Elegiile de la Carani... „Eugen Dorcescu aleargă spre zilele de început, cele ale creației prime, un Adam făcut să reziste presiunii istoriei captivante a omului de pământ, limitat și, totuși, capabil să prindă unda eternității. Un Adam de țărână și lacrimă”

Meandrele vidului la Eugen Dorcescu

(Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani, versuri,

Timișoara: Editura Mirton, 2017)

Cu Elegiile de la Carani Eugen Dorcescu intră într-o etapă profundă a creației sale, volumul ne transmite un mesaj special, de regăsire, o poezie concisă și fermă. Numai după ce a parcurs cartea anterioară, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (ediție ne varietur, îngrijită de Mirela-Ioana Borchin, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015, 608 p.), volum concluzie asupra creației acestui poet de referință din literatura română, cititorul poate înțelege saltul în abis și regăsirea în meandrele vidului.

Moartea soției, Olimpia Berca, i-a cauzat o durere greu exprimabilă în cuvinte înalte, dar bine exprimată poetic în volumul Nirvana (Editura Mirton, Timișoara, 2014). A fost o ruptură brutală în logica unei vieții împlinite sub semnul gravitației destinului abrupt, marcat de moartea inexorabilă, ruptură ce a punctat și o suspendare a dinamismului poetului.

Momentul a fost depășit prin mișcarea zilelor pe orbita unei alt mod de a vedea lumea. Se știe, moartea, nașterea, iubirea, dispariția ființei apropiate, alte momente dificile creează un halou de așteptări în sufletul artistului, dar și al omului în general. Moartea va genera poezia, pe valurile iubirii eterne, dinspre abis abordând lucrurile.

Viața în sine, cu toate luminile ei și cu toate umbrele ei, prezența celor dragi readuc energii curate în lumea lui Eugen Dorcescu. Volumul este dedicat Mirelei-Ioana Borchin, redactor de carte și om de suflet, eminent exeget și persoană apropiată spiritual și existențial ființei poetului, precum și fiicelor Alina-Olga și Dana-Karin: un omagiu adus generozității celor care i-au stat aproape și misterului feminin. Poetul în repetate rânduri a subliniat că omul nu trebuie să fie singur, un principiu biblic, desigur, dar și cheia unei vieți sub aripa îngăduinței divine.

Pentru a înțelege, e nevoie, în afara lecturii volumului, și de o privire spirituală asupra sensului poemelor. Este o lecție de echilibru sub presiunea unor fapte eclectice, cu un farmec apocrif aparte.

Schimbarea se produce sub semnul lui El Shaddai (Cel Atotputernic, care stă pe un munte, după o traducere mai dedicată), al celui care ne-a creat și ne ține sub aripa sa, al miturilor acceptate de istorie și de credință, al cavalerilor și al naturii, al femeii prezente prin subtile sentimente eterne în pânza lumii și prin generozitate. Punctul culminant al volumului îl constituie arhi-amintirea, prezența celor din trecut într-un timp concret pentru a deschide ușile celor care vor veni. Mirela-Ioana Borchin, exeget al operei lui Eugen Dorcescu, a considerat, anterior, că trăsătura distinctivă a cărților acestuia o reprezintă arhi-amintirea, la fel cum necuvintele îl definesc pe Nichita Stănescu. Iar acum: marele Arheu!

Eugen Dorcescu aleargă spre zilele de început, cele ale creației prime, un Adam făcut să reziste presiunii istoriei captivante a omului de pământ, limitat și, totuși, capabil să prindă unda eternității. Un Adam de țărână și lacrimă.

Cultura, experiența de viață, acceptarea stării sublime în care am fost creați suflet, trup, duh, cu toate crizele care se nasc din această stare, lumina iubirii care răzbate printre pliurile timpului îi permit poetului să ivească acest volum. Versurile curg simplu, logica lor este una pe verticală, zgura din consoane și vocale a fost eliminată, ideea se materializează în versuri consistente, ca fire cu plumb la fiecare colț, care țin planul clădirii în direcția corectă. Sunt picături de sentiment care se coagulează în aerul tare al destinului.

Eugen Dorcescu preia din Apostolul Pavel un moto pertinent și încurajator: „... cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).  Sub semnul divin lucrurile se schimbă.

Primul poem definește punctul de plecare, misterul și forța înnoirii ființei. Moartea este percepută la nivel atroce, schimbarea însă este întrevăzută (ochi de catifea). Definiția morții ca împărăție a nimănui determină umplerea vidului. Împărăția poate fi cucerită de cavaleri curajoși care știu ce este dragostea.

E viaţă viaţa mea de astăzi? Nu!

E moarte oare? Nu. Nici moarte nu-i.

E moarta-mpărăţie-a nimănui,

În care nălucim doar eu şi tu.

Absentă, dar mai vie ca oricând,

Cu ochii tăi de neagră catifea,

Mai vie, mai prezentă, mai a mea,

Decât mi-ai fost cândva, în trup şi-n gând,

Mai duh, mai vis decât ai fost cândva,

Acceptă-mă, nemernicul ce sunt!

Tu, moarta mea! Tu, neuitata mea! (Unei statui de cenușă 1, p. 7).

Sunt mai multe paliere ale volumului: Unei statui de cenușă; El Caballero; Avatar I; Avatar II; Omul din oglindă; Pe terasă; Triada; Elegiile de la Carani; Ioanitul…

Această structură are logica ei, legăturile dintre oameni nu se frâng în momentul morții, există ceva mai puternic care leagă ființele în planuri ascunse, în abis gravitația iubirii învinge vidul.

Natura are un rol puternic, viața răzbate deasupra mormintelor, plantele își trag energiile din pământul marcat de existențe care au fost:

Vor înflori, curând,

din nou fără Ea,

salcâmii, platanii,

bujorii și crinii

vor înălța,

peste altarul înflorit al

țărânii,

înmiresmate litanii.

Drumul

descrie

albastre spirale

în câmpul cu

flori,

sălcii și plopi

sculptează pe zări, cât vezi

cu ochii,

verzi și

palizi fiori.

E din nou primăvară? (Elegiile de la Carani – 1, p. 17).

Întrebarea are un loc special în această stare, sparge zidurile invizibile.

Legăturile dintre suflete se susțin prin energie divină, gravitația este abrogată, moartea nu are putere când cele alese se întâlnesc sub misterul unor planuri diferite și, totuși, în aceeași paradigmă:

În orice loc şi clipă, eram trei:

Eu, El Shaddai şi amintirea Ei.

Triadă metafizică. Cel Sfânt

Ţinându-ne-ntre Ceruri şi Pământ. (Triada, p. 16).

Ultimul poem, Ioanitul, lămurește povestea, cavalerul s-a întors acasă, a prețuit codul onoarei, Împăratul a fost respectat ca stăpân, chiar dacă o rană îi taie inima de-a latul…

Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,

Frumos și pur, la fel ca la-nceput.

Nici urmă n-a rămas din lănci și scut.

Din strigătul de luptă – o grimasă. (Ioanitul, p. 41).

În rigoarea vechilor coduri, atent la detaliu și la întreg, poetul este un învingător, s-a purificat, frumusețea nu s-a stins…

La Carani, o zonă de atingeri și miracole istorice, natura a fost generoasă și a lăsat elegia să picure pe mâinile celor absenți și pe umerii celor prezenți. Loc de refugiu și regăsire, poetul a pășit desculț pe „pământul sfânt”…

Volumul se arcuiește sub taine profunde și semnificative pentru istoria lumii, a individului, a celui care duce bătălia corectă… Taina creației (Lilith/ Eva), taina morții și a vieții (mormintele înverzite în primăvară), taina cavalerului (moarte și onoare și iubire), taina biruinței (slujirea până la capăt), taina cantității echilibrate (triada)… Eugen Dorcescu se abate de la canonul aparținând vreunei religii, este liber prin poezia sa. Prezența lui El Shaddai îi permite să aibă acces la punctul de sprijin din univers, de acolo lumea se poate schimba. Iubirea îi dă toată lumina cunoașterii de sine și a restului de cosmos în care existăm. Eugen Dorcescu este un poet metafizic locuind în mintea creatorului său.

Tristețea, jalea, cântecul sub arcade gri sunt toate învinse de energiile care revin în primăvara timpurilor. Poetul nu refuză jalea, o acceptă până la punctul în care devine beatitudine.

Peisajul din planurile înalte se întrevede printre versurile care picură pe umerii îngerului:

Luna de jar și soarele de fier,

Ritmând, îi luminează Infinitul.

Mustesc de vid și zorii, și-asfințitul,

În vidul greu dintre pământ și cer. (Ioanitul, p. 41).   

Constantin Stancu