Adrian
Botez - Trăiește-ți propria epopee…
(Adrian Botez, Cartea Apocalipsei, versuri, 265 pagini,
Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2018)
Adrian Botez este unul dintre cei
mai harnici poeți. Implicat, dedicat și serios, bazându-se pe o cultură solidă,
având drept reper valorile creștine, el s-a remarcat în spațiul literaturii
prin mai multe cărți de poezie, eseu, proză scurtă și roman. Susține revista „Contraatac”,
a fost remarcat și nominalizat drept candidat la Premiul Nobel pentru
Literatură în anul 2017 de Asociația Academia Daco-Română TDC (președinte Geo
Stroe). Despre Adrian Botez Cezarina Adamescu nota:
„Adrian Botez este, fără doar și
poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind/
răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar și cele de ultimă oră ale liricii
românești.
El este fără pereche. Creația sa
atât de diferită de vulgul cotidian care aduce osanale nesfârșite dimensiunii
trupești a omului, și-a pus amprenta, marca ei prețioasă pe domeniul, atât de
râvnit al literaturii și locul său nu poate fi ocupat de preopinenții zilei,
oricât s-ar da aceștia de ceasul morții” (În
amurgul lumii cuvintelor – poeme pentru ziua mâniei: Adrian Botez, Rog, inorog,
poeme, Editura Salonul Literar, Focșani, 1998 în Revista ARP – O carte pe zi, martie 2009).
Despre poet au mai scris și alți
iubitori de literatură: Roxana Sorescu, Aurel Rău,Virgil Anghel, Hristu
Cândroveanu, Mircea Dinutz, Emilian Marcu, Marin Ifrim, Ion Miclău, Eugen Evu,
Artur Silvestri etc).
Antologia de poeme Cartea Apocalipsei, 265 pagini, apărută
la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018, director Constantin Marafet, este o
sinteză a creației poetului, oglindă a vieții sale, a viziunii care l-a
dinamizat, o mărturie despre lumea în care a trăit, un exercițiu de dăruire. Probabil,
cartea va rămâne ca reper în opera sa, punct fix în mișcare dintre a fi și a nu
fi.
Volumul are mai multe secțiuni,
bine închegate, cu legătură solidă între ele și cu viața lumii:
- Prolog;
I.
Cartea Apocalipsei;
II.
Cartea iluziilor și puterilor;
III.
Cartea neamului;
IV.
Cartea poetului – răzbaterea prin
bezne și dincolo de crimă.
-
Epilog(uri).
La final, volumul include Aprecieri critice asupra operei lui Adrian
Botez… de-a lungul timpului, drastic selectate, epistole de la scriitor către
scriitor, monografii lirice menite să ne adeverească poetul în patria sa de
suflet și credință.
De la viață la moarte, cântecul
salvat, cântecul așteptat de întreaga creație, semn că poetul, la fel ca
preotul, are cuvinte de laudă pentru Cel care ține cuvintele în lumină.
Cântecul învie pădurea, aduce
libertatea, descoperă fulgerul care dă viață, cântecele – epopei nemurite (Cântecul – cântecul – salvați cântecul!,
ultima copertă).
Volumul descoperă secretele
creației, descoperă poetul, dragostea pentru artă și neam, lupta spirituală
pentru dezvăluirea tainelor de sub coaja faptelor crude, moartea între crimă,
boală, destin și cântec…De remarcat viziunea și organizarea poemelor sub
puterea unor linii de forță bine coagulate.
Prologul ne aduce în atenție
energia care pune în mișcare cuvintele poetului: duhul (spiritul). Povestea
duhului care dinamizează omenirea, eroii nevăzuți și cei acceptați, dedați
Misticei Nunți, este povestea istoriei noastre. Cei dedicați vor sta la masă cu
Iisus, vor înțelege chemarea și crima…Nunta ne leagă de cer.
Judecata apare ca o necesitate
pentru poet, argumentele sale dau liber poeziei cheie peste mlaștina celestă.
Apocalipsa, în sensul larg
cultural, este percepută ca o imprevizibilă catastrofă. Pentru poetul lucrurile
au alt sens, este judecata divină, parte din planul general prin care creația
se descoperă. Păsări se sfarmă în văzduh, noroi și sânge curge în ceruri,
moartea este aproximată, există o pajiște în amurg, vise periculoase, lipsa
autorității, alte ninsori coboară în lume, toate sub atenta economie ținută de
funcționarii neantului, sub arta banalului de zi cu zi.
Primăvara – carnea/ țipă – ca
niște/ șuruburi suprasolicitate - și cu/ filetul neuns: industrie/ celestă –
complet/ dezorganizată și/ nerentabilă – neconvenabilă – oricând și/ din toate/
părțile atacabilă” (45 – Economie de
piață, p. 60).
Se observă un discurs evaziv în
contras cu alte poeme riguros construite, o descompunere a zicerii simultan cu
descompunerea universului, o lume în disoluție.
Ca într-o dramă bine structurată,
elementele ultimului ritual se relevă cititorului: hulubii cântă de pe tărâmul
dus, sete sălbatică de a incendia întreg universul, în dragoste ca și în ură,
riști să devii poem de zgură, isteria elipsei, magii nu mai umblă prin ceasuri,
reumatismul cosmic s-a instalat dictatorial…
Tragedia omului normal este aspru
descrisă în 17-Epopeea Fiului de
Dumnezeu, a Fratelui de Dumnezeu - și a lui „Însuși Dumnezeu”, un poem
lung, un manuscris din orașul mort, baladă a rupturii dintre oameni.
În ciclul Cartea iluziilor și puterilor, Adrian Botez prezintă forțele care
pun în mișcare lumea, falsele tării care manipulează lumea, jocul dintre a fi
și a nu fi. O viziune proprie marchează cititorul, cultura și valorile certe în
care el crede, modelează zicerea. Poezia se apropie de proorocie, preia ceva
din modul de a fi a văzătorilor din vremurile străvechi, utilizând mijloacele
puse la dispoziție de literatura clasică și modernă. Solid în ceea ce transmite
prin poezia sa, poetul reface harta puterii și insulele de neadevăr care ies în
calea omului. Este o epopee și fiecare trebuie să-și trăiască aventura
cunoașterii și a experiențelor care ne asaltează. Este nevoie de înțelepciune
și de faptul că iluziile fascinează mult, identitatea fiecăruia putând fi
alterată prin minciuna de fiecare zi. Este posibil și dialogul între om și
Dumnezeu, atenția căzând asupra poveștii omului ca facere/ geneză.
Pentru fiecare există un drum
spre Emaus, un drum al inițierii directe. Pentru poet s-a făcut târziu,
spectrele toamnei îi afectează experiențele, visul este la limită, spectacolul
care fascinează lumea s-a închis în idee, rămâne doar taina. Poetul scrie: „e
frumos – e sublim – dar plutind cu vagi nori/ nestatornica Formă te-mbie să mori/ nici nu știi să pui punct unei cărți – la
sfârșit/ să fii sfânt – să fii demon: un biet osândit…” (3-Trăiește-ți propria epopee, p. 69).
Curajos și hotărât, poetul
definește secolul în care locuiește vremelnic, definindu-l ca veac al Numelor
și Intrărilor, urmând să se ivească Nunta și Mirele, „Frumusețea va cânta în
desișul luminilor”, cerul va fi generos, identitatea se va limpezi ca Vocală și
Cristal, el se va înveșmânta în lacrimi fierbinți și-n parfum înalt de rășină,
asemenea preoților care refac universul din cântec. De observat că elementele
secolului au identitate, sunt scrise cu literă mare, semn că spiritul va ține
în rețeaua sa lumile. Este o dezvăluirea a miracolelor, o întoarcere în
Grădină, cum scrie poetul absorbit de inspirație.
Reținem un indemn la viață:
„Silește-te să/ trăiești – ca să-i faci în ciudă/ hulubului de pe casă ori din
/ copac – care/ cântă – cu foc și văpaie – încă din/ zori” (8-Silește-te să trăiești, p. 73).
Degradarea universului este vizibilă, soarele își pierde forma, omul este un
cadavru furat din veșnicie, lumina, iată, este
pângărită, toate marchează omul.
Dialogul posibil între om și
Dumnezeu este relevant, Creatorul întreabă dacă este bine în lume, i se
răspunde negativ, concluzia: „atunci mori”… Efectele se văd din percepția
omului despre sine și despre cosmos, creația are regulile ei, omul nu poate
interveni, orice intervenție duce la neființă, brutal, justițiar. Modul acesta
de a prezenta lucrurile este dur, dar se încadrează în rigoarea divină. Poetul
notează: „e-atât de blândă frumusețea morții/ cât de stângaci se mișcă mâna
sorții/ la mine vin cu jalbe în priviri/ nu mii de lumi – ci mii de fericiri” (
25-Nu fii mâhnit, p. 88).
Motivele vizionare, combinație de
teologie și filozofie, revelație și gând riguros, sunt multe, sub vălul
formelor se ascund adevăratele puteri, șocul vieții și al morții. Se pot face
și comentarii pe marginea ploii, dar spectacolul s-a terminat, atât pe lună cât
și pe pământ, un univers brăzdat de febre istorice. Există muntele ascuns – Kog-a-ion-ul, o temă preferată de poet,
una abordată profund, trimițând la rădăcinile lumii, preluată din mitologia
spirituală a părinților, sub puterile Demiurgului. Observăm o împletire dintre
doctrinele vechi ale lumii și speranțele constante ale omului, sub Poemul Firii…
Profund legat de patrie, de locul
unde a intrat în lume, Adrian Botez este adeptul unui patriotism dens, în
contradicție cu fenomenele globalizării actuale. Patrie este locul unic,
matricea. De acolo începe povestea fiecăruia. El dă un avertisment celor care
atacă leagănul românilor, lansează imprecații. Se simte responsabil pentru
acest pământ, vrea o țară curată, cu mistice berze care lunecă pe timp. Vede,
la fel ca profetul ebraic, vechii oșteni revenind la viață într-un mod tainic,
colindul spală fața timpului, e chemarea la sărbătoare. Eroii nu pot fi uitați,
credința leagă neamul, lupul dacic menține simbolul puterii, iar trădătorii nu
au loc sub miturile noastre. Curățenia de
sâmbăta este un poem de legătură între părinți și copii, curăția depinde de
obiceiurile bune. Sâmbăta/ sabatul
reprezintă ziua în care dispar conturile, lucrurile vechi, sâmbăta ești
liniștit și împăcat cu Dumnezeu.
„sâmbăta – bunica mea făcea/
curățenie – în casa veche - și/ fără să-mi dau seama/ cum – începeau să dispară
– rând pe rând și/ unul după altul – o/ mulțime de lucruri și contururi/
inutile: rămânea/ curată casa și/ luminată (…de parcă n-ar fi fost niciodată/
veche…) – precum/ Potirul Domnului (2.
Curățenia de sâmbăta, p. 101-102).
Alternanța dintre versurile
solemne și cele ale vieții de zi cu zi aduc dinamism în discursul poetic.
Elementele din folclor cu cele din istoria profeților dedicați aduc un aer
mistic, credința se împletește cu faptele românilor, cântecul are ecou în
timpuri vechi și timpuri noi. La fel doina, la fel sunetul cântecului
străvechi, ecouri ale miturilor care au făcut veacurile.
Reținem mișcarea destinului în
memoria românilor: în fiecare dintre noi crește un copac, Dumnezeu este unul din
familie, cenușa se spulberă, nasc stelele pe rănile poetului, e prea târziu să
ceri un număr, fiecare fir de iarbă trebuie sărutat, a crescut din sânge de
martiri, ars de stele – scris de fluturi, așa se aude cântecul valah.
Trădătorii de neam, cei care au părăsit patria, rătăcitorilor li se aduce aminte
de Logosul Divin…
Sunt chemați în sărbătorile
patriei îngeri, Făt Frumos, sămânța-Cain, pecetea-Cain, munții martori, lupul
dacic, umbra Babilonului, calpul Crăciun, vrabia, oglinda, Grădina/ Raiul,
Monastirea lui Manole, Oameni-Carte, voievozii… Toate sunt simboluri ale
sufletului românesc trecut prin furtuni.
Ca o semnătură și semn, poetul
are cartea sa, drumul prin bezne, depășind crima de a ucide poemul-poem. Sunt puncte de reper
privighetoarea cu ochii arși, pragul casei, epopeea, sonetul și binecuvântarea,
castelul poeziei, ordinea din viața celui care trăiește între cuvinte,
tristețea, singurătatea, mitul lui Manole, cel care își zidește în poem ceea ce
iubește. Poetul se vrea ocean dezlănțuit, declanșarea energiilor îi dă viziunea,
cerul se închide, altul se deschide, poetul are o istorie a incredibilei
răbdări, bolile necesare dau putere versurilor scrise, timpul s-a oprit în
clopotnițe sfinte, cartea se scrie cu
sânge după dictarea lui Dumnezeu. Poetul vede dincolo de limitele omului
obișnuit: „aș vrea să fiu un/ astronom – să aflu – pe/ ceruri – steaua unde se
va duce/ sufletul meu – sau/ să mi-o aleg/ eu însumi…” (10. Aș vrea să fiu un astronom, p. 163).
Adrian Botez ia drept exemplu
modul cum creează Dumnezeu frumosul, la o dimensiune cosmică, cu energii
subtile: „Mărite Doamne – capodopera Ta-s munții/ pădurile – păsările și
florile/ și-n toată noaptea – privighetorile:/ aceștia-Ți ajung – nesmintit –
dimineața – în dreptul/ frunții” (23.
Ne-capodopera lui Dumnezeu, p. 172). Poetul acceptă moartea la final de
epopee, are o rugăciune pentru Creator, cel care înțelege arta. Botez se
consideră Celestul Cavaler - un titlu vechi, nobiliar. Moartea este poarta spre
Sine, sufletul strună în lira divină…
Volumul se încheie lucid, în
cheile suferințelor, poetul își asumă finalul ca un alt poem făcut din tăceri.
Este eroul care se retrage din scenă, duce pe umeri cuvintele… Se consideră
Frate cu Hristos… Poetul și-a trăit acut poezia, o boală care i-a fost pecete,
cântec de nuntă. El a alternat poezia cu formă fixă cu poezia liberă de orice
rigoare, acceptă extremele ca o eliberare, o democrație a poeților sub semnul
marilor mituri. Ne lasă nu mesaj: „Salvați
cântecul!” Folosește linioara ca semn de ortografie în locul virgulei, o
preluare din scrierile vechi, din manuscrise pierdute, secrete.
Adrian Botez nu se simte legat de
vreun stil, de vreun curent anume, poezia este pentru el mărturie, spovedanie
și cântec pentru Cosmos. Limbajul academic se împletește cu limbajul obișnuit,
el este copleșit de menirea sa, de importanța artei. Se luptă cu brutalele
căderi din jurul său până la sânge, neacceptarea
poetul este o crimă…
Poemul 16-Reînviata
epopee daco-valahă (în cinci cânturi – cu Prolog și Epilog) se prezintă ca
un adevărat testament literar. Poemul este masiv, preia din viziunea
cărturarilor români veritabili, începând cu Dimitrie Cantemir, bucuria învierii prin suferința pentru neam.
De la mistica rădăcină, la taina supremă.
Cartea
Apocalipsei este
cartea unui destin care a ars și a biruit prin frângere sub ochii Arhanghelul,
sub ochii prietenilor literaturii. Va sta drept la judecata poeților…
Doina poetul este cântecul celui
care a văzut munții: „Munții mei/
frații mei/ de temei: oi urca pe voi/ să văd stele roi/ oi urca pe voi/ să văd
Ziua-de Apoi… (42. Doina poetului, p.
194).
Constantin Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu