(continuare, restul textului se poate lectura pe acest blog)
Apoi, trebuie (re)aduse în atenţia marelui
public şi volumele: „Un deceniu teatral” (studii de critică şi
istorie, 1984); „Umorul în literatură şi
artă” (glose istorice şi teoretice, 1988); „Jurnal de drum al unui critic teatral, 1944-1984” (1992), precum şi
colaborările
la importante volume colective: „Teatrul românesc în
contemporaneitate” (1964); „Teatrul de păpuşi
în România” (1968); „Teatrul românesc
contemporan” (1975), pentru care s-a şi acordat Premiul Academiei.
O privire de ansamblu asupra întregii sale opere, atrage după sine
concluzia că Valentin Silvestru a fost şi va rămâne în istoria literară ca unul
dintre cei mai avizaţi comentatori de spectacol teatral. De altfel, cronicile
sale au consacrat un domeniu literar – cronica de teatru – în care apăruseră
de-a lungul timpului texte ale unor autori români importanţi, însă puţine ca
opere de sine stătătoare până la Silvestru şi chiar după – mă refer la
valoarea, profunzimea şi corecta interpretare a spectacolelor. Schiţele,
textele sale în general, degajează acea atmosferă specifică satirei şi umorului
– cele două componente care fac deliciul lecturii. Atât satira cât şi umorul
sunt inepuizabile şi sunt transmise cititorului printr-un comic elegant, spumos
şi plin de savoarea unei exprimări frecvent inovatoare, dar care nu le salvează
de proletcultism, tocmai fiindcă acţiunea multora este amplasată într-un
existenţialism specific vremii. Este evident şi de… iertat că satira şi umorul
practicate de Valentin Silvestru nu se circumscriu celor de factură
postdecembristă în care, lipsa de talent al unora, este ajustată cu momente
pornografice, dialoguri lipsite de inteligenţă şi dinamism, dar bogate în construcţii
epice în care sexul şi trivialităţile sunt la ordinea zilei. În această ordine
de idei, „vina” lui Silvestru este că temele şi subiectele schiţelor sale sunt
culese din lumea şi atmosfera specifică vechii orânduiri socialiste, adică
„legate” prin această abordare de sistem, legătură care, prin extensie,
înseamnă, din punctul de vedere al unor denigratori, loialitate faţă de
socialism… În acest fel, satira şi umorul, comicul în general, nici nu mai
contează, oricât ar fi ele de calitate, nu?
Însă, valoarea scrierilor nu poate fi considerată accidentală, ci
trebuie avut în vedere că este produsul unui talent viguros dublat de un spirit
de observaţie extraordinar, completat superb şi periculos de aciditatea unui
sarcasm distrugător – calităţi specifice doar oamenilor cu inteligenţa peste
medie. De-aici putem vorbi, probabil şi despre receptivitatea şi dragostea sa
pentru comedie.
În orice caz, şi indiferent cât s-ar chinui câţiva suferinzi de
boala reconsiderărilor, prin opera sa, Valentin Silvestru nu va putea fi scos
din istoria literară fie şi dacă reducem creaţia sa la perioada dintre celebrul
an 1971 şi Revoluţia din 1989, pentru titlurile cărţilor publicate de el,
precum şi conţinutul întregii sale opere atestă valoarea şi contribuţia sa
indiscutabilă inclusiv la istoria dramaturgiei româneşti. Opera sa, cuprinzând
scrieri în special legate de fenomenul teatral, dar şi proze (schiţe)
satirico-umoristice, face parte din zestrea literaturii române atestând, prin
întregul său, personalitatea unui mare şi important slujitor al teatrului, al
scrisului în general. Opera sa este mărturie indubitabilă, iar cărţile sale se
constituie în puncte de referinţă, după cum se poate constata:
Trenul regal (1949);
Într-o noapte înstelată (1951); Bordeiul de la Toarta Albă
(1952); Jurnalul cu file violete (1955); O femeie aprigă (1955); Din fotoliul
spectatorului. Însemnări teatrale dintr-o călătorie în URSS (1956); Teatrul Naţional „I.L.
Caragiale" la Paris (1957);
Necazurile lui Şurubel (fabulă veselă pentru păpuşi, în cinci întâmplări (1959); Mâniosul (1961); Întoarcerea Zânei Minunilor pe Pământ (1962); Jules Cazaban (1964); Suferinţele Haralambinei (1964); Glastra cu sfecle (1965); Personajul în teatru (1966); Prezenţa teatrului (1968); Teatrul de păpuşi în România (în colaborare cu Letiţia Gâtză şi Iordan
Chimet) (1968); Tufă de Veneţia (1971); Spectacole în cerneală (1972); 1.000 de ore în Spania (1972); De ce râdeau gepizii..., (1973); Caligrafii pe
cortină (1974); Când
plouă, taci şi-ascultă... (1974);
Teatrul românesc contemporan (în colaborare) (1975); Zâna castraveţilor
(1976); Clio şi Melpomena
(1977); Elemente de
caragialeologie (1979); Arta
îmbrobodirii, (1982); Ora 19,30 (1983); Un deceniu teatral (1984); Umorul popular românesc modern (1987); Ce mai faci? (1988); Umorul în literatură şi
artă (1988); Birlic: o viaţă
trăită pe scenă (1991); Un
bou pe calea ferată (1992);
Jurnal de drum al unui critic teatral (1944-1984) , I (1992); Oasele
ca proprietate personală (1993);
Alexandru Giugariu (1996);
Praf şi pulbere (1996).
De asemenea, Silvestru a fost publicat
şi în antologiile: Die Kamel, Berlin (1976); Sub zodia comediei, I-II
(1976); Antologia piesei
româneşti într-un act (introducerea
editorului), I-IV, 1979-1982; însă el apare şi în vol. Teatru, I-II, 1985-1987), de D.R.Popescu.
Cum era şi firesc,
opera lui Valentin Silvestru nu a trecut neobservată, ci a fost tot timpul…
urmărită şi comentată de critici literari consacraţi şi de a căror păreri nu
putem face abstracţie. Redau în continuare câteva nume importante care, în
comentariile lor, s-au referit la creaţia lui Silvestru: Mircea Iorgulescu, în Luceafărul (nr. 40/1973); Valeriu
Cristea, în România literară (nr.
28/1974); Ion Vlad, în Tribuna (nr.
25/1975); Cornel Ungureanu în Orizont (nr.
29/1976); Şerban Cioculescu, în România
literară (nr.9/1980); Alexandru Călinescu în Convorbiri literare (nr. 3/1980); Laurenţiu Ulici în Contemporanul (nr. 26/1980); Ştefan
Cazimir în Teatrul (nr. 7-8/1980);
Irina Petraş în Tribuna (nr.48/1982);
Valentin Taşcu în Steaua (nr.
11/1985)…
Aşadar, să ni-l tot amintim pe Valentin Silvestru, la
urma urmei un reper, un model…
Dumitru Hurubă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu