Constantin Stancu:
Sursa şi reflexia imaginii îmbrăcate în idee
Se face o zi de binevenită linişte
dar una lucrătoare prin deschiderea chingilor cerurilor, iar pământul cât de
furnică în univers, e lăsat să respire în voie. Incurs, excurs, parcurs şi
recurs înspre definirea esenţei. Lucrurile nemijlocite în gândire poartă în
sine aripa subtilă care să le facă veşnice. Dacă ne spune Cartea Sfântă cum la început a fost Cuvântul, acesta nu a fost deloc conjunctural cum nici fabricat
vreodată ci subfiind deopotrivă cu subînţeles.
Se deschide prima aşteptată
poartă, aceea a luminii. Acea entitate care nu are dimensiuni decât alegorice,
interpretarea fizică având loc doar ca mijloc de raportare la umila realitate
în faţa adevărului intrinsec. Întocmai cum spune Constantin Stancu în „Etemenanki”
(Ultima săptămână).
În fapt, nevoia de Argument aduce după sine în calcul nu
concretul concept în sensul de desigur,
ci „Memoria luminii”, care e altceva,
da: „Lumina îşi păstrează memoria,/ nimic nu se pierde în valul ei,/ nimic nu
se câştigă în laptele ei./ E lumina care îşi aduce aminte de/ începurile lumii
şi de obsesiile tale oranj sau mov,/ de insomniile galbene în care se odihnesc
gutui…” Curat detaşat de intenţia idealizării, aflăm acel precis perpetuu care
face legătura între idee şi substanţă. Deşi teoria undă-corpuscul ar fi visul
matematic, deci încă neexistând, pare-se că o împrejurare fericită ne poate
aduce aproape. E scăparea din relativitate? Posibil: „..Lumina este aceeaşi
ieri, azi şi mâine,/ în prezenţa ei lumea se face încăpătoare,/ cuvintele dau
rădăcini subţiri şi/ vocale discrete de clorofilă…” Atitudinea este una
peisagistică, paşii către gândirea ei prielnică, sunt de o culoare anume, nu
contează care dar venită din largul potrivitul spectru, imaculată: „…Lumina
cuprinde totul,/ prinde în coroana ei soarele miriapod şi/ piatra pe care s-au
scris cele zece porunci.” Deîndată ce atinsă într-o întâmplătoare fulgurare, credinţa
vine tiptil dar hotărât din dorinţa binelui. Într-un fascicul miraculos:
„Lumina are degete delicate de brumă,/ ne atinge trupurile imperfecte şi/ ne
prefacem în sfinţi,/ dar nu vedem asta.// Lumina înfloreşte în braţele lui
Dumnezeu/ ca un buchet de floarea soarelui imens…” Şi totuşi, unde încremeneşte
lumina, dacă chiar e voie – în valori greu de descifrat şi niciodată de
reprodus: „Prin timp lasă urme:/ urechea lui Van Gogh,/ capul lui Caravaggio,/
oul din care a fugit Brâncuşi,/ formulele neînţelese în care s-au pierdut/
oamenii de ştiinţă într-o eternitate relativă,/ sau vitraliul pictat din marile
catedrale/ în care se zbat vrăbii cu aripi de diamant…”
Acesta pe care am încercat
să-l radiografiez, este dincolo de început, un poem drept pilon pentru ceea ce
se întâmplă mai departe. Cu „Turnul
Babel”, „Semn într-o lume de fosfor”,
„Ultima săptămână”, „Stare de veghe”, mersul cărţii devine
unul şuierător, e o dezlănţuire cum ar fi o locomotivă independentă de vreun
tren, prin acele viaducte fragmentate de tunele, din munţi.
Ar fi mult notabil, dar perfect
aici văd cum se reordonează lumea: „Brusc, Dumnezeu trimite iarba/ să acopere
nimicurile zilei:/ piroanele, trestia subţire, picăturile de sânge,/ ştergarul
alb,/ lemnul din care se fac mereu cruci şi/ juguri pentru animale…// …şi iarba
este atât de fragedă/ pentru că nu-i pasă de noi,/ suntem muritori în uniforme
de aer,// ea se înalţă spre cer nemuritoare şi/ duce ficatul nostru în gura ei
verde…” (Gura ierbii).
Astfel de justa/contrapunere, în
descriptivitatea clară, ar fi fost interzisă prin diverse epoci. Acum, ea
deschide orizonturi. Toate, luminoase! De aceea, nu ocoliţi nicidecum poetul,
pentru că vă poate arăta frumuseţea însăși a înţelesului!
Daniel Marian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu