Despre poezia lui Dumitru
Ichim
Bună cunoscătoare a poeziei
bazate pe valorile creștine, Maria-Daniela Pănăzan abordează într-o analiză
pertinentă opera lui Dumitru Ichim, preot și poet, om de o aleasă cultură și
pasionat de adevărului etern. Carte de referință în domeniu, Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic,
apărută la Sibiu, Editura CronoLogia, 2017, propune un demers prin complicata
lume a poetului atins de aripa harului.
Prin cartea anterioară Poezia religioasă românească. O istorie
comentată (Editura CronoLogia, Sibiu, 2016), autoarea a pătruns în tainele
liricii românești de înaltă ținută spirituală, sub aripa îngerului călător
între cer și pământ. Din această poziție de cunoscătoare a fenomenului, arcuit
sub umbra principiilor teologice de primă importanță, Maria-Daniela Pănăzan
dedică 153 de pagini dense, tensionate elegant de viața și opera unui poet
aparent mai puțin cunoscut în lumea literară de astăzi.
Cartea are mai multe straturi
dense, o prefață de suflet semnată de Anca Sîrghie, o notă asupra ediției emisă
de autoare, apoi analiza literar-teologică a operei lui Dumitru Ichim
desfășurată pe mai multe capitole.
De la început remarcăm și
subliniem curajul autoarei de a face un salt spiritual în lumea poetului. Viața
și opera acestuia se împletesc armonios, sinceritatea și modestia lui, pasiunea
pentru tainele sufletului omenesc văzute prin ochi spirituali, sunt atent
studiate. Autoarea are o imensă apreciere pentru poet, pentru modul în care
și-a clădit opera de la debut, sub ritmuri divine, arcuite în sărbători
spirituale. Abordează coordonatele spațio-timpului liric, calea iubirii,
grădina cu miracole, ipostazele liricii lui Dumitru Ichim. Sunt reținute
palierele de forță: Îngerul, îndrăgostiții, mirele și mireasa, Regina, drama
personajului Iov. Maria-Daniela Pănăzan insistă în analiza peisagistică
literară: Apa, cireșul, crinul, melcul, culminând cu poezia-rugăciune, o adevărată
sinteză a operei poetului. La final, autoarea pune concluzii pertinente, are un
glosar de termeni literari specifici operei, conștientă că receptorul poeziei
are nevoie de repere în înțelegerea poeziei abordate, de puncte de forță care
să susțină întregul edificiul liric, unic și special în literatura română. De
remarcat și referințele bibliografice asupra operei lui Dumitru Ichim, nume
importante sunt citate, principii teologice necesare subliniate, teorii
filozofice și analize literare bogate.
Lumea poetului este una complexă,
densă, esențială: Marile teme teologice abordate în lumea creștină, criza lumii
moderne, omul între pământ și cer, marile simboluri ale literaturii, femeia în
paradigma salvării lumii, filozofia religiei, sursele operei de artă, poezia ca
fruct pârguit în iubire, taina dintre bărbat și femeie sub umbra divină,
istorii literare cu poeți atinși de har, resacralizarea poeziei de azi sub
impusul marilor drame din lumea postmodernă (după unii postumanistă). O temă
preferată de autoare și de poet este iubirea care se țese sub energia necreată,
radiind din Dumnezeu.
Anca Sîrghie, în prefață, ne
atrage atenția asupra acrobației imaginarului în opera poetului, a rigorii din
gândirea acestuia, a limbajului special și bogat, asupra energiei poetului,
mereu în căutarea luminii din cuvintele brodate, asupra poeziei de excepție, de
la poezia minimă (tanka, haiku), la poezia simfonică dedicată destinului omului
în acest Univers. Despre poezia de dragoste semnată de scrib, Anca Sârghie
notează: „Omul este unica făptură care poate accede la condiția de Înger, iar
exercițiul pe care îl realizează Dumitru Ichim este cel de a îngeri lumea prin
poezie. Omul descris de poet se definește drept <<cel care a devenit
Înger>>” (p. 12).
Despre autoarea eseului
monografic, în prefață se susține: „Ca autoare a acestui eseu monografic,
Maria-Daniela Pănăzan se antrenează cu entuziasm în interpretarea motivelor și
simbolurilor din universul liric creat de Dumitru Ichim, intuindu-le înălțimea
întru spirit și profunzime întru trăire” (p.13).
Istoricul literar precizează în
nota asupra ediției: „Poezia este rugăciune. De la primul la ultimul vers
vibrează esența divinității regăsită în sufletul omului postmodern, însă trăind
emoția pe care doar starea de sfințenie o poate atrage și exprima în cuvinte.
Am pășit în templul divin al poeziei lui Dumitru Ichim cu multă sfială. Și am
rămas în rugăciune, realizând cu adevărat că mă aflu în fața uneia dintre cele
mai profunde și originale creații lirice prin care autorul devine o voce
excepțională în literatura română de astăzi” (p.17).
În concluziile prezentate în
carte, autoarea notează cu reală emoție: „Poemele scrise de Dumitru Ichim
amintesc de marile creații ale literaturii universale. Este vremea ca istoria
și critica literară din România să descopere opera impresionantă a unui poet
singular în literatura română de astăzi, singular dar nu singur, fiindcă Poezia
pe care o dăruiește lumii este fascinantă și ea va influența, negreșit, noile
orientări estetice” (p. 134).
Despre poet putem reține că
trăiește în Canada, este la o vârstă a maturității depline, scrie poezie în
limba română sub aripa Îngerului, are o familie frumoasă, este doctor în
teologie, preot, om al cuvintelor de lumină, a studiat cu Dumitru Stăniloae,
unul dintre cei mai importanți teologi europeni. A fost căsătorit cu Floica
Bațu Ichim (căreia îi poartă o amintire caldă), a debutat cu volumul De unde începe omul, 1970, o introducere
curajoasă în discursul liric. A promovat două specii literare de sorginte japoneză în literatura română: haiku și tanka și a scris numeroase
volume de versuri, cu o evoluție remarcabilă, tot mai profunde și punând în
lumină marile drame ale omului în fața eternității.
Titlurile cărților sale sunt
emblematice, au ceva din forța poeților vizionari, valorile creștine le dau
prestanță și farmec: Sub umbra sfinxului,
1975; Valea nisipului de aur, 1977; Dar în silaba Luminii plângeam orfan și
greier, 1987; Pasărea cu șapte aripi,
1993; Floarea fântânilor pierdute,
2003; Adânc pe adânc, 2006; Psaltirea apocrifă a dreptului Iov,
2012; Apa morților, 2013; Cireșe amare, 2015; Cântece sumeriene, 2015 etc. Această enumerare sumară,
exemplificatorii, nu epuizează geografia lirică a poetului, doar atrage atenția
asupra temelor sale.
Maria-Daniela Pănăzan simte
această poezie cu toată deschiderea, reține versuri profunde, lumi subtile,
energii lirice, geometria iubirii sub cireșul în floare: „În noaptea asta
ninge/ Tot sufletul din mine” (p. 33); „Unde-i greierul/ Ce toarce întru mine/
Curcubeu sonor?” (p. 39); „Un acasă există pentru fiecare din noi, dar pentru/
toți o Săptămână a Patimilor” (p.45); „Tot
cerul dăduse în floare/ de sus până la ultimul rând” (p.59); „Lumina treptelor
de seară…”(p.68); „…ci-n lut de om îndrăgostit/ e drumul cel mai scurt spre
Dumnezeu” (p.70) etc.
Din poezia-rugăciune, autoarea
reține cu sfială: „Învață-mă cum să mă rog și iartă/ că n-am cerșit, ci-am vrut să tâlhăresc/ veriga tainei cum
s-o înfloresc; deși-s în toate tânăr/ și-n duh de-a pururi teafăr” (p.117).
Putem reține, la sumară lectură,
că temele lui Dumitru Ichim sunt profunde, au ceva din tăria marilor opere
universale și notăm câteva linii directoare pe care se mișcă:
-
Inspirația poetului se bazează pe narațiunea
biblică, pe fundamentele existenței așa cum ni le-a dăruit Creatorul.
-
Poezia este o modalitate de mediere între om și
Dumnezeu, poetul și preotul se întâlnesc sub umbrela cuvintelor care exprimă
adevărul.
-
Taina dintre bărbat și femeie este de origine
divină, cântecul este haina celor doi.
-
Întoarcerea în Grădină este mereu posibilă prin
curăție sufletească, prin rigoare, prin dedicare.
-
Iubirea este singura modalitate prin care
relațiile omului cu sine, cu lumea, cu Dumnezeu se pot realiza. Este proiecția
legăturii dintre persoanele divine.
-
Îngerii sunt mesageri ai omului în călătoria lui
prin Univers.
-
Creația trebuie acceptată așa cum ne-a fost
dată, nu putem strivi minunile pe care le-am primit prin har.
-
Limbajul poate reflecta complexitatea creației
și omul se poate elibera prin rugăciune, artă, credință.
-
Cultura permite omului să înțeleagă modul cum
Dumnezeu lucrează în istorie și cum comorile strânse de fiecare civilizație pot
să ofere experiențe lirice profunde.
-
Între viața artistului și opera sa există
multiple vase comunicante, viața nu poate fi ruptă de operă, opera este oglinda
unui suflet zbuciumat în ninsoare.
-
Există simboluri care exprimă profunzimea lumii
în care ne mișcăm dinamic, glisând pe liniile de forță ale iubirii.
-
Prin cuvinte minime se pot exprima universuri
lirice nebănuite, complexitatea lumii în care locuim cu pasiune sub arcadele
frumuseții absolute.
Am enumerat câteva din temele
preferate de poet, fixate de istoricul literar prin eseul monografic și prin exemplele
din opera acestuia. Cititorul va putea descoperi mult mai multe, se va putea
redescoperi sub misterul versurilor date de scriitor cu atâta pasiune.
Subiectivă în unele locuri,
dominată de personalitatea poetului, Maria-Daniela Pănăzan intră în jocul
istoriei literare cu mult curaj, deschide drumuri și propune, iată, un poet
exemplar. Ea înaintează cumva împotriva curentului actual, fermecat de
găselnițele postmoderne, de jocurile dintre școlile literare aflate în centre
doctrinare diferite. Și-a luat rolul în serios și, peste timp, va lansa alte
provocări, alți poeți, alte paradigme.
Privind spre eseul monografic,
constatăm că Dumitru Ichim își asumă originalitatea discursului divin prin
mijloacele de comunicare puse la dispoziție de Creator: Limbajul, natura,
iubirea dintre oameni, tăcerea luminată, despărțirea dintre ea și el,
rugăciunea fără cuvinte, modelată de bătăile inimii…
Dumitru Ichim prin viziune și
prin receptarea mesajului divin, vede pe omul Iov ca Noul Iov, cel care trimite spre Iisus, omul desăvârșit, din aceeași
substanță cu Dumnezeu. Cităm: „Iov este în fiecare din noi. Îl vedem
pretutindeni. În fața cireșului înflorit, în bobițele de rouă, în rugăciunile
noastre, în candelele inimilor, în cântecul alb de greier, în mărul din care am
mușcat…” (p.99).
Maria-Daniela Pănăzan ne sugerează:
poetul are legături profunde cu poeții din toate timpurile, români și străini. El
se situează în prima linie lirică a literaturii române alături de Al. T
Stamatiad, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga,
Valeriu Anania etc. Poezia sa se leagă de poezia lui Omar Khayyam sau de
Cântarea cântărilor etc.
Un simbol surprinzător asimilat
de poet este melcul, creștinul care-și duce în spinare crucea în fiecare zi,
singurătatea omului în călătoria sa prin lume, sugerând moartea și renașterea,
tema eternei reîntoarceri, suferința asumată ca mod de cunoaștere. Este o
modalitate de abordare lirică inedită și profundă.
Cu puține cuvinte, cităm din
Dumitru Ichim, concluzia acestui eseu monografic:
Stăteam amândoi în fața cireșului înflorit
„Cred că l-a jefuit pe Dumnezeu
(am zis și eu)
când s-a născut în Betleem”.
„ - Nu spune asta, e păcat!
Au nu ți-e frică de blestem?”
Și-n fața lui ne-am sărutat (p.107).
Constantin Stancu
Sept. 2017
Sursa: „Vatra veche”, nr. 9/2017
