Ioan Barb, Orașul alb și straturile memoriei

Ioan Barb își caută identitatea în orașul din suflet. 
Poeme din realitatea trăită și durută. Ritmul este dat de ritmul memorie. 
Există un  oraș perfect în cer, el exorcizează orașul real. 
„Duda” nu mai sună în orașul real (Călan, Valea Streiului), se aude sunetul destinului. 
Versuri fulgerate de lumina divină într-un oraș în care viața era marcată de mireasa cocserie... 
Poeme cu ieșirea prin cer... 
Dacă în antologia sa (Ed. Tipo Moldova), Ioan Barb se considera ostatec în cer, acum este ostatec în memoria sa. 
Orașul alb calcă în picioare realitatea care își face de cap... 
Metaforă și dinamism, între marketingul literar și suferința pentru poezie!

Ioan Evu: Înger de rezervă (versuri). Întoarcerea poetului în patria sa!

Volumul este alcătuit din două părţi, aparent cu teme distincte, dar unitar prin compoziţie.

1.    Înger de rezervă;

2.    Calendar fără duminici (Exerciţii de uitare).

Materia volumului devoalează un poet care îşi caută un loc în marele joc secret: Poemul în care voi muri! Despre ce tace poemul…

Idei şi teme profunde se desfăşoară în faţa cititorului: văzduh şi cuvinte, lacrima verticală, poezie şi pâine, gongul spart, decor părăsit, poem căzut în genunchi, calendar fără duminici, poem frânt, spre ţara nevermore… Este o realitatea crudă acceptată de poet, o realitate care-l erodează. Fără iubire timpul a ieşit din sărbătoare, Dumnezeu a părăsit lumea, un pustiu fără de ieşire, o lume fără duminici. Sinceritatea poetului este evidentă, poezia suferă, întreg universul poetic se arcuieşte, energiile s-au topit…

Despre toate acestea poemul tău

ar fi putut să tacă dar uite

cum te ia târfa de viaţă la întrebări

într-o dimineaţă oarecare

când descoperi în oglindă

un chip ostenit amintind vag de tine (Neutrino, p. 7).  

Capcanele zilnice

Fereşte-ţi trupul de capcane, capcane peste tot,

în piaţa publică, pe ape adânci, capcane de fier, de aur, albastre, de vis, de aer,

capcane invizibile,

o, Doamne, ce capcană e trupul şi ochiul e o capcană,

şi cuvântul pe care nu-l rosteşti...

Pete de sânge pe un cuvânt în care te zbaţi,

iluzia că nu sunt capcane,

uitarea că ai scăpat de capcana personală, necesară…

Animalul cel lacom prins este în laţul de mătase,

cu ochii priveşte la fiinţa care se strânge-capcană,

înainte de moarte învaţă să vorbească,

dar e prea târziu, 

animalul cel lacom şi lacoma nefiinţă tot una sunt… 

C Stancu

 Foto: Stroe Cătălin Ilie

China

Eugen Dorcescu: Arhi-amintirea... Lumea increată

Mirela-Ioana Borchin și Eugen Dorcescu în dialog: Arhi-amintirea

(fragment)

 Etern, într-o eternă noapte-zi

Timișoara: Ed. Mirton, 2016

M.-I.B.: Arhi-amintirea vă traversează şi vă brăzdează fiinţa, ca

să intre în ea lumina. Lumina cunoaşterii de sine, dar şi lumina

cunoaşterii, în general…

E.D.: Lumina RECUNOAŞTERII de sine.

M.-I.B.: Da, a cunoaşterii ca recunoaştere. Purificarea întru

lumină o faceţi mai întâi prin apă, apoi prin foc şi, în cele din urmă,

prin aer: zbor. E clar că, pe parcurs, reduceţi, tot mai ferm,

consistenţa materială a subiectului. Până la acel „tu – gând, eu –

gând”…

E.D.: Eterul e al cincilea element, cel ce urmează a însoţi treapta

succedentă din evoluţia omului. Atunci, subconştientul, care este

conştiinţa transcendentală, se va lumina, va deveni instrument

limpede al cunoaşterii, al recunoaşterii, atunci nu va mai fi nevoie,

ca în prezent, să se recurgă la credinţă, la argumente, la teorii, ci

lumina individuală, impermanentă, se va recunoaşte în lumina

eternă. Atunci, eul nu doar va crede, ci va şi şti. Al şaselea element

este însuşi spiritul.

M.-I.B.: Şi a crede, şi a şti sunt verbe modale de natură

epistemologică: a crede pentru incertitudine; a şti pentru certitudine.

Atunci de ce spunem noi „a crede în Dumnezeu”? Şi avem crez (unii,

şi crez poetic), cu sens de „convingere, certitudine”? Cum de s-a

produs deviaţia asta şi verbul incertitudinii a dezvoltat o familie

lexicală în sfera certitudinii...?

E.D.: Fiindcă, în acest stadiu, al dominării elementului pământ,

nu putem încă şti, trebuie să credem, pe temeiurile unor revelaţii, ale

unei ştiinţe parţiale, datorate unor iluminaţi, unor oameni ce-şi

depăşesc contemporanii, unor oameni ce îşi devansează evoluţia

naturală şi au acces la eter. Adică la elementul ce va domina într-un

viitor necunoscut. Atunci, majoritatea va şti. Acum ştiu foarte

puţini. De aici, din nevoia devansării evoluţiei, şcolile de meditaţie,

asceza, sihăstria etc. Ele conduc la depăşirea stadiului actual şi la

accesarea celui următor.

M.-I.B.: Omul care crede în Dumnezeu trăieşte cu convingerea

că Dumnezeu există şi că el există pentru Dumnezeu. Este o relaţie

care îi dă siguranţă, în majoritatea cazurilor, mai multă siguranţă

decât orice ştiinţă.

E.D.: Crede, dar nu ştie. Atunci, va şti. Nu e vorba de „ştiinţă”,

în sensul curent. Ci de „realizarea” inseparabilităţii dintre spiritul

definit şi cel nedefinit, veşnic. „Acum”, zice Apostolul Pavel,

„cunoaştem în oglindă, ca în ghicitură. Atunci vom cunoaşte faţă

către faţă”. E vorba de cunoaşterea superioară, de arhi-cunoaştere, de

cunoaşterea metafizică. De o uriaşă, supra-cosmică, recunoaştere:

fiinţa se recunoaşte în Fiinţă. Toată Biblia vorbeşte, în fond, despre

această separare a fiinţei de Fiinţă şi despre nădejdea, şi anticiparea,

prin credinţă, a reîntoarcerii, a reîntregirii – „realizarea” de sine a

fiinţei, în clipa întâlnirii cu Fiinţa.

M.-I.B.: O construcţie idealistă…

E.D.: Nu există nicio diferenţă între spirit şi materie, între

idealism şi materialism, între idealist şi materialist. Şi unul, şi

celălalt, deocamdată, cred în ceva.

M.-I.B.: Din punct de vedere ştiinţific, se delimitează clar

sistemele filosofice materialiste de cele idealiste…

E.D.: Spiritul, în clipa primului său act, a primei acţiuni,

generează fenomenele. Şi apoi, îi trebuie nenumărate vieţi spre a se

elibera de ele, de pletora lor…

M.-I.B.: De parcă ficţiunea ar fi condiţionată de vreo cantitate de

materie…

E.D.: Exact. În perimetrul restrâns al unei meditaţii oarecare,

pare a fi o diferenţă, şi chiar este. Dar, fundamental, originar, nu. De

aceea, fenomenele sunt iluzorii. Poate nu în sens absolut, ci relativ,

dacă se face abstracţie de originea lor. După momentul originar,

materia s-a desprins de spirit. Să ne amintim cum le-a creat

Dumnezeu, Spiritul absolut. Din nimic. Substanţa lor intimă e acest

„nimic”, de fapt, vacuitatea, care e totul. Dacă ne gândim bine, deci,

pe direcţia acelei esenţiale sinonimii a contrariilor, sau a acelei

anulări a oricărei dualităţi, nu e diferenţă între creştinism şi

buddhism sau hinduism. De vreme ce Dumnezeu – adică Spiritul

(„Duh e Dumnezeu”, ne învaţă Biblia) – a creat tot ce se vede, se

simte, se aude etc. din nimic, doar prin actul rostirii, înseamnă că

vacuitatea stă la temelia lor. Tocmai ce spune gândirea metafizică

orientală… Dar eu nu sunt filosof, eu sunt poet. Toate acestea sunt,

la mine, simboluri artistice. Nu sunt nici măcar un om religios. Sunt

un om spiritual. Care nu poate, artist fiind, şi nici nu vrea, să nu se

bucure de senzorialitate, de senzualitate, de cunoaşterea sensibilă.

Într-un orizont metafizic, mistic, vegheat de El. Aceasta e

cosmogonia; şi cosmografia mea. O fascinantă lume iluzorie a

fenomenelor, prin al cărei limbaj aspir spre lumina increată. De pe

platforma acestei tragice beatitudini, vorbesc despre ce văd, ce aud,

ce simt, ce gândesc, ce doresc.

M.-I.B.: Un mare creator se recomandă printr-o creaţie a sa.

Consideraţi că arhi-amintirea, cu tot ceea ce înseamnă ea, vă

reprezintă ca Poet?

E.D.: Această poezie a atras atenţia de la început şi a tot pătruns

în conştiinţa şi în subconştientul cititorilor. Toţi oamenii au un

anumit fel de amintiri abisale. Dacă ţin minte bine, la început tu nu

ai fost foarte entuziasmată de ea, dar, treptat, te-ai tot apropiat, până

la stadiul de acum.

M.-I.B. Cum nu am fost entuziasmată?!... Am considerat-o artă

poetică. Coagula toate poeziile Dumneavoastră cu spiritul ei…

E.D.: Ai fost, dar parcă nu o situai neapărat între cele de frunte.

M.-I.B.: Atâta doar că Poemul 2645 mi s-a părut şi mai plin de

forţă, cu mai mare amplitudine. Acolo e zborul. Desprinderea de

pământ. Şi perspectiva Nirvanei. Dematerializarea e dusă la limită,

până la jubilaţie.

E.D.: Da, ai observat foarte exact.

45 Nirvana, 26

Vom sta alături, uşă

lângă uşă.

În două urne

gemene-n mormânt.

Cu mâna ta firavă, de

cenuşă,

vei bate-ncet, mă

vei chema plângând,

şi-ţi voi răspunde.

Sursa: Eugen Dorcescu

 

Dumitru Hurubă: Mihai Sin, un mare scriitor român (fragment, continuare)

În lungile noastre convorbiri telefonice, îl regăseam de fiecare dată pe omul şi scriitorul care, după un sfert de secol de nedreptăţire pentru domnia sa, tot mai credea că va prinde ziua când… Nu a fost să fie, din nefericire, iar parşivenia unui postdecembrism, şi în cultură şi literatură, l-a marcat profund. Şi bine ar fi ca, măcar unii dintre cei care i-au provocat atâta suferinţă, să fie răsplătiţi aşa cum şi merită. S-ar putea ca spusele mele să sune mai mult sau mai puţin patetic, dar îmi permit să afirm că l-am cunoscut destul de bine şi pe scriitorul, dar, în egală măsură, sau, mai ales, pe Omul Mihai Sin şi ştiu prin ce a trecut… Să se înţeleagă adevărul că, de la prima noastră întâlnire în redacţia revistei Vatra, în 1976, în prezenţa şi a regretatului Romulus Guga, au trecut cu ceva peste 40 de ani, timp în care am ţinut legătura permanent, pe baza unor sentimente reciproc-prieteneşti – îmi permit să spun. De altfel, în decembrie, 2009, când l-am vizitat la domiciliul său din zona Livezeni a Târgumureşului, am avut parte de-o primire extrem de frumoasă, împreună cu Doamna Anca, menţinând o atmosferă absolut cald-familială. Atunci, între altele, mi-a povestit cu dezamăgire şi tristeţe cum, după ce i se propusese turnarea unui film pe scenariul unuia dintre romanele sale, din motive ciudate, proiectul a fost abandonat pur şi simplu de către regizor…

Păcat…

Şi trebuie să mai recunosc sincer că, de multe ori, vocea şi îndemnurile sale, m-au ajutat în clipe dificile, cum, probabil, se întâmplă la destui autori. Inclusiv la el, cum mi-a mărturisit la ultima noastră convorbire telefonică în legătură cu romanul la care lucra: „-Sper să-l pot termina, să termin ultimul capitol care mă chinuie pentru un final potrivit…” „-Ei, nu cred, i-am zis, asta n-o cred. E un moment, va trece şi totul va fi bine…” „Sper, dar am opt variante de final la roman…” „Până la urmă a reuşit, iar cartea se află deja la editură, mi-a mărturisit al fost coleg de redacţie la Vatra, spus Nicolae Băciuţ.

Doamne-ajută!

           Şi cred eu, ar fi nedrept să nu redau in extenso o scurtă dar semnificativă corespondenţă dintre Mihai Sin şi unul dintre foştii săi colegi de redacţie de la Vatra, Dan Culcer, stabilit la Paris în urma cererii de azil politic (1987?), corespondenţă care atestă frământările sufleteşti ale doi reprezentanţi importanţi ai scrisului românesc. Iată, aşadar, cu dezlegare de la Dan Culcer, schimbul de corespondenţă:

7 mai 2014

Dan Culcer: Invitaţie la colaborare

Dragă Mihai Sin,

m-am gândit că ar fi mai mult decât potrivit și necesar să te invit să colaborezi la revista Asymetria, pentru anul 2012, cu o rubrică al cărui titlu, ritm și conținut și extensie le vei stabili singur.

Mi se pare cât se poate de trist că nu-ți văd semnătura nicăieri. Știu care sunt calitățile tale de scriitor și publicist și aș dori să particip la exprimarea lor plenară într-o actualitate care are nevoie de un spirit ca al tău.

În raport cu această actualitate, consider că toate neînțelegerile care ne-au marcat relația pot fi definitiv stocate, nu uitate, dar cântărite ca fiind fără semnificație.

Sper sincer că vei acționa pozitiv și că nu mai e nevoie de vreo altă explicație sau motivație. Scrisul tău este așteptat la Asymetria.

Cu tot binele, Dan

Mihai Sin, către Dan Culcer

Draga Dane,

propunerea ta a fost o surpriză. Nu mă grăbesc să spun "plăcută", ținând seama de sinuoasa noastră relație, dar ceva prin preajmă. Am avut nevoie de câteva zile de reflecție, dar să nu crezi că am despicat firul în 44.

Deci îți mulţumesc pentru propunere și accept.

Am ales două titluri de rubrică: "Roata vremii" și „Scrin”. Lasă-mă să mă mai gândesc. Spune-mi și părerea ta (ca să hotărăsc invers).

Acum, în privința absenţei semnăturii mele, sunt multe de spus. Și tu ar trebui să știi destule, dar nu totul, desigur. Motivele esențiale, tot desigur, doar eu le cunosc.

Să-ţi spun totuși ceva: ultima rubrică pe care am avut-o a fost in „Însemnări ieșene”, revista condusă de Al. Dobrescu, de la Iași, și a ţinut doar câteva numere, până acum vreo doi ani. Se numea „Însemnări din România profundă” (ia te uită, titlul acesta ar fi bun şi pentru „Asymetria” – un motiv în plus să mă mai gândesc.) Erau de fapt un ciclu de articole, scrise cu câțiva ani în urmă, înainte deci de propunerea lui Dobrescu. Începusem să le public, dar ba se desființa revista, ba era transformat ziarul în tabloid... La ultimul articol, îl lăudasem pe Băsescu pentru niște declarații din, pare-mi-se, Adevărul, făcute în problema națională, și care imi plăcuseră. Spre surprinderea mea, Dobrescu mi-a cerut să scot pasajul. Am bănuit că s-a temut ca primarul Iașului, care dădea bănuții pentru apariția revistei, să nu se supere că era și e încă PSD-ist. Am refuzat si atunci, fără nici o explicație, a dispărut și rubrica.

Încă o precizare: deși, prin anii ’90, mi-am propus să nu mai public fără ca munca să-mi fie plătită (prea făcusem multă muncă voluntară), Dobrescu mi-a promis că mă va plăti, e drept, cu o suma mai mult simbolică. Ei bine, n-am văzut nici un firfiric. E bine să ne înțelegem: tu plătesti colaborările? Chiar dacă sunt semi-analfabet în computeristică, e vorba de o revista on-line și știu că în unele situații (accesări, un anumit fel de publicitate...), pot intra și bani. Oricum, între timp, după douăzeci de ani, am mai renunțat și eu la unele „principii”.

Încă ceva, și nu e vorba de o condiționare a colaborării mele: acum câteva luni, ți-am trimis un mail, dar nu sunt deloc sigur ca ți-a parvenit. Era vorba de niște scrisori de demult, scrise de tine și de Mary. Vreau să stiu doar dacă ai primit mail-ul. Atât.

Recunosc că nu prea știu mare lucru despre Asymetria. Pentru rubrica mea, m-am gândit la o ritmicitate bilunară, cel puțin pentru început. Despre extensie, sugerează-mi tu, nu mă pricep la spațiul electronic.

Numai bine, Mihai

Apoi, Dan Culcer:

Colaborarea la Asymetria s-a concretizat sub forma unei rubrici, intitulată, așa cum îl sfătuisem, Roata vremii, pe care scriitorul a alimentat-o vreme de douăsprezece luni.

 Aflu acum titlul romanului, de pe situl Editurii Nemira: «un nou manuscris era în pregătire. Ei bine, mai corect spus ar fi că este în continuare în pregătire şi va fi lansat luna aceasta la Târgul de carte Bookfest, în ciuda faptului că soarta l-a răpit dintre noi pe Mihai Sin chiar astăzi. Am fi dorit, desigur, ca el să fie alături de noi la acest eveniment, pentru a ne bucura împreună de noua sa reuşită. Dar iată că uneori lucrurile se potrivesc altfel decât am vrea. Vom încerca, prin urmare, să mergem înainte cu lansarea a ceea ce se anunţa a fi cea mai importantă carte a acestui mare autor –Ispita izbăvirii. Credem că asta este ceea ce şi-ar fi dorit. Şi mai credem că vom aduce la îndeplinire acest lucruaşa cum ar fi dorit. Într-un cuvânt, cu invitaţi de calibru, care să marcheze lansarea acestei cărţi pe potriva literaturii pe care o conţine.»”

Păstrându-ne în atmosfera consideraţiilor Acelaşi Dan Culcer, despre povestirile din volumul Aşteptând în linişte, notează: „Proza lui (Mihai Sin, n. d.h.) e comprimată, învăluitoare şi febrilă, realistă fără adjective, dramatică fără scrâşnete inutile, subtilă pentru că e simbolică dincolo de aparenţa aridă a cotidianului”.

…Şi ultima… scrisoare a lui Dan Culcer, cu titlul, original:

NU CREDEAM…

Dragă Mihai Sin, nu credeam că plimbarea noastră în păduricea de pe dealul Somoș, din Târgul nostru dulce-amar, la începutul lunii aprilie 2014, ar putea fi ultima noastră întâlnirea AICI. Despre cele de dincolo nu am nici o putere să fabulez.

De vreo câțiva ani am pus amândoi în paranteză patrată mai vechile noastre dispute, încercând amândoi să ne regăsim așa cum fusesem când eram mai tineri și la trup frumoși.

Nu știu dacă puteam să sperăm o întoarcere în timp ca în basme. Acolo întoarcerea din lumea Tinereții fără bătrânețe este pedepsită. Și se pare că, în cazul nostru, pedeapsa a sosit mai repede decât am fi vrut amândoi.

Pentru mine, prin pierderea unui prieten cu care mai aveam multe de evocat și lămurit, pentru tine prin ruperea bruscă de soața ta, de ai tăi, de lumea asta și de cea literară, chiar dacă o îndepărtare începuse, ca o falie, să apară, cu voia sau fără voia ta, din pricina unor opace minți sau grăbite lecturi care ți-au deformat bizar intențiile epice dar poate și din pricina reacțiilor și orgolilor tale ce mi se păreau uneori inutile.

Ai acceptat să colaborezi la revista mea Asymetria, colaborare pe care ți-o solicitasem fiindcă izolarea ta mi se părea dăunătoare, în atmosfera penuriei de purtători atipici ai unor valori morale, printre care te socoteam.

Ne-am îmtâlnit de mai multe ori în anii din urmă, avem și proba ospitalității tale, a Doamnei tale, proba fotografică că am stat împreună pe teresa unei filegorii din fundul grădinii de sus a casei tale. Ne-am fotografiat reciproc, fiecare singur pe un fotoliu de grădină. Nu ne trecuse prin minte că putem pune în mișcare aparatul de la distanță cu un mecanism de retardare a declanșatorului.

În dimineața de 6 mai, declanșatorul tău s-a pus singur în mișcare fără să-ți ceară acordul.

Știu că ai terminat un roman, al cărui titlu nu mi l-ai comunicat **, probabil din vreo veche suspiciune sau superstiție. Sper să-l pot citi cât de curând. O să mă pun la soare, la adăpost de frigul care ne cuprinde, iar ochelarii îmi vor deveni fumurii nu de frigul luminii ci de căldura lacrimilor.

Te-am pierdut de trei ori ca prieten. Odată, în 1983, după moartea lui Romulus Guga, când am făcut alegerea de a propune și susține candidatura altcuiva la postul de redactor șef. A doua oară când am plecat în Franța și când ne despărțeam fără să fi apucat să lămurim dacă alegerea mea nu fusese, indirect, benefică scriitorului care erai. A treia oară acum, când ai plecat atât de brusc încât nu am mai apucat să-ți strâng mâna care, poate, devenise mai caldă sub soarele primăvăratec al lunii aprilie, pe banca pe care mi-ai surâs sceptic, ironic și oleacă suspicios, când ți-am spus că ne vom vedea cât de curând ca să mai vorbim de una-de alta.

Acum, doar de alta…

Înalta.

Sit tibi terra levis.

Odihnește-te în pace!

De ce am redat aceste texte-scrisori ale celor doi scriitori? Fiindcă Mihai Sin, după cum rezultă din spusele/scrisele lui Dan Culcer, dar şi din afirmaţiile lui însuşi, inclusiv faţă de mine, acesta trăia efectiv o dramă sufletească sau, cel puţin, o stare de lehamite după ce unele calomnii din anii ’80, trecuseră victorioase peste ’89 ajungând până la acuzaţiile în legătură cu Quo vadis, Domine? Este cât se poate de limpede că marele scriitor era victima a două sisteme, sau unul derivând din celălalt, adevăr constatat şi de către o seamă de comentatori ai operei lui Sin. Se pare că în special totul a pornit de la romanul Schimbarea la faţă (1985), respectiv de la calomniosul articol din organul partidului, Scînteia. O re-citire cu atenţie a respectivului material ne poartă gândul înapoi cu ceva ani, la un realism special emanat din toată proza lui Mihai Sin, care constituie o materie primă mereu surprinzătoare şi mereu incitantă pentru critica, teoria şi chiar pentru istoria literară.  Faptul că, de la bun început, creaţia sa „atrage” privirile celor mai importanţi comentatori de literatură de la noi, semnifică sau subliniază acest adevăr, aceasta şi pentru că Sin nu a fost un autor… cuminte, ci evoluţia sa scriitoricească a ajuns la „apogeu”, din acest punct de vedere, în anul 1985 când secţia de propagandă a C.C. şi cenzura s-au împotrivit la premierea romanului Schimbarea la faţă în urma unor acuzaţii calomnioase publicate într-un articol nesemnat (adică, un material „de serviciu, cum se practica în acei ani, dacă ceva nu era pe placul propagandei de partid, dar nici nu putea fi trecut cu vederea…) din cotidianul PCR-ului, Scînteia… 

Aşadar, cu realism analizând lucrurile, ar fi nedrept să eludăm adevărul imposibil de contestat că autorul volumelor Aşteptând în linişte (1973), Ierarhii (1981) şi… vârful aisbergului, Schimbarea la faţă (1985), a fost şi va rămâne un nume important în literatura română. De-aceea, chestiunea este binecunoscută, şi apreciată ca atare: Mihai Sin a intrat în literatură cu forţă în proza anilor ’70 debutând cu volumul Aşteptând în linişte şi imediat intrat în vizorul criticii literare.

(va urma)

Dumitru Hurubă