sâmbătă, 27 aprilie 2019

Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian: Învierea Domnului ca temei existenţial. „Marile teme existenţialiste: filosofia ca mod de viaţă, libertate şi responsabilitate, autenticitate şi absurd, sens, decizie şi situaţie, pentru a enumera câteva, dezbătute de filosofi moderni celebri precum Kierkegaard, Nietzsche, Heidegger, Simone de Beauvoir, Sartre, Camus, Dostoevski şâ.a., sunt toate succint, practic şi explicit cuprinse în învăţătura Domnului Hristos”


Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian

Învierea Domnului ca temei existenţial

Unde îţi este, moarte, boldul?
Unde îţi este, iadule, biruinţa?

Sf. Ioan Gură de Aur (Utrenia Învierii)

Între toţi filosofii existenţialişti, vechi şi noi, Iisus Mântuitorul a fost cel mai important. El vine după antici şi odată cu ei, şi premerge pe moderni. Marile teme existenţialiste: filosofia ca mod de viaţă, libertate şi responsabilitate, autenticitate şi absurd, sens, decizie şi situaţie, pentru a enumera câteva, dezbătute de filosofi moderni celebri precum Kierkegaard, Nietzsche, Heidegger, Simone de Beauvoir, Sartre, Camus, Dostoevski ş.a., sunt toate succint, practic şi explicit cuprinse în învăţătura Domnului Hristos.
Una dintre învăţăturile fundamentale predicatede Iisus, şi care, vrând, nevrând, mai mult sau mai puţin direct îi va face pe ceilalţi filosofi să graviteze în jurul Mântuitorului, uneori nu în mod deplin conştientizat, este aceea despre Învierea din morţi, învăţătură care schimbă radical înţelegerea despre lume şi viaţă, care cere în mod imperativ un anumit fel de a fi cu aplicaţii şi implicaţii profunde şi decisive atât în viaţa interioară a persoanei, cât şi în viaţa sa exterioară.

Vorbind despre existenţialism şi existenţă, volens nolens mergem şi înspre o discuţie despre esenţă. Fără a intra în amănunte, s-ar putea pune aici următoarea întrebare: Care este esenţa existenţei umane? Unii vor răspunde precum Descartes: cogito, ergo sum (gândesc, deci exist). Acest răspuns însă nu este în deplină concordanţă cu ceea ce relevă Iisus despre esenţa şi sensul vieţii. Kierkegaard ar spune-o mai bine decât Descartes,  punând accentul pe credinţă(credo, ergo sum), iar Dostoevskişi mai bine, punând accentul pe iubire (amo, ergo sum), câtă vreme omul este chip al lui Dumnezeu care este iubire (I Ioan 4, 8). Deci, cum ne asigură Sf. Ioan Teologul, rămânând în iubirea lui Dumnezeu (adică practicând iertarea şi mila faţă de aproapele, iertarea fiind, de fapt, o formă a milei) rămânem în Dumnezeu adică în comuniune deplină cu Făcătorul tuturor lucrurilor, izvorul vieţii şi al nemuririi, făcut cunoscut nouă în Iisus Hristos Cel care ne-a garantat că prin credinţa în El, chiar dacă vom muri, vom fi vii (Ioan 11, 25), El numindu-se pe Sine ca fiind Învierea şi Viaţa.
Cum îi este însă caracteristic, Iisus îşi validează învăţătura Sa prin fapte. Deci vorbind despre Înviere, Iisus se arată pe Sine Domn, Stăpân asupra vieţii şi morţii înviind pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, pe Lazar, prietenul Său, şi El Însuşi, înviind a treia zi din morţi. Deci Învierea Sa, în principal, ne obligă să realizăm că are rost şi merită efortul să ţintim spre asemănarea cu Dumnezeu (dobândirea sfinţeniei şi a nemuririi, sau, altfel spus, a nemuririi printr-o viaţă curată, sfântă) intrând în taina iubirii şi aplicând-o la viaţa noastră de zi cu zi cu tot ce implică ea (iertare, milă, etc.,atitudini caracteristice lui Dumnezeu în primul rând, de unde şi nevoia de urmarea modelului divin).
Învierea lui Hristos ne aminteşte pentru ce l-a făcut Dumnezeu pe om, care este scopul creaţiei şi ţelul ultim al vieţii, şi anume, transfigurarea universului şi îndumnezeirea omului. Despre aceasta din urmă elaborează Sf. Atanasie cel Mare când justifică întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”. Procesul îndumnezeirii începe încă de aici prin grija specială a noastră faţă de suflet, potrivit învăţăturii Mântuitorului, cu irevocabile consecinţe pentru viaţaveşnică.
Despre existenţa sufletului după moarte au vorbit şi anticii. Chiar superba exclamaţie alui Horaţiu, non omnis moriar (nu se moare de tot) este extraordinară în acest sens. Totuşi, una este să ai intuiţia că după despărţirea de trup sufletul îşi continuă existenţa în veşnicie şi alta este să vorbeşti clar şi concret despre Înviere, despre învierea trupurilor, cum a făcut şi a demonstrat Iisus.
Cu alte cuvinte, intuiţiile anticilor despre existenţa sufletului după moarte au reprezentat o pregătire aperceptivă pentru învăţătura lui Iisus despre Înviere, învăţătură prin care El se defineşte pe Sine Însuşi, cum spuneam, atunci când declară: „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25), declaraţie care este în consens cu alte definiţii fundamentale, sau mărturisiri despre Sine, poate pe cât de ciudate pentru auditorii Săi nepregătiţi pentru astfel de revelaţii, pe atât de important de reţinut, interpretat şi aplicat: „Nimeni nu s-a suit în cer decât numai Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului care este în cer” (Ioan 3, 13); „Eu sunt pâinea vieţii” (Ioan 6, 35); apa cea vie (Ioan 4, 14); „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12), şi multe altele asemănătoare, mărturisiri, afirmaţii, declaraţii pe care niciun om, cât de celebru ar fi fost în timpul său nu le-a făcut nici înainte de Iisus, nici după El.
Toate aceste mărturisiri despre Sine, extrem de curajoase erau în totală consonanţă cu faptele Sale nu mai puţin şocante, dar prin care Iisus dovedea lumii că este Fiul lui Dumnezeu, că este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, că deci, prin El, omul are capacitatea de a se îndumnezei, dar pus în el de Dumnezeu la creaţie (homo capax infiniti) şi că în aceasta constă demnitatea cea mai înaltă care îl face pe om să fie o faptură singulară în întregul univers ce i s-a dat pentru a-l cunoaşte, înţelege şi administra.
Iată de ce Învierea Domnului deschide o unică perspectivă pentru înţelegerea de către om a propriei lui existenţe, persoane, situaţii, sens, cu implicaţiile aferente legate de libertate şi responsabilitate, discernământ şi decizie în viaţa de zi cu zi, dar cu prelungire în eternitate.

Aşadar Învierea lui Histos devine temeiul nostru statornic de a trăi altfel viaţa noastră aici, cu bucuria plenară a anticipării zilei celei neînserate din Împărăţia Cerurilor spre care înaintăm alături de Iisus cel înviat, mărturisind şi cântând:

Hristos a înviat din morţi
Cu moarte pe moarte călcând
Şi celor din morminte
Viaţă dăruindu-le.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu