Nicolae Băciuț - 60. Aniversare, câteva cuvinte...

Sursa: Maria-Daniela Pănăzan
Lecturi:
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/astra-blajeana/

Lorinczi Francisc-Mihai: Iarna copacului...

Sursa:
Maria-Daniela Pănăzan

Lecturi:
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/astra-blajeana/

Lorinczi Francisc-Mihai: Printre bujori...

Sursa: Maria-Daniela Pănăzan
Lecturi:
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/astra-blajeana/

Maria-Daniela Pănăzan: Dumitru Ichim, iubirea divină...

Sursa: Maria-Daniela Pănăzan

Lecturi:

https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/astra-blajeana/

Astra blăjeană, nr. 4/2014. Semnal, lecturi, cărți

Sursa: Maria-Daniela Pănăzan
Lecturi la:

https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/astra-blajeana/

Judecătorul. Cele cinci sensuri

Singur, între cuvinte şi tăceri care se risipesc,

căutând regula de aur a haosului

şi laşitatea celui care cântăreşte

inima învinuitului pe un cântar de aur,

singur, căutând sensul după gândirea altora,

hotărând în numele altora,

motivând singurătatea pentru un timbru carnivor,

la o maşină de scris străină,

surprins de iubire pe strada Hamurabi,

curios în grădinile suspendate dintre da si nu,

singur, cu maşina de tocat hârtia,

ezitând între cele cinci sensuri disjunse...

Gheorghe Şincai - 200. Portret şi vremi şi vremuri...

Sursa. Vatra veche, nr. 11/2016. 
Nicolae Băciuţ, redactor-şef

Gabriel Ştrempel - 90. Portret de suflet...

Sursa: Revista Mărturii culturale, nov, 2016. 
Transmisă de Aurel Pop, Director fondator, editor

Eugen Evu: Urne în care doarme timpul...

TRESĂRIREA FOCULUI LA EUGEN  EVU

Vine o vreme când focul tresare. Din adânc. Şi arde şi purifică şi deschide astfel o nouă cale, un alt drum.

Aflat la volumul al doilea din scrierile sale în aparenţă ca fiind proză, dar poate poem epic, Eugen Evu, a publicat, cum a putut, învingând tendinţele vremurilor, cartea TRESĂRIREA FOCULUI  (II)  cuprinzând părţile Briliantul şi noaptea ( jurnale 1980 – 2006), Cârtiţa pe acoperiş şi Cagule.

Eugen Evu 

Editura CORVIN, Deva, 2006 a acceptat oferta acestui important scriitor, poet, eseist, romancier, editor de revistă, mentor de cărţi, crescător de tineri poeţi în Ţara Hunedoarei şi Ţara Haţegului, barman şi şomer, om care a trăit în timpul vieţii sale şi a epocii pe care nu a avut puterea să o aleagă, ci să lupte în ea.

În acest volum, cu tentă autobiografică, autorul descrie viaţa sa, care, din fericire, nu se limitează numai la persoana sa, descrie epoca pe care a trăit-o în România înainte de 1989 şi după acest semn de trecere, descrie oamenii pe care i-a întâlnit, efortul scriitorului de a realiza volumele pe care le duce în trup, cronica interioară a cărţii sale unice, adică manuscrisul care de fapt nu are titluri, nu are limite, nu are început sau sfârşit, manuscris ce-l poartă fiecare autor în parte cu sine, ca o greutate, ca un fruct, ca o lacrimă, ca o deşertăciune, ca oaza în care trăieşte, ca neantul pe care l-a depăşit şi pentru a ajunge la neantul de sus, apoi să poată atinge cuvintele lui Dumnezeu, imediat, după uşa acestor scrieri.

Cartea merită citită pentru că pune în lumină un miracol, acela de a scrie, a publica şi a face cunoscut lumii peste treizeci de cărţi conform listei propuse de autor, dar poate mai multe, îngropate prin edituri sau pe la oamenii de bine care au trăit totdeauna în istorie. Cartea este şi o continuare a volumului scris anterior, purtând acelaşi titlu, dar şi o continuare a cronicii.

Cartea este una serioasă, are dovezi, se bazează pe durere, pe multe premii primite de-a lungul timpului, pe oamenii pe care i-a promovat şi i-a susţinut autorul, pe oamenii pe care i-a lapidat şi cărora le –a pus în faţă oglinda să îşi vadă chipul marcat de ură, se bazează pe autorităţile care întotdeauna au neglijat cultura română, pentru că aveau totdeauna ceva mai bun de făcut, să promoveze doctrina comunistă venită din est, sau pe cea clasică a consumismului, venită din vest.

Cartea are la bază multele cărţi care trec prin sufletul unui poet în decursul vieţii, cărţi care se cheamă unele pe altele, aparent haotic, pentru ca, apoi, să apară ieşirea de serviciu care duce la opera capitală, la volumul de versuri, la proiectul revistei. Ceea ce radiază din carte este lupta pe care Eugen Evu a dus-o, luptă cu sine în decursul vremurilor, a evului în care a trăit şi a murit şi a scris.  Se identifică tot mai mult cu acest ev.

În paralel scriitorul notează modul cum şi-a crescut copii şi modul cum şi-a crescut poeţii din zona Hunedoarei pe care i-a promovat, apoi relaţiile cu familia, uneori complicate, alteori acide, relaţii care au evoluat în timp în mod ciudat, de la mesajul lăsat de tatăl său fiului mai mare, Eugen, pentru fraţii lui şi pentru neamuri, de la mesajul venit din inima sa pentru copii săi, cu o forţă care schimbă destine.

Totodată autorul atinge socialul, locul de unde îi vin loviturile, descrie mecanismul care distrugea vieţi în timpul comunismului, suferinţa sa, organele partidului care acţionau asupra omului în numele unui viitor mai înalt pentru alţii pe care îi abandona, sistemul securităţii ca poliţie politică, bazat pe dosarul său format în acele vremuri, dar şi pe amintirile sale, pe jurnalul său, mărturie tristă a neputinţei de a răzbi într-o ţară mică şi măcinată de politic. Dincolo de vremurile acelea, jurnalul său prezintă aproape acelaşi mecanism care s-a perpetuat în alte forme după anul 1989, într-o zonă monoindustrială, aflată în cădere liberă din punct de vedere economic, ceea ce a făcut ca oamenii să se agaţe de iluzia că cel de lângă tine este de vină… mereu altul este de vină, iar poporul este masa de manevră care declanşa interesele celor care au iubit şi iubesc puterea ca mod de a ieşi din istorie, de fapt …

Dovezile din carte sunt pertinente şi aduc cititorului imaginea unei lumi din această parte a Europei, a unei societăţi aflate în tranziţie spre descompunerea morală şi spre altceva decât am fost educaţi, învăţaţi, proiectaţi, într-o lume care l-a refuzat pe Dumnezeu şi care a fost mereu incomodată de Dumnezeu.

Cartea -  eseu, mărturie, autobiografie şi roman în paralel, nu menţine un stil, un program, viziunea din carte este dictată de viaţa lui Eugen Evu, scriitorul, scribul de la Hunedoara, care a notat evenimentele din acel loc, evenimente care au determinat stilul.

Viziunea asumată de autor este a unuia care a acceptat mediul închis dintr-un oraş industrial construit special pentru epoca socialistă şi comunistă, pe valorile rigide ale acestui sistem care au generat ulterior un populism ieftin ce a deturnat sensul istoriei la români.

Eugen Evu nu a evadat, a rămas în cetate, la masa sa de scris, la odiseea sa interioară,  la suferinţa inerentă, pentru că trebuia să-şi scrie cărţile, să fie martorul unor lucrări mult mai înalte.

A face o paralelă între viaţa sa aşa cum apare în această carte şi viaţa altor scriitori mari din lume, te determină să accepţi că în România există scriitori  mari care nu sunt scoşi în faţă pentru a fi o mărturie în Europa sau altundeva, despre ceea ce înseamnă opera de artă la români.

Disperarea răzbate din această carte, dar nu este numai a lui Eugen Evu, este a multora ca el care caută ieşirea în lume …pe scara de serviciu, pentru că restul ieşirilor sunt ocupate de politrucii care trăiesc în acest veac de parcă ar fi artişti, vip –urile necesare …

Cartea trebuie citită.

Cartea a fost hulită. Cartea incomodează sau atrage laude, cartea acuză sau iartă, uneori, ce are psalm şi tragedie, texte de înţelepciune sau de anatemă…

Personajele din carte au trăit, trăiesc şi îşi asumă o altă viaţă decât cea morală normală, îşi asumă „ ţeapa „  necesară în vremuri triste, pe care să o plaseze altuia…  

Cartea descrie lupta scriitorului într-un oraş de provincie pentru a menţine în viaţă o revistă, o revistă de cultură, în care să se scrie literatură, poezii şi eseuri, într-o lume a mafiei fierului vechi şi a zguri, a depărtării de fondurile necesare dezvoltării regiunii monoindustriale, să scrii mânat de tresărirea focului, era soluţia…

Istoria, natura, cartea, copii, familia, noaptea care îşi creşte plantaţia de briliante, scrisul ca mod de evadare  şi de  zidire sunt repere care dau cărţii valoarea de epistolă. Poate cititorul va ierta unele pete de negru în peisajul operei pe care Eugen Evu a pus-o acolo din revoltă, poate va înţelege destinul unui poet care a rezistat, chiar şi fizic, tensiunilor din epoca tranziţiilor de tot felul.

Frazele, ideile, sunt scurte dar pătrunzătoare, întregul se încheagă din fragmente care dau imaginea spirituală a vremii.

Eugen Evu a fost necruţător cu sine, uneori, dar şi cu alţii, a găsit în final ieşirea…

„Oraşul ucide axiomele, ucide înţelepciunea rurală, ucide instinctele active, vitale.

Cât din cel ce eşti, este meritul tău? Cât al spaimelor, eşecurilor, distrugerilor, iluziilor, extazelor, cine eşti tu de fapt? Ai aflat?”

„E nevoie de un  profet batjocoritor”. ( Biefs )

„Urne în care doarme timpul”.  

Citatele pot continua, idei care au marcat gândirea scriitorului, toate formează cartea aceasta, manuscrisul. Din păcate această carte avea nevoie de a exista în spate o fundaţie, de o editură, de specialişti care să ajute acestui demers.

Eugen Evu a făcut totul singur, cum a putut, e mărturia sa, deşi ceea ce a făcut la Hunedoara e semănat şi seamănă a instituţie, ce adună energiile din loc.

Peste vremuri această mărturie va fi peisajul din vremuri neînţelese încă…

„Pierderile mele eu însumi le-am determinat, sfătuit de geamănul interior. El nu moare, el e mai viu decât cainiţii”…

Dacă unul dintre voi a căzut în utopia răscumpărării lui Iov, după ce îşi pierde averile şi familia, a greşit… deoarece ceea ce a pierdut a fost bun pierdut, iar ceea ce a primit, o nouă familie, o nouă bunăstare, etc., au fost ALTELE”, scrie autorul.

Constantin Stancu

    

Eugen Dorcescu: Rosa Lentini, Valea Reginelor... Traducere şi prezentare. Poezia ca un pod peste continent

VALEA REGINELOR, POEZIA ROSEI LENTINI

Eugen Dorcescu ne propune un volum de poeme în limba română a poeziei scrise de Rosa Lentini[1], traducere chibzuită din limba spaniolă, care aduce un argument liric în geografia literară a Europei, o antologie  cu tristeţe, apoi rezistenţa în faţa evenimentelor contemporane, reîntoarcerea la coordonatele imperiului, ale istoriei care trădează prezentul prin motivele eterne.

Antologia ne prezintă, la început, pe scurt, viaţa şi opera poetei, tandreţea versului în lumea europeană modernă, date care vin să informeze cititorul despre o lume aparte, o lume a visului străbătut de furtuni spirituale, de violenţa ultimă a lumii, de melancolia la marginea oceanului.

Un moto interesant pentru acest volum:“Funcţia cuvântului, dincolo de mica mizerie şi mica tandreţe de a desemna aceasta sau aceea,este un act de iubire: să creeze prezenţă”. - Roberto Juarroz.  Acest citat  dezvăluie temele principale ale volumului: detenta prezenţei, iubirea ca fulger târziu, mizeria zilnică transformată în poezie.

În prefaţă Esther Ramón face o analiză interesantă a poeziei scrise de Rosa Lentini şi trimiterile  sunt pertinente: „ Pentru Stefan Zweig, poetul “este un paratrăsnet solitar ce adună (...) întreaga tensiune atmosferică a focului sacru, şi această forţă este aproape întotdeauna mortală”. ZWEIG, Stefan, 1999, 63. La lucha contra el demonio. Hölderlin, Kleist. Nietzsche. Barcelona: El Acantilado.

Mai multe date în acest sens ne aduce Karl Jaspers, notând că Van Gogh consideră de asemenea munca sa de pictor ca un “paratrăsnet”. Asumând încărcătura simbolică şi transcendentă a fenomenelor amintite, Jaspers afirmă, în consonanţă cu gândul conţinut în poezia lui Hölderlin:

“Acum, cel care se expune pericolului este chiar poetul: poate sfârşi nimicit, în timp ce misiunea sa constă tocmai în a capta divinul primejdios în forma poeziei şi în a-l transmite fiinţelor umane într-un mod care să nu fie dăunător.”  JASPERS, Karl, 2001, 198. Genio artístico y locura. Barcelona: El Acantilado.  Citatul este important pentru că dezvăluie puterea poeziei, în general, de a prelua energiile debordante ale răului şi a le transforma în versuri care schimbă minţile, inimile, lacrimile spre bine… Fraza este profundă şi surprinde în acest context, dar focalizează lumile eterne ale poemului în poezia concretă a Rosei Lentini.

Antologia reţine poeme din ciclurile:

·       Din “Citind-o pe Alejandra Pizarnik”, 1999

·       Din “Caiet egiptean”, 2000

·       Din “Sudul spre mine”, 2001

·       Din “Cele patru roze”,

·       Din “Veninul şi piatra”, 2005

Titlurile dezvăluie ideile acestor poeme, sunt poeme care răscolesc cititorul prin profunzimea atmosferei poetice, este redată o altă insulă în lumea contemporană, insula protectoare, cea pe care se refugiază copii poemului, insula cunoaşterii prin versul luminat.

Lecturile, istoria, evenimentele imediate, brutale,  sunt aduse în poezie de către Lentini, iar traducătorul, important poet contemporan, simte versul şi lasă poemul să zburde, să curgă spre cititor în limba română, aproape la nivelul creaţiei originale, cumva intacte, de sine stătătoare…

„Trebuie să scrii ca într-un legământ

săpând în umbră, cu lumina înăuntru.

Şi zice: “iarna urcă prin mine”

şi este mai în sine cu sine însăşi.

Tăcerea ţi-a luat în stăpânire poarta

şanţul şi golul. Cineva trece

ca un lup cenuşiu în noapte

cu puii săi jupuiţi

în timp ce moartea îi ciopleşte oasele

ca pe nişte sculpturi, ca pe nişte flaute.”

Există un loc unde se formează întrupările poetice, o lume a poeziei concrete şi lentele pliuri ale dublei memorii…

Urmărind poemele descoperi versuri memorabile: a zămisli absenţa,  după-amiaza îmbracă în aur grădinile, lumina strălucitoare care s-a scufundat în Egipt, Egiptul tindea spre stele ori se afunda în nisip, grăunţe de somn pe care ne sprijinim capul, apa a şlefuit cântecele, marea pasăre a crepusculului iluminează drumul de întoarcere, odihnindu-se cuvintele iau forma obiectelor…

Rosa Lentini este fascinată de trecerea şi tăcerea imperiilor, e jocul divin care controlează lumea, istoria trecută care se reinventează în prezent, puterea şi măreţia care alunecă în ape şi nisipuri, marile edicte inundate de timp, apoi ieşirea, salvarea prin poezie, credinţă, cântec. Tema Egiptului este una puternică, a fascinat oamenii pentru că le-a marcat destinele, iar imperiul actual ne marchează destinele fie că este în joc prestanţa Statelor  Unite, Europa, China, fie că este în joc moartea noastră cea de toate zilele. Prin poezia Rosei Lentini descoperi că puterea imperiului stă în fragilitatea sa… Se dezvăluie cititorului mecanismele imperiului, meandrele care îl desenează, deschiderile spre lume şi Dumnezeu… Egiptul a fost o temă importantă în creştinism, dar şi una în manualele de istoriei lăsate în mâna păcătosului, o temă a eliberării de sub tirania sistemului…

„Din vechiul Egipt se remarcă geografia sa egocentrică. Desenul lumii în

formă de triunghi cu un vârf în jos reunea cele două părţi ale ţării,

cea înaltă şi cea joasă. O linie în centru îl împărţea în două. Figura obţinută din această

reprezentare era cheia vieţii, cheia întregii existenţe. În termeni

generali nordul era bogat şi sudul mult mai sărac. Marile capitale

precum Memphis, Tebas ori Alexandria înfloreau la frontieră pe malul Nilului sau

în deltă aproape de mare.

Egiptul tindea spre stele ori se afunda în nisip.” – Cheia lumii

Eugen Dorcescu simte aceste poeme şi le dă o atenţie deosebită, versul pluteşte frumos în mintea cititorului, pătrunzător şi tainic…

Fragilitatea fiinţei, ca şi fragilitatea imperiului sunt testate prin tema tsunami,forţele necontrolate ale energiilor create, cele care mătură bulevardele istoriei şi face mereu curat în lume, pentru a conserva lumea, cu toate că individul, concret, e pus să reziste acestora, să biruie cumva, iraţional şi divin, e rezistenţa prin viaţa simplă, ca viaţă…

„Mai târziu pe străduţe şi pasaje

în casele dărâmate, sub pietre

şi graiuri o călătorie amorţită:

fuziunea intimă cu noaptea, odihnă,

transparenţa intactă

a unei ape cu peşti mai reci

mâna pe care nu izbutim s-o trezim. „- Tsunami II

Efortul poetului,  a poetei, în lume este redat prin poemul Hărţi, de fapt o privire de sus în istorie, un contur ieşit din ceaţa poemelor, în aceeaşi manieră precum în vremurile genezei. A privi detaşat lumea este efortul suprem al omului, conştiinţa destinului său în univers.

„Şi priviri pe deasupra distanţei

fiindcă prezenţele îl susţin mai puţin pe om

decât cei absenţi, atât de asemănători în liniştea lor

naşterii lumii

şi precum izvoarele de asemenea liniile

de culori naufragiate

spălate după un timp de nisip. „

Este o hartă a posibilului, o hartă eternă, dragostea se scrie la acest capăt de cer, pe aceste uliţe simple, iar timpul din care suntem alungaţi, dă putere vieţii, centrul plin de dorinţă şi absenţă…

E un loc pentru cei care visează în Valea Reginelor, un Templu pentru Femeile Faraon care au marcat trecutul, au dat sens deşertului şi mişcarea Nilului în istorie, o poveste care se va ivi înspre lumină…

Eugen Dorcescu notează în prefaţa volumului: „Memoria şi copilăria se aliază în poem, se condensează, pentru a se preschimba în lemnul unor vâsle iute-trebuitoare, dar nici grădinile, nici poveştile lor nu sunt de ajutor, fiindcă nu-i lemn îndestulător pentru a ridica diguri. Doar pentru a arde. Pentru a ilumina un scurt răstimp, o clipă.”

Poezia Rosei Lentini luminează o clipă istoria imperiului cu limbajul special al celei care a străpuns tsunami cu puterea memoriei şi a şoaptei…

Constantin Stancu

---

[1] Rosa Lentini, Antologia Rosa Lentini – Tsunami şi alte poeme, Editura online „Semănătorul” – 2011, poezie, traducere de Eugen Dorcescu.

Jerome K. Jerome: Umor si viata (fragment, continuarea pe acest blog)

Întoarcerea acasă și premierea

După terminarea războiului, Jerome, întors în Anglia din Franţa puternic marcat şi traumatizat de ororile conflagraţiei mondiale, a trebuit să suporte şi profundul şoc psihologic datorat morţii fiicei sale vitrege la care a ţinut foarte mult, Elsie, aceasta decedând în anul 1921, la numai 38 de ani.

…După îndelungate şi numeroase peregrinări, nu cred că ar fi lipsită de logică afirmaţia conform căreia întoarcerea în localitatea de baştină – fără să fim superstiţioşi – ca fiind un presentiment al morții, o variantă sinistră a instinctului de conservare. Dar această întâmplare poate fi interpretată şi pur și simplu ca o farsă a destinului, faptul că, la 17 februarie 1927, Jerome s-a întors acasă la Belsize și a participat la o recepție dată în cinstea lui de către Primăria din Walsall. Cu această ocazie, lui Jerome i s-a acordat de către Primărie titlul de Freeman a Borough of Walsall (Cetățean liber al orașului Walsall), ceremonia fiind urmată de o cină festivă la care, în spiciul său, Jerome a spus între altele: „Aceasta este pentru mine o înnobilare. Înțeleg că această conferire este un semn cavaleresc al Primăriei din Walsall, și voi fi mereu mândru de pintenii mei.”

După aceea, el i-a scris primarului din Walsall cât de mult l-a marcat întreaga ceremonie.

Oarecum legat de respectiva întâmplare, mai trebuie adăugat că, pe un perete al casei în care s-a născut Jerome – transformată în muzeu, a fost amplasată o tăbliţă cu o inscripție referitoare la Jerome K. Jerome, ca un semn de aducere aminte pentru generațiile de locuitori, dar și pentru vizitatorii străini. 

Şi încă:

Rezultă din toate informaţiile pe care le am la îndemână că Jerome a călătorit destul de mult, dovadă fiind, înainte de toate, excursia sa în Germania (1898), prin zona Pădurea neagră, în urma căreia a scris romanul Three Men on the Bummel (1900, Trei pe două biciclete), care este considerat drept o continuare la romanul său de mare succes: Three men in boat (to say of the dog), în traducerea cea mai corectă, realizată în româneşte de Leon Leviţchi, respectiv: Trei într-o barcă (fără a mai socoti şi câinele). Însă, mai trebuie adăugat că, în afară de Germania, Jerome a mai fost şi în Norvegia și Rusia. De asemenea, prin 1907, după publicarea romanului autobiografic de succes, în 1902, Paul Kelver, Jerome a făcut un drum şi în Statele Unite ale Americii.

După toate-acestea, se simţea discret, dar destul de ferm, prin toate canalele de comunicare, sau, generalizând, prin atmosferă, plutea ameninţarea unui război… Astfel, în anii 1904-1905, are loc războiul ruso-japonez; în România, are lo0c Răscoala de la 1907, unde au fost ucişi 11. 000 de ţărani; în 1914, sârbul Gavrilo Princip îl asasinează pe arhiducele Franz Ferdinand la Sarajevo, eveniment care va duce la declanşarea primului Război Mondial… Referitor la această perioadă, am pomenit mai înainte despre înrolarea şi participarea lui Jerome la război…

Din luna februarie a anului 1927, respectiv, după publicarea romanului autobiografic My Life and Times Jerome K. Jerome, se retrage oarecum din viaţa publică, petrecându-şi cea mai mare parte din ultimele zile de viață la ferma proprie din Ewelme, aflată în apropiere de Wallingford.

Moartea sa a survenit în urma unui accident vascular cerebral și o  hemoragie cerebrală, în Northampton, Anglia, pe data de 14 iunie 1927, la vârsta de 68 de ani. Decesul s-a petrecut în timp ce era internat la General Hospital și după ce a suferit mai multe accidente vasculare cerebrale.

În urma decesului, Jerome a fost incinerat la Golders Green, Middlesex, în ziua de 17 iunie, iar cenușa lui a fost îngropată la St Mary Church, Ewelme și Oxfordshire alături de soția sa, sora și fiica vitregă a fost îngropat la Biserica St Mary, Ewelme, Oxfordshire alături de soția sa, sora și fiica vitregă…

În legătură cu decesul scriitorului, există și este acceptată varianta oficială că acesta ar fi murit ca urmare a unui accident petrecut în timpul turului de automobile al Angliei desfășurat în 1927. Mai concret: în iunie 1927, într-un turneu automobilistic de la Devon la Londra via Cheltenham și Northampton, Jerome a suferit un accident vascular cerebral paralitic și o hemoragie cerebrală. Ca urmare a respectivului accident, el este internat la Spitalul General din Northampton cu două săptămâni înainte de a muri, la 14 iunie. Un muzeu dedicat vieții sale și activităţii sale, există acum la casa în care s-a născut marele scriitor, în Walsall.

Şi încă un amănunt: după 11 ani de la moartea lui Jerome K. Jerome, la 29 octombrie 1938, a încetat din viață și soția sa Georgina Elizabeth Henrietta Stanley Marris. Atât ea, cât și Ettie, Elsie și sora lui, Blandina, având mormintele alături de cel al lui Jerome.


Sursa: Dumitru Hurubă

Zoe Dumitrescu Buşulenga:„Pentru mine nu există moarte”

„Raiul este Împărăţia Domnului. E viaţa în spaţiul nevăzut…”. 

Foto Mediafax

Acestea sunt parte din cuvintele doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga trimise spre noi prin mărturia sinceră din prezentată de cartea Opera încoronată – un florilegiu semnat de profesorul Artur Silvestri, editat de CARPATHIA PRESS, 2005.

Dar întreaga mărturie a acestei doamne a culturii române trebuie privită ca o revelaţie personală, ca o sclipire care dă sens vieţii. Personal am primit mărturia ca una necesară, încurajatoare, ziditoare. Dincolo de viaţa de zi cu zi avem nevoie să primim mesaje care să ne readucă pe pământ şi –n cer totodată, să ne facă să vedem pe Dumnezeu din partea verticală e existenţei.

Mărturia se adresează în mod direct tinerilor şi cuvintele  curg din cer parcă.

Pentru un om care a fost învăţător (folosesc termenul pentru că aşa apare în Biblie şi el înnobilează) , academician, un om cunoscător a marilor sisteme culturale, filozofice, literare a lumii, care a putut face o comparaţie între literaturile lumii şi între marii oameni ai scrisului, întoarcerea la Dumnezeu, ca semn de mare pocăinţă, de schimbare a fiinţei şi a inimii, întoarcerea la adevăr, nu ca noţiune filozofică, ci ca PERSOANĂ, la Isus Hristos, este un exemplu de urmat, este acceptarea valorilor creştine aşa cum le-a lăsat Dumnezeu pentru noi pentru binele nostru.

De la neprihănirea pe care un om şi-o poate construi în timpul vieţii la neprihănirea pe care a lăsat-o EL de la facerea lumii pentru noi, e un drum plin de lumină, iar tinerii au ce primi, dacă vor accepta mărturia ca una necesară, ca venind nu de la un om al culturii, ci ca de la un om atins de HAR.

Câteva din principiile din această mărturie trebuie primite ca exemplu de trăire cu Dumnezeu şi trebuie reţinute, pentru că au la bază valorile eterne creştine.

-         Caută mai întâi pe Dumnezeu şi neprihănirea dată de el, dincolo de sistemele sociale trecătoare.

-         Biblia este prima carte din bibliografia necesară a omului, cartea care nu poate să fie ocolită. Nici sistemul social comunist nu a putut să o ocolească.

-         Biblioteca este singura bogăţie, însemnând mai mult decât un loc, este locul în care ne putem regăsi ca oameni.

-         „ În ultima vreme citesc numai teologie. „  Căutarea Raiului prin mijloacele specifice ale lui Dumnezeu, ca viaţă în spaţiul nevăzut.

-         În lume păcatele ne copleşesc şi nici Isus nu ne mai poate apăra.

-         Ne-am înăclăit în mocirla materiei, adoptând orizontala profitului, dar  fără rod în planul lui Dumnezeu.

-         Omul lumii este lipsit de milă, a pierdut iubirea pentru aproapele său, fără cuviinţă, adică fără respect, refuzând lumea spirituală a bisericii,  a culturii, uitând de necesităţile din jur.

-         Între carte şi mesajul primit prin Internet, se preferă cuvântul în locul imaginii, pentru că, iată, : „ Cuvântul este cel care rămâne şi imaginea care fuge, aceasta este răvăşitoare de minte în vreme ce cuvântul fixează. „    Începem să înţelegem din acest principiu de ce unui tineri se rătăcesc, pentru că în modul acesta  „ uită rugăciunea „

-         Deşi credincioşi totuşi tinerii au nevoie de valori, iată, paradoxul.

-         Familia este o valoare creştină absolută, ea dă coeziune.

-         Trăim vremuri critice: „ E foarte greu să te întorci înapoi de la manele la J.S. Bach „. După acţiune vine şi reacţiunea.

-         Libertatea nu înseamnă a ieşi cu bâta la drumul mare, libertatea este o dimensiune interioară a omului.

-         Soluţia: omul de cultură, personalitate majoră a românilor,  care să fie înconjurat de o pleiadă de oameni de cultură, mai cu seamă de creatori, dincolo de viaţa politică trecătoare.

-         Impactul lingvistic în societate este esenţial, omul poate trăncăni la nesfârşit, dar fără nici un efect, deşi românul are nevoie de modele, fiind talentat.

-         Bucuriile adevărate ale omului sunt de natură spirituală, la acestea trebuie să ne întoarcem.

-         Eminescu este o valoare fundamentală a poporului român pentru că a fost un exemplu de zbatere între credinţă şi necredinţă, la sfârşit venind la credinţă. Cu tot geniul său Eminescu a simţit nevoia să se spovedească, să se împărtăşească cu Dumnezeu. E aici un exemplu creştin profund. Şi Isus a acceptat botezul la o vârstă matură, pentru că trebuia să se împlinească tot ce este de împlinit.

-         E foarte important pentru intelectuali să aibă temelia în credinţă.

-         Tinerii au soluţia de a scăpa de ispite: Formarea platoşei spirituale, creştine, în jurul persoanei lor, care să-i apere. ( Modelul este descris de Apostolul Pavel în Epistola către Efeseni, capitolul VI – de aceea Biblia este cartea necesară pentru fiecare suflet)

-         A gândi pozitiv, iată chemarea fiecăruia, pentru a se putea crea noosfera spirituală, prin dragoste, pace, bucurie, lumină.

-         Singura ieşire din căderea spirituală a lumii este îndreptarea către aproapele nostru, spargerea carapacei în care ne-am închis pe fundul mării.

-         Lumea actuală are nevoie de modele, iar modele sunt lângă noi, trebuie să le dăm tot creditul, dacă sunt modele creştine.

Cartea prezintă şi un interviu cu doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, un interviu realizat de Mihaela Onofrei din care înţelegem că o lume fără rădăcini este o lume fără morală. Cuvintele  de răspuns ale Doamnei sunt aproape principii de care trebuie să ţinem seama, prin apropiere de Dumnezeu, a ajuns la esenţe, formele se topesc şi rămâne aurul ideii, a gândului, ca formă de expresie a valorilor creştine:

„     – O lume fără rădăcini este o lume fără morală.

-         Dar spiritul are o mare facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate.

-         Eu nu înţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la fărâmituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii?

-         Trupul este cortul lui Dumnezeu, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem ca pe o burată oarecare de carne. E cumplit”.

Desigur că această mărturie venită din partea unei personalităţi a culturii române şi a unui om întors spre Dumnezeu cu toată fiinţa este necesară şi meritul de a o prezenta este o cinste şi un serviciu pe care profesorul Artur Silvestri îl face creştinismului, ca valoare de echilibru în lume, valoare peste nu se poate trece, pentru că pământul şi cerul vor trece, dar cuvintele Mântuitorului nu vor trece.

Dar dincolo de mărturie este gândirea lucidă şi profundă a Doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga, care ne avertizează că vremurile sunt similare epocii de cădere a Imperiului Roman, când zguduirile provocate de venirea lui Isus au dus la cădere lumii de atunci.

Întrebarea este fundamentală: „Dar cine vine la noi astăzi?”

 Întrebarea este pentru fiecare dintre noi, dacă nu am pus-o, a venit vremea... Scriptura ne transmite mesajul celei de a doua veniri a Mântuitorului. Pentru judecată.

„MÂNTUITORUL ESTE ÎN NOI, E LUMINA NECREATĂ ŞI NOI ÎL PIRONIM CU FIECARE CUVÂNT AL NOSTRU, RĂU SAU MURDAR”- iată mesajul transmis nouă de Doamna  Zoe Dumitrescu Buşulenga la 84 de ani, după o viaţă în care la final a înţeles că „pentru mine nu există moarte”.

                               Constantin Stancu

Petru Istrate şi romanul. De la colecţia Dox la proza scurtă. Un martor incomod / Crimă la jumătate cale, Iaşi: Editura Tipo Moldova, 2016

Petru Istrate vine cu o surpriză în fenomenul literar actual. A publicat un volum de proză (scurtă) la editura Tipo Moldova în anul 2016 cu două naraţiuni: Un martor incomod şi Crimă la jumătate de cale. 
Specializat în cărţile de aventuri, autorul ne propune aceste povestiri dinamice, cu acţiune captivantă, cu personaje formate după tipologia acestui gen savurat de cititori, omis, în general, de critici, interesant pentru edituri. 
Cărţile lui Istrate curg natural, acţiunea presupune o crimă sau mai multe, personajele intră în complicaţii, apar poliţiştii care se avântă în labirint. Personajele nu înţeleg ce se întâmplă, finalul este unul fericit, unii chiar se iubesc.

Dorina Brânduşa Landén: În inima mea murea o lume aproape perfectă

CĂLĂTORIA HALUCINANTĂ 

PRIN NIMICURILE ZILEI

Într-o vreme în care totul se cumpără sau se vinde, o vreme a târguielilor şi a negocierilor, Dorina Brânduşa Landén  ne propune o carte interesantă: VÂNZĂTORUL DE IMAGINI, un volum de versuri în care îşi dăruieşte imaginile care îi cutremură viaţa şi îi mobilează singurătatea. Volumul a apărut la Editura CĂLĂUZA v.b, Deva – 2010, cu o scurtă prezentare făcută de poetul Ioan Evu, prezentare ce pune în evidenţă valorile poeziei scrise de autoare.

„Deşi cu pronunţat caracter autobiografic, versurile nu se constituie în file de jurnal intim, poeta reuşind să evite cu ingeniozitate capcana romanţiozităţilor edulcorate şi, totodată, orice umbră de elan declarativ. Le opune acestora o surprinzătoare profunzime introspectivă …”  - acestea fiind notele lui Ioan Evu care a văzut dimensiunile versului şi ale construcţiei lirice.

Volumul se sprijină pe resursele zilnice puse de viaţă la dispoziţia celui care scrie poezie, după ce a trăit-o într-o dimensiune proprie, cu regretele inevitabile, cu bucuriile care dau putere, cu singurătatea care marchează cântecul şoptit, ori disperarea că nimic nou sub soare nu mai este posibil, cu toate că, lucidă fiind, poeta îşi rezervă partea de speranţă.

Sunt două stări ale volumului: POVARA CONSTANTĂ sau emoţii cu destinaţie precisă şi POVARA VARIABILĂ sau în inima mea murea o lume aproape perfectă.   

Dorina Brânduşa Landén  se străduieşte să ţină în echilibru ceea ce dă consistenţă vieţii cu ceea ce este alunecos în viaţă, două planuri în care glisează existenţa, uneori dureroasă, alteori alunecoasă.

Povara constantă pune în lumină stare de neputinţă a păsării pregătite să zboare, imaginea lichidă a identităţii, simetria singurătăţii, substanţa vieţii care se cerne peste oraş, imaginea zilnică a oraşului văzut printr-o fereastră udă de ploaie, posibilitatea zborului, un instinct pierdut al omului, împietrirea peisajului, omul care se mişcă odată cu aerul, o culpă nevăzută dar persistentă, până la urmă o caligrafie delicată a emoţiilor ce ating sufletul femeii care aşteaptă miracolul, îl vede, este acolo, dar nu o pătrunde …

„Zborul/această posibilitate/pe lângă care am trecut/cu mult înainte de a înţelege/că voi muri singură/cu globurile ochilor/foarte albe.” – (Zbor).  Exemplul acesta relevă şansa pierdută, plutirea, imponderabilitatea care ne eliberează de greutăţile zilei, evadarea posibilă, sentimentul care apasă fiinţa prinsă între fălcile evenimentelor zilnice, necesare, de neevitat, dar care aduc umbra în gândurile femeii care speră.

Povara variabilă pune accentul pe maratonul viaţii, pe momentul în care vine clipa adevărului fără niciun preambul, apoi umilinţa cărnii, cu însemnele unei iubiri năprasnice, cu problemele financiare zilnice, cu aventurile discrete, cu momentele trăite în singurătate şi liberate, stări care, brusc, se contrazic şi libertatea pare a nu avea sens, cu beţia mentală, cu pasărea galbenă a singurătăţii, cu distanţa dintre ea şi el, chiar trup lângă trup, o singurătate care vine dinspre moarte, materie fragilă între somn şi vis, cu povara constantă a zilelor, aripi prefăcute în pietre, concluzionând: „… precum/ştirile din evul mediu/vânzătorul de imagini/soseşte transfigurat.”

Poeta nu cade în jocul versului elaborat, care să impresioneze, care să te învăluie prin elemente nesfârşite, prin explicaţii, prin motive, prin circumstanţele care să justifice metafora ori existenţa, ea urmăreşte versul simplu, adânc, definiţia clipei, emoţia clară, netradusă prin cuvinte potrivite. Acceptă starea contemporană în care individul trăieşte în acidul zilnic din care se hrăneşte şi, totodată,  se revoltă prin scris, la limita dintre eliberarea spirituală şi certitudinea realităţii.

„Să duci cu tine în somn/povara constantă a zilelor/întotdeauna aceeaşi/întotdeauna la limita nopţii/este tristeţe iremediabilă/o viscozitate în aer încetinind respiraţia/până la dezagregarea totală a simţurilor”- (Povara zilelor).  În poemele scrise de Dorina Brânduşa Landén este prea multă tristeţe, ar fi argumente pentru o ieşire spre stările cântecului, această ceaţă de apăsare, povara care nu este luată de cel de lângă tine, o marchează, uneori o agresează, simbolul e acolo: biciul.(scriitura biciului, în poemul Vânzătorul de imagini).

Întrebarea fundamentală se pune în finalul volumului, lucidă, autoarea acceptă realitatea, nu evită povara: „Până când/prelungită dincolo de substanţă/durerea zilnică a poetului/lângă sarea cuvintelor/până când /dragostea biciului/pentru carne/începe să semene/cu arenele părăsite/”.

Această singurătate şi povara zilnică fac din poezia autoarei o poezie a sincerităţii, acoperită de viaţa în sine ca viaţă, fără experimentele din poezia modernă, afectată de schema cuvintelor încrucişate şi a formei fără substanţă. Dorina Brânduşa Landén  are curajul să ia viaţa în piept, de aceea cuvintele sunt aride, zgura a fost eliminată, o poezie în starea pură a singurătăţii în faţa imaginilor de pe taraba zilnică. În spatele cortinei lirice este viaţa poetei care trece prin peisaj cu demnitatea celei care îşi oferă singurătatea şi mierea trupului, de aici profunzimea ideii, a sentimentului. Autoarea depune efortul de a nu se trăda şi în parte, reuşeşte. Este o victorie a celei care rezistă să nu-şi piardă identitatea, o conservă prin poezie, prin luciditate.

„revărsând tinereţea ca pe un pahar prea plin/am trecut de cealaltă jumătate a vieţii/iată-mă/despuiat de orice amintiri/fugind de propria mea frică/zi de zi văd/tristeţea care tulbură somnul/ …- (Permanenţă).

Din această perspectivă sufletul se zbate, caută energia de a întreba unde este forţa de a accepta realitatea la întoarcerea dintr-o călătorie halucinantă, o călătorie făcută împotriva voinţei, ceva între vis şi realitate, iar acum vine timpul tuturor lucrurilor posibile, cu o metodă rafinată şi speranţa care rămâne cumva în planul doi, dar care presează prin prezenţa ei din acel plan, e povara nevăzută, dar stringentă, a individului…  

Constantin Stancu