joi, 30 noiembrie 2017

Badiu Iancu: Periplu Marocan - Casablanca



După ce bagajele ne-au fost puse de personalul hotelului în microbuz,
am pornit să facem un scurt tur prin Casablanca. Ghidul ne-a relatat că pe aceste
locuri a existat o așezare mică de pescari încă din secolul al VII-lea î. d. Ch.
Sub numele de Anfa. În 1575 portughezii vor numi acest orășel care a fost
dărâmat și reconstruit de mai multe ori, „Casa Branca”. Peste două secole,
sultanul Mohamed ben Abdulah („ben” adică „fiul”) ridică zidurile orașului,
construiește o moschee, mai multe școli islamice. Numele orașului se schimbă
din Anfa în Dar-el-Beida, pe care spaniolii, care și-au impus dreptul de a folosi
portul, l-au tradus prin Casablanca. După declararea protectoratului francez aici
a fost ridicat un port care azi este cel mai mare din această parte a Africii, Piața
Națiunilor Unite și Piața Mohammed al V-lea.
Străbătând bulevardul La Corniche, am observat restaurantul Rik’s
Cafe, care amintește de locul unde s-a desfășurat binecunoscutul film
„Casablanca”, în care jucau actorii Humphrey Bogart și Ingrid Bergman.
Ghidul ne-a spus că filmul nu a fost turnat aici ci la Hollywood, deoarece în
1942 Marocul era controlat de regimul francez de la Vichy, ostil americanilor.
Ghidul a propus ca la întoarcere să vizităm restaurantul, dar era obligatoriu o
consumație de cel puțin 20 de euro. Nemaiavând atunci banii, am renunțat la
această vizită.


Următorul obiectiv vizitat a fost „Moscheea Hassan al II-lea”,
considerată a treia din lume ca mărime, după cea din Meca și Medina. La acestă moschee au lucrat 25000 de muncitori și 5000 de meșteri artiști. Pentru realizarea ei au fost cheltuite 800 de milioane de dolari, a fost inaugurată la 30 august 1993, realizarea ei durând șase ani. Printr-o poartă monumentală am
pătruns într-o curte interioară de mari dimensiuni, care poate găzdui 25000 de credincioși. La capătul ei se putea obseva marele minaret, care cu înălțimea sa de 200 de metri, fiind cea mai înaltă clădire din țară și din care, în timpul nopții
Moscheea este situată pe malul oceanului, conform unui verset din Coran: „Tronul lui Alah este deasupra apei”. După ce am cumpărat bilete de intrare, am primit o bulină din plastic cu moscheea pe ea și care se putea lipi pe haină. Apoi ne-am dat jos pantofii, pe care i-am băgat într-o pungă de plastic
verde, dintr-un material specific marocan.
La intrarea în marea sală de rugăciune am fost întâmpinați de o ghidă care ne-a dat explicații. Această sală are 200 m lungime și 100 m lățime, un
tavan glisant și o porțiune de podea din sticlă prin care se observă oceanul. În
afară de 56 de candelabre care sunt făcute din sticlă de Murano, celelalte
materiale: marmura, granitul, lemnul de cedru provin din Maroc. Am vizitat
apoi baia rituală de la subsol, rezervată bărbaților, care are 41 de fântâni și baia
femeilor („hamama) cu un bazin.
După această vizită instructivă, ghidul ne-a călăuzit la un birou de
schimb valutar, unde am schimbat un euro la prețul de 10,58 dirhami, moneda
națională marocană. „Plini” de bani am vizitat o terasă de pe malul oceanului,
unde am luat un suc de portocale stors din fructe proaspete, care costa 25 de
dirhani.
Apoi ghidul ne-a dus la un panou cu harta Marocului, unde ne-a
prezentat circuitul care urma să-l facem și tot aici am văzut un alt panou cu
familia regală, ai cărei membrii ghidul ni i-a prezentat. Arătându-i pe hartă
Sahara Occidentală, l-am întrebat dacă aparține Marocului. Mi-a spus că „da”
și l-a contrazis pe Marin, care afirma că ar fi un conflict în legătură cu acestea.
Ulterior am aflat că și acum în Sahara Occidentală există un conflict
între Maroc și „Frontul Polisario”, formațiune a populației locale sahrawi,
sprijinită de Algeria. Teritoriul controlat de „Frontul Polisario” este despărțit de
restul Saharei Occidentale printr-un zid de pământ lung de 2700 kilometri, înalt
de 3 metri, cu buncăre, mine antipersonal și antitanc și păzit de 100000 de
soldați marocani.
Mirați de frumusețile pe care le-am văzut în Casablanca, ne-am instalat
în microbuz și am pornit pe autostradă către capitala marocană Rabat. La ieșirea
din oraș am admirat vilele cochete ale căror curți erau împrejmuite cu ziduri
peste care treceau flori minunat colorate în roșu, albastru, galben. Am aflat că
florile erau „boungavilia” sau floarea de hârtie, care se găsesc și în România la florării.
După vreo două ore și jumătate de mers pe autostradă intrăm în capitala
Marocului, orașul Rabat. Așezarea a fost întemeiată în 1150 de Abd-el-
Moumin, la sud de fostul oraș roman Sala Colonia, azi Chellah. Promontoriu
stâncos de la vărsarea fluviului Bou-Regreg a fost locul de concentrare al
trupelor berbero-arabe care atacau Peninsula Iberică. În amintirea victoriei
împotriva castilanilor, Yacoub el Mansour denumește localitatea Ribat el Fath
adică Tabăra Victoriei, care a devenit în acel timp prima capitală imperială a
Marocului. Aici se găsea anterior un „ribat” adică un complex monahal
fortificat.
Odată cu ridicarea orașului vecin Salé, care devine un centru al piraților,
Rabatul decade. (În această localitate Salé, se desfășoară pentru scurt timp
acțiunea romanului Robinson Crusoe de Daniel Defoe). Își revine apoi treptat
când aici se așează refugiații mauri din Spania numiți „moriscos”. Ei au lăsat în
cultura Marocului motive arhitectonice și muzica lor specifică, amintind de cea
spaniolă. Când francezii au invadat țara în 1912 și au instalat aici un protectorat,
ei au mutat capitala de la Fés la Rabat, care fiind așezat pe malul oceanului
putea fi mai bine controlat. Fiind modernizat, orașul a fost preferat ca și capitală
în 1956, când Marocul și-a declarat independența. Ca și alte orașe din țară,
Rabatul are un oraș vechi Medina („medina-oraș vechi) și un oraș nou, cu vile
în stil colonial datând din perioada dominației franceze.
Deoarece era vremea amiezii, ghidul ne-a dus la un restaurant cu terasă
la țărmul oceanului, unde la sfatul lui am luat o mâncare cu specific marin, care
conținea: pește, homari, calmar, creveți și alte fructe de mare pe care nu le-am
recunoscut. Peștele a fost bun, dar fructele de mare erau așa de tari că nu le-am
putut mânca. Ca și ceilalți colegi am profitat de prezența pisicilor, care mișunau
sub masă, pentru a ne scăpa de ele. Am constatat însă că până și pisicile refuzau
aceste „delicatese”. De curiozitate am reușit să rod câteva, dar noaptea am avut
dureri de stomac. Pentru a ajuta digestia am băut o bere marocană
„Casablanca”.
După masa copioasă, ghidul ne-a călăuzit în cetatea fortificată Kasba-
Oudaya, de pe esplanada căreia am putut admira panorama plajei la Oceanul
Atlantic și zidurile din cărămidă roșie, cu metereze și turnuri de apărare pe care
Yacoub el Mansour le-a ridicat pentru apărarea orașului vechi. Apoi am rătăcit
prin străduțele înguste vopsite în alb și albastru, unde în locuri mai largi,
negustorii ambulanți își vindeau produsele. Am făcut și primele cumpărături: un
fotomagnet cu Rabat și o sticluță cu ulei de argan, cu mai multe etichete care îi
probau calitatea. Totuși ghidul ne-a sfătuit să nu luăm astfel de produse
deoarece nu erau originale. La marginea esplanadei, un tânăr vindea la o tarabă
fructe de cactus, pe care le prindea cu o mănușe, apoi cu mișcări îndemânatice
tăia coaja cu un cuțit, servind miezul dulce copiilor. La o altă tarabă sub care se
afla un poster cu regele marocan, se vindea suc de portocale stors pe loc.

Badiu Iancu
(Fragment din cartea Periplu Marocan 2017)