vineri, 5 aprilie 2019

Geo Galetaru, LINIA DE SOSIRE... „Dramatică stare în poemul Scrisori neexpediate, se simte tensiune vieţii şi a morţii, a faptului că sunt lucruri neterminate care rămân nespuse, cineva umblă cu un chibrit prins în mână şi dă foc pereţilor, copacilor, păsărilor, un final riguros”


Linia de sosire


Ajuns la linia de sosire a poemelor sale, Geo Galetaru, harnic, atent şi bucuros, ne propune volumul de versuri intitulat chiar Linia de sosire*,apărut la Editura TIM, Reşiţa, 2016. Cartea a fost premiată la ediţia 2016 a Concursului Naţional de Poezie „Eminescu la Oraviţa”, organizat sub patronajul Primăriei Oraviţa. Totodată se înscrie în proiectul „Imperial Burgtheater Oraviţa” 1817-2017, 200 de ani de la inaugurarea primului edificiu teatral din cultura română, colecţie îngrijită de Gheorghe Jurma. 

Geo Galetaru este un poet matur, cu un stil propriu, inconfundabil în literatura română, cu volume solide şi un om implicat în viaţa literară prin revista „Sintagme literare” şi alte proiecte culturale organizate în localitatea Dudeştii Noi, jud. Timiş. Este un luptător, un om plin de căldură şi generos. Aceste calităţi sunt mai rar etalate în lumea culturală actuală unde predomină interesele de marketing literar în dauna calităţii actului de cultură.
Volumul este interesant, linia poetică de ţinută, poemele rezistă în faţa timpului prin limbaj, teme, idei, prin curajul de a vedea suprafaţa ascunsă a fenomenelor, prin „democraţia” metaforei...
Cartea este consolidată pe mai multe paliere:
I.              Tehnica umbrei
II.            Linia de sosire
III.          Ceea ce se numeşte altfel
IV.          Scrisori neexpediate
Titlurile sunt semnificative şi devoalează lumea poetului, daimonul care-l însoţeşte, capacitatea de evaluare a vieţii, puterea de a vedea dincolo de aparenţe, relaţiile cu oameni şi fapte care continuă de „cealaltă parte a zidului”...
Temele poetului sunt serioase, fapte şi lucruri aparent simple intră în sfera poemului, în viaţa acestuia. Anotimpuri în oraş, cuvintele care au rămas, tehnica umbrei, desigur, vântul ca un trup, semne în viaţa reală, distanţa trufaşă, capriciile care dinamizează timpul, piticul verde, ar fi o lumină în toate...  
Geo Galetaru este onest cu poezia sa, cu cititorii, vede o altă lumină, detalii exasperante, un triumf al memoriei (!). Nu refuză momentele dificile, ploaia neagră, acceptă că ochiul călătoreşte, că obiectele vorbesc, că există arenele frigului (!)... Are ceva de spus, ceva de transmis, sunt epistole care au rămas neexpediate, parabole, mituri, desene fragile şi tablouri rezistente în acidul epocii.
Linia de sosire este un poem în care viaţa este o cursă lungă, unul aleargă, dar mai este cineva care va ajunge înaintea omului, cineva discret, rămâne decizia de a alege între „mine şi mine”, un alter-ego mereu pregătit să ajungă primul...

Ar trebui să mă sincronizez şi eu cu cineva,
Cu ceva.
Să trec în vârful picioarelor prin faţa bătrânilor cu
monoclu.
Să evit dizgraţia celor predispuşi la sinucidere.
Mai am un veac de trăit şi încă nu ştiu
Unde începe teroarea bunului simţ
Şi unde sfârşeşte ridicolul mersului pe sârmă (Linia de sosire, p. 32).
  
Dramatică stare în poemul Scrisori neexpediate, se simte tensiune vieţii şi a morţii, a faptului că sunt lucruri neterminate care rămân nespuse, cineva umblă cu un chibrit prins în mână şi dă foc pereţilor, copacilor, păsărilor, un final riguros. În casa cu ferestre albastre există „viaţa cade în genunchi şi priveşte pe gaura cheii” (p. 93), poetul declară că doreşte să ajungă la capătul scrisorii. Omul este scris şi scrie pe coaja timpului, are ceva de spus esenţial, dar vine cineva cu un chibrit aprins în mână...
Misterul este bine prins în versuri:

Un gest salvează lumina
Când mâinile învaţă
Să tacă

Un anotimp al
Memoriei victorioase

Fratele meu
Învaţă din mers
Tehnica umbrei (Tehnica umbrei, p. 14).

Poetul ne îndeamnă să acceptăm „Mersul pe cioburi cu faţa spre steaua polară” (p. 65), o ştiinţă a speranţei, a energiilor spirituale menite să ne transporte în alt timp, în altă epocă, depăşind greutăţile. O idee pentru liceeni fără complexe care joacă altceva...
În pădurea de versuri, imagini, metafore şi acuarele, Geo Galetaru ne oferă un banchet de viziuni: Lacrima unui fluture clatină imperii şi singurătăţi (p. 33); În cer poveştile au ochii închişi (p. 36); ...viaţa are peşteri frumoase (p. 45); De departe soseşte îmblânzitorul de voci (p. 51); Şi ce costă speranţa cu care privim/ peste umărul vecinului decapitat? (p. 64); în rana oglinzii în utopia forfotitoare (p. 81); supravieţuirea noastră depinde/ de cuvinte de pământul aşternut/ peste ele (p.91) etc.
Poetul a renunţat la semnele grafiei clasice, acceptând ritualul postmodern din solidaritate cu poeţii care aşteptă scrisori de la cineva. Mesajul său este bine articulat, are ştiinţa vieţii care biruie timpurile precare. Discret, are curajul de a-şi asuma o poeziei curată, bazată pe onestitate şi pe experienţa vieţii trăite cu bucurie în mijlocul tragediilor. Cititorul va avea surpriza de descoperi o poezie valabilă, bine ancorată în viaţa trăită.
Linia de sosire demonstrează că există o dimensiune în care eu-ul va fi biruitor prin puterea de a trece dincolo de zid... Unele idei se repetă, forţat de rigoarea stilului său, poetul notează mereu că există cineva, un mister bine armonizat cu mersul pe sârmă, cu banalul de fiecare zi care consolidează marile drame, marile mituri...
Ionel Bota în postfaţă notează: „Poetul îmbracă în fiecare zi mantia de catifea rasată a autorului care-şi respectă vocaţia, care are un program al său, care asumă tot ceea ce magiile propriilor risipiri oferă dinamicilor culturii...” (Măşti, caligrafii, parabole, p. 94).
Geo Galetarul afirmă că în viaţa reală nu e niciodată aşa, ajungi să le ştii pe toate, chiar şi mersul pe sârmă, există un dulap pentru idoli şi păsări... În viaţa reală e un hoţ de bijuterii, intră în casă şi se aşează la pian... (În viaţa reală, p. 80).

Constantin Stancu


* Geo Galetaru, Linia de sosire, versuri, Reşiţa: Editura Tim, 2016
     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu