vineri, 30 martie 2018
Pe masa de operație (proză)
Scrieri __________________________________
CONSTANTIN STANCU
PE MASA DE OPERAŢIE
- FRAGMENT -
BOALA NEVĂZUTĂ
Stăteam întins
pe masa din cabinetul spitalului, era un spital de urgenţă, poate nici locul,
nici timpul nu mai aveau importanţă. Eram consultat la ecograf, vedeam
interiorul meu pe ecranul acelui aparat de consultaţii, era ca un mister
interiorul corpului, păream destul de liniştit pentru că aveam doar vagi dureri
pe care le credeam că vin din cavitatea abdominală, dintr-un loc secundar,
poate o constipaţie, mă aşteptam să mi se găsească ceva „ pietre „ la fiere,
pentru că „ pietrele „ sunt vestigii din istoria mea nevăzută. Dar n-a fost
aşa. La un moment dat telefonul mobil a sunat şi medicul, o femeie, în timp ce
urmărea toată investigaţia şi o aplica pe trupul meu putrezitor, a spus:
- Sunetul acesta nu deranjează, altă dată mă bulversează
sunetele care vin brusc şi întrerup toată consultaţia, mă agresează… Sunt
atâtea melodii şi sunete, unele stresante, altele stridente…
E un sunet plăcut pentru că este o melodie plăcută, „ Pace
pe pământ”, aşa aveam la dispoziţie şi am preferat-o! …Dar pacea pe pământ
pare o amintire de început a omenirii, acum pacea este ceva sofisticat, aproape
imposibil în lume, în ţară, poate în familie, chiar şi pentru fiinţa fragilă a
individului…
A tăcut o perioadă, apoi s-a uitat la mine lung, lung, parcă
nu se mai termina, o privirea ca o sentinţă greu de pronunţat...
- Urinaţi sânge, puroi, vă doare?
- Nu, n-am dureri insuportabile, doar vagi dureri, sunt
unele semne neclare pentru mine, i-am răspuns…
- Aveţi o tumoare la rinichi, ar fi trebuit să urinaţi
sânge sau puroi, destul de periculoasă…
- Mă ştiu sănătos, aşa cred, dar numai Dumnezeu cunoaşte
omul cu adevărat!
A fost o scurtă pauză, continua consultaţia medicală cu
aparatul acela, vedeam şi eu, aveam capul puţin întors, dar vedeam interiorul
meu, bănuiam câte ceva părea interesant, poate chiar cu o doză de lirism, vezi
nevăzutul…
- Domnule, chiar dacă voi fi dură, dar cred că e bine să ştii
– ai cancer şi ar fi bine să scapi de tumoarea asta de la rinichi ! Cât mai
repede! Nu ai mult timp de gândit…, nu
mai ai posibilitatea asta …
Am privit-o lung,
părea că nu vorbeşte despre mine, ci despre o altă persoană, mi-am dorit asta,
speram să fie vorba despre o altă persoană, dar eram eu, chiar trupul meu,
slab, sau puternic, locul unde locuiam în viaţa aceasta, nu mai aveam un trup
de rezervă, era şansa mea un trup real, bun sau rău... Nu cred că m-am gândit
la moarte, ci doar la o catastrofă, la un eveniment pe care nu-l voi putea
evita, prin care va trebui să trec, ştiindu-mă sănătos credeam că era o eroare,
poate o confuzie, ceva, o greşeală în univers, o deviere de moment, va trece şi
nu vor fi probleme. Speranţa este cea care ne marchează imediat, mai speri că
viaţa poate continua.
- Îţi indic să te operezi cât poţi de repede, să scoţi
mizeria de acolo, de la rinichi, să te grăbeşti, să nu ajungă la rinichi,
tumoarea pare capsulată, dar se poate extinde în tot organismul şi nimic nu mai
poate opri totul...
Mi-a spus
despre un spital şi despre o echipă de medici, a ţinut să precizeze că totul
este foarte serios, că nu încearcă să mă amăgească pentru ca nişte medici să
pună mâna pe bani, totul este real, singurul obiectiv al meu este să mă
grăbesc, cu cât mai repede cu atât mai bine, tumoarea trebuie eliminată …A
evitat să pronunţe cuvântul moarte, dar sensul ducea acolo, vorbea clar, exact,
pătrunzător, parcă încercam să înţeleg, deşi era foarte greu, nu avusesem de a
face cu spitalul, cu tratamente, cu boli, m-a fulgerat un gând că ar fi putut
fi tratamente cu substanţe chimice care te bulversează, sau cine ştie…
- Dar nu am avut nici un semn, nimic, analizele de sânge,
plămâni, inimă, toate sunt bune, i-am răspuns, ce spuneţi vine ca un fulger în
viaţa mea, pe nesimţite, în vârful picioarelor, nu am avut dureri, nu m-am
gândit la rinichi, la boală, la moarte, de ….Dar nu am mai continuat să pun
întrebarea, era mai bine, cine eram eu să întreb ceva. Stăteam întins pe pat,
într-o poziţie puţin solemnă, de abandon …
Un fel de halou
m-a înconjurat, am simţit o anumită uşurare, treptat veneau răspunsuri la
întrebări care nu le puneam, dar care în subconştient s-au pus, le-am evitat
multă vreme, aşa fac oamenii, cred că lucrurile merg bine, cele nevăzute le
laşi aşa, dar ele sunt şi la un moment dat ies la suprafaţă, izbucnesc şi nu le
mai poţi opri.
Mi-a pus în faţă un bilet, copii după imaginea interiorului
meu atins de boală. Speram că nu este vorba despre mine. Mi-a dat sfaturi bune,
scurte, dar preţioase, totul depindea de mine, de ceea ce aveam să fac în
continuare, înţelegeam asta, atât cât poate un om în momentele acelea…
M-am îmbrăcat,
într-un fel sigur pe mine, de fapt ştiam ce aveam să fac, nu aveam altă
opţiune, o altă alegere, am părăsit cabinetul medical, într-un fel lucid, dar
parţial mecanic, parcă eram pe pilot automat deasupra oceanului infinit, apoi
am trecut şi pe la laboratorul de analize, acolo sângele era în regulă, nu
aveam semene despre vreo boală, am trecut şi pe la medicul de la urgenţă,
acesta mi-a dat un alt bilet, nu avut puterea să mai spună nimic, m-a privit
scurt şi la ieşire am auzit vorbele ei, o femeie iarăşi:
- Grăbiţi-vă, nu am ce tratament să vă prescriu, analizele
sunt bune, dar la ecograf s-a văzut…
Nu ştiu dacă eram
cu faţa, sau în ce poziţie eram atunci, începeam să plutesc, nimic nu mai conta
deja, în viaţa de zi cu zi aveam atâtea de rezolvat, serviciu, familia,
colegii, apartamentul, alte decizii importante, acum nu mai conta, aveam de
luat şi de dus la bun sfârşit o singură decizie- referitor la viaţa mea, care
era un dar… M-am învârtit vreo zece minute pe stradă, aveam nevoie să mă adun,
eram tot mai lucid că va trebui să trec pe acolo, pe masa de operaţie, dar
poate totuşi mai era o şansă, dacă era doar o umbră …
I-am spus soţiei
indirect că este o tumoare şi va trebui să aprofundez investigaţiile la
spitalul şi la echipa de medici indicată deja, aveam o ţină. Nu am avut curajul
să pronunţ cuvântul cancer, mă feream, fugeam de asta… Ea a primit totul cu o
lovitură mare, doar de trei săptămâni fusese şi ea operată, o operaţie la
fiere, una uzuală, dar totuşi operaţie, nu i-am spus totul dar insistam să
ajung la spitalul de specialitate.
Acolo, la camera de urgenţă, aşteptam să vină medicul de
specialitate. Am insistat ca şi ea să
fie în cabinet, după ce a analizat actele, după ce m-a consulat scurt, medicul
acela, destul de tânăr, un rezident, mi-a spus:
- Cancerul va putea fi evitat, se va scoate rinichiul cu
totul, cu tumoare, cu învelişul şi grăsimea lui pentru ca boala să nu se
extindă la alte organe şi să nu mai fie probleme…
Lacrimile se vor amesteca, pumnalele se vor amesteca...
Lăcuste în verzi insomnii
Lăcuste flămânde au ros papirusul
pe care ţi-am scris epistola de
sare,
epistola de iubire mirosind a
liliac nebun.
Lăcustele au intrat în visele
tale, în visele mele,
verzi insomnii cu mandibule
ferme.
Au ros până şi sticla ferestrei,
acum porumbeii mişcă lumina
cu aripile agitate şi lumina se
izbeşte de obrajii noştri.
Dimineaţa ne invadează,
ocupă această cameră în care m-am
închis
pentru a gândi la foamea ta de
femeie îndrăgostită.
Dar aceste lăcuste sunt aici,
fac mari mişcări în lume,
mâine lumea va fi altfel,
spre seară hamalii vor fi
surprinşi
fără bagajele pe care le-am
încredinţat.
Doar o mână va rămâne şi din
paznic,
mâna aceea va scrie pe zidul
pe jumătate ros de lăcuste numele
tău şi numele meu.
Vom plânge, lacrimile noastre se
vor amesteca,
pumnalele ni se vor amesteca,
trupurile ni se vor amesteca,
în final...
C Stancu
ZILELE ROMANULUI ROMÂNESC, Alba -Iulia, 2017. Proza, poezia, critica, oglinzile literare... Memoria fotografiei
Foto: Aurel Pantea, Radu Igna, Al. Cistelecan, Ioan Moldovan (de la stânga la dreapta)
Dumitru Hurubă: Ion Minulescu - Poezia simbolului, simbolul poeziei... „Însă, succesul și voga literară pe care le-a declanşat, au făcut din Minulescu un promotor al simbolismului, un catalizator al liricii moderne. Reţeta succesului minulescian constă în alegerea romanţei — specie cu tradiţie în literatura română, pentru muzicalitatea ei uşor de adaptat la tehnicile şi clişeele simboliste. Iar dacă Şerban Cioculescu este de părere că Minulescu îşi închipuia lumea ca teatru, el considera şi că eul său liric era mai mult un personaj într-un spectacol…”(fragment, continuarea pe acest blog)
(Continuare)
Un an mai târziu, în 1945, ia fiinţă Asociaţia „Prietenii lui Ion Minulescu”, care, în
condiţiile istorice de pe acea vreme, va supravieţui doar doi ani, dar care, în
acest interval, acordă premii literare pentru creatorii de poezie. Astfel, au
fost premiaţi scriitorii: Alexandru Lungu (1924-2008), George Dan (1899-1981),
Barbu Cioculescu (1927→);
În anul 1947, la iniţiativa poetei Claudia Millian-Minulescu, casa în care a
locuit autorul Romanţelor… în ultima
parte a vieţii (B-dul Dr. Marinescu nr. 19), devine Casă Memorială sub numele
de „Colecţia Ion Minulescu”. Oarecum
în aceeaşi ordine de idei, este, cred, momentul să trec în revistă, sigur fără
pretenţia de exhaustivitate, apariţii editoriale atât ca reeditări ale operei
minulesciene cât şi scrieri despre. Astfel, acest lucru s-a întâmplat de-a
lungul anilor: Scrieri, I-II, Bucureşti,
1966; Bucureştii tinereţii mele,
antologie de Mioara Minulescu, prefaţă de E. Manu, Bucuresti, 1969; Banchetul meu, ediţie îngrijită de E.
Manu, Bucureşti, 1971; Opere, I-IV,
ed. îngrijită de E. Manu, prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974-1983; Corigent la limba română. Bucureşti,
1974; Versuri, antologie, postfaţă şi
bibliografie de Gabriela Omăt, Bucureşti, 1975 (ed. II, 1977); Într-un bazar sentimental, antologie şi
cuvânt înainte de M. Braga, Cluj-Napoca,
1977; Versuri, repere
istorico-literare alcătuite de Aurora Slobodeanu. Bucureşti, 1981; Romanţe pentru mai târziu. versuri, ediţie
îngrijită de Marcela Radu, Craiova, 1984; Versuri,
ediţie îngrijită, postfaţă, tabel cronologic şi crestomaţie critică de S. Mioc,
Timişoara, 1985; Proză, postfaţă de
I. D. Bălan, Bucureşti, 1986; Versuri,
ediţie îngrijită de E. Manu; Repere
istorico-literare de Aurora Slobodeanu, Bucuresti, 1986 (ed. II, 1989); Corigent la limba română, ediţie
îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Mircea Popa, Cluj-Napoca, 1989; Cetiţi-le noaptea, edţie îngrijită de
Simona Cioculescu, Galaţi, 1991; Roşu,
galben şi albastru, ediţie îngrijită de Tr. Radu, Bucureşti, 1991; Poezii, ediţie îngrijită şi tabel
cronologic de E. Manu; referinţe critice de V. Râpeanu, Galaţi, 1993; Opere, I, ediţie îngrijită, tabel
cronologic şi note de E. Manu, studiu introductiv de V. Râpeanu, Galaţi, 1995; Romanţe pentru mai târziu, poezii,
Craiova, 1995; Roşu, galben şi albastru,
ediţie, prefaţă. şi curriculum vitae
de T. Vârgolici, Bucureşti, 1998. ş.a.
Cum
desigur se cunoaşte, încă din timpul vieţii poetului, scrierile sale au fost
analizate şi comentate de critici literari importanţi ai vremii, iar opera sa
apreciată, valorificată şi fixată corect în spaţiul istoric al literaturii
române. Acest adevăr poate fi şi trebuie argumentat cu scrieri de gen ale unor:
N. Davidescu, Aspecte, I (1921); Camil Petrescu, în Cetatea
literară, nr. 3, 1926; E. Lovinescu, în Critice,
VII, IX (1925-1929); Perpessicius, Menţiuni,
I (1928-1946); G. Călinescu, Istoria literaturii române…, Ed.
Minerva, 1988, pp. 691-697; Ş. Cioculescu, Aspecte lirice
(1940); T. Vianu, Figuri si forme
literare (1946); E. Sperantia, Amintiri
din lumea literara (1967); E. Manu, Minulescu
şi conştiinţa simbolismului românesc (1981); I. Pop, în Steaua, nr. 1/1981; Al. Piru, în Ateneu, nr. 1/1981; Ş. Cioculescu, în România literară, nr. 3/1981; M. Zaciu, Minulescu, în Steaua, nr. 12/1981; D.
Dimitriu, Introducere in opera lui
Ion Minulescu (1984);
Adriana Iliescu, Poezia simbolistă românească
(1985); Mioara Minulescu, Amintiri
despre Ion Minulescu (1985)… Fără alte menţiuni sau argumente, este cât se
poate de clar că opera minulesciană s-a bucurat de atenţia unor reprezentanţi
de seamă ai criticii şi istoriei literare de la noi, chiar de la începuturile
literare ale poetului Romanţelor… Doar
într-o scurtă paranteză să mai adaug că una dintre poeziile satirice ale lui Caragiale din acea vreme,
numită Litanie pentru sfârșitul lumii, a fost influenţată în mod direct de
lucrarea lui Minulescu în versuri libere. „Lucrarea” în cauză era cunoscuta
romanţă În oraşul cu trei sute de
biserici… Iar Tudor Vianu sublinia că, încă de la începuturile sale, creaţia
poetică a lui Minulescu devenise sursa „unei
industrii a parodiei
minulesciene”, în timp ce Victor
Eftimiu a reamintit că prima lui scriere reuşită a fost o piesă care
a batjocorit poezia lui Minulescu Romanța celor trei romanţe, fiind intitulată Romanța celor trei sarmale…
Revenind
la comentariile privitoare la opera lui Minulescu, consider că următorul citat
fixează creaţia minulesciană extrem de corect şi eficient în contextul general
al literaturii române: „Poezia d-lui Minulescu urmează aceeaşi linie
evolutivă ca şi civilizaţia noastră materială. Ea ne face să trecem de la iţari
şi căciulă la haine nemţeşti şi joben, de la cămaşa cu flori la pijama, de la
ţigara răsucită cu degetele la trabuc, de la ţuica de Văleni la lichior şi
whiski. Istoriceşte, meritul unei asemenea literaturi este imens şi
semnificativ. Procesul ei de inovaţie este voluntar, uşor epicurian, ca orice
satisfacţie, inedită, adaptaţiunea ei este ostentativă, volubilă şi
deschizătoare de apetit.” (Pompiliu Constantinescu – Figuri literare, Editura
Minerva, Bucuresti, 1989). Iar Tudor Arghezi completează: „E tot simbolismul
de care poate dispune şi singurul simbolism, de altfel, al aşa-zişilor noştri
simbolişti, preocupaţi foarte puţin de însuşirea literaturii ce-o fac, dar
foarte mult, în schimb, de titlul acesta şi fără sens şi fără ridicul.” (Tudor Arghezi, Scrieri, Bucuresti,
Editura Minerva, 1972).
Însă, succesul și
voga literară pe care le-a declanşat, au făcut din Minulescu un promotor al
simbolismului, un catalizator al liricii moderne. Reţeta succesului minulescian
constă în alegerea romanţei — specie cu tradiţie în literatura română, pentru
muzicalitatea ei uşor de adaptat la tehnicile şi clişeele simboliste. Iar dacă
Şerban Cioculescu este de părere că Minulescu îşi închipuia lumea ca teatru, el
considera şi că eul său liric era mai mult un personaj într-un spectacol… Emfatic,
expresiv, plastic, Ion Minulescu a oferit posterităţii o bogată metamorfoză
poetică a experienţei sale personale, transpusă sub semnul unui simbolism
tardiv care i-a format reputaţia de ”maestru simbolist”. Ca să nu mai vorbim că Eugen Lovinescu îl
numeşte pe Minulescu „adevăratul stegar
al simbolismului”, la care trebuie adăugată precizarea un pic veselă a lui
Şerban Cioculescu şi anume că poetul ar fi fost „agentul cel mai activ al simbolismului înainte de război”… Iar criticul este de părere că, în esenţă, se poate
aprecia că poezia minulesciană, de o muzicalitate plastică, reuşea să capteze
în mod spectaculos, mai ales prin structură. Însă ar fi total greşit să
eliminăm din context faptul că încă unii dintre contemporanii lui Ion
Minulescu, mai cu seamă literaţii, au apreciat umorul şi lirismul poetului, precum
şi că alţii i-au contestat versurile simboliste.
Dumitru Hurubă
Continuarea pe acest blog
Abonați-vă la:
Postări (Atom)