sperând că vom aflat mai multe despre odiseea oamenilor din Vadul Ars.
                                                                    


RADU IGNA



*Constantin Stancu, Vadul ars, roman, 230 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2016.
                                                                                               
                                                                                                                                                 










Alcătuirea poemului. Un eseu despre poezia de azi propus de Ladislau Daradici... *Ladislau Daradici, REZERVOR. DESPRE ALCĂTUIREA POEMULUI, critică literară, Bucureşti: Editura eLiteratura, 2016. Poeţii analizaţi: Nicolae Băciuţ, Ioan Barb, Valeriu Bârgău, Sânziana Batişte, Ilie Chelariu, Raul Constantinescu, Nicolae Crepcia, Daniel Dăian, Virgil Diaconu, Octavian Doclin, Eugen Evu, Ioan Evu, Constantin Georgescu, Valentin Iacob, Mariana Pândaru, Alexandru Petria, Vasile Poenaru, Paulina Popa, Ion Popescu-Brădiceni, Liliana Rus, Aurelian Sîrbu, Ion Scorobete, Constantin Stancu, Nicolae Szekeli, Virgil Todeasă


Despre alcătuirea poemului…

Ladislau Daradici şi rigoarea poemului. Cartea de critică literară semnată de acest autor complex (este poet, prozator, critic literar, iubitor de artă, călător prin Europa) poartă un titlu inedit: Rezervor. Despre alcătuirea poemului, apărută la Bucureşti: Editura eLiteratura, 2016. Sufletul său este un rezervor pentru cărţile confraţilor. El se consideră un călător prin creaţiile altora, intră curajos în labirintul miraculos al unui poem, caută esenţa, amprenta unică. Fiecare poet are o amprentă care-l distinge de restul lumii. Descompune poemele pe care le prinde în plasa lui de pescar de poeţi, le pipăie tăria, luminile interioare, rănile. Tratează poemele ca pe fiinţe vii. Captează miracolul în rezervorul propriu. Este generos şi egoist cu sine, cu ceilalţi. Este flămând de literatură bună, de literatura care pune în cuvinte suferinţa cea de toate zilele. Ladislau Daradici îşi recunoaşte limitele. Dar nu cedează. Este căutătorului omenescului din poemele pe care le analizează.
În carte sunt analizaţi douăzeci şi cinci de poeţi. E mult, e puţin? Este la limita supremă a lucidităţii. Autorul nu se joacă, este atent cu sufletele poeţilor. Îi cunoaşte ca fiinţe sensibile, flămânde de infinit, de eternitate, de miracol… Materialele sunt talonate de câte un poem ales de autor. Un mic fulger în texte. Un curcubeu de cuvinte. A rezultat o carte care poate fi considerată şi ca mic tratat de istorie literară, cu timpul lucrurile vor evolua spre o imagine mai clară a literaturii. Momentan vedem cam neclar, va veni vremea când imaginea se va limpezi, marile pasiuni sau drame se vor topi, va rămâne poemul în rezervor. Sursă de bucurie şi mărturie. Douăzeci şi cinci de poeţi cu sufletul pe masă, cu poemele pe umeri.

Daradici alege un motto din Mircea Eliade, semn al seriozităţii demersului. Cităm un scurt fragment: „Deci triumful nesemnificativului în anumite sectoare ale artei moderne mi se pare o revoltă împotriva omului”.
Ceea ce lasă urme luminoase este mesajul cu semnificaţie din opera unui scriitor, fuga de experimente post-postmoderniste, de căderea în ritualul vremii. Contează poeţii care lasă urme luminoase, cei care susţin temeliile. Poezia revine la matca sa, atrăgând ruga, imnul, psalmul, ţipătul, fără a refuza formele moderne şi noile revelaţii din infosferă.
Ce îl pasionează pe autorul textelor de critică literară?
Poemul care se scrie singur, hărnicia depanatorului de iluzii, realul care intră în poem, porţile cuvântului, singurătatea ca unitate de măsură a veşniciei. Putem continua cu analiza cărţii, cuprinsul este relevant, Daradici are pentru fiecare poet un mesaj twister, culoarea care să-i dea stabilitatea într-o lume în mişcare. Intrăm în neantia, cu expansiunea constantă, în intimitatea frigului sau în poemul care ordonează haosul. Apare cavalerul vrăbiilor şi al florii de cireş, cel care supravieţuieşte prin poem, cel care vede ruina din cetatea moartă. Radiază şi poemul infinit sau poemul-clepsidră, poemul care îşi arată eleganţa între timpuri nesigure, rămâne simbolul zborului, zicerile şi rugăciunile. Brusc peisajul se poate schimba într-un volum de versuri, fericirea poate fi asumată prin cântec, există o frumuseţe a imaginaţiei peste realitatea cu pedale, o poartă prin  care se poate întoarce mereu călătorul, există un secret al alcătuirii poemului în vremea comunicaţiei instantanee sau nostalgia pădurilor celeste. Cititorul pendulează între carne şi gând, sinele este mereu ascuns, dar se poate găsi şi geometria poemului, rigoarea din poem, există curgerea spre rezervorul care dă formă concretă norului de poeme care stă în aşteptare pe cerul patriei din istorii şi legende.
Cititorul va descoperi în cartea aceasta o lume dinamică, paradoxală, flămândă de miracole. Daradici nu exclude punctele slabe din cărţile citate, poemul este imperfect, el vine dintr-o minte afectată de boli şi fericiri personale. Interesul autorului se focalizează pe operele citate în carte. Poetul este umbra din cuvintele sale. Cititorul va ghici ştiinţa aproximativ exactă a fiecărui poet.
Despre Nicolae Băciuţ aflăm unele lucruri importante: „Trei sunt temele esenţiale ale poemele din volum, neputând exista una fără cealaltă: Dumnezeu, dragostea (inclusiv pentru poem) şi moartea, în cele din urmă poetul reuşind să-şi învingă prin cântec teama şi singurătatea” (p.12).
Despre Ioan Barb notează: „Ioan Barb face un solo aparte în concertul liricii noastre contemporane. E solul acestei chitare electrice care recuperează, din mers, sfâşierile sângerânde ale unei lumi fărâmiţate…” (p.20).
Când scrie despre Virgil Diaconu, cronicarul reţine: „Poemele lui Diaconu sunt secvenţe de basm modern în care cavalerul rătăcitor – în nobleţea spiritului său – explorează neîncetat acelaşi univers (şi care de fiecare dată devine altul), această poveste reală şi fantastică în acelaşi timp…” (p.76-77).
Analizând poezia scrisă de Mariana Pândaru, Daradici susţine: „Se pare că păsările au devenit pentru Mariana Pândaru mai degrabă o metaforă a desperării şi a resemnării, decât una a descătuşării şi a dragostei de viaţă” (p.128).
Despre Alexandru Petria aflăm: „Scriitorul este un adept al poemului de impact, experimental şi experienţial deopotrivă. Un poem ca focul de artificii ţâşnind undeva la capătul lumii… (p.130).
Textele lui Daradici au apărut şi în revistele literare, el ţine să mulţumească redactorilor care au găzduit aceste scurte consideraţii semnificative, citează revistele în care au fost publicate, fiind bucuros să menţioneze privilegiul pe care l-a avut şi nobleţea demersului cultural. Revistele care au primit cu multă căldură flash-urile au fost „Vatra veche”, „Algoritm literar”, „Zona literară”, „Pro Saeculum”, „Semne”, „Provincia Corvina”, „Orient latin”, „Cafeneaua literară”, „Caietele Columna”, „Poesis”, „Poezia”, „Convorbiri literare”, „Banat”, „Reflex” etc. Este un demers petrecut cu generozitate în mai mulţi ani, intrăm astfel în zona istoriei literare, a faptului că trăim un moment exponenţial al literaturii române, dinamic şi care se susţine prin talentul, efortul şi pasiunea unor oameni care s-au rupt de centru pentru a reinventa un alt centru, o literatură multipolară şi spectaculoasă.
Am putea cita din fiecare poet, Daradici are capacitatea de prinde sufletul poeţilor şi fluxul poeziei lor. Cititorul va descoperi o lume frumoasă în care poate evada, pentru că poemul se scrie singur, a luat-o razna şi zboară în zori peste neantia…
Îl cităm pe autor: „Dezbrac poemele de slove şi de înţelesuri, într-un gest aproape intim, final, adăpostindu-le în rezervorul lăuntric al propriei mele alcătuiri; le dibuiesc intenţia şi le tălmăcesc sângerarea în limita putinţelor (şi neputinţelor) mele” (p. 9, Argument).
Un argument din realitatea imaginară a poemului:

Nu te mai zbate
suflet al meu
zbaterea însăşi
ţi-e Dumnezeu (p.91, Eugen Evu).


Constantin Stancu


*Ladislau Daradici, REZERVOR. DESPRE ALCĂTUIREA POEMULUI, critică literară, Bucureşti: Editura eLiteratura, 2016.
Poeţii analizaţi: Nicolae Băciuţ, Ioan Barb, Valeriu Bârgău, Sânziana Batişte, Ilie Chelariu, Raul Constantinescu, Nicolae Crepcia, Daniel Dăian, Virgil Diaconu, Octavian Doclin, Eugen Evu, Ioan Evu, Constantin Georgescu, Valentin Iacob, Mariana Pândaru, Alexandru Petria, Vasile Poenaru, Paulina Popa, Ion Popescu-Brădiceni, Liliana Rus, Aurelian Sîrbu, Ion Scorobete, Constantin Stancu, Nicolae Szekeli, Virgil Todeasă.



Nichita Stănescu și eternitate poeziei. „Nichita vede viitorul ca un prezent continuu, ni-l prezintă cu fast sau cu simplitate, are ziceri de profet la banchetul artei. Prin viitor el se eliberează de greutatea timpului, ne eliberează de noi”


O altă matematică…





Poezia lui Nichita Hristea Stănescu produce multă bucurie, iubitorul de literatură bună reacționează imediat la un poem, îi cunoaște vocea, imaginea. Imaginea lui se confundă cu imaginea poetul în sine. Imediat apare și tristețea, cărțile publicate în partea a doua a vieții sunt mai puțin cunoscute. Critica literară a fost depășită de aceste cărți, sunt cărțile grele din poezia românească.

Nichita s-a născut în anul 1933, a decedat în anul 1983, a fost un mare iubitor al poeziei din viața oamenilor. L-a preocupat greutatea sufletului. Un eseu scris pe această temă rămâne memorabil. „Materia” sufletului este palpabilă, deci, doar 21 grame…

A scris destul de mult, a publicat la fel, începe cu un volum având un titlu interesant: Sensul iubirii (1960)…

Da, a scris poezie patriotică bună: Un pământ numit România… Sună frumos și are multă rădăcină. Cine nu-l agreează, să pună repede un înger acolo!

A fost redactor de revistă, a primit numeroase premii, a rămas fidel poeziei cu toate celulele ființei sale, a dăruit câte o poezie celor care l-au iubit, mai mult decât a dărui flori, a dăruit iubire... partea cea mai frumoasă a ființei sale. Cea mai tandră!

Lumea este prezentată în mod original în opera sa, o viziune unică. Și-a construit opera ca pe o catedrală, catedrala din poem, cu înger pe acoperiș. Viziunea lui merită să fie continuată de poeții români, e o cale bună, duce spre miracol…



Pot sa fiu uitat, pentru că
nu țin la brațe, pot sa-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
și cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sângele meu se vărsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca niște bariere.
E lumina destula. Privirile mele
nu vad decât o singura masca (… ); (Edict).



Metaforele lui construiesc cosmosul, procedează ca în univers: participă materia, animalele, florile, peisajul, a „furat” uneltele de la îngerul principal, care pune funia de măsurat în cetate. 

Ca nimeni altul a redat, prin revelație personală, complexitatea ființei umane. Era convins că omul este marea carte unde avem acces la marea informație meandrică pusă de Creator acolo, ca mărturie… Unghia are un ochi, degetul are un ochi, o lumea a perspectivelor copleșitoare.

Versurile poemelor sale curg lin, sunt melodioase și dantelate, atrag prin gravitația ideilor și prin gravitația cuvintelor. Cuvinte sunt gravide… Parabolele dezgheață lumea înghețată, cuvinte se asociază precum regulile din științele de limită, care leagă lumi deosebite. Eu înlăuntrul eului, cer înlăuntrul umărului… Paradox și algoritm la malul mării…

Ni se deschide perspectiva matematicii poetice, a rigorii, bizarul face parte din peisaj și atrage normalitatea invizibilă…



Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu știm, vai, nu ştim cât facem (Altă matematică).



În poeziile sale, Nichita a pus un partener, o femeie, un prieten, îngerul. Poezia sa este populată de oameni care trăiesc plenar, are viață. Aici se devoalează miracolul…

Metaforele sunt prezente, abundă, sunt semne și noduri, înger pe trecerea de pietoni. Mesajul este unic, irepetabil. Metafore despre iubire, timp, spațiu, forme complexe vii, despre sens, despre ea și despre poet… Poetul nu este artistul simplu, e ființa complexă care traduce mesajul…Când fericirea se recompune în opera sa, se declanșează durerea, ea e dureros de frumoasă…

Nichita vede viitorul ca un prezent continuu, ni-l prezintă cu fast sau cu simplitate, are ziceri de profet la banchetul artei. Prin viitor el se eliberează de greutatea timpului, ne eliberează de noi.

Starea poeziei? Depășirea crizelor, sărbătoarea relațiilor în plină viteză, există reflexul poetului care reacționează la tensiunea din relații. Se ridică prin iubire, face saltul ca un leu în plină vânătoare. Da, Nichita ne duce în noi universuri, știința poetului este de a ne preda gustul genezei. Macrocosm și microcosmos se lipesc și formează punctul central. De acolo există perspectivă și se vede opera imperfectă și soldatul…


Experiența personală reflectă drama omului în căutarea eului, a omului modern care bate cu degetul în zid, poate deschide cineva. Îngerul de serviciu, îngerul titular. Nichita se îndepărtează de canoanele vechi, inventează alte, mai noi, mai stranii, mai apropiate de inima omului. Hotarul dintre lumi este mobil, lumea se dilată, se deplasează spre roșu… Cu Nichita intrăm în pădurea de sunete, sunetele modelează lumea noastră care ne locuiește. Când se joacă, Nichita inventează. Poate fi criticat, poate fi negat, el ne servește noi universuri cu poet cu tot!

De ce? Fără pricină, fără pricină!

Uneori este superficial, lasă intenționat să-i scape ceva important, se odihnește prin poezie de oboseala catedralei sale! Da, pare vulnerabil, dar intră în carte cu toate păsările migratoare. Poezia sa împinge zgomotul de fond al civilizației la marginea zicerii. Lasă amprente pe țipăt! Poetul este actorul care-și prezintă poezia, nu se sperie de pietrele care l-ar împroșca din public. Scrie poemul pietrei care vede…

Tinerii vin spre rigoarea frumosului de la malul mării, de la malul timpului:



Această mare e acoperita de adolescenți
care învață mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu brațul, de curenți,
mai sprijinindu-se de-o raza țeapăna, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsa tăiata-n unghi perfect
și îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinita de yole. Și aștept
un pas greșit sa văd, sau o alunecare
măcar pan' la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan
au și deprins să meargă pe valuri, în picioare (Adolescenți pe mare).
 





Constantin Stancu