TOMAS
TRANSTRÖMER
La 15 aprilie 1931 se naşte la Stockholm Tomas Tranströmer şi moare la 26 martie 2015 în parohia Sofia din Stockholm.
În 1954 publică
primul volum de versuri, intitulat 17
poeme, critica literară considerându-l cel mai
important debut al deceniului.
Tomas Tranströmer îşi consolidează poziţia de
frunte în lirica scandinavă prin apariţia următoarelor volume: Secrete pe drum (1958); Cerul terminat pe jumătate (1962); Sunete şi
urme (1966); Cvartet (1967);Vedere nocturnă (1970);
Poteci (1973); Mări Baltice (1974); Bariera adevărului (1978); Poezii 1954-78 (1979);Piaţa sălbatică (1983); Poezii (1984);Pentru cei vii şi cei morţi
(1989); Amintirile mă văd (1993), autobiografie; Gondola tristeţii (1996); Închisoare: nouă poezii haiku din închisoarea pentru minori Hällby
(2001); Taina cea mare (2004; Poezii şi
proză 1954 – 2004 de Tomas Tranströmer (2011). Opera sa este tradusă în peste 60 de limbi şi
este încununată de numeroase premii naţionale
şi internaţionale. Începând din 1993
este nominalizat în fiecare an pentru premiul Nobel care i-a fost acordat abia în
anul 2011. Motivaţia juriului: “prin intermediul imaginilor sale
condensate, translucide, ne deschide un
nou acces la realitate”.
Stilul lui Tomas Tranströmer a
fost descris de către Urban Torhamm
ca “un impresionism condus cu un pumn de
fier” , dar este imposibil să încadrezi arta poetică a lui Tomas Tranströmer într-un anumit curent
literar, aceasta variind de la austeritatea formei clasice până la simbolism şi suprarealism. De cele mai multe ori poemele lui
Tranströmer au la bază
o experienţă concretă din viaţa de zi cu zi. Până aici totul pare foarte comun,
însă prin schimbările de perspectivă şi asociaţiile neobişnuite, poemele se dezvoltă pe mai multe niveluri. Tema
principală abordată de Tomas Tranströmer în
poezia sa este situaţia
omului contemporan, izolarea acestuia deşi el este o parte dintr-o mulţime, lipsa sau insuficienţa contactelor interumane,
anonimatul, inerţia, rutina. De
multe ori legătura dintre individ
şi mulţime este descrisă cu ajutorul metaforelor
extrase din traficul şi
accidentele rutiere. Însă
izolarea, singurătatea omului
contemporan nu este completă.
Există experienţe în afara rutinei zilnice şi acestea pot fi trăite în întâlnirea cu natura, cu
un alt om, cu divinitatea sau cu muzica.
Tomas Tranströmer a explicat într-un
interviu cât de importantă este pentru el graniţa dintre lumea interioară şi cea exterioară. Poetul o
numeşte ”bariera
adevărului” deoarece acolo vede el adevărul şi tot acolo se naşte poemul.
GALERIA
Am rămas peste noapte la un motel pe E 3.
În camera mea era un miros pe care-l mai simţisem
printre colecţiile
asiatice într-un muzeu:
măşti tibetane
japoneze pe un perete luminos.
Dar acum nu sunt măşti
ci chipuri
care pătrund prin peretele
alb al uitării
pentru a respira, pentru a întreba ceva.
Eu stau treaz şi le văd zbuciumându-se
pierind şi revenind.
Câteva împrumută trăsăturile de la celelalte, îşi schimbă feţele
adânc înlăuntrul meu
acolo unde uitarea şi
memoria îşi fac concesii.
Ele pătrund prin vopseaua
uitării
peretele alb
dispar şi revin.
Aici este o durere care nu se numeşte aşa.
Bine aţi venit la
galeriile autentice!
Bine aţi venit la galerele
autentice!
Gratiile autentice!
Băiatul karatist care
a bătut un om până la paralizie
încă visează câştiguri rapide.
Femeia aceea cumpără şi cumpără lucruri
pe care să le arunce în gura
căscată a golului
ce se furişează în spatele ei.
Domnul X nu îndrăzneşte să-şi părăsească apartamentul.
Un gard întunecat de
oameni dubioşi
stă între el şi orizontul rostogolit tot mai
departe.
Ea, care odată
a fugit din Karelia
ea care putea râde…
acum se arată pe sine,
dar mută, încremenită, o statuie din Sumer.
Ca atunci când aveam zece ani şi am venit acasă târziu.
În casa scării becurile se
stinseseră
dar ascensorul lângă
care stăteam lumina, şi ascensorul s-a ridicat
ca un clopot de
scufundare prin hăul negru
etaj cu etaj în timp
ce chipuri imaginare
se striveau de
gratii…
Dar nu sunt chipuri imaginare ci aievea.
Stau întins ca o stradă
de-a curmezişul.
Mulţi ies afară din ceaţa albă.
O dată ne-am atins unii
pe alţii, într-adevăr!
Un coridor lung luminos care miroase a acid fenic.
Scaunul cu rotile. Adolescenta
care învaţă să vorbească după accidentul de maşină.
Cel care a încercat să
strige sub apă
şi masa rece a lumii
l-a pătruns
prin nas şi gură.
Voci rostesc la microfon: Viteza este putere
viteza este putere.
Joacă-ţi rolul. The show must go on!
În carieră ne mişcăm pas cu pas
ca într-un spectacol
cu măşti, cântec urlat:
Eu, sunt Eu!
Cel care a fost învins
este reprezentat de o pătură rulată.
Un artist a spus: Am fost odată o planetă
cu o atmosferă
densă, proprie.
Acolo, din afară
razele se fracturau în curcubee.
Furtuna continuă
se prăbuşise-năuntru, înăuntru.
Sunt acum istovit, uscat şi deschis.
Îmi lipseşte energia copilărească.
Eu am o parte fierbinte şi
o parte rece.
Nici un curcubeu.
Am rămas peste noapte în
casa cu pereţi subţiri.
Mulţi vor să vină înăuntru prin ziduri
dar cei mai mulţi nu ajung până aici:
ei au fost înecaţi de freamătul alb al
uitării.
Cântecul anonim pătrunde prin pereţi.
Bătăi timide în uşă care nu se vor auzite
suspine reţinute
vechile mele replici se ghemuiesc fără
adăpost.
Ascultă auto-reproşurile mulţimii
vocea marelui ventilator
ca vântul artificial în tunelurile minei
şase sute de metri în jos.
Ochii noştrii sunt larg deschişi
sub bandaje.
Dacă cel puţin aş putea să-i fac să simtă
că acest cutremur sub
noi
înseamnă că suntem pe un pod…
De multe ori trebuie să
stau perfect nemişcat.
Sunt partenerul aruncătorului de cuţite la
circ!
Întrebările pe care le-am
aruncat la furie
vin vâjâind înapoi
nu mă nimeresc dar îmi
prind cu unghiile conturul
aproximativ
rămâne acolo atunci
când eu am părăsit locul.
De multe ori trebuie să
tac. Voluntar!
Pentru că ”ultimul cuvânt”
este spus iar şi iar.
Deoarece salut şi
la revedere…
Pentru că acea zi care astăzi este…
Deorece marjele depăşesc
până la urmă
limitele lor
şi inundă textul.
Am rămas peste noapte în
motelul-galerie al somnambulilor.
Aici înăuntru multe chipuri
sunt disperate
altele aplatizate
după pelerinajul prin uitare.
Ele respiră dispar şi se luptă să revină
privesc pe lângă mine
toţi doresc să fie în faţă la icoana justitiei.
Se întâmplă dar rar
ca unul dintre noi să-l vadă cu adevărat pe celălalt:
pentru o clipă se arată un om
ca pe o fotografie
mai clar însă
şi în fundal
ceva care este mai mare decât umbra lui.
El stă în toată lungimea lui în faţa unui munte.
Este mai mult o cochilie de melc decât un munte.
Este mai mult o casă
decât o cochilie de melc.
Nu este o casă,
dar are multe camere.
Este înceţoşată, dar copleşitoare.
El creşte din ea, şi ea din el.
E viaţa lui, este labirintul lui.
Traducere şi prezentare – Dorina Brânduşa Landén
