DUMITRU HURUBĂ
AMINTIRE DIN LICEU
…Abia plecarăm din frumoasa şi moderna Gară a
Constanţei, şi am scos din sacoşă romanul Martin
Eden, al lui Jack London, proaspăt reeditat. Pentru această operaţiune, am
recurs la un adevărat ceremonial-şiretlic: am cotrobăit cu atenţie mărită prin
sacoşă, de parcă era vorba de cine ştie ce obiect de patrimoniu, deşi ştiam
exact unde pusesem cartea, am scos-o încercând să arăt pe faţă o grimasă cumva
evlavioasă. Cred că fenta mi-a reuşit şi, după ce m-am convins că toţi ceilalţi
călători din compartiment erau cu privirile aţintite spre mine, am devenit
sobru, uşor încruntat, după cum primisem instrucţiunea de la prietenul Retega,
şi am început să citesc… De fapt, mă prefăceam doar, fiindcă am recunoscut
dintotdeauna că nu mi-a plăcut nici să citesc, nici şcoala pe care, dacă n-ar
fi fost frica de mama şi ruşinarea ei în faţa lumii, aş fi abandonat-o fără cel
mai mic regret imediat după ce învăţasem să citesc şi tabla înmulţirii. Ba, în
câteva rânduri, mi-a trecut prin minte chiar să-i dau foc pentru binele
umanităţii de vârstă şcolară din cartier…
Dar n-a fost să fie!
Târâş-grăpiş, am terminat liceul păstrând în minte
figura acră a profesoarei de română-franceză care avea o plăcere diabolică să
mă ridice în picioare şi să mă îndemne cu o sintagmă distrugătoare pentru
cunoştinţele mele de limbă franceză:
-Dit moi!
Urmá blocajul total al intelectului meu care, şi-aşa,
mi-l imaginam, în momentele mele de singurătate şi sinceritate, ca pe-o vietate
hrănită prost şi abia ţinându-se pe picioarele-i rahitice. În asemenea
situaţie, mă simţeam foarte aproape de intrarea în sevraj, stare de care nu prea aveam curaj,
însă cuvântul suna frumos… Nu-nu, vocea profei
nu era oarecum asemănătoare sunetelor unei păsări de noapte, ci era cu
totul altfel, altceva: nişte nuanţări sinistre şi ameninţătoare aducând cu voci
din filme science-fiction, voci venite
din altă lume, cu modulaţii-sunete de tinichele ruginite. Evident, intonaţiile
se succedau cu o viteză suficient de mare pentru a da glasului un sunet aparte,
având în el ceva chiar macabru…
La matematică – altă nenorocire!
Îmi amintesc perfect şi redau „ostilităţile” petrecute
într-o oră obişnuită de trigonometrie…
-Bună ziua, domnilor elevi!, ne saluta proful Popescu intrând voios în clasa
noastră în care supravieţuiau un fel de liceeni-vietăţi pe jumătate înmărmurite
de frică! A, da-da, aha!, mormăia el deschizând catalogul cu coperte jerpelite.
Ia să vedem cu cine ne distrăm noi azi, ia să vedem… A, da: cu domnu elev Parasache,
da?
-Daaaa!, răsufla cu uşurare „echipa de urlători”, cum
ne ştie tot Liceul.
-Ia, ieşi dumnetale, domnu elev, puţintel la tablă, şi
fă-mi demonstraţii separate la teorema lu nea Pitagora, despre triunghiul
isoscel şi…, şi… A, da: teorema lu… A, scuze, domnu elev: era un tip din Milet,
cum naiba îl chema? Că tocma uitai…
Minţea, ştiam că minte, fiindcă vroia să spun eu,
convins fiind că nu ştiam… Eu tăceam, iar colegii îmi respectau tăcerea, şi
pustietatea din creier, doar Deleanu din prima bancă, îmi şoptea aspru şi-un
pic şuierat:
-Thales, bă, ştrumfi,
Thales!
-Thales!, ziceam eu cu voce stinsă. Thales, dom
profesor…
-Bravo şi mersi, dragule! Da, bun, ţi-a şoptit bine Deleanu
– bravo şi lui… Ăsta-i diştept, mă,
deştept ca mă-sa lui! Ei, povesteşte-mi acum ceva despre sinus şi cosinus…
Proful se aşeza, stătea picior peste picior pe scaunul
ergonomic din spatele catedrei, şi toată faţa şi ţinuta lui exprimau siguranţă batjocoritoare.
Zâmbea cu triumfătoare superioritate savurând procesul de umilire la care urma să
mă supună.
Corigenţa fiindu-mi asigurată, aşa că, încă retrăind
întâlnirea cu una dintre frumoasele mele colege, petrecută în seara precedentă,
l-am întrebat:
-E nevoie să scriu pe tablă, sau.,..?
-Nu, drăguţule, nu – oral, da?…
Şi am început
să povestesc…
-După cât se cunoaşte şi după datele rezultate din
studiile şi cercetările aprofundate ale profesorilor de la Universitatea
Harvard, sinus şi cosinus, au fost doi fraţi gemeni…
-Cum-cum, dragă?!, a tresărit profu Adică, vrei să spui că sinus
şi cosinus…?
-Exact, dom profesor: ei erau fiii lui Thales din
Milet… Interesant este şi că ei, racolându-l şi pe Ulise, au cucerit Troia, au
luat-o ostatecă dintr-o parcare pe frumoasa Elena, şi au emigrat în Franţa unde
o aştepta Paris…
În sfârşit, şi pentru prima dată în istoria Liceului,
în clasă se lăsase atâta linişte cum nu se mai întâmplase vreodată, astfel că
îmi puteam expune „dizertaţia” în cele mai optime condiţii:
-…Aşadar, am continuat, după ce au obţinut azil
politic, cetăţenia franceză şi vize pentru intrarea în spaţiul Schengen…
-Ajunge!, a ţipat profu.
Dumneata îţi baţi joc de mine, elev Parasache?
-Doamne-fereşte, dom profesor! Vreau să vă mai spun
doar că siamezii Sinus şi Cosinus au făcut parte din batalionul „Racii verzi cu
pistrui” care a luptat în Kandahar pentru apărarea graniţelor patriei noastre…
-Ai terminat, elev Parasache?, m-a întrebat profu uşor răguşit.
-Da, dom profesor, am răspuns uşurat ca scăpat de-o
mare povară.
-Bă, oaie rătăcită!, m-a luat în primire Deleanu în
pauza mare. Eşti nebun? Ai pus-o de corigenţă pe toamnă, fraierache…
-Ştiam, eram deja corigent…
Sau înnebunisem? Poate că nu, dar nici nu mai aveam
mult…
În ziua următoare, la chimie, profesorul Marinescu:
-Domnul elev Parasache este?
Majoritatea profesorilor de la Colegiu făcuseră o
adevărată pasiune pentru mine…
-Da, am răspuns cu vocea tremurată.
-La tablă, domnu elev! Hai, fuguţa-fuguţa! Cu formule,
cu demonstraţii, cu tot ce trebuie pentru a dezvolta subiectul nostru… Adică,
nu: deocamdată, spune-ne şi nouă ce ştii, dumneata, despre unul dintre cei mai
mari chimişti români…
-Chimia românească a avut…
-Nu, elev Parasache, nu generalităţi! Şi ca să fiu mai
clar: vreau să-mi vorbeşti despre un chimist al cărui nume îl poartă o
ustensilă de laborator de chimie… După care ne vom ocupa puţin de nişte
hidrocarburi, da? Haide! Fast-fast...
-Şi food,
nu?, se auzi şoapta colegului Mitruţ.
-Cine-a şoptit? Aha, domnu Mitruţ – doi, nota doi!
…Ca de obicei, Deleanu mi-a şoptit ceva…
-Dom profesor, am zis cu însufleţire şi cu voce hotărâtă,
cred că este vorba despre marele nostru chimist Niculaie Meclă…
-Cum-cum, Meclă?!
În clipa următoare liniştea din clasă a fost distrusă
de urlete, aplauze, fluierături, tot felul de ţipete, în timp ce eu priveam
întrebător la prof… Râdea şi el în
felul său special, cu o conformaţie a gurii ca un desen de Goya… Ce naiba
făcusem, unde dracu greşisem?
Apoi, proful
Marinescu s-a ridicat în picioare şi a strigat:
-Linişte – nu mai aplaudaţi! Este vorba despre o
simplă confuzie, care se datorează emoţiei, nu domnu elev?
Nu-mi venea să cred: cum, profesorul Marinescu, nemilosul
prof de chimie mă salva dintr-o
situaţie în care mă făcusem de râs? În orice caz, mai apoi, prin nu-ştiu-ce
minune, Deleanu mi-a strecurat în palmă un bileţel pe care scria ilizibil
pentru mine: Bă, nefericitule, e vorba
despre marele nostru chimist, Nicolae Teclu, adevăr care m-a dezmeticit şi
am dres-o cu calm :
-Dom profesor, a fost o glumă, mi-am permis să…, mă
scuzaţi. De fapt, este vorba despre marele nostru chimist Nicolae Sfeclă, cel
care a…
-…Făcut şi-a dres, am auzit vocea colegului Mitruţ din
ultima bancă.
-…A făcut şi…, am repetat maşinal.
Mă tâmpisem!
-Da, bine, elev Parasache. Trecem la hidrocarburi…
Scrie câteva formule… Iar dumneata, elev Mitruţ, ai încă un doi, cu felicitări!
Mai e puţin până te las corigent… Zii, Parasacule! Poftim... Zii, scrie…
M-am luminat la faţă, am apucat cu siguranţă creta şi,
în câteva minute, am umplut tabla cu formule care, îmi ziceam cu încredere şi
hotărâre, demonstrau lumii că eram un elev cu lecţia la chimie învăţată… La
sfârşit, după cum credeam eu, am anunţat victorios:
-Dom profesor, asta e tot ce…
Şi-atunci, a venit întrebarea domniei sale sub forma
unui trăsnet:
-In
concliuzione?
-În concluzione,
ce?, am tresărit cu spaimă.
Pentru că toate formulele scrise de mine pe tablă le
învăţasem pe de rost de la Deleanu, habar n-aveam ce însemnau şi, de fapt, ce aiureli
pe tablă, informaţie pe care am aflat-o la terminarea orei…
(Fragment dintr-un roman în pregătire)
Dumitru Hurubă
