joi, 31 octombrie 2019
miercuri, 30 octombrie 2019
marți, 29 octombrie 2019
Poveste neterminată: Cei mai frumoși absenți!... Mărturia în pantofii altuia
Poveste neterminată
Seamăn cu celălalt tot mai mult,
îmbătrânesc și
port chipul său și pantofii săi!
Sunt o copie destul de reușită
atât timp cât
pot sta sub soarele acesta ca o
umbrelă.
Am depus efortul de a fi omul care
s-a rupt
din trupul femeii anonime, acum
sunt învins,
seamăn tot mai mult cu el:
folosesc aceleași cuvinte,
m-am îndrăgostit de aceeași femeie
frumoasă,
iar lucrurile flămânde s-au
deprins cu numele meu.
Nu am unde să mă scund, poate în
narațiunile mele,
dar și acestea au fost spuse, pentru
unele dintre ele
au murit cei mai buni poeți, cei
mai buni soldați,
cei mai buni profeți, cei mai
frumoși absenți…
C Stancu
Francisc Dessart, RECONQUISTA... Lumea în schimbare, visuri și oglinzi retrovizioare... „Când se vorbeşte despre pace, în mijlocul Europei este război, când se vorbeşte despre viitor, valorile sunt diluate de false tratate internaţionale. Se iveşte la orizont dezintegrarea şi privim neputincioşi, iar mişcările informaţiei, a capitalului, a intereselor marilor companii, a traficanţilor de droguri şi medicamente, a erorilor din societatea civilă pe nedrept numită deschisă, uneori, ne pulverizează, fără a avea în cultură sau religie un punct de sprijin”
RECONQUISTA
În aglomeraţia de tip românesc în
holul politic local referitor la relaţiile României cu restul Europei, un om de
cultură, francez de origine, prof. Dr. Francis Dessart prin culegerea de texte
cu „paratext” sub denumirea de RECONQUISTA,
apărută la Editura Carpathia Press, Bucureşti- 2005, ne aduce puţină luciditate
şi ne îndeamnă la reflexie raportat la noul areal internaţional.
Reprezentant al unei culturi
solide care a marcat mulţi ani viaţa a mai multor generaţii, autorul are
nostalgia şi curajul de a rezista valului american şi universalist prin cultură
şi informaţie, pur şi simplu. Atent şi dornic de viaţă profesorul priveşte
mondializarea ca un act de complot împotriva identităţii culturale a popoarelor
din Europa.
În visurile noastre româneşti
privim integrarea europeană ca pe un act de multiple avantaje, dar dincolo de
iluzii este adevărul, adevărul care ne spulberă personalitatea, până la urmă
S.U.A. sunt un model de non – cultură, iar comunitatea europeană un model de
birocraţie, de jocuri politice virtuale şi pasivitate în faţa forţei banului.
Când se vorbeşte despre pace, în mijlocul Europei este război, când se vorbeşte
despre viitor, valorile sunt diluate de false tratate internaţionale. Se iveşte
la orizont dezintegrarea şi privim neputincioşi, iar mişcările informaţiei, a
capitalului, a intereselor marilor companii, a traficanţilor de droguri şi
medicamente, a erorilor din societatea civilă pe nedrept numită deschisă,
uneori, ne pulverizează, fără a avea în cultură sau religie un punct de
sprijin.
Provenind dintr-un mediu catolic
autorul caută evadarea în mediul ortodox, dar căruia îi găseşte slăbiciuni şi
rămânerea în urmă, deşi se pare că adevărurile creştine par a fi soluţia pentru
toţi.
„Un fenomen cum este
hipercentralizarea puterilor la Vatican este contrar Evangheliei. Ea contrazice
faptul istoric al învierii lui Hristos: nu poate exista un vicar a lui Hristos,
din moment ce Hristos este viu şi ca atare este şeful, capul Bisericii, care
reprezintă trupul său mistic …”.
În toleranţă profesorul Dessart vede o nouă dictatură: „Victimele de ieri
devin călăi sub privirea indiferentă a gânditorilor fără minte „ şi este citat
Big Brather: „sclavia este libertate”...
Viitorul Europei balansează între
minciună şi redefinire, ceva nesigur, structuri care se caută, acolo unde noi vedem modele: „orice
duet devine duel”…
Profesorul observă: unii sunt
vinovaţi pentru că au avut dreptate primii, poate este adevărat, într-o lume a
birocraţiei, unde tratatul are prioritate înaintea esenţei naţionale, iar
manipularea este numită strategie…
Europa este afectată de poluare,
iar războiul din fosta Iugoslavie a lăsat un mediu tulbure, unde radiaţiile cu
uraniu însărăcit sau carburanţii avioanelor americane au pătat cerul şi umbra
păsării pe frunza de arţar… „Un raport
al Fundaţiei Franz Weber precizează că un pământ poluat şi pustiit pentru
secole sau chiar milenii, este o dramă nu doar pentru un popor, dar şi pentru
toţi pământenii şi pentru generaţiile care vor veni. În acelaşi sens se face o
comparaţie între genocid şi ecocid”.
Dintr-un anumit punct de vedere
autorul ne atrage atenţia că prea adesea uităm viaţa, nu mai avem respect
pentru viaţă, pentru tot ce este viu, pentru cultură, pentru credinţa
celuilalt, pentru spiritualitate, citând un adevăr din Khalil Gibran: „Ai grijă
ca libertatea fără limite să nu devină ea însăşi limita unei mai mari
libertăţi…”, aşa cum de altfel avertizează şi Apostolul Pavel în cartea către
Galateni …
Până şi animalele sunt privite ca
o valoare în Europa, dincolo de greşelile noastre, de lecţiile pe care le
aşteptăm de altundeva, adevărurile vin
din natura plină de forţă a estului…
Acolo unde ţările din est au
aşteptat ca valorile din vest să se transfere spre noi, în locul prosperităţii
am descoperit coca – cola ca mod de viaţă, iar democraţia ca esenţă este
eludată, parcă, intenţionat: „Democraţia este o stare de spirit care implică
mai mult decât imitarea prostească a unor modele străine, chiar dacă acestea
sunt convenabile pentru popoarele respective”.
În călătoriile sale prin România,
profesorul Dessart descoperă o imposibilitate: „ Partidul Socialist Liberal „care
parcă atrage un model special: „Partidul
Republican Monarhist”…
La finalul cărţii, omul de
cultură Artur Silvestri face un portret spiritual al autorului ca persoană
integratoare între naţiuni, culturi şi valori, ca un profesor al „viului”, a
trăitului, deschis mediilor diverse, de la cultura chineză la cea africană sau
geto – dacică. Între teorii moarte se
pare că a fi un maestru al vieţii în sine este o calitate care merită apreciată
şi care trebuie să o asimilăm. Probabil că peste zece ani sau ceva mai mult ne
vom aduce aminte de acest discurs al profesorului Dessart, şi abia după ce ne-a
trecut beţia în stil european, dacă nu vom avea memorii afectate de şocul
universalismului.
„Singurul demers pe care am fi
drept să-l facem moralmente ar fi să atragem atenţia Europei de Est asupra
greşelilor comise de Occident, pentru a nu le imita, precum şi a situaţiilor
rele de la noi împotriva cărora ne ridicăm…”.
Profesorul ne cheamă la tradiţia
activă însuşită a spiritului Europei, iar România poate accepta chemare pentru
că are vocaţia nădejdii…
Poate că am pricepe mult mai bine
disertaţia autorului dacă am reflecta puţin la cartea Daniel
din Biblie, acolo unde tiparul neputinţei unei civilizaţii este plastic
revelată în statuia imensă pe care o visează împăratul, o statuie structurată
astfel: un chip mare şi înfricoşat, capul de aur curat, pieptul şi braţele de
argint, pântecele şi coapsele de aramă, fluierele picioarelor de fier,
picioarele parte de fier parte de lut, o structură imposibil de rezistat
valului istoriei… Iar dacă privim în tabelul lui Mendelev, putem descoperi
greutatea atomică superioară a aurului, care se află în parte de sus a
chipiului, urmată de greutatea argintului, apoi aramei, etc. O structură ce se
prăbuşeşte sub propria greutate, de aceea avem nevoie de spirit, de spiritul
divin care să rezistăm, dincolo de tradiţii, mode politice, speranţe fără
acoperire, cu luciditate, cu înţelepciune…
Interesant, autorul citează din
mari oameni ai Europei, Sojeniţân, Kazantzakis, Valery, Carrel, Strasser, etc…
„Am descoperit că linia de
despărţire între Bine şi Rău nu separă nici statele şi nici clasele şi nici
partidele dar că ea traversează inima fiecărui om şi a întregii umanităţi” (Solgeniţân).
De la această graniţă spirituală
începe Europa, de fapt …
Constantin Stancu
sâmbătă, 26 octombrie 2019
Dumitru Hurubă 75... Despre vremea zăpăciților de tranziție și despre umorul care urcă pe acoperișul toamnei
CRONICA LUI
MITICĂ
Viaţa noastră de fiecare zi
pare, pentru mulţi, lipsită de orizont real şi atunci apelăm la orizontul ireal
pus la dispoziţie, pe o tavă a Salomeii, de televiziunea privată sau de stat,
de televiziunea de tranziţie sau de ocazie.
Dumitru
Hurubă, în scrierea sa CRONICI TV DIN
VREMEA ZĂPĂCIŢILOR DE TRANZIŢIE, Editura Călăuza v.b., 2004, ne oferă un
scurt voiaj în istoria timpului pierdut, un voiaj de plăcere, tranzitoriu, prin
erorile noastre zilnice. Privitul la televizor este un sport naţional, ştirile
zilnice cu drogul lor, personaje de împrumut, evenimente de manipulare
necesară, cronici de ruină, întâmplări programate, limbajul de lemn de gofer,
lacrimi pentru fotbalist, zâmbet pentru antrenor, buricul prezentatoarei,
canicula zăpăciţilor, ministru şi prim – ministru, mustaţă pentru viol, regi de
împrumut, cupluri care zguduie lumea, un pisic vedetă…
Programul
realizat de televiziuni, timpul nostru pierdut zadarnic, acolo, în faţa sticlei
moale, într-o lume ireală, ne arată costul vieţii noastre.
Citind această
carte, scrisă cu mult talent de Dumitru Hurubă, primim o stare de bună
dispoziţie, râdem şi râdem bine de zăpăciţii rătăciţi în tranziţie, realizând
că aceste personaje suntem chiar noi, cei de toate zilele, minus eternitatea noastră
posibilă pierdută…
Scriere pentru
zâmbet, trompetă şi tristeţea cu coarde, nu putem să nu remarcăm puterea ei de
a ne face mai buni. Umorul de calitate, un lucru atât de rar printre zăpăciţi
şi posturi de televiziune, este personajul central al cărţii. Tranziţia este
doar un moft, un pretext de a ne justifica superficialitate, viclenia şi
ticăloşia… Eroii sunt oamenii de fiecare zi oferiţi de televiziune, chiar dacă
tranzitoriu ei sunt parlamentari, miniştri, vedete din prefabricate de carton,
sportivi… Când privim la ei pare că absorbim informaţie, când citim despre noi
în această carte de cronici tv. regretăm că suntem aşa de efemeri în tranziţia noastră pe pământ.
Puţini
scriitori s-ar fi apucat de scris pe această temă care pare fragilă, dar Hurubă
a scris într-un stil hurubist – ca să-l parafrazez, nu piţurchist… Stilul său are la bază logica valorilor sănătoase
creştine aplicată la logica de fiecare zi, tranzitorie în acest veac, iar
rezultatul este un zâmbet sănătos, un umor care tratează de indiferenţă, care
vindecă bolile noastre spirituale, într-o ţară creştină, de altfel preconizat…
Pornind de la
un detaliu de emisiune, hurubistul de profesie, zis Mitică pe numele său smerit
de scriitor, creează câte o capodoperă tip aspirină pe varză şi curcan, care
merită citită prin tratament spiritual
naturist …
„Cade prima
zăpadă şi primii cerşetori îngheţaţi de frig. Fulgii mari valsează graţios în
ritmul unei muzici transmisă de Divinitate pe o frecvenţă PRO, aprobată şi
ştiută doar ce CNA”.
… sau: „A, era
să uit ceva care nu interesează: firma „ Foarfeca „ S.R.L. e în faliment,
deoarece, din cauza secetei, s-a redus alarmant frunza de tăiat la câini”.
Consider că ce
mai bună scriere din cartea aceasta este schiţa despre emisiunea de informaţii
zilnice obşteşti de la o televiziune care rămâne secretă pentru moment, despre
salvarea unui biet pisic urcat tranzitoriu într-un copac din micul Paris şi
care a putut fi salvat până la urmă, conform reporterilor de la faţa locului şi
celor din studioul micilor nebunii zilnice, de către un soldat care şi-a dat
viaţa pentru onoare, patrie şi pisic…
De ce ? Iată
secretul unei emisiuni: „În orice caz a fost ştirea cea mai de senzaţie, care a
ţinut populaţia ţării cu respiraţia tăiată câteva minute fiind singura ştire
fără morţi, violenţă, prostituate, droguri, corupţi, violuri şi Radu Coşarcă”.
În concluzie - Oskar pentru pisic, reporter şi mustaţă.
Care este
adevărul despre aceste cronici ?
„– Mă, astea nu-s visuri, ci vedenii de om
care nu şi-a rezolvat problema doagelor la timp. Du-te acasă şi două săptămâni
nu te mai uita la telejurnale; bea ceai de cucută şi fă plimbări în loc cu
verdeaţă …”.
Care este
logica scrierii ?
„Pactul cu
Dumnezeu”…
Această carte
trebuie citită. Fiecare cronică a fost publicată şi în revista „România
literară”, iar redacţia revistei a înţeles la timp importanţa unui astfel mod
de a scrie cu umor despre tranziţia noastră spre eternitate…
Când ne vom
trezi din această beţie a ideologiei pure de tranziţie şi vom reveni pe
pământul curat al României vom putea constata:
„ – Ai văzut,
bade, ce putere are o ordonanţă?, mă întreabă Haralampy. Şi tu te mirai că
încalcă legi votate de Parlament… Aia-i fix – pix!”
Nota: Halampy
este un personaj real imaginat de scriitor ca să ne dea posibilitate de a ne
închipuim vedete de televiziune într-o
carte scrisă de Dumitru Hurubă. El, Halampy, cântă la tiriplic, adică instrument de suflat în
drâmbă sub formă de polonic. (etum.nec.)
De reţinut că
putem fi mai optimişti după această lectură… necesară de tranziţie.
Constantin
Stancu
A fost o aniversare. Remeber cu Eugen Evu... Mesajul lui la şasezeci de ani a fost: „Murim de dor, murim intraductibil”
Mesajul poetului la 60 de ani a fost...
Eugen Evul prin volumul Umbra Luminei, parte din cartea Stăpânul jocului, apărut în Biblioteca
Provincia Corvina, Hunedoara, 2004, ne-a dat un mesaj de scriitor matur, de
scriitor care pune degetul pe rana din viaţa sa.
Principala operă a unui artist
este/a fost viaţa sa.
În structura volumului sunt
fotografii de familie, desene preferate, extrase după dosarul de securitate
activ înainte de 1989 în România, dar nu desuet în prezent, citate din Biblie,
peisaje preferate din Ţara Haţegului şi din jurul Hunedoarei, locul de naştere
şi de suferinţă, multe altele care trimit pur şi simplu la viaţa sa.
Priveam la tablourile lui Van
Gogh şi vedeam un peisaj simplu, o biserică, o fereastră, o noapte înstelată,
opera apropiată, de lângă tine, la mâna ta dreaptă, cum se exprimă în limba
engleză, pietonul prin veacul acesta. Fereastra pictată de celebrul artist ar
trece neobservată în acest secol al experienţelor de tot felul, în afara vieţii
unui om, umilă, fragilă şi de trăit, care în sine este răzbirea prin potop pe
corabia operei proprii, la capătul călătoriei fiind curcubeul nevăzut al
sufletului său.
De multe ori viaţa unui artist
trece neobservată, ieşirile sale la rampă în lumina reflectoarelor zilei,
ţipătul ne strigat al publicităţii de ocazie sunt preferate.
Curvia unui artist este mai
importantă decât viaţa sa firească în mijlocul familiei, deşi Dumnezeu a dat
poetului totul şi cel mai mult Creatorul urăşte curvia.
Moto de Eugen Evu: „Vă sunt prea
aproape: Să nu mă vedeţi…”.
E multă tristeţe în afirmaţia
poetului, care preferă ţipătul tăcut al lui Munch, sau imaginea unui vas vechi,
de la începuturile lumii. Câinele lui Eugen Evu apare într-o fotografie şi
acest animal simplu care nu a avut habar de poezie, dar a trăit poezia lângă
stăpânul său, poetul, stăpânul jocului. A ţinut la Eugen, în mod tăcut, cu
dragoste şi bucurie.
Şi „prietenii” muşcă, nu-i aşa?
Umbra Luminei este un volum profund care descoperă pentru amatorii
jocului naşterea poetului dintr-un vers, apoi sentimentul adânc al toamnei,
memoria poeziei, maşina timpului interior şi greva scrisului, poezia prin
fotosinteză (!!), D.U.I., estimp, în câmpul semantic mi-e inima trează, spune
poetul, sau poem despre poem...
Concluzia: „Ceea ce nu poate fi
exprimat/ Aşadar nu există.”- (Poem
printr-o fotosinteză).
La Eugen existenţa în devenire se
exprima prin fluctuaţii biomagnetice: „Dumnezeu a creat magnetismul pentru a se
oglindi în el Dimineaţa”.
Mesajul lui la şasezeci de ani a fost:
„Murim de dor, murim intraductibil”.
A consemnat Constantin Stancu
Foto: Eugen Evu (1944-2017)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)