NOI ARHIVE, NOI COMORI, NOI DESCOPERITORI: „ARHIVELE DE LA HAŢEG – Monografii, legende şi vivisecţii”, de
CONSTANTIN STANCU
(Editura
CronoLogia, Sibiu, 2017 – 204 pagini)
Născut în toi de legendă şi vârtejuri istorice milenare, haţeganul CONSTANTIN STANCU îşi reînnoieşte
dezvăluirile şi revelaţiile, în noua sa carte monumentală, „ARHIVELE DE LA HAŢEG –
Monografii, legende şi vivisecţii”, Editura CronoLogia, Sibiu, 2017
(care o continuă pe prima: Arhivele de la Haţeg: de la Neantia la
Vâltoarea Sufletelor, Editura Realitatea Românească, Vulcan, 2010).
Cartea sa cea nouă nu este, cum s-ar crede, la o privire superficială, doar
o reluare de recenzii, publicate, în timpuri trecute, prin reviste – ci, în
primul rând, o viziune cronicărească şi
critică, deosebit de temperată (deşi „patima topos-ului” clocoteşte, sub
crusta obiectivităţii!): CONSTANTIN
STANCU îşi iubeşte şi-şi respectă, ca nealtul, locul naşterii, care
coincide cu punctul ZERO al pornirii
istoriei daco-valahe şi, de ce nu, chiar mundane.
De aceea, nu ne miră deloc, ci considerăm ca urmând logica memoriei
Haţegului, când autorul dedică mai bine de 60 de pagini scrierilor şi
cercetărilor acribioase asupra istoriei şi mitologiei originar-haţegane, ale
lui IANCU BADIU: „Badiu
Iancu, un pasionat de istoria Ţării Haţegului” (p. 16), „Cultura
de Haţeg: Mistere, arheologie, suferinţă...” (p. 19), „Haţeg,
un turn de veghe pentru o mie de naraţiuni” (p. 22), „Valea
Sargeţiei, povestea Ţării Haţegului în vremuri complicate” (p. 28), „Haţeg,
epopee şi farmec” (p. 35), „Istoria de Haţeg” (p. 43), „Despre
<<DISTRICTUL>> Haţeg” (p. 51), „Haţeg, un oraş între două lumi”
(p. 60), „Haţeg: Cheia unui oraş în tranziţie” (p. 65).
Se spune că Haţegul ar fi fost, la începuturile istoriei dacice, capitala
Daciei...Nu se ştie adevărul adevărat despre această afirmaţie, încă neprobată
suficient, dar se ştiu nişte realităţi lingvistice:
„<<Terra
Harszoc>> avea un statut special, f[cea parte din voievodatul lui
Litovoi. Era locuită de <<olahi>>. (...) Era un castelan de Haţeg,
era o cetate, un district, a fost un sat, a devenit un oraş, târg însemnat, a
fost un <<fluvium Haczac>>. Sursele sunt profunde, denumirea
trimitea la un <<haţeg>>, pădure măruntă, hăţiş, dar nu şi denumire
coruptă de funcţionarii din cancelariile vechi, interesaţi să facă stăpânilor
pe plac.
Poate o familie de
frunte a dat denumirea localităţii – Haczoku -, apoi a pierit în negura
vremurilor. Unii au considerat că Haţegul a fost <<colţul din
spate>>, un umăr de deal – o localitate de margine de lume! Denumirea
putea proveni de la un loc de judecată, <<şase scaune de judecată>>.
Capitala Daciei romane se numea <<Sarmazege>>, o denumire mai puţin
remarcată de istorici, dar posibilă sursă pentru numele actualei localităţi.
Cumanii puteau să-şi fi lăsat urmele pe aici – <<hârs>>, însemna URS (n.n.: de fapt, nu cumanii,
ci dacii simbolizau casta războinicilor, prin URS!). În Europa Evului Mediu exista un titlu nobiliar:
<<herzog>>, <<herstsog>>, <<herceg>>,
<<herţeg>> (n.n.: însuşi Mircea cel Bătrân se intitula „herţeg al Amlaşului şi
Făgăraşului...”)” – cf. Iancu Badiu, Haţegul, din cele mai vechi timpuri, până la anul 1700, p. 22).
Suferinţele haţeganilor au continuat, în afară de ocupaţia romană, sub
austrieci: Haţegul era zonă grănicerească! „Pentru că Haţegul a fost un oraş
grăniceresc, a fost nevoie de o abordare a fenomenului regimentelor din Haţeg,
cu toate regulile, drepturile şi obligaţiile care rezultau din această
activitate specială, într-un imperiu care se apăra de celelalte imperii, cu
analizarea vieţii de zi cu zi, cu problemele care măcinau traiul grănicerilor
din această cetate (...) Haţegul era controlat în stilul marilor imperii!”
– cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg sub
stăpânirea austriacă, 1688-1867, p. 28).
Dar Haţegul a
fost şi zonă de cultură, iluminată de trecerea unor personalităţi de geniu, ale
daco-valahilor de altădată: AUREL VLAICU,
OCTAVIAN GOGA, familia DENSUŞIANU, ION POP RETEGANUL, NICOLAE
R. DANILESCU – dar şi EMINESCU
sau BOGDAN PENTRICEICU HAŞDEU şi NICOLAE IORGA. Pe aici a trecut MIHAI VITEAZUL, în drum spre Praga şi,
apoi, spre Alba Iulia…la Prislop este locul minunat, în care are sălaş de veci
Duhul Sfânt al lui ARSENIE BOCA…
“Ţara
Haţegului a fost vizitată intens de Nicolae Iorga, marele istoric, care a ajuns
în posesia unui document important: CONDICA HAŢEGULUI, unde au fost însemnări
în limbile română, germană, maghiară, latină (…). Nicolae Iorga a deplâns, în
anul 1923, modul în care era administrată mărturia despre o lume care a fost,
în antichitate, în acest ţinut. Cărturarul a revenit în Ţara Haţegului în anul
1940, a călătorit prin zonă ca un
cuceritor, fotografiile sale din acea perioadă sunt, şi acum, păstrate în
casele oamenilor” (cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în perioada interbelică, 1914-1944, p. 45).
Dar Haţegul
înseamnă şi ciocniri (uneori, sângeroase…!) şi armistiţii religioase, între
romano-catolici, ortodocşi, greco-catolici, lutherani, penticostali,
baptişti…înseamnă şi societăţi cultural-literare (Haţeg – filial a ASTREI!), biserici, reviste, viaţă
literară, mai obscură sau mai activă…înseamnă adeziuni la mişcările sociale şi
naţionale valaho-ardeleneşti (anii răscoalei lui Horia şi ai revoluţiei
1848-1849, a lui Avram Iancu, sunt scrise, în Cronica Haţegului, cu sânge şi lumină!)…
…În anii
comunismului stalinist incipient, “au apărut la putere pături sociale
anistorice: evreii, maghiarii, ţiganii, minorităţile naţionale, săracii,
refugiaţii de război, trimişii de la centru (…). În anul 1948 a început
fenomenul de captare a Bisericii Greco-Catolice în cadrul Bisericii
Ortodoxe…într-o reîntregire forţată, din motive politice şi de strategie
comunistă” – cf. Iancu Badiu, Oraşul
Haţeg în regimul communist, 1944-1965).
…Azi, Haţegul
trăieşte mari nedumeriri şi, de multe ori, dezamăgiri istorice…dar, alături de tragedii, ei ştiu să nădăjduiască în victorii viitoare: “…marile
unităţi din domeniul agro-alimentar au dispărut, nu au rezistat în faţa
cerinţelor pieţii naţionale şi internaţionale. Abatorul de prelucrarea cărnii,
Fabrica de bere, unităţile industriei locale, o parte din meşteşugari dispar
sau îşi reduc mult activitatea. (…) O
nouă lume se naşte, încet, oamenii trăiesc după noile reguli, respiră
libertate, responsabilitate, tragedii, victorii nesperate” (cf. Iancu
Badiu, Haţegul, un oraş în tranziţie,
între două lumi – 1989-2015).
C-aşa-i românul:
“cel
mai adaptabil animal terestru…”.
După recenzarea analitică şi creatoare de perspective “de mare altitudine şi sintetice”,
ofertante de viziuni mai clare, asupra istoriei şi destinului haţegan –
scriitorul CONSTANTIN STANCU pune în
evidenţă potenţialul creator-artistic al “topos-ului sacru”, Haţegul natal. Adică,
nu doar recenzează, ci prezintă personalităţile şi opera unor scriitori de “primă
mână”, truditori ai Duhului şi condeiului, din “zona sacrală”: RAUL CONSTANTINESCU (pseudonimul lui
Constantin Constantinescu), nu doar scriitor, ci şi eminent folclorist (“Ca la
o adevărată judecată a satului sunt strigate
toate fetele şi nevestele din sat, fiind luate în râs defectele şi
viciile acestora, în diferite feluri de batjocuri, la adresa lor, apoi se iau
în râs gospodarii beţivi, mincinoşi, leneşi, lăudăroşi, zgârciţi, făloşi etc.,
având ca scop îndreptarea năravurilor rele” – cf. Raul Constantinescu, Străvechi tradiţii şi creaţii populare, din
Ţara Haţegului, p. 91) – apoi, apreciatul profesor de Română, monograf şi
scriitor haţegan, “meditativul şi generosul” RADU
IGNA, apreciat de EUGEN EVU ca
posedând, în romanele sale, “o luciditate insuportabilă” (Vâltoarea,
Valea proscrişilor, Nimic deosebit în timpul serviciului meu – cf. p.
97) – după care urmează un “intermezzo” poetic stacian: Ţara Haţegului, Cer de iarbă la Ponorici,
Toamnă latină, Sarmizegetusa…
Mai sunt
evidenţiaţi, întru Gloria de Duh Haţegan: PETRU
ISTRATE (profesor de Chimie, în Haţeg, între 1967-1971 şi Cetăţean de
Onoare “al oraşului Baia Mare, în anul 2010”), scriitor de proză scurtă
şi cronicar al vieţii cultural a Haţegului – DACIAN MUNTEAN, DANIEL PIŞCU – dar şi, “cu
osebire”, TIBERIU LĂPĂDĂTONI
(“Tibi,
cum îi spun prietenii”), cu multiple vocaţii: profesorale, teologice,
lingvistice, semantice, omiletice, de hermeneutică biblică etc. “A călătorit
mult, fiind pasionat de peregrinări, într-o lume în mişcare, şi ea”… -
dar, mereu, s-a întors la obârşia sa haţegană. Decedat în 2016: “A
lăsat o vie amintire, pentru oamenii care l-au cunoscut şi apreciat. Spirit
elevat, a suferit în tăcere, în unele moment ale vieţii, pentru că viaţa i-a
rezervat şi umbre, invidii, dureri. Cărţile sale sunt importante pentru că pun
în valoare principiile creştine de viaţă şi cunoaştere şi au reflect lumea
văzută prin ochii unui dascăl pasionat, iubitor de călătorii şi prieten curat…”
– cf. CONSTANTIN STANCU, Tiberiu Lăpădătoni, un gând şoptit: Spre
culmi…
Cartea lui CONSTANTIN STANCU se sfârşeşte printr-o
vie şi dinamică prezentare a propriei vieţi şi opere evolutive, a activităţilor
sale de tip monahal-culturale (medioevice, dar şi renascentiste!), completate
de aprecierile unor critici consacraţi
şi de imagini foto ale cărţilor şi prietenilor săi, scriitorii analizaţi
şi psihanalizaţi, în cuprinsul acestei cărţi-monument.
Carte-monument pe
care, întru lămurirea unor probleme de identitate spirtuală şi naţională, ar
face tare bine s-o citească (şi mediteze, adânc, asupra celor citite…) cât mai
mulţi dintre daco-valahi…sau dintre cei care, încă, se mai pretind a fi…a
aparţine…a exista, întru Daco-Valahime.
prof. dr. Adrian Botez
