Jurnalul
unui pisho-filozof
(Dumitru Hurubă, Spondiloza
la şarpele cu clopoţei, Floreşti, jud. Cluj: Editura Limes, 2015)
Cu un limbaj cursiv, cu mult umor şi multe lecţii de
viaţă, Dumitru Hurubă are ceva să ne spună: există boli incurabile de care nu scăpăm!
Incultura, superficialitatea, nepotismul, vorba goală, efectul capra vecinului,
epopeea personală în ţinutul zăpăciţilor de tranziţie, judecata vecinului de
balcon, goana după nimicul cel de toate zilele...
Deşi pare un roman din zona umorului bine temperat,
cartea Spondiloza la şarpele cu clopoţei,
ne prezintă viaţa unui român în timpul tranziţiei sale spre altceva, mereu
altceva, încărcătura este una existenţială. Neconformist, sincer, Andricuţ
Vetreanu, eroul principal, este mereu contra curentului, cei din jur îl văd ca
pe un şarpe mereu pregătit să arunce veninul unei idei, sarcasmul vorbei,
replica brutală care-l scoate pe omul de lângă el din normalitatea lui
anormală. El are replica pregătită, prietenul, colegul de serviciu, neamurile,
toţi îl privesc ca pe un ciudat. Suna cumva cunoscut, mereu votăm cu cei care
au replica la ei... Epopeea începe la şcoală, trece prin gulagul familiei, prin
concasorul de la locul de muncă, prin inchiziţia vecinilor de bloc. Numele este
semnificativ, Vetreanu, ca un fel de om al locului, bine ancorat în cultura sa,
cu arbore genealogic, cu familie, cu verişoare pline de viaţă. Andricuţ,
diminutiv folosit de apropiaţi, adică eroul este apropiatul nostru, cel cu replica
de acid. Biografia cetăţeanului cu personalitate este motivul ideal pentru
Dumitru Hurubă de a pune în valoare incultura ca argument pentru o cultură
serioasă. Se pun întrebări importante. Ce ar putea să ne diferenţieze? Cultura?
Lecturile? Până la urmă superficialitatea face legea în fiecare zi, spoiala de
complezenţă, mândria fără acoperire în fapte. Elev care a trecut prin mai multe
încercări, a repetat anii buni ai tinereţii prin şcoală, ajunge tehnician la o
întreprindere de transporturi, apoi, la limita extremă, psiho-filozof, meserie
la modă, meserie cu perspectivă spre sufletul omului. Este la modă, majoritate
îşi dau cu părerea, restul mai şi trăiesc.
Punctele de referinţă în viaţa eroului sunt multiple:
un prostănac în fotoliu cu scârţ, romancier fără voie, istorii de ieri şi de
azi despre familia lui Vetreanu, ceasurile vechi timp CFR
care stăteau în calea armatei roşii în războiul mondial, istorii cu Împăratul
Traian, imnul fluierat în biserică, întrebări fără răspuns, bârfa ca mod de
viaţă, saltul în gol, de la tehnician auto la absolvent de
filozofie-psihologie, eternul război dintre bărbat şi femeie, logica agresată
de imaginaţie, destin şi arbore genealogic, paradoxurile vieţii, istoria
naţională şi teste, „de ce iubim femeile”, realitatea pe care lumea ar fi bine
să n-o ştie, se doarme mai uşor în pantofii altuia...
Există o lovitură de teatru în toate, o sforărie a
destinului...
„- Mă, Petreuţule, după ce mă alcoolizez, să fiu al
dra..., schiuzmy, dacă nu-mi pari
şarpe cu clopoţei, bolnav de spondiloză. Schiuzmy...”.
Scuza de serviciu, nu avem nicio vină, aşa este
destinul... Dumitru Hurubă prinde bine mentalitatea cetăţeanului avid de
bunăstare, mândru de poziţia sa pe scara de la bloc, dornic de aventuri fără
riscuri, de un chef pe cinste, vorbind despre cultură şi depărându-se de cultură,
privind cu admiraţie spre posesorul de Trabant într-o lume sofisticată. Plus
ideea că românul s-a născut geniu, sau este geniu în devenire, însă neînţeles
de oameni, de neamuri, de prieteni. E o boală grea, bine redată de autor în
carte, subtil şi într-un limbaj care poate fi înţeles de vecinul de scară. Oricine
poate scrie romanul vieţii la Editura
Smak-Smak...
„- Poezia „Luceafărul” ştiţi cine a scris-o?
-
Domnu Vetreanu,
păru revoltat vecinul, mă credeţi un... Cine-l poate confunda pe Eminescu? „Luceafărul”,
„Oltul”, „1907”...”.
Naşterea lui Petreuţ Vetreanu este miraculoasă.
„Deci naşterea lui Petreuţ Vetreanu,
după cum atestă izvoarele orale ale satului Cătunu: şoapte cu năframa la gură,
zvonuri şi bârfe oficiale, a fost asistată de moaşa comunală, altfel o
ţărăncuţă harnică, uşor sucită la minte, însă cu principii puternic-severe,
între care şi acela să se spele consătenii cât mai rar pe mâini pentru a nu se
subţia pielea, fapt care ar fi dus la băşicarea palmelor din cauza cozii sapei
şi a altor unelte agricole...”.
Efectul, elevul Vetreanu a dorit să se căsătorească
imediat cu învăţătoarea pe care o vedea la şcoală, era „amorezat până la leşin”.
Ajuns în situaţia de a deveni director la
întreprinderea de transporturi, eroul are o reacţie specifică şarpelui purtător
de clopoţei:
„- Da, şi? Uite, mie nu-mi convine
chestia asta. Voi nu vedeţi cum, pe baza a tot felul de aranjamente, ca să nu
le spun mârşăvii, se perindă prin funcţii importante inşi pentru care termenul
de nulitate e cel mai elegant?”.
În roman, descrierea continuă cu detalii, spumos,
punând în lumină sistemul clientelar născut de falsa liberate şi falsa democraţie...
Cei din jur se întreabă dacă totul este în regulă cu acest personaj care suferă
pentru că ar trebui să devină director, fără voie...
Problemele importante pentru societate sunt privite de
autor în dinamismul lor urban sau rural, problema educaţiei are nuanţe noi,
specifice noilor norme şi relaţii dintre oameni, a cutumelor care zguduie
istoria de la un capăt la altul.
„...Gata, de acum suntem occidentali,
suntem europeni, suntem... Gata cu lagărul socialist, cu sovieticii, cu
dictonul leninist învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi! Uraaaaa! Ce atâta carte!
De-acum, ca la americani: intri în clasă şi-i zici ăleia de la catedră:
-
Auzi, fă,
prefecsoaro! Vezi că-mi dăduşi trei la teză... Ştii că tata e patronul lu
mă-ta?
-
OK, răspunde aia
speriată. Fac din trei opt, da e pentru ultima dată!
-
Bine, OK! La nota
asta! Apoi, om mai videa...”.
Dumitru Hurubă este atent la detalii, diferenţele sunt
făcute de acele detalii din vorbire, din gesturi, din atitudini. Chiar dacă
foloseşte hiperbola, lucrurile sunt scoase în evidenţă cu detaşare, cu viziunea
şi înţelepciunea scriitorului de cursă lungă, a celui care a trecut prin multe,
prin încercări, prin bucurii. Sunt puse în evidenţă cuvintele noi care
afectează limbajul zilnic, atacă normele sociale indirect: of course, loopinguri, all right, bastard, cool, lord, schiuzmy, goodbay,
etc. Chiar dacă personajele apar în izmene în locuri publice, Dumitru Hurubă,
cu multă ironie, pune în paralel trimiteri la marile creaţii ale literaturii
universale, ale culturii, sunt vehiculate în antiteză nume importante care au
marcat istoria. O face intenţionat pentru a rupe mituri, pentru a reinventa
mitul orăşeanului cult doar pentru că locuieşte la bloc...
Sunt evidenţiate devierile de limbaj ale personajelor,
confuzia ideilor, amalgamul de sisteme, tangajul principiilor de viaţă: ştirile teve, vă atenţionăm în acest sex, a
boctări, realizări foarte formidabile, neamţ esesist, amor multiplu şi fecund, aglomeraţie
de ţâcniţi, remătisul de la gleznă, mozol, etc.
Numele personajelor pun în lumină caracterul. Tehnica
este a luddismului, umorul iese în evidenţă şi schiţează epoca de tranziţie din
societatea românească, pendulând între conservatorism, cosmopolitism, absurd,
parvenitism cu orice preţ, preţiozitate...
Saltul făcut de personajul principal este bine pus în
lumină prin declaraţiile acestuia, autorul dându-i întâietate pentru a-l face
credibil.
„După ceva ani, reuşisem să fiu un
preţuit tehnician auto, cu atribuţiuni stric legate de domeniu şi apreciat până
la a fi propus pentru funcţia de director. În secret, am urmat cursurile
facultăţii de filozofie-psihologie – domeniu pe care l-am iubit dintotdeauna
fără condiţii, dovadă fiind şi aproape nenumăratele mele spitalizări, mă rog,
la psihiatrie, dar, orişicâtuşi”.
Eroul este un cal
pur sânge breaz care poate şoca, înaintarea în viaţa se poate face domol,
cu teatrală modestie.
Ieşirea personajului din scenă este regizată cu
eleganţă:
„Sfinte, Dumnezeule, iartă-mi vorbele şi înţelege-mi
situaţia!”
Constantin Stancu
