Andreea Maftei: Lebede roși... Un timp hain... „Fiecare poem are o surpriză: curge prin ființa femeii zăpada primei copilării, rătăcește printre gânduri precum un delfin, gândurile rodesc alte gânduri, pe stradă există un gol îmbrăcat cu haine de firmă, un circuit închis, un zâmbet între vitrină și parbriz, între parbriz și vitrină. Ea afirmă: „Printre pașii grăbiți,/ rezolv din treburi,/ mă conectez la viitor./ Aud și nu aud,/ cu toată puterea./ Câtă lumină vibrează! (Tăcerea despre care vorbesc, p. 74). Iată existența captată în câteva versuri, graba de fiecare zi este învinsă, există un viitor la care ne putem conecta, aglomerația este depășită și ar putea exista perfecțiune, un nou început se ivește…”

Un timp hain cu lebede roșii

Volumul de versuri Lebede roșii*, publicat la Editura Junimea în anul 2018, de Andreea Maftei este ocazia ca poeta să-și declame feminitatea cu toată energia. Ea poate să strige lumii că femeia este îmbrăcată în iubire și merită să fie acolo, aproape de cei care suferă în timpuri abrupte. Cartea a apărut în colecția Numele poetului și ne prezintă, la început, un scurt portret al autoarei. Născută la 3 septembrie 1985 în Iași, este profesoară de limba și literatura română, a absolvit facultatea la Iași și a fost/ este activă în mediul literar. A dobândit funcția de redactor al revistei „Banchetul”, iar volumul prezent este premiul pentru debut al Editurii Junimea la Festivalul „Tudor Arghezi” de la Târgu Jiu.

Lebedele roșii reprezintă frumusețea suferinței pentru femeia care iubește, naște, se implică în viață până la ultimele consecințe.

Poezia curge brutal de sincer, textele se leagă, poeta redă faptele zilnice ale femeii, întâmplări necesare, pândește poezia care se ridică din noroiul zilei. Femeia se eliberează prin puterea de a accepta iubirea în forme concrete, uneori dureroase.

Unele poeme sunt construite din fraze scurte, dinamice, capabile să capteze miracolul zilei. Altele ele sunt bine închegate, se desfășoară ca mici tratate de tristețe sau bucurie, frazele se leagă pentru a marca eternitatea zilei. În orice împrejurare poeta are ceva de transmis, nu se joacă de-a poezia. Metaforele sunt rare, dar pătrunzătoare, ele strâng în jurul lor ideea de bază. Grafia poemelor este una liniștită, bazată pe fraze corect construite, se respectă regulile orografice, semn că poeta este dispusă mereu să accepte normele impuse de destin. Poezia înseamnă mult pentru cineva care poate iubi. Poate naște. Poate duce revolta pe umeri. Ultimul poem Viața naște iubire transmite energia unei femei mature, capabile să arate direcția corectă. Femeia și bărbatul se caută prin timp, răscolesc geografii eterne și se repetă în forme noi, prin anotimpuri speciale. Femeia și bărbatul au capacitatea de adaptare pentru a-și împlini menirea: „Ne găsim/ în pietre și în ape adânci,/ în ceruri și în abisuri./ Ne cresc aripi și degetele s-au lipit ca la înotătoare./ Iubim croșetând lacrimi și le dăm viață -/ valuri la marginea gurilor noastre/ împreunate” (Viața naște iubire, p. 96).

De la Adam și Eva la Romeo și Julieta viața este o perpetuă căutare a desăvârșirii trupești și spirituale pentru că „desenezi cărări line pe întreaga suprafață/ a pielii tatuată cu vise” (p.97).

Poeme se leagă prin lada cu zestre, se aude gongul de seară, dimineața este în doi, există ideea unui trup perfect, sunt gânduri, urme, clopote perdante, păduri de îngeri, tăceri despre care se poate discuta, singurătăți și suspine, muțenie, iluzii vândute – poezia de zi cu zi.

Acest fapt se întâmplă femeii, lebedele roșii înoată prin trupul devenirilor, atinse de nesiguranță: „Lebedelor/ le va ieși roșul din pene,/ din zâne albe, feciorelnice, / și/ nonconformiste./ Aceleași lebede/ înoată astăzi spre lumină” (Lebede roșii, p. 23).

Fiecare poem are o surpriză: curge prin ființa femeii zăpada primei copilării, rătăcește printre gânduri precum un delfin, gândurile rodesc alte gânduri, pe stradă există un gol îmbrăcat cu haine de firmă, un circuit închis, un zâmbet între vitrină și parbriz, între parbriz și vitrină. Ea afirmă: „Printre pașii grăbiți,/ rezolv din treburi,/ mă conectez la viitor./ Aud și nu aud,/ cu toată puterea./ Câtă lumină vibrează! (Tăcerea despre care vorbesc, p. 74). Iată existența captată în câteva versuri, graba de fiecare zi este învinsă, există un viitor la care ne putem conecta, aglomerația este depășită și ar putea exista perfecțiune, un nou început se ivește…

Timpul crud își pune amprenta pe ființa femeii, apare femeia cu pene, amețită, îmbâcsită de parfumul puterii ei femeiești, atinsă de frigiditate: „Spre două și ceva, femeia cu pene stă rezemată de un fotoliu/ mai bătrân decât visele ei” (Femeia cu pene, p. 63).

Destinul este aici, sub lumini difuze, a existat o clipă a inițierii: „Apar flash-uri iridescente care mă învăluie/ și văd…/ cum Dumnezeu m-a plămădit/ în pântecul curat al mamei mele,/ cum ea mi-a dat viață,/ cum am crescut lângă frații mei,/ cu câtă dragoste” (Mirificul inițierii, p. 82). Un dans etern, care leagănă ființa de alte destine, sub steaua iubirii familiale, pe buze purtând gustul unor plămădeli de aluat frământat cu dragoste și bunătate, pe cealaltă parte arse de griji și supărări trecătoare… O lume care se scurge pe sub arcadele destinului, care nu se mai întoarce, se reia cu fiecare familie, rămâne amintirea…

Există miracole pe care doar femeia le trăiește, ea este potirul unor fapte mărețe, căzute în anonimatul zilelor, dar orice femeie știe asta, poartă asta în trup, ca o altă ființă înmugurită acolo: „Pântecul meu și-a născut iubirea. Te-a adorat./ Durerea m-a încoronat regină./ Deși coroana a avut spinii dumnezeirii,/ am rezistat./ Ei mi-au arătat calea. Cu sângele curgând șiroi./ Picioarele mele, mâinile, organele,/ lumea dinlăuntrul meu,/ toate au fost spălate/ din chinul facerii grele” (Tăcerea suspinelor, p. 87). Iată, mitul Genezei repetat de suferința femeii…

În cuvântul însoțitor, Ioan Holban reține despre poezia aceasta, atinsă de daimonul feminității: „Într-o altă ordine, Andreea Maftei adună în <<Lebede roșii>> fragmente ale fluxului unei existențe cu doi protagoniști: <<tu, un Adam, eu, o Eva>>, Romeo și Julieta, în eterna poveste a păcatului și a dragostei” (p. 6).

Pentru ce poezia în aglomerația zilnică? Poeta răspunde  timid: „Mă-ntrebi ce caut/ în poezie. Iată, cu doi copii./ Ei,/ poezia mea/ toată ce-mi dă putere,/ mă înalță,/ oază a sufletului/ obosit, mocnind./Serviciul e la mijloc/ de timp. Respir/ la sunetul de clopoțel./La bibliotecă, deschis și poezia așteaptă” (Răspund, p. 37).  Vine și afirmația pragmatică din partea lui, în rând cu obsesiile zilei: „în această junglă/ metafora nu-i comestibilă”.

Există un dialog între el și ea, o circulație a ideilor și sentimentelor, dar vine clipa: „Ca într-un crater/ ne vindecăm de răni…/ Levităm,/ doi orbi,/ Să tot orbim, e mai bine” (Dimineți în doi, p. 36).

Sunt cicatricile unui timp hain…

Constantin Stancu

*Andreea Maftei, Lebede roșii, poezie, 101 pagini, cuvânt însoțitor de Ioan Holban, Iași: Editura Junimea, 2018.

 


Sursa: Revista „Plumb”, august 2019.