Poetul Raul Constantinescu vorbind despre romanul Vadul ars, Hațeg, 27.08.2016. Între poezie și proză lumea se mișcă dinamic

Foto: Iancu Badiu

Cornel Nistea la Hațeg, 27.08.2016. Vorbește despre cărți, scriitori, cultură și romnul Vadul ars

Foto: Iancu Badiu

Ladislau Daradici, Rezervor. Despre alcătuirea poemului (cronică literară), Bucureşti: Editura eLiteratura, 2016. Sumar, poeţi, cărţi, poeme, conici. O istorie literară de suflet

Călătorii în ore diferite

Să mergem la primărie, pentru ceva viaţă în plus,

acolo, în turn, e un ceas care indică o altă oră,

să ne îndreptăm spre catedrală,

pentru puţină eternitate,

dar şi acolo ornicul din turn arată o altă oră

şi la gară e un ceas care ne arătă un alt timp,

există în orice loc un ceas sau un ornic care funcţionează

cu apă, cu nisip, ori carbon,

care ne va revela un alt timp…

Toate orele, toate timpurile, toate veacurile

adunate sau împărţite,

scrise sau nescrise vor dura altfel decât

viaţa noastră întâmplată  pe la primărie,

pe la gară, pe la catedrala de unde

au fugit îngerii care purtau la mâna lor stângă

sau la mâna lor dreaptă,

un ceas plin cu ochi pe dinafară şi pe dinăuntru…

Paulina Popa: Iubire... „eram doar o femeie care dormea între două lumi pregătită pentru a scrie cuvinte pe pieliţa subţirea a dragostei/ a Iubirii”

În bătaia soarelui, iubirea

(Paulina Popa, Iubire, versuri, 108 pagini, Deva: Editura Emia, 2012)

Paulina Popa abordează lumea prin prisma iubirii. Drumul acesta este scurt, energic şi hotărât. În iubire găseşte cheia pentru răspunsurile pe care le acceptă, le aştepta. Iubirea este tema volumului de versuri scris cu migală şi pasiune, publicat la Editura Emia în anul 2012, cu titlu simplu, Iubire. Toate erorile s-au destrămat, a rămas ea, iubirea.

Pentru poetă sentimentul acesta profund înseamnă legătura cu divinitatea şi cu semenul deopotrivă. Este un exerciţiu spiritual demn de reţinut. Ea depăşeşte tehnica experimentelor specifice poeziei actuale, iubirea acoperă toate faţetele vieţii. Tema este preluată din Scriptură, este modelată de poetă prin starea proprie, experienţele pe care le-a trăit, le-a explicat, le-a scris, au atins-o. Fiecare poem este expresia iubirii, poemele se leagă unele de altele prin fire nevăzute, prin cuvintele alese şi care au marcat-o în timp. Volumul s-a edificat din alte volume, Paulina Popa este una dintre poetele reprezentative ale literaturii române, implicată în viaţa literară prin resursele pe care le are: opera sa, editura, pasiunea pentru artă, zicerea poemului în public, director şi redactor al revistei de cultură şi literatură „Semne”, Deva.

Ideile, temele, toate se leagă prin această relaţie pe verticală şi orizontală în acelaşi timp. O cruce spirituală domină zicerea. Cupa aspră a poemului este mereu plină, versurile vin de departe, din vremuri vechi, se înviorează în stări noi, cu tăria care vine din dragoste şi adevăr.

Iubirea se vădeşte a fi stâlp de lumină, stă cu braţele deschise spre Dumnezeu, se deschide tuturor, e generozitate fără limite, punct de sprijin pe străzile lumii. Valenţele iubirii se ivesc cu blândeţe, iubirea este mai tare decât moartea, e plină de rod, te apropie de Dumnezeu într-un mod tainic, fără evidenţele stridente ale lumii de astăzi. Iubirea se alimentează dintr-o fântână de aur, curge mereu peste mâinile femeii atinse de dor, peste vorbele bătrânilor, peste chipul îngerilor harnici. Greu se face deosebire dintre o iubire şi alta, ceva unic leagă inimile, iubirea este împlinire în dimineaţa în care lumina argintează acoperişul bisericii şi aripile îngerului. Sufletul depăşeşte toate barierele, un popor fără iubire este vinovat, este bolnav de neiubire.

DINTR-UN POEM

s-a ridicat Iubirea:

viaţa este pentru totdeauna Iubire!

stau şi o privesc

şi nimic din ce este omenesc

nu o poate întrerupe

viaţa este pentru totdeauna

aşa cum s-a croit

atunci când femeia a ridicat privirea din lut

soarele vine şi străluceşte/

luminează/încălzeşte/

creşte floarea dragostei

care ne împodobeşte

o purtăm cu fală/

suntem numai o lumină/

soare/ flacără/ focul Iubirii…

iubirea se ridică/

aprinde lumea/ arde/ măreşte cercul/

globul de foc al dorinţei

ne împodobim cu lumina lui”

cerc ne facem/

dorinţa vie a noastră şi a tuturor/

calul cu o mie de copite/

nechezatul nopţilor/

vămile de gheaţă/ jăratecul ce topeşte/

aisberg/ cercul dorinţei…

viaţa este pentru totdeauna Iubire

o privim cum tresare viaţă pe veci (p. 65, Dintr-un poem s-a ridicat iubirea)  

Sentimentul iubirii te face să ignori pe cei care au căzut în ruină: politicieni, mai marii cetăţii, ţiganii care „manelează” ziua, hoţii de dragoste, marii orbi care ne afectează cu nevederea, sclavii, cei cu masca pe faţă…

Poeta declară: „îmi este sete/ şi doresc să beau apa Domnului/ aceea despre care scriu/ atunci când Cineva îmi ia mâna/ şi apasă tastele/ ca şi cum ar apăsa/ pe creştetul lumii!” (p.67, Aşa cum am crezut). Scrierea poemului este act al creaţiei, semn de posesiune şi transfer de energii.

Prin iubire omul se redescoperă pe sine, intră în viaţa sa ca-ntr-o haină, sângele este alb, precum porumbeii Domnului. Sunt fericiţi cei care sunt jumătate om, jumătate păsări, cei care cântă în ninsoare colinde.

Gesturi reţinute şi de remarcat: şoapta, să dormi sub un nuc, teroarea unei lumi care piere, Iisus schimbând lucrurile şi prezenţa legământului care te duce spre eternitate. Îţi aduci aminte de cuvinte liniştite, urci, priveşti lumea de sus, din înalt, scăldat, scăldată în lumini…

Drama femeii în jocurile unei lumi a bărbaţilor, cu teme din Evanghelie, pericole şi gesturi

eterne :

Atunci nu ştiam dacă semenul meu

va fi cel care mă va lovi cu putere

ori bărbatul

căruia i-am spălat picioarele

şi capul

atunci n-am ştiut că Iubirea

poate fi spălată într-un râu

pregătisem pentru a spăla Iubirea/

Marea Ionică/ Marea Egee/

apele pământului/

cu sau fără nuferi/

aşa cum sunt apele

atunci n-am ştiut că Iubirea

poate fi spălată intr-un râu

şi nici că nuferii corpului

pot invada trotuarele/

văile/

asfaltul unei alte neputinţe

eram doar o femeie

care dormea între două lumi

pregătită pentru a scrie cuvinte

pe pieliţa subţirea a dragostei/

a Iubirii/

aceea care vine şi trece

din frunză în frunză (p.84, Din frunză în frunză)    

    

Din iubire, femeia se topeşte în marele ocean al universului, se vede mireasă, eternă, în rochii albe, printre arbori de sticlă, risipind cuvinte înmiresmate, alăptând singurătatea cu sâni armonioşi… Se teme, frica de Domnul este începutul înţelepciunii, o relaţie care depăşeşte carnea, zilele trecătoare, anotimpurile în flăcări, o nouă viaţă…

Redescoperirea vieţii: „iubitul meu/ este ca un câmp plin de grâu/ de prigorii/ de maci.../ iubitul meu este dragostea/ este iarba verde în bătaia soarelui” (p. 93, Dragostea).

Cu detaşare, poeta declară: „IUBIREA/ ne aşteaptă/ de la un capăt la altul/ al vieţii/ şi plânge... şi râde.../ cântă împreună cu noi” (p.101, Iubirea).

Cartea este o rugăciune, una profundă, vine din iubirea fără de limite, se bazează pe dragostea    de din Dumnezeu, pe cuvintele vii ale lui Iisus. În felul acesta Paulina Popa se împacă cu sine, cu lumea, cu poezia care a îmbrăţişat-o cu tandre metafore, cu cei apropiaţi. Şi-a pus sufletul pe o tava a Salomeii, cu toate ierburile timpului şi ale non-timpului, într-o vreme a fracturilor în istorie.

Cuvintele au simplitate demnă, curg dintr-un poem în altul cu toată deschiderea spre luminile psalmului, poeta nu le caută, este căutată de ele, versurile o cotropesc, redescoperă starea iubirii în tinereţea lumii şi tinereţea sa… Fiecare poem este plasat pe mijlocul paginii, editarea volumului a fost ocazia potrivită de a centra versurile pe firul de sânge care curge prin ochiul cititorului, cartea este în sine un eveniment, lângă cuvinte există o umbră protectoare, ceva special…

…”iubesc ierburile înalte/ iubesc ierburile mari şi grase/ ierburile în care mă/ cuibăresc/ aşa ca în braţele iubitului” (p. 98, În bătaia soarelui). Iubire…

Constantin Stancu

Poezia provinciei din cuvinte: Sfârșit de veac în ninsoare

Densuș: Toamnă cu mere mari și incripții latine

Toamnă latină

Zilele sunt coapte, miros a grâu şi veşnicie,

se culeg mere la Densuş,

copii se caţără pe gardul toamnei,

intră în mere, e un joc perfect unde germinează

stele de tăcere, iar în golul pietrelor vechi,

inimi de grădinari din alt veac.

Copii se joacă de-a toamna,

cine muşcă din măr eliberează celălalt eu,

eu-ul din primul secol de miracole.

Bărbaţii puternici, în schimb,

sunt îngenunchiaţi de coşurile cu mere,

strivesc iarba coaptă cu genunchii tari,

sunt barbarii care mor, nu se predau.

La Densuş merele cresc la loc

pe ramuri de măr, într-o singură noapte de singurătate,

în carnea loc se cuibăresc anotimpuri neştiute,

iar acolo, pe prundiş, puntea străbate apa dimineţii,

nu mai ajunge pe celălalt mal,

din firul de apă proaspătă,

ca un imn de dragoste,

sar flămânde pietre după inscripţii latine.

HAȚEG ADEVĂRATA SARMIZEGETUSA! Gligor Hașa și pasiunea pentru Țara Hațegului

MEMORIA IN CARE LOCUIM

O ipoteză interesantă relansează Gligor Haşa prin cartea sa HAŢEG ADEVĂRATA SARMIZEGETUSA, o carte provocatoare apărută chiar la Editura Gligor Haşa – Deva, 2009. Cartea se doreşte a fi una a curajului de a vedea altfel istoria şi are un scop nobil şi neliniştitor pentru români: Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei, a dacilor liberi, a fost la Subcetate – Haţeg şi nu în Munţii Orăştiei – Şurianu, aşa cum s-a încetăţenit în istoria ultimilor decenii, adică o altă locaţie, un alt loc acolo unde poezia pământului atrage un astfel de demers. Autorul se opune dogmelor şi aduce argumente, pornind de la o idee susţinută de Constantin Zagoriţ, fost colonel în armata română, în specialitatea topografie militară, deci o persoană care a avut ochi să vadă măreţia locului la Haţeg.

Ideea cărţii se opune tezelor susţinute de Constantin Daicovici, cunoscut cercetător, cu o poziţie solidă în lumea istoricilor, o personalitate care a dominat perioada de început a socialismului – comunism în România, dar şi demnitar al statului român în aceeaşi perioadă.
     De fapt colonelul topograf Constantin Zagoriţ a făcut cercetări în zona Haţeg din necesităţi militare în anii 1920 -1938, iar în urma cercetărilor a scris cartea, nu voluminoasă, dar documentată intitulată „ SARMIZEGETUSA „ . Ideea colonelului român se întemeiază pe argumente militare, geografice, topografice şi fortificaţiuni găsite pe teren. Cartea a fost editată în anul 1937 şi a fost găsită întâmplător de Gligor Haşa la un cărturar din Haţeg, la scriitorul Radu Igna, pasionat de miracolele locului, care a şi scris la rându-i o altă carte  Vocaţia culturală a Haţegului – apărută tot la Editura Gligor Haşa – Deva, 2009. Se pare că au existat oameni care au adunat informaţii în sensul că Sarmizegetusa Regia a fost la Haţeg, o flacără care a luminat minţile multor români care doreau şi doresc să aibă atitudine corectă în ţara lor, cu riscurile necesare, dar curat asumate, prin eforturi proprii.
      De reţinut că scriitorul Gligor Haşa a fost permanent preocupat de istoria Daciei şi a dacilor şi a scris nenumărate cărţi despre acele vremuri ciudate, cu bărbaţi curajoşi şi demni.
Cu alte cuvinte, Gligor Haşa are o nebunie frumoasă, o atitudine plină de forţă şi eroism, luptându-se cu un anumit curs al istoriei, cu şcoala de istorici de la Cluj, cu un întreg sistem care a generat doctorate, a făcut valuri în Academie, a atras fonduri considerabile şi a dat direcţia miracolelor la români.
     De menţionat că Gligor Haşa nu neagă că în munţii de lângă Orăştie se află capitala spirituală a dacilor, dar există o deosebire între capitala spirituală şi capitala politico – administrativă, pregătită să dea sens lumii Daciei din punct de vedere pragmatic, de conducere a poporului şi de apărare împotriva cuceritorului din Imperiu Roman dar şi a popoarelor migratoare, în vremuri grele, violente, barbare.
Cartea HAŢEG – ADEVĂRATA SARMIZEGETUSA se citeşte cu interes pentru că tema este captivantă şi pentru scriitorul are ştiinţa de a provoca cititorul şi mediul academic, iar argumentele sale sunt ale unui cunoscător, pertinente şi practice. Gligor Haşa recunoaşte că Munţii Orăştiei reprezintă Tibetul Sacru al dacilor, dar e o deosebire care trebuie avută în considerare, la Grădiştea de Munte nu încăpeau prea mulţi soldaţi, zona ei era limitată, acolo se află altarele de cult, calendarele dacilor şi alte vestigii interesante, dar care, în viziunea autorului, nu constituie argumente pentru ca acolo să fie capitala politico-administrativă a dacilor.
      Sunt câteva argumente prin care Constantin Zagoriţ şi Gligor Haşa susţin că la Haţeg a fost adevărata capitală politico – administrativă a Daciei:
- Sarmizegetusa de la Subcetate – Haţeg are o poziţie intermediară între cetăţuile din munţii Orăştiei şi Sarmizegetusa Ulpia Traiana.
- La Haţeg se adună marile drumuri de acces dinspre Târgu Jiu, Mureş şi Banat, ca într-un triunghi miraculos al curgerii dacilor spre centru.
- Aici se vede clar funcţia strategică a întregii regiuni.
- Sunt trei izvoare care nu seacă şi permit viaţa în condiţii vitrege.
- Pe harta lui Ptolemeu din secolul al II-lea apare localizată Zarnizegetuza Basileion ( Sarmizegetusa Regală ) exact pe coordonatele geografice ale Haţegului, cetatea din Munţii Orăştiei este mai depărtată cu vreo 60 km faţă de localizarea făcut în vechime.
- Aici s-a descoperit tezaurul dacilor, în albia Streiului, se pare, existând documente în acest sens.
- Există descoperiri arheologice importante în zonă.
- Sunt mai multe planşe care aduc argumente de natură topografică pentru localizarea adevăratei capitale a dacilor la Haţeg.
- De ce numele atât de straniu a satului de lângă Haţeg – Subcetate ?
Desigur că sunt şi alte argumente, dar cartea va trebui citită şi înţeleasă, cu toată opoziţia conservatoare care există în gândirea noastră.
      Poate că argumentele forte ale autorilor sunt cele de ordin practic, atât colonelul Zagoriţ cât şi Gligor Haşa au păşit pe meleagurile din Tara Haţegului şi au simţit locul, oamenii, miracolul care pluteşte permanent în aerul tărâmului, deasupra unui pământ miraculos în care porcii mistreţi mai descoperă monedele de aur din vechime, râmând brazda pădurii. Apoi demersul lor este unul care se face prin efort şi resurse personale pentru că sunt mânaţi de ceva mai înalt în această cercetare, spre deosebire de istoricii de profesie, angajaţi la stat.
      Această nebunie frumoasă poate determina autorităţile locului să declanşeze o cercetare mai amănunţită în zona Haţeg – Subcetate pentru a pipăi istoria la faţa locului. Opoziţia mediului academic va fi puternică, dar cercetarea se impune pentru că sunt argumente şi poate genera surprize.
       Un curcubeu leagă Haţegului de restul lumii şi de reţinut că în vremurile războiului din urmă, Cel de al Doilea Război Mondial, a existat o tentativă de mutare a capitalei României moderne la Haţeg. Oare de ce s-a luat această decizie în vremuri grele pentru poporul românilor ?
        În rest, să ne păstrăm curajul de a rămâne demni oricare va fi rezultatul final, sunt zone din România care pot fi centre culturale, politice sau administrative cu brio, pentru că Dumnezeu a făcut ţara frumoasă.
       Cartea lasă să se înţeleagă faptul că trebuie uneori să ai curajul de a te împotrivi istoriei pentru o memorie curată. Gligor Haşa anexează şi cartea lui Constantin Zagoriţ ca argument şi acest lucru este pozitiv şi probează onestitate, la un moment dat vor fi tot mai mulţi români care vor privi altfel istoria lor şi a lumii.
       Scrierea lui Gligor Haşa este una intensă, autorul pare a nu fi avut răbdare, uneori repetă şi insistă pe anumite idei şi argumente, fraza este frustă dar demnă şi transmite un mesaj de forţă şi patriotism implicit, pe linia cărturarilor români Nicolae Densuşianu, Octavian Floca, Timotei Ursu şi alţii.
      Iată ce scria Constantin Zagoriţ în cartea sa: „Pentru a prezenta cât mai clar şi mai convingător motivele care m-au făcut să cred că Cetatea Sarmizegetusa s-a găsit aşezată pe masivul triunghiular deluros de la răsărit şi din imediata apropiere a orăşelului Haţeg – am găsit cu cale să arăt poziţia locului precum şi aşezarea strategică şi tactică a acestei cetăţi prin cât mai multe hărţi; şi de aceea am anexat lucrării de faţă 4 hărţi diferite şi cuprinzând din ce în ce mai multe detalii.
De altfel arătarea pe hartă, chiar rudimentar executată, este oricând mai preferabilă unei descrieri textuale”.
    

O idee care merită reţinută şi la care să reflectăm: memoria ca aleasă cetate…

Constantin Stancu

Foto: C Stancu - la Sarmizegetura