vineri, 11 august 2017

Ladislau Daradici: Simfonia apelor...





Maria, viaţa ta e o flacără[1], un titlu de nuvelă mlădios ca o ramură de salcie pe malul Mureşului. Ladislau Daradici, prins între vis şi realitate, ne prezintă o poveste simplă dintr-un sat de lângă râu, cu personaje emblemă, cu tragedii personale, pe un fond de ape mari…

În satul blând apare potopul, lângă sărăcia materială se adaugă tragedia, dezastrul. Lumea se contractă şi cade în sine: familia, preotul, soldaţii, nebunul satului, violonistul, înecaţii şi copilul-scriitor. Apele pun o presiune grea peste destinele oamenilor. Salvarea vine din metafora vieţii. Morţii curg pe Mureş, copacii plâng, tinerii se iubesc în corturi improvizate. Autorul lasă povestirea să vălurească, aparent, în mod clasic, are poftă de a povesti, apoi inserează în pânza scrierii textele copilului care scrie, se eliberează de copilărie, de tragedie, de moartea care năvăleşte. Textele copilului sunt fragede, completează filmul cuvintelor, dar pătrund în intimitatea tragediei, povestirea se continuă molcom prin povestea acestui personaj-autor inocent vorbind ca bătrânii mucaliţi,  fără cenzură şi inhibiţii. Ladislau Daradici e atent la tragedie, dar vede eliberarea. Ostaşii dau o mână de ajutor sătenilor, ei se luptă cu apele, cu firea lor fragilă şi derutantă. Se moare în timp de pace, din cauza revărsărilor de ape. Inundaţiile violente aduc moartea, dar par şi judecată şi pedeapsa lui Dumnezeu, natura mişcă lumile în nuvela lui Daradici. Cei bătrâni au nostalgii legate de Mureş, cei tineri au energii nebănuite, copilul-scriitor primeşte un impuls irezistibil, el scrie ca o revărsare de ape, Dumnezeu îi pune în minte cuvinte pe care nu le înţelege, îl face pe copil să vadă realitatea dură: violul, moartea, înecaţii, laşitatea umană, imposibila iubire lângă ape, doar lipire trupească la fel de compensatorie ca apa tulbure…
„Gândindu-se la Mureşul care a fost şi la cel care este, bătrânului îi venea să plângă. Generaţii întregi de oameni şi-au bătut joc de râu, încât i-a ajuns şi lui, nemaiputând răbda, răzbunându-şi păsările ucise şi peştii otrăviţi, inundând casele oamenilor şi înecându-le copiii, exilându-i pe coline, lăsându-i pradă frigului şi umezelii, înfometaţi şi cu suflete frânte.” 
- iată judecată, regula de aur a violenţei umane asupra naturii, Dumnezeu nu mai suportă…
Cel mai bătrân bărbat din sat moare, invazia apelor îl cheamă la altă viaţă, pe malul altui râu, moare un simbol al vieţii. Copilul-scriitor, Iulius, vede lumea cu ochii profetului, aproape, puterile sale sunt miraculoase în ciuda limbajului frust, insuficient. În mod evident copilul este un „alter ego” al scriitorului matur, care depune efortul să-şi păstreze inocenţa iniţială pentru a dinamiza povestirea.
Toţi munţii ăştia de la Metaliferi îs plini de radiatoare de-ale de uraniu de stai cu curu pe un bolovan d-acesta ş-apoi te miri că nu mai poţi avea copii şi nu ţi se mai scoală şi te faci fosforescent de parc-ai înghiţit un pumn de licurici.”
iată, ochii inocenţi văd tragedia şi durerea pământului atins de păcatele oamenilor.
Iulius face parte dintr-o familie grea, tatăl îşi creşte copiii, băieţi şi fete, mama s-a dus luată de alte ape, scriitorul se revoltă, scrie şi echilibrează durerile.
Manole, un alt personaj, bolnav, şofer în echipele de salvarea sinistraţilor, aduce acea notă aspră de viaţă, fără fantezie, fără deschidere, doar realitate brută, brutalizantă. Alături de soţia sa, Lia,  formează un cuplu al deznădejdii, incapabil să înţeleagă, dar camionul său salvează oameni, salvează copii, el, personajul anost, se sacrifică necondiţionat, este arcul care împinge maşinăria lumii.  
În textura povestirii se împletesc alte povestiri, alte tragedii, unii le văd, le înţeleg, alţii îşi caută destinul umed în vremuri grele. Daradici are talentul de a prinde esenţa la limita dintre imaginar şi real, lumea se construieşte din posibil şi iluzoriu, din moartea şi viaţă…
Iulius are secretele lui, scrisul acoperă aceste mici acte de bravadă, ca furtul portofelului de la militarul aflat în echipa salvatorilor, ori observaţiile personale despre personajele din satul inundat, aşa cum le ştia din viaţa obişnuită şi acum presaţi de mama moarte.
„Cred că eu, Iulius-pană-de-vultur, sunt cel mai bogat şi cel mai sănătos sinistrat din epoca-de-aur a lui Ceauşescu. Dar nu ştiu ce să fac cu banii. Că îi cheltui pe toţi şi unde? I-am ascuns în cimitir, de am numărat mormintele să nu greşesc: de la stânga şi dreapta, de jos în sus, exact al zecelea mormânt.”
În faţa potopului, Dumnezeu răspunde în felul său, apele aduc în sat cadavrul unui artist, violonist, rătăcit în România inundată, venit acolo să aducă puţină frumuseţe şi bucurie, apele îl împing la mal cu un mesaj, la gâtul lui, un medalion scris, ca o pecete: Maria, viaţa ta e o flacără
Este mesajul speranţei, lumea se descătuşează în prezenţa muzicii, artistul este instrumentul care poate aduce iubirea adevărată.
Povestirea merită citită, are simbolurile ei, mesajul direct şi indirect, temele se salvează din imaginarul clădit pe memoria faptelor exacte, prinse de autor în decursul vieţii, satul i-a oferit material suficient pentru o saga adevărată, chiar dacă este în miniatură în această nuvelă, dar faptele sunt dense, ca apa, ca nămolul, ca moartea… De remarcat existenţa oamenilor într-o lume din care Dumnezeu s-a retras, ei nu-l simt, îi cheamă orbeşte, fără noimă, sursa vieţii lor pare obturată, dar Dumnezeu are soluţiile sale, pare să spună Daradici…
Faptele bizare marchează povestirea: Lia are un mieluţ, înlocuitor al copilului care s-a dus, tinerii satului sunt cruzi cu animalele atinse de soartă, nu înţeleg că aceste blânde făpturi îi însoţesc cu mesajele lor, cu sinceritatea lor, sora lui Iulius suferă o tragedie, este violată de un militar, tatăl fetei săvârşeşte crima, ca răzbunare, ca pedeapsă, imitând natura imediată, Iulius, pentru a se salva, intră în familia lui Manole, bătrânii satului nu mai înţeleg lumea, cei de la oraş sunt departe de tragedia celor din satul inundat…
„Părintele improviză o scurtă slujbă ca mortul să nu plece neblagoslovit la drum, cine ştie ce avea să-l aştepte acolo, în oraşul îndepărtat şi nepăsător. Când omul ajunge la morgă, nu mai poate spera la nimic bun. Acolo îl taie şi îl golesc de creier şi de inimă; oare cum poţi scoate inima dintr-un om?”
Personajele nuvelei nu auziseră de Simfonia spaniolă semnată de Lalo, era mesajul adresat lor, un mesaj cifrat în limbajul artei, dar pertinent, artistul adus de ape, înecat de apele mari, Sarinski, un polonez, era cheia, viaţa e o flacără, iubirea e soluţia, apele pot fi învinse…
Personajele captate de un destin umed nu înţeleg, Iulius scrie şi redă sensul:
„…Că vedeţi acum nimeni nu mai zice nimic. Toţi tac şi toţi îşi văd de treabă şi Manole nu mai vine şi nimeni nu are poftă de nimic iar apele cresc tot cresc şi nu vor să se mai oprească şi ploaia asta afurisită a început din nou de parcă s-ar pişa careva de sus în jos tot timpul toarnă şi apa ne ustură pielea şi ochii şi sufletul şi-s amărât acum şi nu mai scriu că-mi vine să plec dar unde să mă duc că n-am pe nimeni…”
Deşi textul băiatului-scriitor nu are reguli în aparenţă, limbajul este brutal şi necizelat, el ne transmite adevărurile lumii, în mijlocul apelor mari omul este singur, apele sunt acide, totul are un sens în textul aparent lipsit de sens, povestirea unui copil imatur, dar care a asistat la dramele vieţii: dragostea, violul, moartea, boala spirituală şi trupească, secretele muzicii, secretele personale puse într-un cimitir, în pericol de a fi inundat, până şi morţii nu scapă, dar orice poveste are soluţiile ei, în cazul de faţă: Simfonia spaniolă… [2]


Constantin Stancu
Martie 2012


[1] Ladislau Daradici, Maria, viaţa ta e o flacără… (nuvelă), Editura Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca,2010. Nuvela a fost scrisa înainte de anii 90 (impresionat de inundaţiile de prin anii 70-72), după cum declară autorul. A fost finalizată prin anii 92 (adăugând doar câteva remarci anticeauşiste). E o replica posibila la mitul jertfei zidirii (vezi MANOLE). Aşa cum SUB CETINI ÎN ŢĂRÂNA - o replica la mitul mioritic, o altă nuvelă scrisă de Ladislau Daradici. In anul 2005, nuvela a fost premiata la Călăraşi - premiul I la concursul naţional "Alexandru Odobescu" (la acelaşi festival, OCTAVIAN PALER a luat premiul pentru OPERA OMNIA, lucru care l-a onorat). Nuvela a apărut, apoi, intr-o antologie.
Nuvela a fost premiată de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara la concursul specific pentru anul 2010, la secţiunea proză.

[2]Édouard Victor Antoine Lalo (n. 27 ianuarie 1823, Lille - d. 22 aprilie 1892, Paris) a fost un compozitor francez de origine spaniolă.
A studiat, cu începere din anul 1833, la Conservatorul din Lille, vioara, violoncelul și compoziția. În 1839 se mută la Paris. Creația sa a cuprins opere, simfonii, concerte pentru vioară și violoncel.
Edouard Lalo era cunoscut în epocă mai mult ca violonist. Compune mai mult pentru instrumentul al cărui interpret este: concerte pentru vioară și orchestră, simfonia spaniolă și fantezii instrumentale, dar și melodii pentru voce și pian, chiar și opere. Totodată, mai scrie pentru vioară și un concert rus. Celebru este și concertul pentru violoncel, cu o melodică de tip spaniol.
Este înmormântat la Paris, în cimitirul Père Lachaise. – Sursa de dicţionar: Wikipedia.

Foto: Ladislau Daradici la cina criticilor literari