Viori în
amurg, haiku şi miros de pâine coaptă
Lörinczi Francisc-Mihai este generos şi un sensibil
poet. În volumul său Haiku. Poeme/Haiku. Poems*, el
abordează cu multă rigoare poezia capabilă să surprindă instantaneu esenţele. Cartea
este o ediţie bilingvă româno-engleză şi o prefaţă de Valentin Marica,
versiunea în limba engleză de Roxana Ropotin.
Dinamica poeziei are ca motto versurile lui Matsuo
Bashõ, poet japonez, „părintele” acestui
gen de poezie scurtă şi pură, mai exact cel dedicat haiku-lui, rugăciune
fulgerătoare, capabilă să străbată cerul.
Lörinczi Francisc-Mihai îşi oferă versurile ca o
pâine, conştient de forţa cuvintelor fulgerate de lumina unui gând curat.
Cu discreţie şi cu forţă, poetul este atent la
univers, la oameni, la timp, la relaţia cu sine şi cu totalitatea creaţiei.
Atmosfera este a unui târziu de toamnă cu miracole. Elementele simple ale
vieţii sunt eliberate de poezia imanentă: apa de izvor, luna, pământul,
fructele, măceşul în floare, roua, frunzele de castan, pepenele, arătura
proaspătă, negura, stânca, noaptea...
Toate aceste au un corespondent spiritual, fiinţa
omului este marcată de freamătul clipei şi a naturii, de mişcarea substanţelor,
de focul etern al materiei: descoperirea trupului, rugăciunea, recunoştinţa,
înţelepciunea, libertatea, gândul răstignit, timpurile încărcate de timp, dorul
intens, prezenţa îngerilor...
Relaţia omului cu Dumnezeu este bine potenţată:
„Scânduri trosnind/ paşi surzi în biserică/ Sunt acasă.” Versurile trimit spre
Iisus, copil în Templu, acolo omul este acasă, la Tatăl.
Haik-ul îl domină pe poet, el se lasă purtat spre noi
stări, inexplicabile dar miraculoase. Lumea devine mai frumoasă, prezenţa
femeii este una care desăvârşeşte: „Miros de cimbru/ mâncarea nu are gust/ fără
mâna ta”.
Natura în rod, tema preferată a poetului, desenează
planurile vieţii: Cireş sălbatic/ gustul dulce amărui/ Mă poartă în Rai”.
Această formă fixă de poezie de origine japoneză,
riguroasă, exactă până la cruda realitate aşa cum a fost creată, îl prinde pe
Lörinczi Francisc-Mihai, timpul scapă din ghearele gravitaţiei imediate. Este
un răspuns discret la experienţa postmodernistă, la haosul inteligenţei marcate
de lipsa de orizont. Întoarcerea în vatra satului, la anotimpul iubirii, la
copilăria din vis şi de vis, la mirosul pâinii coapte în cuptorul bunicii, la
ţipătul animalelor şi la solemnitatea unui răsărit de soare, toate recompun o
lume pierdută dar suficientă pentru a ne asigura fericirea.
Prezenţa aceea miraculoasă este aşteptată de poet, persoana
nu este definită, acest lucru sporeşte misterul şi face din cuvinte aur pentru
sufletul prins în plasa dorului. Setea omului după absolut este satisfăcută:
„Ştiu că vei veni/ la marginea pădurii/ La teii-n floare”.
Poezia se citeşte cu interes, surprizele spirituale
sunt multe, cuvintele se leagă şi imaginile potolesc foamea după eternitate.
Sunetele se leagă pe verticală şi pe orizontală, universul este străbătut de
materia fina din haiku. Poetul, mediul înconjurător, cititorul, toate
fuzionează şi formează starea de graţie, de început de lume. Micropoemul
captează universul în tainice sunete care vibrează după ritmul dintâi al materiei,
pe când era în mâinile lui Dumnezeu.
Omul se întoarce cu faţa spre cerul dinlăuntrul său şi
spre eternitatea cerului de deasupra: „Poveri fără glas/ Şoapte în biserică/
Gândul răstignit”.
Lörinczi Francisc-Mihai ţine să prezinte titlul cărţii
în grafia originală a limbii japoneze, o scriere-desen delicată şi expresivă.
Prin haiku lamura poeziei este aceeaşi în orice timp,
este egală cu sine în orice loc.
Constantin Stancu
* Lörinczi Francisc-Mihai, Haiku. Poeme/Haiku. Poems, Sibiu: Editura CronoLogia, 2015
