luni, 31 octombrie 2016

Adrian Botez: Metafizică



METAFIZICĂ GALBENĂ


mănunchiuri – galbenele frunze se pogor
din cer – dansând în roate lunecânde
precum un stol de balerine-agonizânde -
...spectacol pentru îngeri - ...şi-apoi mor...

prin parcuri – gârbovite – trec stafìi
oceanul galben – non-identitate
pe toate le îneacă-n calomnii:
c-un horcăit – au şi trecut în carte!

de moarte – chiar că astăzi nu-i nevoie
căci sufletele urcă spre delir:
în ceruri s-a mutat un cimitir

de flori – de oameni – de arzânde troie...
... „– e toamnă...” – zice-un înger străveziu
„-ba-i metafizică înaltă – asta ştiu”!
***

VIAŢĂ ŞI ROST

un zâmbet – două... – câteva suspine...
nimic sculptat – doar gesturi de adio
poate şi-o carte... – cam atât rămâne
...Eterna Mamă – cum n-am ferici-o?

sărace strune – stihuri verzi şi-uscate:
mulţi ascultând - sub bicele plecării
grăbiţi vor trece Lethe-apa-uitării
şi – resemnaţi – s-or îngropa-n muşcate...

de ce să cânţi – când cântu-ţi te trădează
de ce să spui – când vorba-ţi arde buza
când totul e cenuşă – nicio oază

doar te îngână-n veci Moartea - lehuza?
...eşti trist – dar viaţa toată nu se curmă
cât Armonia lasă-n tine-o urmă...
***


                                             Adrian Botez

duminică, 30 octombrie 2016

Sintagme literare, nr. 6 (23), Octombrie, 2016. Geo Galetaru şi bucuria literaturii! Semnal



Lecturi:

https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/sintagme-literare/

Virgil Diaconu: Atelierul de fluturi


Cargiale, o lume pierdută şi regăsită






Caragiale, Năpasta şi Carmen Sylva[1], un titlu incitant pentru cititor, câteva note literare la piesa Năpasta de Caragiale, îşi propune şi realizează Dragoş Ştefan Velica în cartea sa publicată în anul 2002.
Autorul prezintă o epocă, o stare, o lume cu umbrele şi luminile ei. Face o scurtă prezentarea reginei scriitoare Carmen Sylva, de fapt Regina Elisabeta a României, cu preocupările ei literare, cu dragostea pentru cultură şi pentru spaţiul românesc în care a devenit personaj principal ca regină.
Apoi trece la prezentarea operei Năpasta şi a scriitorului Ion Luca Caragiale, lansează ideea unei încălcării a drepturilor de autor de către marele scriitor român prin paralela cu scrierea Resbunare de Carmen Sylva şi are inspiraţia de a prezenta cititorului cele două opere: Năpasta şi Resbunare pentru ca dosarul să fie complet, totul având în anexă o Bibliografie selectivă.
Cartea este una care pendulează între jurnalism, istorie literară şi eseu, stilul este unul simplu şi expresiv, evocând vremurile, vremea, cu dramele şi pasiunile ei.
Carmen Sylva a fost regina scriitoare, deşi de origine principesă de Wied, pasiunea ei pentru literatură şi frumos, ochiul format pentru a vedea lucrurile minunate ale românilor, sinceritatea şi exilul într-o cultură străină, depăşit prin talent, au lăsat în epocă un portret special.
Elisabeta, pe numele ei iniţial, regina a avut o cultură impresionantă, dobândită într-un mediu universitar serios şi a fost soţia Regelui Carol I de România, nobleţea ei nu s-a impus, s-a descoperit cu discreţie şi eleganţă .
Contactul ei cu România a fost un fel de dragoste la prima vedere, mărturisind că ochiul nu i se sătura de spectacolul culorilor sub un cer de excepţie, evocarea în scris este calmă, liniştită şi limpede.    
S-a implicat în activităţile civile de ajutoare din războiul de independenţă, a avut un cult pentru costumul naţional românesc şi o înclinaţie spre activitatea literară şi pasiune pentru limba română, dar şi cultura română. Regina scriitoare a avut întâlniri interesante cu personalităţile culturale ale vremii: Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, George Enescu, Mihai Eminescu…
Carmen Sylva nota despre Eminescu:
 „…ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile răvăşite ale marilor romantici (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…) Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă    a-mi secătui spiritul spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes, mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova sa natală.”
Povestirea Resbunare  de Carmen Sylva a apărut în revista „Vatra” nr. 3/februarie 1894 la Bucureşti în traducerea lui Caragiale, o traducere liberă, de scriitor cunoscător, pătrunzătoare, prezentând realitatea brută a satului românesc, cu personajele tradiţionale: învăţătorul, gospodarul, fratele, soţia, sora…Dragoste neînţeleasă, crime, pasiuni întunecate, dragoste fără ieşire, bătăi crunte, casa în flăcări, nebunia…, ca ieşire din realitate.
Apoi Năpasta şi autorul ei, Caragiale, copist, „revoluţionar de profesie”, sufleor la teatru, activ în garda civică, traducător, dramaturg, revizor şcolar, funcţionar de stat, profesor la un liceu particular, director general al teatrelor, întreprinzător particular, deschide o berărie, şi, bineînţeles,  premiat cu o pană de aur… Apoi învinuirea, un anume Al. Ionescu Caion  îl acuză că  a reluat din Istvan Kemeny, e o acuzaţie de plagiat în Năpasta, dar şi ocazia unică de a fi apărat de Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor şi avocat. Vine exilul, refuzul de a fi sărbătorit la vârsta de 60 de ani,  apoi moartea fulgerătoare… O viaţă dedicată comediei, atinsă de dramă şi suspans…
Dragoş Ştefan Velica ne prezintă, apoi, piesa Năpasta, o tragedie specifică, cu personaje la fel de interesante: cârciumarul, învăţătorul, cirezarul, ocnaşul, câţiva oameni dintr-un sat de munte, soţia românului de la munte. Atmosferă apăsătoare, final sumbru, cruzime, obsesii, crima, spaima, remuşcarea…
Presat de directorul general al teatrelor, Grigore Cantacuzino, Caragiale scrie Năpasta, o dramă, în contrast cu spumoasele sale comedii, ca un fel de echilibru între o operă şi alta, o dramă interesantă. Cu umor, Caragiale depune piesa la conducerea teatrului: Na p-asta!
Asemănarea dintre povestirea Resbunare de Carmen Sylva şi drama Năpasta a făcut obiectul unor speculaţii, originalul scris de regina scriitoare nu s-a păstrat, piesa lui Caragiale s-a jucat în anul 1890, iar povestirea s-a publicat în anul 1894 în revista „Vatra”, dar s-a pus o întrebare, s-a inspirat Caragiale din povestire, el traducătorul liber de orice fel de cenzură, talentul care vede opera literară ca pe o construcţie cu reguli şi personaje, cu acţiune şi dramă?
Oricum, în spatele acuzaţiilor de plagiat, s-au aflat personalităţi importante ale vremii, iar viaţa frământată a marelui dramaturg, exilul său autoimpus, corespondenţa interminabilă cu prietenii din România în timp ce era în periplul prin Italia, Franţa, Germania, dau măsura unei vieţi zbuciumate, cu drame adânci, cu duşmănii literare, cu prietenii de excepţie, dar cu o amprentă literară evidentă în cultura vremii…
Oricum, pentru Dragoş Ştefan Velica această scriere a fost un moment de  a reevalua memoria artistică românească, cu răutăţile şi bucuriile ei, dar şi o sinceră evocare a epocii în care a trăit Caragiale…, o carte document din care străbat fiorii unei drame naţionale speciale…
Anul 2012 este anul Caragiale, sărbătorim scriitorul, cel care a ştiut să vadă în adâncime societatea în care trăia, a redat lumea cu umor, a văzut, la celalalt capăt al vieţii drama, a fost un om pasionat de aventura românilor în patria lor România, sub umbrela unei Europe în tumult, atingând esenţele. Un scriitor care rămâne ca o piatră de aducere aminte pentru Farfuridi, Brânzovenescu, Mitică, coana Zoia, Tipătescu and Co…. cei care îi surprindem la metrou, în Gara de Nord, pe plajă, la coadă la biletele pe Naţional Arena, cu dedicaţie şi zâmbet…
Da, e ora unu trecute fix…

Constantin Stancu
Martie, 2012      


[1] Dragoş Ştefan Velica, Caragiale, Năpasta şi Carmen Sylva. Editura „Focus” – Petroşani, 2002.

vineri, 28 octombrie 2016

Nu călcați pe iarbă!...



Nu trebuie să mai învăţaţi ceva,
toate le-aţi cunoscut cu mult înainte de a vă naşte,
erau desenate pe tălpile picioarelor,
erau tatuate în carnea voastră,
în ridurile de pe chip,
în rana pe care o aveţi de la facerea lumii…



Aţi ştiut totul şi ceva în plus…

Acum zâmbiţi: mergeţi pe jos prin vieţile altora,
puneţi pe sânul fecioarei inima lui Pithagora şi 3,14,
desenaţi în cercul  de pe nisip
corăbii care vin sau pleacă…

Tăceţi, sunt în tăcerea voastră o mie de litere uitate,
nimic nu mai trebuie schimbat
în afara vieţilor voastre şi
nu călcaţi pe iarbă,
nu uitaţi, nu se calcă pe iarbă:
are o mie de volţi, o mie de ochi,
o mie de morţi în rădăcini…



joi, 27 octombrie 2016

Aurel Pantea, Opera poetică


Cafeneaua literară, nr. 10 (165)/2016. Literatura la două mâini. Redactor șef: Virgil Diaconu



Lecturi libere:

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/cafeneaua-literara-octombrie-2016/

Revista Argeș, nr. 10 (412), octombrie 2016. Redactor șef: Dumitru Augustin Doman. Puterea culturii



Lecturi la:

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/revista-arges-octombrie-2016/

Umbra



Dacă filozofii, dacă teologii aceia, dacă formatorii de opinie şi cărătorii de bagaje
au spus că a murit Dumnezeu, de ce nu aş muri câte puţin şi eu împreună cu El,
pentru a trece de nevăzutele frontiere?


Păsările s-ar întoarce în prima zi a creaţiei, dar le împiedică aripile.
Lupii s-ar întoarce la primele animale de pradă, dar le este teamă de frigul din cuvinte.
Peştii ar căuta apele de jos în care toate s-au creat, apele rupte din coasta uscatului, din ţărmul dintâi…

Omul s-ar întoarce la Dumnezeu, dar îl împiedică trupul…

Totdeauna îi scapă ceva important, din cauza aceasta
nu-şi vede umbra pe mâinile lui Dumnezeu… 

C S 





miercuri, 26 octombrie 2016

Doina Reghiș Ionescu: Expoziție Supremacy, 28.10.2016

Avem deosebita plăcere de a vă invita vineri, 28 octombrie 2016, ora 17 la vernisajul expoziției de grafică și pictură „SUPREMACY” a artistei Doina Reghiș Ionescu, eveniment ce va avea loc la Galeria de Artă „Forma” din Deva (Bd. Decebal, Bl. 8, parter).



Expoziția personală „Supremacy” însumează lucrări de grafică și pictură ce exprimă adânci și intime procesualități ale sufletului. Repertoriul imagistic este alcătuit din câteva elemente cu trimitere spre simboluri sacre: pană, aripă, înger și pasăre. Ele dețin rolul de supremație, continuitate, intermediere, mediere. Am abordat  astfel o temă de largă circulație, cea a zborului, a parcurgerii spațiului ascensional,nemărginit. Aici au loc schimburi și migrații, transformări și interferențe. Zborul este una din marile și obsesivele aspirații umane. Pasărea a devenit zbor, lumină și aspirație.  Cele două ființe celeste, îngerul și pasărea, sunt elementele intermediare dintre pământ și cer și îndeplinesc rolul de mesageri, de semne vestitoare ale sacrului. Am tins și de această dată spre esențializarea formelor care conduc spre decorativism și spre o bogată gamă cromatică. În succesiunea lor, creațiile mele prezintă traseul simțirii și gândirii unui artist care a știut mereu ce vrea să redea, să spună. Cu lucrările prezente pe simeze vin să confirm ceea ce se spune că „artistul are aripi atunci când este inspirat”.    



                                                                                                                                                                                                                           Do ina Reghiș Ionescu

Dumitru Hurubă: Jerome K. Jerome, umor și viață (fragment, continuarea pe acest blog)



Mă voi opri puţin asupra romanului Three Men on the Bummel (Trei pe două biciclete) şi, mai concret, la termenul „Bummel” al cărui definiţie sau semnificaţie aşa cum l-a folosit Jerome este intraductibil. Suntem obligaţi să luăm în discuţie şi considerare afirmaţiile explicative ale lui Jerome însuşi, respectiv: „Titlul trebuie să fie o enigmă pentru cei mai mulţi cititori, aceasta şi pentru că noţiunea «bummel» „nu va fi găsit, ca definiţie, în nici un  dicționar de limbă engleză. «Bummel» este, un cuvânt german care a fost până la urmă identificat şi tradus în titlul complet al unor ediţii: «Trei pe două roţi», iar în româneşte lucrurile au fost şi mai şi apărând «Trei pe două biciclete»  ca noţiunea de , și în afară de cartea sa, aceasta nu a primit nici o utilizare pe scară largă în limba engleză. Când a fost întrebat de către unul dintre personajele din carte”, cum s-ar traduce «bummel» însuşi Jerome răspunde: „A, «Bummel»?, termenul ar trebui înţeles drept ca descrierea unei călătorii, lungă sau scurtă, singurul lucru de reglementare fiind necesitatea de a ajunge din nou, într-un moment dat, în punctul de la care a pornit drumul parcurs.
Cam complicat, în orice caz…
Am notat aceste câteva date, mai mult de ordin tehnic, pur şi simplu cu scopul de a-i încunoștința pe editorii de azi despre meticulozitatea şi respectul faţă de profesie, faţă de autor şi de cititor ceea ce, în ziua de azi ar constitui un fenomen pur și simplu bizar – să cădem de acord! Şi, oarecum în completare: romanul, marele succes al lui Jerome a fost continuat cu „Trei pe două biciclete”, care, însă, nu s-a mai bucurat de acelaşi succes și chiar record de public pentru autorul său.
În orice caz, este de subliniat că, încet-încet, Jerome se face tot mai cunoscut ca scriitor, este comentat și apreciat în lumea literară londoneză, precum și în rândul cititorilor săi, tot mai numeroși. În aceste condiții, trei ani mai târziu după publicarea romanului, care l-a lansat cel mai puternic în lumea literară și în rândul cititorilor, Jerome K. Jerome, împreună cu prietenul și colegul său, umoristul Robert Barr Phillpotts (1849-1912), fondează în anul 1892 și începe să editeze, revista satirico-umoristică The Idler (Pierde-Vară), funcționând în calitate de co-director al acesteia până în anul 1897, publicația continuând, totuși, să apară ca ziar săptămânal până în zilele noastre. Aceasta conținea eseuri, desene animate, povești anecdotice și, de asemenea, rapoarte de sport și scurte povestiri cu caracter umoristic.

În acea perioadă, Jerome K. Jerome a fost foarte bine conectat la viața literară londoneză, aceasta și pentru că, în scurtă vreme, publicația câștigase notorietate în rândul cititorilor datorită, între altele, și unor colaboratori precum Mark Twain, Luke Sharpe (pseudonimul lui Robert Barr), Rudyard Kipling (1865-1936) și Sir Arthur Conan Doyle (1859-1930), a fost un mare succes. Acest lucru nu trebuie să mai mire pe nimeni, cunoscut fiind faptul că umorul englezesc sau britanic este unicat în lume, și este caracterizat ca fiind un umor sec, caustic și, deseori de-un cinism fără limite, dar, în totalitatea lui, considerat greu spre imposibil de egalat în comentariile teoreticienilor și criticilor literari. De altfel se reiterează tot timpul ideea conform căreia englezul nu pierde simțul umorului în nicio situație, chiar și atunci când el se confruntă cu probleme de moarte. Într-un fel sau altul, acest adevăr este demonstrat în creațiile unor autori ca:  Oscar Wilde (1854-1900) și George Bernard Shaw (1856-1950), ambii irlandezi, (1812-1888), Lewis Carroll (1832-1898), Jonathan Swift (1667-1745, Charles Dickens (1812-1870), Douglas Adams (1952-2001), Terry Pratchett (1948-2015),  W. W. Jacobs (1863-1943) ș. a., considerați ca făcând parte dintre reprezentanții cei mai de seamă ai umorului britanic. Și, încă: scriitorii Tom Sharpe (n. 1928),  David Lodge (n. 1935) si P.G. Wodehouse (1881-1975), considerați azi printre cei mai valoroși umoristi britanici. Este de la sine înțeles că, între ei, ca valoare indubitabilă, trebuie să-l situăm necondiționat și pe Jerome K. Jerome (1859-1927), aceasta și pentru a-i asigura loc între acești corifei ai umorului locul ce, pe drept, i se cuvine…
Ca fapt divers: Jerome spunea despre ultimul din listă, W.W. Jacobs: „De multe ori el va petrece... o dimineață întreagă construind o singură propoziție. „Dacă el scrie o poveste de patru mii de cuvinte într-o lună, el simte că și-a câștigat o vacanță. Este și motivul pentru care Jerome nu-l ia întotdeauna în serios, fiindcă că el este, în general, prea obosit.” Dar, aceste acuzații asupra stilulului său controversat de jurnalism au dus până la urmă la un proces de calomnie în 1897 împotriva lui Jerome pe care l-a pierdut costându-l 9000 de lire.  El va scrie într-o povestire: „Am satisfacția de laudă că a fost cel mai lung caz și unul dintre cele mai scumpe auzit vreodată în Curtea de Bench Reginei.”
După plecarea de la conducerea revistei, Jerome  a început să editeze revista Today (Azi). 

Sursa: Dumitru Hurubă