POETUL, ÎN IPOSTAZĂ NORMALĂ
…Nu am îndoieli: Nicolae Crepcia
este un valoros poet la zi, unul dintre creatorii contemporani de poezie care
ne trimit nouă, cititorilor, un mesaj liric bine structurat şi pliat perfect pe
tema aleasă pentru disecţie şi analiză în laboratorul propriu de creaţie. Acest
lucru este uşor detectabil şi în noul său volum de versuri, cu titlu degajând
un aer uşor vetust, dar cu atât mai penetrabil spre sufletul şi mintea
corecţilor şi sincerilor iubitori de poezie. De această dată poetul,
întorcându-se, oarecum pe alt plan, la mai vechea lui dragoste, printr-un viraj
inteligent execută o construcţie epică la care… şublerul şi rigla de calcul par
să fi avut un rost determinant din punct de vedere tehnic, dacă avem în vedere abordarea
genului de poezie ales, şi anume: forma fixă. Demonstraţia şi argumentele sunt
uşor de făcut: Preţul iubirii este un volum de maturitate artistică
impresionant, atât prin sinceritatea
mesajului, cât şi prin respectarea unor canoane rigide, dacă vedem lucrurile
prin prisma exprimării epice: „Sub
carapacea timpului plânge satul” (…)
„Viaţa-i biciuită de orori,/Dar Dumnezeu
mai vine-n sărbători/Şi stă-n pridvor la taină cu ţăranii.” (Sub
carapacea tipului plânge satul, p.40). Aici, situaţiei-nostalgie, i se
adaugă drama existenţială şi, din nefericire ireversibilă, a satului
contemporan, nu doar sesizată de poet,
ci şi trăită de acesta la cele mai înalte cote ale sufletului şi minţii. Pe de
altă parte, dar în context, Nicolae Crepcia este unul dintre poeţii noştri
încăpăţânaţi: vrea cu tot dinadinsul să ne convingă de adevărul că aruncarea
minţii cititorului în groapa cu leii colţoşi ai (neo?)modernismului, poate duce
la îndepărtare şi chiar înstrăinare între autor şi cititor… Să fie un semnal de
alarmă? Exact, e!, iar Crepcia ştie foarte bine acest lucru ademenindu-ne spre
o lume pe care o ignorăm, o subestimăm şi o abandonăm în braţele unui anume tip
de suprarealism inventat de către unii din motive nu suficient de limpezi, însă
ipotetic obscure, doar că autorul prezentului volum clarifică situaţia: „Eu vin din munţi cu caii înspumaţi,/Căruţele
li-s pline de ciubere,/(,,,)]Ei vin
din munţi şi-aduc până la noi/Istoria-ntr-un tulnic de lumină(…)” (Moţii,
p.89). Deja nu mai e o aluzie, ci o certitudine… De altfel, în creaţia lui
Crepcia există o permanentă şi… duioasă chemare spre noi înşine, implicit spre
o lume al cărui existent ne va pedepsi mai devreme sau mai târziu, tocmai
pentru că mulţi autori, poeţi, mai ales!, continuă să se arunce cu încredere, voioşie
şi voluptate chiar, în salvatorul şi totodată înşelătorul post sau supra modernism.
Poate tocmai având în vedere motivaţiile de mai sus,
poetul Nicolae Crepcia se eschivează în a folosi abuziv figuri de stil sau
metaforizarea puternică, tocmai pentru a-şi păstra şi consolida
individualitatea în haosul din creaţia multora dintre contemporanii săi poeţi. El
nu încearcă să atragă cititorul în capcana unui mesaj filozofico-alambicat în
care acesta trebuie să afle cum anume şi cât de complicat e să afli că unu plus
unu este egal cu doi, sens în care putem vorbi despre o agresivă exacerbare a
noii lirici… În context, Crepcia nu se sfieşte să spună în grai limpede: „Cenuşa-n care calc nu e ruină/Chiar
dacă-atât a mai rămas din glorii,/Când ea s-a-mprăştiat peste istorii/A
răspândit ca soarele lumină.” (Al treilea cântec, p.60). Mai simplu
de-atât nu se poate! Mă refer la claritatea mesajului în sine, precum şi – de
ce nu? – la eficienţa lui, având în vedere, poate, instalarea în conştiinţa
cititorului a unei bănuieli asupra evoluţiei spre un fel de general care ne anulează în calitate de
locuitori ai acestui Pământ datorită procesului de globalizare, la urma urmelor
salvator pentru unii (autori-autoraşi). În această ordine de idei, în poeziile
crepciene aflăm adevărate strigăte-semnale de alarmă, precum în această
minunată şi patriotică poezie: „/Aştept
să vină trenul să mă ducă/Din bezna
scârnăvită, mocirloasă,/Să uit ce-a fost coşmar, ce-a fost nălucă,/Să mă întorc
la iarba verde de acasă,//Să mă întorc la râul cu scobari/De sub arini şi
sălcii plângătoare,/Să-mi cânte-alturi pescăruşi hoinari/Şi mierle-n dorul meu
să se coboare,” (Iarba verde de acasă, p.101).
Şi, dacă tot veni vorba: în general, poeziile lui
Nicolae Crepcia se împart în trei mari categorii: patriotice, sociale şi de
dragoste, fiecare categorie ramificându-se apoi fără să-şi piardă valoarea şi
importanţa iniţială defalcate fiind de la obârşia categoriei din care face
parte. De notat, însă, că el este un sentimental incorigibil, iar această
latură a personalităţii sale se manifestă pregnant în mai toate creaţiile sale…
„Încă mai port mirosul tău în rană/Şi
parcă-aş vrea să-l pierd şi parcă nu,/Când a pierit surâsu-ţi din icoană/un gol
bolnav în locul lui crescu.” (De neatins,
p.106)… În temeiul exemplelor de mai înainte, dar şi raportând citatele la
întreaga sa creaţie, eu am curaj să spun că ele face parte dintre poeţii care,
prin opera lor, se eliberează de tarele unor aşa-zise noi curente literare
care, în realitate, doar interferează cu poezia noastră tradiţională. În acest
fel, alături de alţi autori-poeţi aflaţi cumva pe aceeaşi frecvenţă, contribuie
la păstrarea unui tradiţionalism autohton. Astfel, şi printre altele, renunţând
cu un fel de obstinaţie la metaforizare excesivă, versurile crepciene câştigă
în puritate: „Când ploaia curge parcă a
revoltă,/Chiar cântecu-mi e-o suliţă de ţipăt,/Chiar stelel3 sunt lacrimi
dintr-un sclipăt,/Chiar bolta parcă nu mai este boltă.//(Când
ploaia curge parcă a revoltă, p.52).
Acesta este un câştig şi pentru el, ca autor, şi
pentru poezia actuală în general.
Nicolae
Crepcia: PREŢUL IUBIRII (antologie)
Editura Cronologia, Sibiu,
2019
Dumitru Hurubă
Nicolae Crepcia, schiţă bibliografică. Volume
de versuri: Pe umărul lui Rimbaud (debut); Îngenuncheat în lacrimă; Halucinațiile
unui hoinar singuratic; Fără
glorie; Horea; Cărare prin rai (haiku); Mierlă sângerându-mi pe umăr
(antologie); În căutarea Speranței…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu