Dumitru Hurubă: Ion Minulescu, simbolul poeziei, poezia simbolului (fragment, continuarea pe acest blog) - Şi, să ne reamintim că 1928 este şi anul în care lui Ion Minulescu i se acordă Premiul naţional de poezie… Urmează, în 1929, publicarea romanului autobiografic Corigent la limba română, Ed. Cultura Națională… „În «Corigent la limba română» locvacitatea se amestecă cu un fir de melancolie, care dă cărţii, interesantă şi ca document, o oarecare nobleţe. Dar«miticismul» este şi aici în toi (…)” (Călinescu, Istoria…, p. 696)

Fragment

Cu toate-acestea, şi contrar unul mers normal al lucrurilor, Minulescu nu părea deloc grăbit să-şi publice cărţile, fiindcă iată, după anul 1913, urmează o… tăcere editorială timp de peste 7 ani, când tipăreşte la aceeaşi Editură Alacaly, volumul intitulat Măsti de bronz şi lampioane de porţelan, Bucureşti, 192o, proză cu un pronunţat caracter simbolist. De reţinut că, lucru îndeobşte mai puţin  cunoscut, un an mai târziu, respectiv în 1921, Ion Minulescu debutează ca autor dramatic pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti cu piesa Pleacă Berzele, iar în 10 ianuarie i se reprezintă comedia într-un act,  Lulu Popescu.

Iar de-aici, situaţia se schimbă aproape radical: scriitorul îşi tipăreşte volumele într-o nouă schimbare de ritm, respectiv: în 1922, la „Cultura Naţională” i se tipăreşte cea de-a treia ediţia e Romanţelor pentru mai târziu, an în care poetul este numit Director General al Artelor în cadrul Ministerului Artelor şi Cultelor, funcţie pe care o va deţine până în anul 1940; în 1924, Îi apare, la Editura „Cultura Naţională”, romanul Roşu, galben şi albastru, considerat unul dintre marile succese literare ale vremii, roman în care autorul foloseşte ca materie primă evenimente din primul război mondial, însă ilustrate într-o manieră ironică şi un ton zeflemist în creionarea aventurosului personaj central Mircea Băleanu. De menţionat şi chiar de subliniat că această apariţie editorială a fost precedată de publicarea romanului în revista Viaţa românească, cea care, spusese însuşi autorul, „l-a înjurat ca la uşa cortului la fiecare apariţie a volumelor sale.”(id. cit.). Continuând să mă refer la opera lui Minulescu:  Manechinul sentimental (piesă de teatru), Ed. Cultura națională, 1926, este o comedie în care viaţa reală sparge convenţia, se substituie ficţiunii, manechinele transformându-se, prin iubire, în oameni; în sfârşit, după o întrerupere de câţiva ani, în 1927, Ion Minulescu reapare, editorial, în Colecţa Manuscriptum, cu volumul de versuri Spovedanii, De notat că textele din volum sunt reproduse autograf fiind multiplicate, probabil este şi acesta unul dintre motivele pentru care tirajul este destul de redus: doar 1.500 de exemplare, dar şi pentru că poeziile volumului, împreună cu alte poeme, vor fi incluse în Strofe pentru toată lumea (1930). De asemenea, tot în 1927, pe scena Teatrului Naţional, i se reprezintă piesa Alegro ma non tropo, una dintre comediile sentimentale de succes ale timpului, caracterizată printr-o suită de complicaţii şi încâlcituri amoroase, deşi cu unele ramificaţii dramatice, în ansamblu înscriindu-se ca o satiră de moravuri, toate brodate pe psihologia câtorva personaje mai mult pitoreşti decât reprezentative ca structuri caracteriale… În acelaşi context, trebuie reţinut un fapt interesant: în anul 1928, apare prima… colaborare oficială dintre Minulescu şi Topîrceanu, respectiv, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti se reprezintă piesa Amantul anonim cu un prolog în versuri semnat de autorul Baladelor vesele şi triste… Şi, să ne reamintim că 1928 este şi anul în care  lui Ion Minulescu i se acordă Premiul naţional de poezie… Urmează, în 1929, publicarea romanului autobiografic Corigent la limba română, Ed. Cultura Națională… „În «Corigent la limba română» locvacitatea se amestecă cu un fir de melancolie, care dă cărţii, interesantă şi ca document, o oarecare nobleţe. Dar«miticismul» este şi aici în toi (…)” (Călinescu, Istoria…, p. 696). În anul 1930, Minulescu apare cu două cărţi: Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Națională, 1930, de această dată, poetul a renunţând la vechile peripeţii prin ţinuturi mai mult sau mai puţin exotice şi la aproape torturantele sale cifre ineluctabil-fatidice păstrând în schimb un fel de făloşenie presărată cu autoironii; de asemenea, el îşi tipăreşte volumul de proză Cetiţi-le noaptea, alcătuit din texte în care elementul straniu obligă cititorul la incursiuni în supranatural, iar enigmistica dă greutate istorisirilor. Anul 1931, îl aduce pe Minulescu din nou în atenţia publicului prin publicarea la „Cultura Naţională S. Ciornei”, a romanului Bărbierul regelui Midas sau Voluptatea adevărului, în care sunt satirizate moravurile din societatea contemporană autorului, deşi, în timpul lecturii apare adesea senzaţia că autorul forţează nota nejustificat. Pe scena Naţionalului bucureştean i se reprezintă piesa Porumbiţa fără aripi... Din punct de vedere al apariţiilor editoriale, pentru Ion Minulescu anul 1932 nu aduce… nimic, în 1933 publicându-i-se, la Editura Adevărul, ultimul său roman: 3 și cu Rezeda 4, în care autorul scoate în evidenţă statutul special, de femeie frumoasă, dar uşuratică, al personajului Rezeda, împrejurul căreia gravitează personaje care, împreună cu ea, ar putea fi personificarea unui cvartet compus din: Femeia, Amantul, Gelosul şi Îndrăgostitul… Altfel, cu toată silinţa autorului, romanul nu convinge mai degrabă lăsând impresia de o anume naivitate în tratarea problemelor. 

(Va continua) 

Dumitru Hurubă

Frigul și alte nașteri

Povestea îngheaţă pe cer

Povestea îngheaţă pe cer, pare o pasăre rătăcită

care şi-a pierdut aripile, o iluzie,

unul pleacă, altul vine – tu rămâi,

dialogul dintre toţi şi sângele care urcă în textele

celor care se spală în gerul nemilos,

iar gerul intră-n ochiul statuii,

durerea deformează ferestrele caselor. 

Automobile care transportă

copiii de astăzi spre bătrânii de mâine,

portbagaje încărcate cu frig,

cu girofar şi sare amestecată

cu nisipul din care a fugit memoria.

Pierzi sensul acestei zile:

morţii sunt îngropaţi în ţipătul noului-născut.

Sub zăpezi iarba ţine în dinţi verdele imperial... 

C Stancu

Lörinczi Francisc-Mihai: Haiku... „Poezia se citeşte cu interes, surprizele spirituale sunt multe, cuvintele se leagă şi imaginile potolesc foamea după eternitate. Sunetele se leagă pe verticală şi pe orizontală, universul este străbătut de materia fina din haiku”

Viori în amurg, haiku şi miros de pâine coaptă

Lörinczi Francisc-Mihai este generos şi un sensibil poet. În volumul său Haiku. Poeme/Haiku. Poems*, el abordează cu multă rigoare poezia capabilă să surprindă instantaneu esenţele. Cartea este o ediţie bilingvă româno-engleză şi o prefaţă de Valentin Marica, versiunea în limba engleză de Roxana Ropotin.

Dinamica poeziei are ca motto versurile lui Matsuo Bashõ,  poet japonez, „părintele” acestui gen de poezie scurtă şi pură, mai exact cel dedicat haiku-lui, rugăciune fulgerătoare, capabilă să străbată cerul.

Lörinczi Francisc-Mihai îşi oferă versurile ca o pâine, conştient de forţa cuvintelor fulgerate de lumina unui gând curat.

Cu discreţie şi cu forţă, poetul este atent la univers, la oameni, la timp, la relaţia cu sine şi cu totalitatea creaţiei. Atmosfera este a unui târziu de toamnă cu miracole. Elementele simple ale vieţii sunt eliberate de poezia imanentă: apa de izvor, luna, pământul, fructele, măceşul în floare, roua, frunzele de castan, pepenele, arătura proaspătă, negura, stânca, noaptea...

Toate aceste au un corespondent spiritual, fiinţa omului este marcată de freamătul clipei şi a naturii, de mişcarea substanţelor, de focul etern al materiei: descoperirea trupului, rugăciunea, recunoştinţa, înţelepciunea, libertatea, gândul răstignit, timpurile încărcate de timp, dorul intens, prezenţa îngerilor...

Relaţia omului cu Dumnezeu este bine potenţată: „Scânduri trosnind/ paşi surzi în biserică/ Sunt acasă.” Versurile trimit spre Iisus, copil în Templu, acolo omul este acasă, la Tatăl.

Haik-ul îl domină pe poet, el se lasă purtat spre noi stări, inexplicabile dar miraculoase. Lumea devine mai frumoasă, prezenţa femeii este una care desăvârşeşte: „Miros de cimbru/ mâncarea nu are gust/ fără mâna ta”.

Natura în rod, tema preferată a poetului, desenează planurile vieţii: Cireş sălbatic/ gustul dulce amărui/ Mă poartă în Rai”.

Această formă fixă de poezie de origine japoneză, riguroasă, exactă până la cruda realitate aşa cum a fost creată, îl prinde pe Lörinczi Francisc-Mihai, timpul scapă din ghearele gravitaţiei imediate. Este un răspuns discret la experienţa postmodernistă, la haosul inteligenţei marcate de lipsa de orizont. Întoarcerea în vatra satului, la anotimpul iubirii, la copilăria din vis şi de vis, la mirosul pâinii coapte în cuptorul bunicii, la ţipătul animalelor şi la solemnitatea unui răsărit de soare, toate recompun o lume pierdută dar suficientă pentru a ne asigura fericirea.

Prezenţa aceea miraculoasă este aşteptată de poet, persoana nu este definită, acest lucru sporeşte misterul şi face din cuvinte aur pentru sufletul prins în plasa dorului. Setea omului după absolut este satisfăcută: „Ştiu că vei veni/ la marginea pădurii/ La teii-n floare”.

Poezia se citeşte cu interes, surprizele spirituale sunt multe, cuvintele se leagă şi imaginile potolesc foamea după eternitate. Sunetele se leagă pe verticală şi pe orizontală, universul este străbătut de materia fina din haiku. Poetul, mediul înconjurător, cititorul, toate fuzionează şi formează starea de graţie, de început de lume. Micropoemul captează universul în tainice sunete care vibrează după ritmul dintâi al materiei, pe când era în mâinile lui Dumnezeu.

Omul se întoarce cu faţa spre cerul dinlăuntrul său şi spre eternitatea cerului de deasupra: „Poveri fără glas/ Şoapte în biserică/ Gândul răstignit”.  

Lörinczi Francisc-Mihai ţine să prezinte titlul cărţii în grafia originală a limbii japoneze, o scriere-desen delicată şi expresivă.

Prin haiku lamura poeziei este aceeaşi în orice timp, este egală cu sine în orice loc.

Constantin Stancu

 

* Lörinczi Francisc-Mihai, Haiku. Poeme/Haiku. Poems, Sibiu: Editura CronoLogia, 2015

       

Vatra veche, nr. 2/2018. Sumar, semnal, lecturi de iarnă. Poeții și muzica...

Lecturi libere:
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/vatra-veche/

Nicolae Băciuț (N:B:) și Tudor Gheorghe (T.G.) în dialog 
(fragment, p. 3).

N.B.: -Nici alţi poeţi n-au scăpat de riscurile punerii pe muzică a versurilor lor. De pildă, romanţele pe versurile lui Eminescu au dus la recaptarea doar epidermică a versurilor acestuia, banalizându-se texte de mare vibraţie metafizică. S-a limitat receptarea la sonoritate, la muzicalitatea versurilor. 

T.G.: -Trebuie să vezi un spectacol de-al meu care se cheamă ,,Petrecerea”, unde am spre final secvenţe muzicale, cu muzica populară a anilor treizeci, deci ce se cânta la ţară, nu zaivadocisme, ci la ţară, la mama ei. Acest spectacol de agreabil cântec popular e întrerupt, din când în când, cu versuri din poeme de Marin Sorescu, din La lilieci. E aceeaşi lume, din aceeaşi zonă şi din acea perioadă. Ei, spre final, spun la un moment dat o chestie extraordinară, istoria unui cântec, ,,Cucuruz cu frunza-n sus”. De când l-am auzit (culmea, în Israel, e imnul lor!) mi s-a părut că sună foarte românesc. Zic: ce-i asta, domnule? (Şi Tudor Gheorghe fredonează melodia!) De unde vine chestia asta? M-am dus la hotel, am făcut un duş, m-am pus în pat, am scormonit în mine însumi şi am ajuns la concluzia că linia melodică e de-a noastră, românească. Şi-apoi am aflat un lucru pe care-l spun şi în spectacol. Imnul Israelului e scris de tatăl distinsului profesor Raoul Şorban, care a compus şi muzica romanţelor Mai am un singur dor şi Pe lângă plopii fără soţ. Nu mulţi ştiu astea. Noi ascultăm şi cântăm, cum spuneai tu, iar dacă cineva întreabă  cine a scris muzica romanţelor, răspunsul e: Eminescu. -

1999

 

Ioan Evu: Rentabilă e totuși poezia... „Sunt poeme atinse de aripa îngerului, poetul prinde muzica universului, ritmul acela unic din care se nasc miracole. El rămâne fidel acelei poezii care vine de departe, din marile tragedii, din marile epopei, din mituri neepuizate, din istorii care au marcat oameni şi anotimpuri”

Potret

     IOAN EVU – născut la 19 Februarie, 1953 în comuna Peştişul Mare, jud. Hunedoara. Poet, prozator, cronicar literar, tălmăcitor din lirica germană, cantautor, solist vocal, chitarist şi lider al grupului muzical Canon din Hunedoara. Redactor al revistei literare „Provincia Corvina” şi „Ardealul literar”. A publicat poezie, proză şi cronică literară în majoritatea revistelor de cultură din ţară şi în câteva reviste din străinătate.

     Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

     Deţinător al mai multor premii literare, dintre care: Premiul I al Concursul naţional de Poezie – Tabăra literară Păuşa (1970), Premiul revistei Luceafărul – Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş”(1976), Premiul revistei Tribuna – Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş”(1977), Premiul revistei Transilvania – Festivalul naţional de poezie „Lucian Blaga”(1981), Premiul Festivalului naţional de poezie „Lucian Blaga”(1982), Premiul revistei Familia – Festivalul naţional de proză scurtă „Marin Preda”(1982), Premiul Uniunii Scriitorilor (Filiala Sibiu) pentru volumul „Însoţitorul umbrei” (2004)

Cărţi publicate:
Fereastră de apă, editura Facla, 1982

Fără armură, editura Albatros, 1984
Somnul în munte, editura Facla, 1986
Poet de bunăvoie, editura Eminescu, 1996
Cetatea moartă, editura Helicon, 1998

Însoţitorul umbrei, editura Axa, 2003
Cenuşă vorbitoare, editura Călăuza, 2006
Amintirile unui pitic din vremea când era mai mic, editura Călăuza, 2007
Drei Dichter aus Rumänien / Trei poeţi din România (Ioan Evu, Gheorghe Mocuţa, Sorin Roşca), editura Radu Bărbulescu, München, 1999

Biografia durerii – poeme de Thomas Bernhard tălmăcite de Ioan Evu şi Theresia Haas,  editura Călăuza, 2009; etc.

Despre creaţia sa şi-au exprimat opiniile: Ioan Adam, Paul Aretzu, Ion Arieşanu, Marian Barbu, Radu Bărbulescu, Valeriu Bârgău, Carmen Blaga, Miron Blaga, Adrian Botez, Constanţa Buzea, Marin Chelu, Neculai Chirica, Mircea Ciobanu, Radu Ciobanu, Alexandru Condeescu, Ştefan Augustin Doinaş, Horia Gârbea, Ion Gheorghe, Silviu Guga, Dumitru Hurubă, Ion Itu, Iv Martinovici, Ion Mircea, Florea Miu, Gheorghe Mocuţa, Mircea Moţ, Romul Munteanu, Gabriela Negreanu, Tudor Opriş, Edgar Papu, Adrian Păunescu, Mariana Pândaru, Petru Poantă, Maria Diana Popescu, George Puşcariu, Ion Roşioru, Atila Socaciu, Constantin Sorescu, Constantin Stancu, Mircea Stepan, Ion Stratan, Constantin Ştefuriuc, Laurenţiu Ulici, Dumitru Velea ş.a.

 Foto: Ioan Evu, Hunedoara, lansare antologie Elogiul furtunii

(În planul secund: Ioan Barb, Constantin Stancu, Liviu Ofileanu)

Ioan Evu: Rentabilă e totuşi poezia…

(Ioan Evu, Înger de rezervă, Piteşti: Editura Paralela 45, 2016.

Colecţia Biblioteca românească - poezie)

Ioan Evu realizează în volumul de versuri Înger de rezervă, apărut în anul 2016 la Editura Paralela 45, o scurtă panoramă a creației sale la sfârşit de epocă. Poet ancorat în zona poeziei cu mesaj, cu ritm interior şi rimă, cu muzicalitate şi ţipăt, ajuns la maturitate, are concluzii finale despre viaţă şi artă.

Atmosfera dominantă este de aceea a epuizării resurselor personale şi a resurselor lumii. E nevoie de încă un înger pentru a ne apărat de neant. Îngerul păzitor e depăşit, a căzut în genunchi împreună cu poemul. Temele poeziei sale rămân aceleaşi: Iubirea, natura, singurătatea, paradoxul lumii moderne, stranietatea. Dumnezeu este invocat cu pasiune, este invitat la un cântec discret şi melancolic.

Volumul este alcătuit din două părţi, aparent cu teme distincte, dar unitar prin compoziţie.

1.    Înger de rezervă;

2.    Calendar fără duminici (Exerciţii de uitare).

Materia volumului devoalează un poet care îşi caută un loc în marele joc secret: Poemul în care voi muri! Despre ce tace poemul…

Idei şi teme profunde se desfăşoară în faţa cititorului: Văzduh şi cuvinte, lacrima verticală, poezie şi pâine, gongul spart, decor părăsit, poem căzut în genunchi, calendar fără duminici, poem frânt, spre ţara nevermore… Este o realitatea crudă acceptată de poet, o realitate care-l erodează. Fără iubire timpul a ieşit din sărbătoare, Dumnezeu a părăsit lumea, un pustiu fără de ieşire, o lume fără duminici. Sinceritatea poetului este evidentă, poezia suferă, întreg universul poetic se arcuieşte, energiile s-au topit…

Despre toate acestea poemul tău

ar fi putut să tacă dar uite

cum te ia târfa de viaţă la întrebări

într-o dimineaţă oarecare

când descoperi în oglindă

un chip ostenit amintind vag de tine (Neutrino, p. 7).  

Din poeme descoperim o tablă a fericirii care se dizolvă, o fericire scurtă şi paradoxală, greu de prins în cadru, o fericire spartă la poalele muntelui. Chiar şi credinţa şi-a epuizat dimensiunile, individul s-a topit în lungul şir al celor care merg pe jos prin istorie. 

erai în tine în acelaşi timp şi înafara ta

un ce indefinibil prăbuşit

în hăul dintre larvă şi nimfă

întemniţat în carcasa oaselor tale cărunte

şi liber totdeodată ca un nenăscut

levitând deasupra imensului

ocean amniotic

în aşteptarea celuilalt mileniu (Neutrino, p. 10).

Speranţa se iveşte din miracolul poeziei care face lumea frumoasă, fericirea devine posibilă doar prin valenţele artei care armonizează omul cu universul. Un ritual secret, înţeles de poet şi redat ca un imn, o religie a suferinței:

Şi-n viforul acest neiertător

mai lasă-mi totuşi dreapta care scrie

iar de va fi într-un poem să mor

fă-mi Doamne învierea poezie! (Poemul în care voi muri, p. 12).

Pasiunea poetului izbucneşte dincolo de peisajul imediat, el cunoaşte drumul spre aspre lumini.

Un poem paradigmă pentru cititor, un Dumnezeu care îşi arată luminile eterne, care a trasat regula simplă, de bază, o temă dominantă a volumului:

În ziua a şaptea ostenit fiind

Tatăl Ceresc a aţipit

preţ de-o secundă cât o mie de ani.

S-a deşteptat din somn

şi a semnat cel mai frumos poem

care s-a scris vreodată.

Acel poem avea un singur vers:

Lumină.

Şi s-a făcut deodată

deşi soarele era de mult pe cer

exact acolo unde El îl aşezase (A şaptea zi, p 13).

În spatele tristeţii, a angoasei există un optimism bine temperat. Sunt metafore, viziuni, dorinţe, cântec, puls în venele timpului. Duminica de început se întâlnește cu sărbătoarea de final în plină lumină!

Sufletul este un curcubeu troienit, un ochi lucid deschis în zare, fericire abstractă, cuvinte de oţel care pot răzbuna poetul, fructul tainei neîncepute,  o lume în care își duc veacul traficanții de îngeri, oglinzi mincinoase, amurg împresurat de zei, o clipă care ar putea dăinui o veşnicie, niciodată adio…

Poetul face un salt peste timp, poezia este singura posibilitate rentabilă într-o lume fardată cu monezi:

Rentabilă e totuşi poezia.

Cum ai dormi cu tâmpla

pe-o lamă de cuţit

ca un bătrân canar

îndrăgostit de colivia

în care de un secol

văzduhul a murit.

Rentabilă e totuşi poezia (Poezie şi pâine, p. 29).

Poetul precum gladiatorul, cu tâmpla pe o lamă de cuțit!

Sentimentul părtăşiei cu cei apropiaţi este copleşitor, un cântec profund şi eliberator se iveşte în zicerile lui Ioan Evu, o puritate nădăjduită, o salvare care se coboară din cuvinte, astfel ele au puterea care schimbă timpurile, schimbă fiinţa.

Femeie ia copilul meu

curat ca roua pe morminte

să-l auzim pe Dumnezeu

cum se pogoară în cuvinte (Bocet, p. 37).

Sunt poeme atinse de aripa îngerului, poetul prinde muzica universului, ritmul acela unic din care se nasc miracole. El rămâne fidel acelei poezii care vine de departe, din marile tragedii, din marile epopei, din mituri neepuizate, din istorii care au marcat oameni şi anotimpuri. Lecturile din marile cărţi ale istoriei, tumultul care a schimbat colectivităţi, tensiuni care au purificat fiinţa, toate pulsează în acest volum, Ioan Evu se depărtează de experimentele facile, de focurile de artificii. Îşi asumă, pe lângă sinceritate, responsabilitatea de a spune adevărul acela care doare. A scris despre cărţile multor poeţi, a făcut-o cu empatie, cu bucurie, convins că este un slujitor umil al poeziei române. Lecturile    i-au marcat viziunea.

A doua parte a volumului, aşa cum o mărturiseşte, este un exerciţiu de uitare, o depărtare de iubirea reală şi iluzorie simultan și sinergic, de motorul care a pus în mişcare întreaga scenă pe care se desfăşoară poezia cu toate miracolele ei. Sunt iubiri care se devoră reciproc, o femeie străină plânge în oglindă, o mişcare între real şi iluzoriu, femeia care iubeşte -  rana care vindecă bărbatul de eternitate, un veac de singurătate în aşteptarea ei, prinsă în cântecul bărbatului rănit de singurătate, bolnav de moarte  sub ploaia ostilă. Timpul fără iubire trebuie ucis… Un poem fără sfârşit, un poem pentru un regat, strigă poetul îndrăgostit, ieşit afară din anotimp şi din cântec. „Dar vine iar dimineaţa de luni/ şi viaţa trece rânjind mai departe/ cu sau fără sentimente cu sau fără noi (Totuşi viaţa, p. 54). 

Bărbatul se joacă în plină singurătate cu imagini vechi, cu iubiri topite, cu doruri care nu vor mai veni. Este un joc asumat, o perioadă brutal dispărută, o eternitate fără de ieşire.

Numai poetul a şoptit pentru sine:

aceea nu era o femeie

ci însăşi tandreţea.

Şi chiar în clipa următoare

s-a prefăcut într-un mesteacăn.

Însă nimeni n-a observat

schimbarea nici măcar el poetul mesteacăn (Poetul mesteacăn, p. 60).

O nouă călătorie se arată, spre o ţară unică, nicicând visată, nicicând închipuită, un drum fără întoarcere, ieşirea prin locul de scăpare a istoriei:

În noaptea asta voi pleca

spre nicăieri spre undeva

nu mai fi tristă doamna mea

ai grijă să nu uit ceva (Spre ţara nevermore, p. 67).

Dincolo de stările inevitabile care macină fiinţa, Ioan Evu rămâne acelaşi poet pasionat, adept al poeziei care cântă în ninsoare, a poemului care poate deschide uşi, un poet special, remarcat de critica literară ca un scriitor original, preocupat de valoarea poeziei sale, iubitor de poeţi singuri şi speciali şi care ştie să pună mesajul în gura poemului, depășindu-și limitele și dezamăgirea.

Constantin Stancu