Cetăți și timpuri de sticlă opacă

Sarmizegetusa

Cetate cu nume de cetate,

mă pierd în istoriile tale multe

ca-ntr-o apă de râu repede de munte,

valurile îmi poartă umbra mai departe

spre alte lumi, cu alte nume.

Ziduri îngropate în pământ,

au crescut merii deasupra,

glasuri care strigă după armuri, cât mai multe armuri,

strălucesc în noapte aceste armuri,

luna se destramă în luciul lor,

păsări de noapte zboară pe deasupra capetelor noastre,

aur îngropat în râuri, sclipiri în pielea pietrelor de munte…

Iată semnul: lumea poate începe cu un munte,

poate sfârşi cu un munte,

cade peste memoria mea o pană de rândunică

din alt edict, poemul de sticlă se sparge în mii de bucăţi,

exilat în provincia unde s-a retras eremitul…

Bizanţ

Pe străzile din Bizanţ trece îngerul

cu lanţul său de aur,

dimineaţa, ca o fiinţă, vine în vârful picioarelor,

înfloresc pomii când îi atinge.

Cineva inventează culorile ca pe soldaţi

în armurile sunetului.

Îngerul complică mereu lucrurile în Bizanţ,

argintul intră-n clopotele mari sub care

se odihneşte cerul ca un animal marin.

Intri în visul fecioarei ca-ntr-o catedrală,

mintea ţi se face imperiu.

În Bizanţ îngerul atinge coroana de oţel

a împăratului şi ea înfloreşte pe fruntea lui,

nu-i o minune, e doar transformarea

întunericului în substanţă.

O dâră de sânge curge pe vitralii nedefinite, mişcătoare,

incomodă dâră de sânge ca o funie sonoră.

În Bizanţ unii văd o corabie eşuată

pe acoperişul catedralei,

cu prora înfiptă-n aureolele sfinţilor de sticlă,

legănându-se în liniştea lunii de april,

în labirintul miresmei florii de liliac... 

C Stancu