Sub cerul Genezei... O călătorie cu Eugen Dorcescu spre primele zile... „Modest și împăcat cu sine, poetul acceptă starea cu un realism consolidat prin suferință. Revelația particulară modelează mintea omului. Creația se arcuiește în natură, în vis, în moarte, în dragoste, în ritualul din biserică, în oamenii care sunt trimiși spre alți oameni, prin ploaia grea și densă care trimite la potop. Natura oglindește prezența divină, Eugen Dorcescu descrie cu atenție miracolul din aceasta, prin frumusețe, prin puritate, prin claritate…”

Sub un tavan de fulgere…

(Eugen Dorcescu, Sub cerul Genezei, poeme, 115 pagini,

Timișoara: Editura Mirton, 2017)

„Poemele reunite în antologia Sub cerul Genezei au forţa şi măreţia unor psalmi, strecuraţi de Poet în volumele publicate înainte de 1989, distribuiţi apoi, în număr mai mare, în poziţii-cheie, în volumele apărute după Revoluţie, în epoca în care Eugen Dorcescu şi-a scris cărţile «Paradisului său lăuntric».

Aceste poezii se pun reciproc în relief şi oglindesc, laolaltă, un parcurs de excepţie, acoperind patru decenii de viaţă şi de creaţie, în spiritul valorilor creştine” (Mirela-Ioana Borchin, Notă asupra ediției, p. 8).

Am citat din nota asupra antologiei de versuri aparținând lui Eugen Dorcescu, semnată de Mirela-Ioana Borchin ca sinteză a volumului de versuri prezent. Intitulată profund și exact, Sub cerul Genezei, antologia reunește, poate, cele mai bune poeme selectate din opera poetului, o radiografie în mișcare a lumii în care s-a zbătut, a suferit, s-a bucurat și a înviat autorul. 

Versurile s-au decantat, curg cu rigoare și respect spre cititor, inspirația poetică se descoperă ca una care depășește starea celui care scrie sub presiunea destinului său. Avem în față o revelație personală literară bazată pe revelația generală dată omului în Scriptură.

Eugen Dorcescu ne invită în primele zile ale creației, într-un Rai neatins de lume și păcat, sub cerul de început, unic, picurat din Mâinile Divine. O priveliște neobișnuită, peisajul este unul spiritual, poetul vede și el cu ochi spirituali o lume dinamică, în expansiune spre un alt pământ și un alt cer.

Omul s-a înstrăinat de raiul dintâi, pământul a fost afectat de păcat, moarte, pământul a devenit, brusc, o colivie, a devenit prea îngust. Omul este obligat să simtă pe piele proprie căderea…

În neîncăpătoarea colivie a lumii,

învrăjbiţi, ne-nghesuim.

Căci nu suntém ce-ar trebui să fim

Şi lumea nu-i ce-ar trebui să fie.

Modelu-nfăţişat de Marea Carte

Ne e tot mai abstract şi mai străin.

Fiinţe purtătoare de venin,

Murim încet şi reproducem moarte (În neîncăpătoarea colivie..., p. 19).

Antologia este mai mult decât poezia ființei, este cartea unei relații speciale, omul având, la început, un destin unic, dar pierzând gravitația Edenului, a rămas sub puterea lui Dumnezeu, gol și descoperit, sub haloul morții fizice. Această relație se materializează literar prin relativitate: este/ nu este; poate/ nu poate; se arată/ nu se arată etc. Relativitatea se pliază peste ființa omului, certitudinea este la Creator.

Yah Elohim le rânduieşte toate,

El ştie până când şi până unde.

Degeaba-ntrebi: răspunde, nu răspunde.

Degeaba speri: ţi-arată, nu ţi-arată…

O, Domnul meu, de s-ar sfârşi odată! (O, Domnul meu!…, p. 21).

Modest și împăcat cu sine, poetul acceptă starea cu un realism consolidat prin suferință. Revelația particulară modelează mintea omului. Creația se arcuiește în natură, în vis, în moarte, în dragoste, în ritualul din biserică, în oamenii care sunt trimiși spre alți oameni, prin ploaia grea și densă care trimite la potop. Natura oglindește prezența divină, Eugen Dorcescu descrie cu atenție miracolul din aceasta, prin frumusețe, prin puritate, prin claritate…

Dumnezeu se relevă în univers, motivele biblice sunt asimilate în poezie, lumina are ceva tainic, ascunde mesajul fundamental pentru om, miracolul. Paradoxul se deschide în miracol, poetul nu redă valorile teologice fundamentale, pleacă de la ele, iată, le forjează în noi forme, fără a pierde esența. 

Se întoarce

la acel întuneric profund,

absolut,

la acel întuneric perfect,

care-i însăşi lumina (Aici punem punct…, p. 24).

Omul și-a ars destinul, s-a prefăcut în om de cenușă, o luptă teribilă se dă între spirit și carne/ trup, o bătălie a universului.

În sufletu-mi nocturn şi luminos,

Eu însumi stau în stratul său de jos,

Pe când tot eu aş vrea să fiu, dar nu-s,

În străvezimea lumilor de sus.

Nu-s nici la mijloc. Nu sunt nicăieri.

Sunt un şirag de zboruri şi căderi,

O dâră sângerie în abis,

Scris şi nescris pe-al Duhului zapis.

Amestec sunt de bine şi de rău,

Desprins şi nedesprins de chipul Tău (În sufletu-mi nocturn şi luminos…,p. 39).

Stihiile care ating pământul și omul de pământ sunt un semn al puterii lui Dumnezeu, acesta intervine în istorie cu hotărâre și decisiv. Intervenția este una necesară, ea atrage ulterior binecuvântarea, răul este înfrânt de binele absolut. Puterea se exprimă prin Degetul lui Dumnezeu, realitate cruntă, o frântură din tavanul Capelei Divine, pictată sub inspirație de Michelangelo…

Aici e spărtura prin care

Providenţa inundă istoria,

aici, unde sângele pătează pavaje şi

ziduri, înroşeşte memoria.

Aici, unde sufletul contemplă

cu spaimă tavanul de fulgere,

ca pe-o dorită, teribilă, mântuitoare

mirungere (Degetul lui Dumnezeu…, p 32).

Eugen Dorcescu preferă să folosească Numele lui Dumnezeu în poeme așa cum apare în textul sacru inițial, în limba ebraică veche, semn că traducerea este și ea o neputință umană. Pentru inițiați, cei care studiază atent mesajul divin, fără a interveni la baza lui, numele au o importanță capitală, este numele absolut care nu poate fi blamat.

Bezna-i însăşi lumina

întoarsă spre sine,

concentrată-n tăria strălucirii

depline (Hallelu Yah, p.48).

Pentru că omul a fost creat după chipul și asemănarea Creatorului, atât îi rămâne, o dimensiune spirituală, trupul este pământ, trecător și neputincios. Acestea două, însă, țin specia umană la nivelul de sus, amprenta divină se poate percepe, dovedind existența lui Dumnezeu în eternitate. Două paralele care se întâlnesc doar în Dumnezeu…

Acestea două-s tot ce omul are

în timpul şi în spaţiul infinit.

Atâta numai: chip şi-asemănare (Chipul, p. 53).

Eternitatea este definită exact, Dumnezeu este Lumină și aceasta devine substanță a eternității, expresia este preluată din crezul creștin. În modul acesta, poetul, prin puține cuvinte, acoperă ani de căutări filozofice și teologice. Prezența divină este și un abis de lumină…

Lumina –

substanţă

a eternităţii (Sub cerul genezei, p. 66).

Eugen Dorcescu abordează tema morții din perspectiva eternității, moartea mamei, moartea femeii iubite, bolnavul care suferă, atins de gheara rece a morții, nimic nu este refuzat. În fiecare țipăt declanșat de durere este un cui…unul căzut de la cruce…Absența se dovedește a fi prezență de primă mărime, una teribilă, greu de evitat. Dumnezeu aplică pedeapsa, el iartă, se face un salt…Există o destinație: Ierusalimul ceresc…Bătrânul simte că sufletul său este prins în trup, împotmolit în carne, un suflet aflat în exil…

Ne-existând, nu poate să se-ascundă.

Ne-existând, nu-şi neagă evidenţa.

Egale-i sunt teroarea şi clemenţa…

Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă,

Mai greu de îndurat decât prezenţa (Absența, p. 87).

Antologia este mult mai complexă, în notele de început Mirela-Ioana Borchin, redactor de carte, bună cunoscătoare a poeziei lui Dorcescu, explică o parte din valoarea acesteia. Antologia pune în lumină și temele principale ale operei: avatarul, relația cu marile religii, libertatea omului și libertatea poetului, arhi-amintirea, problema degradării umane și rezistența spiritului în fața căderii abrupte, frumusețea naturii în contrast cu ruina societății, cavalerul, arheul etc. Limbajul poeziei de față este unul deosebit, bazat pe rigoarea prezentării revelației personale, pe simplitate și profunzime. Cuvintele originale care au fixat lumea în cadrul istoriei sunt păstrate intacte, ca respect suprem pentru actul creației. Este și o dovadă a faptului că revelația este rigoare în stare pură. Orizontul spiritual al poeziei vine din atingerile cu textele Bibliei, din mesajul altor texte sacre, din cărțile fundamentale ale umanității. Biblia, pentru Eugen Dorcescu și pentru cei care înțeleg, nu este o carte religioasă, este una a adevărului, una a vieții și morții, a efemerului și a eternității. Toate în echilibru ținute de Iisus, ca punct fix în univers. Poetul are respect pentru ritualul religios, pentru tainele din biserică, însă el rămâne credincios relației sale cu Dumnezeu, așa cum am arătat mai sus.

Despre opera poetului au scris mulți prieteni, istorici literari, critici, pasionați de literatură, iubitori de frumos, atenți la sensul valorilor în vremurile din urmă. Toți au subliniat părțile tari ale creației sale, acestea fiind și părțile fragile, omul superficial nu va putea înțelege sensul istoriei.

Atenționarea poetului este una teribilă și liberatorie: „Ne revedem după Apocalipsă”. De remarcat punctul de la final, și nu semnul exclamării…

 Lupta poetului cu sinele, cu destinul dur și cu suferințele pe care le-a îndurat, convertite în poeme, sunt fixate în poezia penultimă, Ioanitul, cavalerul se întoarce acasă, sub cerul originar. Poetul, ajuns pe prag, simte prezența divină prin realitatea curentă, continuă. Durerea și suferința sunt anulate de întoarcerea acasă. Contrariile se ating și nasc bucuria…

Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,

Frumos și pur, la fel ca la-nceput.

Nici urmă n-a rămas din lănci și scut.

Din strigătul de luptă – o grimasă (Ioanitul, p.109).

Constantin Stancu

Zona de trecere... „Sunt câteva elemente care însoţesc zona de trecere, moartea este presată de cuvintele nespuse: crinul, sufletul, prinţul, luna, cântăreţi orbi, coline, cerul, inima, floarea soarelui, depozitul de dinamită, nebunul, pâlcul de zăpadă, decembrie, ultimul timp”

ZONA DE TRECERE

Un titlu surprinzător: Tratat despre morţi. O cartea scrisă de Valeriu Bârgău, apărută la Editura Călăuza v.b – Deva, 2008, o carte aparent tristă, dar provocatoare.

O carte grea de cuvintele de plumb. O carte de trecere de aici, dincolo, la limita raţiunii afectate de puterea sângelui care migrează. Autorul, poet aflat aproape de moarte, privind cu organul acela special la moarte, legat de ultimele limite ale vieţii, sperând că va rămâne aici, dornic să cunoască ca om imposibilul: ce este acolo, fiind aici …

Cartea apărut datorită soţiei, Mariana Pândaru - Bârgău care continuă, în limitele accesibile munca începută de poetul, editorul, jurnalistul şi cetăţeanul Valeriu Bârgău. Înainte de a trece în viaţa specială de dincolo de moarte, pe patul de spital, în intimitatea gri a zonei de trecere, autorul a notat, sub presiunea iminentă a morţii, sub greutatea de plumb a trupului şi sub imponderabilitatea sufletului, peisajul imediat, fulgerele interioare ale conştiinţei, speranţa care luminează carnea, nimicul de aici de care te agăţi, cuvintele care au un sens special, memoria de fosfor.

Volumul de versuri are mai multe interioare gri: TRATAT DESPRE MORŢI, OBRAZUL TRAS , NOII PSALMI , INFARCT şi începe cu o introducere semnată de Liviu Ioan Stoiciu, poet şi el, marcat de eveniment, sub semnul „în acord cu legile firii”, moartea care nu poate fi evitată.

Poezia de aici începe cu imaginea crinului şi sfârşeşte cu trădarea lui Iuda. Începe cu depozitele mari din întuneric şi sfârşeşte cu imaginea unui cosmos plat, marcat de căderea în gol a trădătorului. Trupul trădează omul, atât cele de sus cât şi cele de jos se tulbură. Autorul simte că Dumnezeu plânge: îşi plânge creaţia.

Poezia aceasta se vrea un tratat, este atinsă de căderea chipului, rezistă prin cântecul frigului, apoi căderea în moarte şi priveliştea accidentului interior, mărturia în faţa cerului.

Sunt câteva elemente care însoţesc zona de trecere, moartea este presată de cuvintele nespuse: crinul, sufletul, prinţul, luna, cântăreţi orbi, coline, cerul, inima, floarea soarelui, depozitul de dinamită, nebunul, pâlcul de zăpadă, decembrie, ultimul timp. De fapt toate aceste elemente vin din amintirea distorsionată de instinctul morţii la om, sunt elemente reale din viaţa petrecută, dar filmul se reia potenţat de sensibilitatea fiinţei interioare şi de frica adâncă ce străbate inima celui care ştie că a intrat pe fâşia de hotar. Elementele reale sunt elemente de sprijin pentru elementele gri de dincolo, ceva care prevesteşte imaginea trecerii, dar şi dorul după această viaţă. Dorul e marcat de alte elemente mai adânci: sângele, apa rece, dialogul, cântecul, floarea de prun, Eminescu, brusc, minunea, o limbă străină.

Obsesia ruperii. Trădarea trupului limitat.

„Floarea-Sorelui tăiată în borcanul/de cafea Brasero/polenul i se împrăştie fără noimă/pe duşumea/Peisajul e în afara naturii/Şi a bunului Dumnezeu” sau

„În înaltul cerului/un poet bătrân/îşi ascute creionul/cu o sabie de Toledo”. Oboseala artistului aflat la limită, puterea care i s-a dat şi care se duce, întoarcerea spiritului în locul original. Primul ciclu al tratatului despre morţi se încheie cu decembrie, sfârşit de timp cu un fel de crucifix ce atârnă sub chipul poetului …  Religia personalizată ce marchează trecerea.

În ciclul obrazul tras, imaginea chipului ce trecere din aceste dimensiuni: orice suflet vine din cosmos, ecourile epocii cad, pasăre cântă pe strada mare şi plouă cu stele pe omul singur, iar vinerea morţii ajung mai repede în cer …e pierderea acestui chip la care ţinem aşa de mult, care ne individualizează şi ne reaminteşte că am fost creaţi după un model superior ce se destramă brusc.

„Ce mică e lumea/Din căruciorul ce duce la reanimare!”

 „În pat cu Diavolul/transpirat/plâng/şi aştept să deschidă uşa/petardele de Crăciun”.

Evident că zgomotul lumii trebuie să fie puternic pentru a da sens trecerii şi frânturii de viaţă care mai palpită într-o zonă limitată a destinului, e o stare de veghe cu sânge, aparate, seruri, asistenta în halat alb care se minunează că personajul cu obrazul tras mai trăieşte. Şi mai trăieşte, înregistrează imagini, gesturi, e copleşit de simboluri, de cuvinte care ating firul cu plumb al destinului …

Da, viaţa e o minune!

În ciclul noii psalmi e un imn discret ce reia tema elementelor de siguranţă: salvarea sufletului prin credinţă, nu prin vedere: „În Nazaret/există o trecere/dintre cuvântul fără trup/şi cuvântul cu trup //În Nazaret/măslinii au inimă… ”, sau această imagine care potenţează lucrarea lui Dumnezeu în viaţa omului: „Patru stele/se arată/deasupra oceanului//Patru ucenici duc vestea/Patru femei/ duc în pântece pe Iacov”. Evident, amintirea spiritului pur din mesajul celor patru Evanghelii rămase pentru oameni ca mesaj venind de la Dumnezeu.

Obsesia neputinţei omului în faţa morţii e redată prin poemele Infarct: „Explozia a avut loc/Deasupra hambarului cu îngeri”.

Sunt elemente care prezintă slăbiciunea fiinţei de pământ: omul devine mai uşor, omul se evaporă, moartea râde şi se bucură, veştile vin ca obuzele, pădurea de azbest, mirosul are dinţi, în faţa lui Dumnezeu se adună lighioanele care beau sângele celui afectat, iar în faţa stelei vine noaptea galbenă: moartea.

„Inima mea care nu se opreşte/se zbate ca o vită sălbatică în frig”.

De remarcat grafia versurilor, uneori lipseşte un punct, nu toate versurile încep cu literă mare, e un haos în modul în care curg cuvintele care se strigă unele pe altele şi se alungă în acelaşi timp sub ochii medicului, ori asistentei, cu aparate care descentrează lumea, o deformează, echilibrul se rupe, e o parte sângele care curge prin trup, o altă parte sângele care curge în lumea din afara fiinţei, o memorie plată la un cosmos plat.

Dar în faţa cerului cad imagini cu sânge şi inimi „rupte de la ieslea unde au stat legate”. Evident, elementele care vin din creştinism în fiinţa descentrată, sunt cele care mai susţin căderea omului în preistorie, în moarte … Apoi trupul ca un cântec, trădează: lumânarea se stinge, tratatul are concluziile sale, universul îşi pierde dimensiunile, devine plat, ca într-un desen de copii care nu au deprins logica vieţuirii, întoarcerea la lumea din două dimensiuni, apoi o dimensiune, apoi cântecul fără dimensiuni, curge ca sângele fără de trup.

E o carte tristă, dar de moarte nu scăpăm, e ultima experienţă, uneori spusă, alteori dusă, alteori plânsă, alteori scrisă …

Acest volum de versuri este unic în literatura română, soţia scriitorului a depus efortul de a recupera poemele de fosfor pentru a salva de la uitare experienţa morţii la artist, dar e unică şi pentru că fiecare moare în felul său, până şi ultimul gest are culoarea lui, irepetabila culoare, dar e un mesaj pentru fiinţa insului înainte de a vedea faţa netimpului.

Singurul element de optimism este apa lucioasă a vremii …

”Pe colina de lângă biserică/un nor se caţără în iulie/până la Sfântul Ilie”.

Constantin Stancu

Despre Eminescu... O temă actuală... „Când aprofundează temele, Gligor Haşa arată că în opera lui Mihai Eminescu se profilează clar conceptele de dor, jale, tristeţe, cântecul omului în faţa problemelor fundamentale ale vieţii, la intersecţia iubirii cu moartea, tensiunea unei vieţi care se vrea profundă şi luminoasă. De remarcat accentul pus pe concept, adică pe sistemul şi viziunea asupra universului în care se mişcă omul, indicând spre moartea ca dor la Eminescu”

UN DOR DIN ALTE LUMI

MUNTELE FĂRĂ POTECI este o carte de studii şi eseuri dedicate lui Mihai Eminescu de scriitorul Gligor Haşa, publicată chiar la Editura Gligor Haşa în anul 2009 şi este la cea de a doua ediţie revizuită şi adăugită.

Tema Eminescu este o temă complexă, dar abordată din diferite unghiuri de scriitori, de critici, de amatori sau de cei cu ochi la inimă, ori ignoranţi. Opera marelui poet român ori viaţa sa sunt argumente decisive pentru literatura română, pentru cititorul avizat, pentru iubitorul de romanţe, pentru iubitorul de povestiri de dragoste. Probabil că se va mai scrie despre Eminescu, ori nu s-a scris destul, încă. 

Gligor Haşa abordează tema cu multă dragoste, în stil clasic, într-o limbă didactică marcată de culoarea verbului la scriitorul român când se apleacă asupra miracolului din poeziile clasice ale lui Eminescu. Autorul doreşte să transmită un mesaj exact despre opera poetul naţional, titlul MUNTELE FĂRĂ POTECI este un titlu care exprimă locul acestuia în literatură, să arate înălţimea spirituală a celui care a focalizat sufletul românesc în poezie sau proză, în articolele de presă, în legende ori povestiri, în mituri ori lecţii pentru elevii aflaţi în căutarea identităţii. Autorul este conştient că Eminescu a pus cel mai bine în lumină sufletul românesc în raport cu universalul şi cu speranţele noastre, dând culoare specifică spaţiului mioritic, ori timpului iubirii fără de soţ, că opera marelui poet acoperă acest spaţiu de la Nistru la Tisa şi că este matricea, locul de testare a oamenilor de cultură şi a celorlalţi. Din această iluminare personală şi din perspectiva experienţei sale Gligor Haşa a transmis cititorului mesajul corect, poate cu o nuanţă de exaltare specifică când se intră în peisajul cultural Eminescu cu sufletul. Culoarea patriotică şi mesajul acesta se doreşte să consolideze spiritul românilor afectaţi de criza morală prin care trec şi chiar criza de identitate în aceşti ani, cartea fiind un răspuns care pune pe tapet resursele noastre viabile, de multe ori nefolosite.

Scrierea mai pune o tuşă de culoare pe geniul şi genialitatea poetului şi ne indică spaţiul din istoria naţională acoperit de acesta, marcând ideea naţională la Eminescu. Apoi cronicile, articolele şi eseurile se referă la mediul în care a vieţuit poetul naţional, la confraţi şi înaintaşi aşa cum apar în cele scrise de poet cât şi contribuţiile sale în acele vremuri de tensiune între românii aflaţi la trecerea   dintr-o perioadă istorică în alta, afectaţi de valul cultural care venea din toate părţile Europei. Dar Eminescu a revenit la matcă, la cultul făcătorilor de ţară, la voievozii marcanţi ai neamului, la mitul dacic şi la Dochia.

Când aprofundează temele, Gligor Haşa arată că în opera lui Mihai Eminescu se profilează clar conceptele de dor, jale, tristeţe, cântecul omului în faţa problemelor fundamentale ale vieţii, la intersecţia iubirii cu moartea, tensiunea unei vieţi care se vrea profundă şi luminoasă. De remarcat accentul pus pe concept, adică pe sistemul şi viziunea asupra universului în care se mişcă omul, indicând spre moartea ca dor la Eminescu.

Autorul se apleacă asupra unor teme şi idei emblemă, muntele în poezia eminesciană, ori motivul fecioarei, trimiţând spre puritate şi echilibrul în viaţă, viaţa ca dar, ca expresie a  mişcării universului în spaţiul infinit dar şi în cel al gândului, a visării, a viziunii pure. Codrul este văzut de autor ca o temă importantă la poetul echinoxial, apoi paralelele dintre Eminescu şi Ion Budai-Deleanu, ori Lucian Blaga.

Gligor Haşa coboară brusc în realitatea imediată subliniind versurile sublime pe care le-a reţinut ca stare şi canon, ca trecerea timpului prin fiinţa poetului, a cititorului, a lumii, cu accente pe marile motive mitice la Eminescu, finalizând călătoria literară în nemurire.

Toată această paletă de gânduri despre poetul românilor s-a finalizat în cartea aceasta în care cititorul este invitat pe munte direct, fără intermediari, fără poteci, fără ecouri străine.

Delia Alic scrie prefaţa cărţii, reţine aceste studii ale autorului subliniind următoarele: „Mărturisim că ne-a fost aleasă plăcere lecturarea şi relecturarea florilegiului de versuri sublime şi nu mai puţin dicţionarul de motive mitice, capitole care, decupate şi expuse în ţinută artistică, ar onora bibliotecile şi sălile de lectură cu mici antologii „de suflet”, cum spunea Eugen Simion”.   

Gligor Haşa ţine să scrie în cartea sa dedicată poetului naţional: „Pe Eminescu l-am citit în întregime de vreo zece ori şi parţial de mai multe zeci de ori. I-am cercetat opera poetică, citind şi adnotând cu nesaţiu şi pe toţi cei care s-au simţit datori să-l tălmăcească, şi pe toţi cei care au îndrăznit să-l interpreteze. De fiecare dată mi se abătea gândul, ca un dor din alte lumi, să alcătuiesc un glosar, comentat, cu versurile eminesciene care se lipesc de sufletul şi inima cititorului odată pentru totdeauna”.

Dacă înainte de anul 1989 criticii şi cei care au abordat tema Eminescu în literatura română au evitat analiza raporturilor dintre poet şi Dumnezeu, de data aceasta Gligor Haşa are curajul şi modestia, totodată, de a scrie despre aceste aspecte profunde din viaţa unui scriitor mare, după tiparul pus de Apostolul Pavel: omul mare, idee creştină fundamentală.  Este pătrunsă ideea de Dumnezeu în opera lui Mihai Eminescu, o temă controversată atât în mediile literare cât şi în cele teologice. Dacă teologii ortodocşi recunosc meritele poetului, cei protestanţi o fac într-o măsură mai mică, poate şi dintr-o anumită suficienţă specifică celor care stau în canon. Cu atât meritele autorului sunt mai importante, pentru că el arată că biserica a avut la români o dublă funcţionalitate: locaş de cult pentru toţi şi şcoală pentru copii, aspecte deloc de neglijat şi importante pentru creştini care au avut merite incontestabile în luminarea neamurilor prin educaţie.

Autorul analizează afirmaţia falsă, vehiculată mai ales înainte anul 1989, că Eminescu ar fi fost ateu, analiza făcându-se mult prea superficial pornind de la poeziile „Eu nu cred nici în Iehova” (Dumnezeu aşa cum este numit de evrei, mai ales, şi nu de creştini), ori „Împărat şi proletar”. Analizând mai profund relaţia dintre poet şi divinitate, se pot reţine temele: Christos, implorarea dumnezeirii ca leac în suferinţă sau speranţa în deznădejde, Fecioara Maria, îngerul, icoană, preacurat, rugăciune, sfânt, clopot, divin, cer, profet, aripile, altarul, crucea, teme care marchează pe de altă parte revolta împotriva formelor religioase şi a instituţiilor corupte, care influenţau oamenii pe direcţii care ţineau de forme exterioare şi nu se o credinţă puternică, dimensiune spirituală de altfel.

Evident că la Eminescu, anticipând pe Arghezi pe linie literară, se poate observa relaţia deteriorată dintre om şi Dumnezeu, un  anumit pesimism specific oamenilor de artă, sentimentul părăsirii la nivel spiritual, căutarea dramatică a adevărului etc. 

De reţinut şi antitezele: Dumnezeu – Antihrist (semn al vremurilor din  urmă, temă preferată la creştinii protestanţi şi nu numai), ori bine – rău, pace – revoltă, lumină – întuneric. Apoi în poeziile dedicate naturii, ori iubirii în mediul natural, se pot anticipa viziuni ale Raiului pământesc, cu accente pe un nou cer şi un nou pământ la care fac trimitere indirect.

Gligor Haşa mai reţine: „La Eminescu timpul rotirilor tinde mereu spre momentele sale aurorale, năzuind spre o veşnică tinereţe, rămânând perpetuu un timp echinoxial, fără ruperi de anotimpuri, un timp cosmic sesizabil în întunecimea verde a codrilor, măsurat de cântecul ritmic al greierilor ca de nişte orologii cosmice...”.

Despre Eminescu s-au scris multe cărţi, se vor mai scrie, aş remarca studiul scris de prof. dr. Adrian Botez  cu titlul Spirit şi logos – o carte profundă, o analiză mergând până la ultimele consecinţe ale gândului aflat în sfera eminesciană, pe care Gligor Haşa probabil nu a reţinut-o, dar care demonstrează că tema poetul naţional este mereu actuală şi de actualitate, mai ales în perioade de criză spirituală la o naţiune.

Poate câteva versuri de Eminescu, reţinute şi de autorul cărţii ar marca esenţa acesteia, ca o zeciuială dată de Gligor Haşa literaturii române, după o viaţă tensionată, aplecată asupra scrisului, a istoriei şi a activismului într-o lume în mişcare, dar imobilă cultural: „O nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,/C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci -/ Mi-aş sfărâma viaţa-n jalea mea cumplită/Şi de durere n-aş putea muri…”.

Constantin Stancu