Constantin Stancu:
Vadul Ars între realitate și mit
Constantin Stancu excelează în scrierile sale
în proză printr-o extraordinară putere de investigaţie a realităţii, cu
implicaţii imprevizibile în conexiunile
lor ulterioare. Personajul central din romanul Pe masa de operaţie
(Editura Rafet, Râmnicu Sărat, premiat la festivalul internaţional „Titel
Constantinescu”, ediţia a IV-a) învinge neprevăzutul prin puterea divină. Şi Vadul
Ars* (Editura Rafet, 2016) lumea lui Stancu este o veşnică curgere, dar aici
domină neputinţa oamenilor de a percepe, de cum a învinge neprevăzutul.
Romanul, structurat în 32 de capitole, consemnează artistic „prefacerile” între
1989-2013 într-o localitate monoindustrială în plin proces de înfăptuire a
tranziţiei „de la un mod de organizare
al societăţii la alt mod” (ar putea fi Călanul, Hunedoara, Reşiţa etc.). Romanul
a fost premiat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara în
decembrie 2017 pentru cărțile apărute în anul 2016, la categoria proză.
În
preambulul cărţii, autorul a pus o
parabolă, povestea păsării Dodo, trăitoare pe insula Mauritius, cum aceasta a
dispărut din lumea animală urmare a
nechibzuinţei străinilor aciuiţi pe acea insulă. În roman, pasărea Dodo
devine combinatul metalurgic de talie europeană,
apreciat pentru produsele metalurgice produse aici, în Vadul Ars. Urmărim
astfel destinul comunităţii, pe mai
multe planuri, economic, politic, social, cultural.
De
reținut un aspect interesant, Vadu Ars
este localitatea unde se desfășoară acțiunea romanului. Vadul ars reprezintă mitologia contemporană a unor localități din
România în perioada de tranziție, cu bune și rele.
Personajele,
numeroase, sunt reprezentative pentru diferitele compartimente ale lumii
industriale, ingineri, economişti, muncitori,
funcţionari. Ilie Talan, economist, un cap limpede, directorul Ardelean Ion,
Ana Nor, avocat, ziaristul Ion Jude, Ioan Hora, chelnăriţa Bianca Drăguţ
oamenii poliţie locale şi judeţene,
ocupă locul central în derularea acţiunii. O comunitate specifică unei zone
monoindustriale. Combinatul metalurgic este la rândul lui un personaj.
Încă din primele
pagini se degajă o stare de nelinişte, se simte ameninţarea, pentru a salva
lucrurile se impun măsuri speciale. Iată un fragment edificator: „Îl privi pe
Ilie cu intensitate şi încercă să afle reacţia lui…Pe scurte, că sunt direct
cum mă ştii: trebuie să aranjăm două milioane de dolari… trebuie să ajungă la
Şeful de sus, înţelegi, foarte sus…Că am
şi eu un şef, nu-s de capul meu pe
averea statului… Eu zic să facem ce trebuie, dacă iese treaba, avem şi noi
posibilităţile noastre, nu trebuie să mergem prin alte părţi pentru un loc de
muncă” (p 18). Ilie pleacă la Bucureşti să rezolve problema. Previzibilul şef,
printr-un sistem avocăţesc, îşi primeşte milioanele. Deşi au piaţă de
desfacere, producţia stagnează în ciuda faptului că: „Suntem singuri
producători din zona asta din Europa,
tehnologia este destul de bună, chiar nespus de bună, şi producem piesele la un
preţ mult mai mic decât francezii prezenţi
acum aici, doar 60% din preţul lor, îi
putem bate dacă ne lasă…”(p 9). Refacerile au început după indicaţii precise:
s-a obţinut creditul, au contractul pe utilaj, toate păreau a merge bine.
Făcuseră o firmă nouă, celelalte s-au divizat, altele au intrat în faliment,
dar partea importantă din firmă era
protejată” (p.10). Mai dăinuie amintirea
când un cosmonaut american care a vizitat uzina precizând încântat că produsele uzinei din Vadu Ars au fost folosite de NASA prin anii 70.
Urmează bătălia: unii
edifică noua investiție, alții profită de fierul vechi din combinat. Pentru
început, s-au redus mai multe locuri de muncă. Cei rămaşi pe drumuri, găsesc un mijloc de câştig prin colectare a fierului vechi. „Câştigă şi
ei o pâine, comentează directorul combinatului, e bine, ne lasă în pace, nu
dezmembrează utilajele, din asta trăiesc, mai recuperează, ca să nu zic fură,
ce vreţi să avem război zilnic cu ei”
(p.53).
Oamenii din poliţie
nu-i pot aresta, aceştia sunt apăraţi de
partide, cu argumentul că trebuie să-şi asigure cumva existenţa. În acest scop,
în Vadul Ars s-a deschis o întreprindere de colectare a fierului vechi, For You
SRL, cu aprobarea oficialităţilor, unele implicate.
Oricum, oraşul
cunoaşte multe schimbări, se dezlănţuie
lumea afacerilor, pentru început, se credea în privatizare, buticuri şi
restaurante fac acum plăcerea oraşului. Restaurantul pensiune Macarena,
opera unui fost salariat al combinatului,
a luat locul bisericii: „lumea se adună fără mari pretenţii, este veselă, se
confesează, unii îşi strigă durerea, alţii pun la cale aranjamente, parcă ar fi
un centru de comandă” O chelnăriţă blondă autentică, frumoasa Bianca Drăguţ,
intră în graţiile şefilor, le află secretele (p.80).
Există totuşi oameni
care discern subtextul cotidian. Ana, soţia nelegitimă a lui Ilie, eminent
jurist, comentează evenimentele locale, face previziuni: „Vor apărea căpuşele, creditorii, alte specii de vampiri
care vor ataca prada. Fără fier vechi nu veţi avea bani de salarii, de resurse,
investitorul îşi va aduce partea, dar noi, ăştia de aici, va trebui să facem
partea noastră, resursele noastre, vânzarea de marfă, de fier vechi… În
judecătorie sunt mii de dosare”(cap.XIII).
Momentul de
maximă intensitate pare a fi închiderea
Secţia de Preparare. Fierul vechi din acel sector urma să fie folosit ca sursă
de capital pentru ca uzina să poată funcţiona. „O parte din combinat se ducea,
se rupea, oamenii erau puşi pe liber…erau tot felul de programe de
finanţare pe zone, pe ramuri
industriale, pe domenii”.
Ilie Talan, om
al locului, constituie o asociaţie pe acţiuni împreună cu cei disponibilizaţi, Invest
SRL, considerată o sfidare pentru cei care
urmăreau câştigurile din vinderea fierului vechi, falimentată subtil.
Ilie are soarta combinatului, ucis prin demersuri prea complicate pentru a fi înţelese de cei
mulţi. Îl găsesc jos, pe pământul poluat, mort, cred că s-a sinucis. „Trupul
lui mai sta pe pământ, inert, fără viaţă, mai multe ore, l-a încălzit soarele,
păsările au zburat peste el, mineralele din pământ i-au primit sufletul” (p.158).
Moartea lui simbolizează moartea uzinei pe care a iubit-o şi a încercat să o salveze și moartea unei
generații care a crezut că se poate face un lucru bun în zonă prin muncă.
La fel ca în
parabola cu pasărea Dodo, colosul industrial, construit în urmă cu 120 de ani,
a dispărut. În mintea locuitorilor dăinuie
momente din istoria locului, „data la care s-a pornit cu industria aici,
au fost nemţii la început, apoi românii, au fost şi perioade bune, în care am
avut succes, sau mai rele, mai ales după al doilea mondial…” (p111).
Cei care au
rezistat schimbărilor, îşi găsesc fiecare locul
în noua lume a improvizaţiilor în care Combinatul industrial a rămas
doar o amintire. Ion Ardelean, director, devine proprietar de fermă
agricolă, Ioan Jude, ziaristul de temut,
pe punctul de a fi recunoscut ca scriitor, înfiinţează o companie de publicitate
și consultanță, după ce a învăţat cât de greu se pătrunde în lumea revistelor literare. „Uzina nu mai
trăia, au rămas puţini angajaţi, pentru
lichidarea averii acesteia. Singurul punct important din uzină era
biroul unde se eliberau de la arhive adeverinţe privind
grupele de muncă. Unii s-au
pensionat cu acele adeverinţe, alţii au plecat în alte localităţi, sau peste
hotare. Nimeni nu era interesat de cultură”.
Jude Ioan
consemnează evenimentele în ziarul său. S-a pus în practică un proiect de implementare a unui nou stil de
viaţă. Bianca Drăguţ, fostă chelneriţă la Macarena, a devenit om de
afaceri, patroana unei firme de îmbrăcăminte. Ea şi-a lansat în oraşul ei noua
gamă de îmbrăcăminte pentru femei. (Bolnavă de cancer peste
câteva luni, se sinucide). Au fost prezenţi la eveniment prefectul judeţului, domnul Mircea Măciucă,
primarul oraşului, domnul Sorin Militaru, şefii poliţiei din cele trecute
vremuri. „Se aşteaptă ca Vadul Ars să devină un centru al modei” (p.192). Presa
menţionează elogios evenimentul.
Un Nicolae,
şomer, conchide: „Prostii, băieţi. Când
mergea uzina, eram boieri, aveam salarii, concedii, prime, eram cineva
în lume. Exportul aducea valută la buget, Acum exportăm curve” (p.193).
Printre multele încercări de a-şi afla un rost
în lumea cea nouă, cu buticuri şi mici
afaceri de familie, un ins cuprins de spirit divin, Ioan Hora a deschis un
Centru Creştin, unde sufletele îndurerate vin să-şi găsească liniştea.
Concluzia se degajă din ultima pagină (214): „omul trebuie să înveţe mereu.
Centrul Creştin! Ne-am implicat pentru a ne întâlni aici. E un mod de viaţă.
Oamenii au nevoie de Dumnezeu… Deocamdată oamenii sunt disperaţi, vor salarii,
timpul îi presează, nu au răbdare…” (p.214).
Încheiem
aceste însemnări cu un scurt comentariu al domnului Prof. Dr.Adrian Botez „Constantin
Stancu a realizat prin romanul Vadul Ars cea mai valoroasă şi cea mai
convingătoare (prin profunzimea semantică şi prin polisemantismul, tinzând spre infinit, al
rosturilor şi direcţiilor de interpretare ale cărţii) structură narativă parabolică din epoca postdecembristă !
Constantin
Stancu, cel puţin prin aceste două romane (Pe masa de operaţie şi Vadul Ars)
este, deocamdată, câştigătorul cursei,
pentru afirmarea romanului parabolic
contemporan românesc. Depăşind cu multe
„lungimi de barcă”, fireşte, toate postmodernismele valahe, încă la modă” (Vatra veche, nr. 7/2016, pp.43-45).
Așteptăm cu interes următorul roman al
scriitorului, sperând că vom aflat mai multe despre odiseea oamenilor din Vadul
Ars.
RADU IGNA
*Constantin Stancu, Vadul ars, roman,
230 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2016.
