vineri, 26 ianuarie 2018

Aurel Pantea: NIMICITORUL ȘI CONTABILUL... „Starea poeziei lui Aurel Pantea se echilibrează în preajma unei black hole/gaură neagră, care absoarbe energiile, lumina materia, lăsând libere puţine semne dintr-un limbaj minim. Pot continua subliniind că poetul, matur şi captat de poezie, adoptă metoda teologilor denumită ca via negativa, apofatică, pornind de la ideea că nu putem cunoaşte nimic despre Dumnezeu, despre viaţă, dar concentrându-ne pe ceea ce nu este Dumnezeu, începem să facem afirmaţii, să desenăm necunoscutul prin fapte, stări, limbaje care coagulează o anumită percepţie”

Urme luminoase şi limbaje în mişcare la Aurel Pantea



Aurel Pantea este unul dintre poeţii importanţi ai literaturii române, poezia sa vine dintr-o zonă grea a revelaţiei pentru a dinamiza textul, pentru ca textul să ivească în mintea cititorului gândul revelat, poezia de deasupra poeziei.
El ţine la starea poeziei sale în lipsa energiilor care marchează viaţa poetului, din pricina bolilor, a viciilor de tot felul, a gloriei care stă cu poemele în dinţi. Cu volumul Nimicitorul, bine primit de critică şi de iubitorul de poezie avizat, volum apărut la Editura Limes – Floreşti, Cluj, 2012, scriitorul mai lasă urme evidente în istoria literaturii. Cartea a fost apreciată şi a fost evidenţiată printre primele cinci cărţi de poezie în anul apariţiei, Aurel Pantea a fost asaltat cu solicitări venite din punctele tari ale literaturii actuale pentru a citi, a spune câte ceva despre misterele nimicitorului.
Tema este una actuală, are baze serioase în literatură, teologie, filozofie, sociologie… Poetul este un iniţiat în ştiinţa poemului. Sunt ultimele bătăi de aripi dintr-o perioadă fastă a vieţii pe pământ în starea pe care o înţelegem acum, sunt vremurile de pe urmă, cum spun teologii, iar nimicitorul pare a fi personajul principal, el, care a străbătut veacurile pe jos, a fost prezent în toate perioadele importante ale istoriei, pomenit de Moise în Pentateuh, în cărţile sale de referinţă, de început, de marii profeţi, de apostoli şi de Iisus. Efectele s-au văzut în viaţa noastră, se vor vedea. Nimicitorul este în noi, ne şopteşte Aurel Pantea, chiar în carnea noastră şubredă.
Volumul este structurat pe două nivele: NIMCITORUL ŞI NIMICITORUL/ INTENECANS, fiecare parte are legătură una cu alta şi cartea în întregul ei se leagă de volumul anterior Negru pe negru, pentrucă o rază le străbate, o rază rătăcită din gura neagră a poeziei care absoarbe viaţa poetului şi a lumii. 
Poetul Aurel Pantea la Premiul „Lucian Blaga” -2017

În comentariu pe care l-am făcut la volumul Negru pe negru am subliniat că starea poeziei lui Aurel Pantea se echilibrează în preajma unei black hole/gaură neagră, care absoarbe energiile, lumina materia, lăsând libere puţine semne dintr-un limbaj minim. Pot continua subliniind că poetul, matur şi captat de poezie, adoptă metoda teologilor denumită ca via negativa, apofatică, pornind de la ideea că nu putem cunoaşte nimic despre Dumnezeu, despre viaţă, dar concentrându-ne pe ceea ce nu este Dumnezeu, începem să facem afirmaţii, să desenăm necunoscutul prin fapte, stări, limbaje care coagulează o anumită percepţie.
Dumitru Stăniloae scria în operele sale că singura modalitate prin care putem să-l cunoaştem pe Dumnezeu este contemplaţia. Aurel Pantea scrie: „Urme luminoase, pe aici au trecut contemplativii” (p.20).
Iată că stilul poetului este mai profund decât la prima apreciere şi, din acest punct de vedere, nu scrie o poezie cu elipse negre, tristă şi a descompunerii, a agoniei (Al. Cistelecan), ci o poezie de concept, iar la o lectură mai atentă observăm că poetul chiar edifică, carnal, dureros de real, ca într-o boală care doboară o altă boală, precum lipitorile care sugând sângele bolnavului, îl vindecă. O lume nouă se construieşte prin căderea în ruină a vechii lumi. Lumea este în mişcare, sunt biografii ejaculate, se şterge în om o cifră bătrână, inşi voioşi îşi schimbă feţele între ei, Euridice spală hainele, face copii, limbaje în mişcare, drumul până la inima omului e lung, lucrează linişti mare la alcătuirea chipurilor, nimicitorul se uită la inima poetului (e viu, scrie!), apare Contabilul de Nenumărat, poetul cere un pumnal pentru această normalitate… Lipsa de energie din lume declanşează alte energii, ele se simt în limbajul de nepătruns, în mişcarea oamenilor în oraş, în limitele artistului, în neputinţa poetului care se mişcă ducându-şi crucea poemului în spate…
Când nimicitorul este inactiv, lumea poate atinge perfecţiunea (p.33), sunt fluvii însângerate…
În neputinţă, poetul îl aduce pe Dumnezeu la nivelul omului căzut, un Dumnezeu al intelectualului care crede că-L poate manipula prin concepte, prin stări, prin artă. Omul acela bătrân pare a avea aceleaşi vicii, îi plac aceleaşi femei, chiar înjură, e un ins direct, te scuipă în faţă – „Dumnezeul meu face zi de zi exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea…” (p.21). Efectul acestei manipulări cade ca o ghilotină: „… el ştie că nimicul meu/ e sămânţa nimicitorului care vrea să mă ştie mut”.
Exerciţiul acesta de acomodare cu Dumnezeu, este unul comod pentru intelectual, pentru artist, el se joacă, dar joaca devine ceva serios, nimicul din om iese la suprafaţă, evadează din gaura neagră în care pare să fi căzut…
Într-un alt poem, Aurel Pantea reţine: „Doamne, sînt îngropat, din lăuntrul meu urcă spre ceruri/ bestia învingătoare” (p.13).
Ce este nimicitorul? Nu are valoare, dar este o prezenţă, şi ce prezenţă!

„La fiecare mişcare a nimicitorului, lumea nu devine
mai încăpătoare, dar apare
un 0 (zero) urât şi larg, nimeni nu şi-l asumă,
nimeni nu semnează cu el, el e pântecul
ce poartă cifra de neştiut,
la naşterea căreia numerele se vor da la o parte,
ca Marea Roşie
şi se va vedea astfel, printre scârţiituri şi gemete,
că ele nu conţin absolut nimic, doar un plâns uscat
va auzi nimicitorul născător (!, nota noastră), plânsul
Contabilului de Nenumărat” (p.27).

Poemul de final îl aduce pe artist faţă în faţă cu Iisus Hristos, realitatea este una absolută, de nebiruit, e revelaţia suficientă care rotunjeşte viziunea: „Doamne, sunt aproape bătrân/ şi încă n-am învăţat să mor,/ arta asta nu e niciodată desăvârşită”(p.44). Poemul a fost citat de critică, e un poem concluzie din care poetul nu poate evada. În fond Iisus Hristos a luat asupra sa păcatele noastre pentru a muri cu ele şi pentru a birui moartea, lumea, pe Satan. Aici Aurel Pantea se apropie de Eminescu care nu credea că va învăţa să moară, moartea este o artă care se exersează pe piele proprie, în prezenţa Nimicitorului.
Partea a doua volumului preia poeme esenţiale, născute de poemele anterioare, versiunea este în limba latină sub traducerea inspirată semnată de Marcela Ciortea. Exerciţiul în limba latină este unul al esenţelor, ritualul în Biserica se făcea în limba latină, limba eleganţei, a elitei, ritualul era unul ales, divin, mundanul nu avea acces, lumea nu putea să atingă limbajul, limbajul ca un personaj aparte, cum în Biblie înţelepciunea este o persoană (Proverbe 8), e personificare, pentru a căpăta viaţă.
Nimicitorul este sub semnul timpului, este şi el atins, starea de graţie a artistului este dusă până la limita ritualului, el cade în limbaj cu viaţa din care a evadat în poeme. Vina poetului este revelată prin lipsa iertării: „Azi soarele a apus normal,/ n-am iertat, n-am fost iertat, / prin zid împietrit/ ne priveşte Faţa răbdătoare” (p.66). Lipsa iertării e modalitatea prin care relaţia cu Dumnezeu este blocată, frântă, cu toate că timpul se mişcă pe elipsă, soarele apune aparent normal…
Sub semnul clipelor, artistul este trecător: „Din nervi încâlciţi ies feţe neterminate,/ o stea umedă le împinge. Fără concesie/ suntem înlocuiţi” (p. 86).
Această mişcare în istorie pare dură, de nebiruit, misterul se descoperă, împreună cu omul care moare se duce şi nimicitorul cu el, este biruit…  Un altul ia locul celui care a fost, nimicitorul aşteaptă după colţ… Va rămâne limbajul ultim, timpul nu va mai fi, dar omul lucrează altfel, va intra în odihnă…
Cu această carte, Aurel Pantea dovedeşte că poezia română trece printr-o perioadă fastă, chiar dacă nimicitorul îşi face de cap:

Nu omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor,
nici creatura politicienilor,
la mine vine chipul unuia însoţit de slăbiciunea şi desfrâul,
unul în care au râs nimicirile, omul rest,… (p.32).

Poezia pulsează între rugăciune şi zicere, semnificaţiile ei sunt multiple, scapă unei analize de conjunctură, Aurel Pantea îşi aşteaptă criticul care să-i castreze nimicitorul din texte, cu toate că s-a bucurat de analize pertinente şi serioase, sunt lucruri care scapă însă criticului literar, pentrucă, aşa cum am afirmat, cunoaşterea prin contemplare poate fi soluţia, iar prezenţa nimicitorului, ameninţătoare, face să dea energie poemelor care nu încap în pielea limbajului… Versul curge într-o zicere normală, de zi cu zi, se simte eforul poetului de a se face înţeles, de a spune, uneori cuvintele sunt aparent banale (studiat), par a fi exprimate chiar în piaţa publică, dar misterul persistă… Poemele nu au titlu, ele se încastrează în carnea volumului aproape anonime, doar versurile dau personalitate fiecăruia, iar cuprinsul dezvăluie identitatea zicerii, luminează zona întunecată a textului. Face parte din regia scriitorului lucid care dă viaţă nimicitorului, astfel poetul simte lumina pe piele proprie, sensibilitatea ca un arc pe strada oraşului. Parcursul este unul exact, după o rigoare care sugerează măreţia vieţii, de la omul care îşi duce groapa cu sine, la unul care îşi vede inima, prin lumini verzui albăstrui şi se sfârşeşte prin invocarea lui Dumnezeu, dovadă că pentru Dumnezeu întrupat negrul nu este atât de negru şi de nepătruns… 


Constantin Stancu