Eminescu despre creștinism
Unii teologi și biserici sunt dispuși
să-l prezinte pe Eminescu în diferite stări, poziții, să caute un loc în
istorie pentru el, fără a fi nevoie. Curentul creștin ortodox consideră că
poetul ar trebui plasat printre sfinți, fără a ține cont că el s-a considerat
poet, a suferit pentru poporul său, a deschis punți între oameni, culturi
diferite. A cercetat mult, a reținut ceea ce-i de folos poeziei sale, operei
sale. Opera s-a deschis spre universalitate.
Alte curente creștine, care nu au cultul sfinților, îl consideră poet care, uneori, nu înțelege Evanghelia, nu a cercetat Scriptura, un poet național rămas blocat în activitatea sa literară, o personalitate a lumii laice.
Sunt extreme care exclud capacitatea
unui scriitor de a vedea dincolo de limitele umane, mai ales dacă are geniu,
geniu primit de Sus. Poetul a cercetat în profunzime Scriptura, dar a înțeles
că forțele religioase pot bulversa oamenii. Oamenii simpli, cei care iubesc,
cântă după o săptămână de muncă, se căsătoresc, au urmași și se bucură de toată
truda lor.
Totuși, Eminescu are o poziție aparte
față de adevărul din Scripturi, a săpat în profunzime, acolo unde omul se poate
întâlni cu Dumnezeu, conform cu standardele vremii sale. Evident, el nu a
cunoscut operele marilor teologi din secolul al XX-lea, dar a simțit pulsul
divin din textele Scripturii.
Eminescu și Evanghelia: „Învățăturile
lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a
chinezului Lao-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au
avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și
populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de
cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și
mântuirea altuia. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi
suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrate a băut paharul cu
venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității.
Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns
inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima
lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tată-său din ceruri
iertare prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu
din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de
atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest sâmbure de adevăr care
dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura
întreagă.” (Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1).
A
avut o idee profundă despre Sfintele Scripturi. În biblioteca lui, alături de
operele sfinţilor părinţi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul,
Augustin, Ioan Damaschin, se găsea şi Sfânta Scriptură. În manuscrisele sale
există o traducere în limba română veche a începutului prologului din
Evanghelia după sfântul Ioan: "La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era
la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu
Domnul Dumnezeu...".
El
consideră că Evanghelia, "această simplă şi populară biografie a blândului
Nazarinean", este aceea ca l-a "ridicat atâta pe om". Într-un
articol din publicat în ziarul "Timpul", notează: "Iată, două
mii de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care
se creşte omenirea". Şi precizează: "Ea a ridicat popoare din
întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui". În
acelaşi articol, deplânge cum "în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice
a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia".
În
Evanghelii se găsesc "cuvintele de miere", din care preoţii învaţă
poporul. Într-o noapte de Paşti, aşa cum reiese din poezia,
"Învierea", fiind în Biserică, urmărit de "spiritul rece al
morţii", Poetul contemplă şi ascultă: "Un singur glas îngână cuvintele
de miere, / Închise în tartajul străvechii Evanghelii". Şi apoi adaugă:
"C'un muc în mâini moşneagul cu barba de zăpadă / Din cărţi cu file unse
norodul îl învaţă / Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă, / Că de trei
zile'nvinge, cumplit muncindu-şi prada".
Eminescu
apreciază valoarea rugăciunii, invocarea ajutorului de sus. În manuscrisele lui
s-au găsit o transcriere în limba latină a rugăciunilor "Tatăl
nostru" şi "Ave Maria", precum şi rugăciuni către Mântuitorul:
"Isuse Cristoase / Izvor mântuitor / Şi Domn al oştirilor / De oameni
iubitorule / Mântuitorule"; "Isuse Cristoase Mântuitorule /
Învingătorule / Prealuminate".
Rugăciunea
vizează următoarele: să fie ascultate plângerile, durerile noastre. Iată
rugăciunea: "Rugămu-ne-ndurărilor, / Luceafărului mărilor; / Ascultă-a
noastre plângeri, / Regină peste îngeri / Din neguri te arată / Lumină dulce
clară, / O, Maică Preacurată / Şi pururea Fecioară, / Marie!"
Poetul
are încrederea că asupra sufletului rănit, se va aşeza binefăcătoarea
"lumină lină", care poate să-i redea speranţa: "Speranţa mea tu
n-o lăsa să moară, / Deşi al meu e un noian de vină; / Privirea ta de milă
caldă, plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară".
Se
roagă apoi pentru credinţa: "Redă-mi credinţa". Sentimentul
nimicniciei şi al păcatului îl face să vadă distanţa dintre ce ar trebui să fie
şi ce este. Simţindu-se fără credinţă, poetul o cere în rugăciune: "Străin
de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred
nimic şi n-am tărie. // Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din
cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!" (Răsari
asupra mea, 1879)
Eminescu
are o consideraţie specială pentru Iisus Hristos, Mântuitorul. El este modelul
suprem, demn de a fi urmat. El este "martirul omenirii lănţuite".
"Crist, scrie Eminescu în Apelul din anul 1870 pentru praznicul de la
Putna, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea
de flacără a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei".
El
s-a născut în sărăcie la Betleem, luminând şi devenind împăratul omenirii. În
poezia "Dumnezeu şi om" (1873), se adresează Mântuitorului dintr-o
veche icoană: "Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană / Ajuta
numai al minţii zbor de foc cutezător... / Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul
sânt şi arzător / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană. Erau vremurile
când Isus se arăta ca darul divin venit de sus: "Te-am văzut născut în
paie", căci acolo, la Betleem, "Răsări o stea de pace, luminând lumea
şi cerul". Vede distanţa dintre ceea ce se întâmplă în prezent şi ce era
în trecut: "Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie / Ieri ai fost
credinţa simplă însă sinceră, adâncă, / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era
stâncă... / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie".
În
"Rugăciunea unui dac" (1879), Poetul evocă lucrarea mântuitoare a lui
Cristos, deşi nu-l numeşte: "El este-al omenimei isvor de mântuire / Sus
inimile voastre! Cântare aduceţi-i, El este moartea morţii şi învierea
vieţii!".
La
12 aprilie 1881, publică articolul "Şi iarăşi bat la poartă...", cu
ocazia sărbătorii Paştelui: "Duiosul ritm al clopotelor - scrie el - ne
vesteşte că astăzi încă Cristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din
giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la
ceruri" (Mihai Eminescu, Opere,
vol. XII, Ed. Academiei, 1985, p. 134-135). Cristos este acela care moare şi
învie, biruie moartea, se jertfeşte, pentru a ne dărui nouă viaţă. "Un
clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi
popor, / Cum din mormânt răsare Cristos învingător / Iar inimile toate s-unesc
în armonie: «Cântări şi laude-nălţăm / Noi, ţie unuia, / Primindu-l cu psalme
şi ramuri, / Plecaţi-vă, neamuri, / Cântând Aleluia! / Cristos au înviat din
morţi, / Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcând-o, / Lumina ducând-o /
Celor din morminte!»" (Învierea, 1878)
Poetul
este fascinat cu privire la creştinism: puterea lui transformatoare. Nici o
altă învăţătură nu l-a ridicat atât de mult pe om, precum Evanghelia lui
Cristos. Biografia divină, care întrupează şi descoperă iubirea este cea care
"au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul
iubirii aproapelui"
"Omul
trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi
modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea
modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului
moral, Isus Cristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie,
încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine... Pentru a se
îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru
existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de
cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi
veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie" ("Şi iarăşi bat la
poartă...", "Timpul", 12 aprilie 1878).
Eminescu
are admiraţie pentru Fecioara Maria. Ei i se destăinuia, ei i se roagă. Pentru
el, Fecioara este "crăiasa" lumii, "regină peste îngeri",
"luceafărul mărilor", "Maica Sfântă", "pururi
fecioară", îndurarea, cea care are puterea să ne înalţe "din valul ce
ne bântuie", mila care risipeşte deznădejdea, cea care poate veni "în
noaptea gândurilor", care poate să "asculte a noastre plângeri".
Poetul înalţă rugăciunea către ea: "Crăiasă alegându-te, / Îngenunchem
rugându-te / Înalţă, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de
întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / O,
Maică Preacurată / Şi pururea Fecioară, / Marie!" (Rugăciune,
1879).
Versurile
"Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară" amintesc de imaginile
Maicii Domnului din iconografia bizantină, unde Preacurata îşi pleacă privirile
pline de duioşie asupra celui care priveşte icoana.
Fecioara
Maria este alături de Isus: "De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului /
Luceşte pe ceruri / O stea călătorului" (Colinde, colinde, 1878).
Maria
l-a născut pe acela care poate da adevărata libertate. În anul 1870, un comitet
care îl avea secretar pe Eminescu chema la praznicul Mănăstirii Putna. "În
ziua de 15 august a.c. românii în genere serbează ziua Sântei Marii, vergină,
castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii,
pe martirul omenirii lănţuite, pe Crist", scria Eminescu în Apel. "Fraţilor,
am proiectat a serba cu toţii ziua acelei sânte care-a conceput în sânul ei
vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiut mai nobil,
tot ce pune pe om alături cu omul: Libertatea!" (Mihai Eminescu, Opere,
vol. XVI, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 32).
Creștinii
protestanți consideră că Isus este singurul mijlocitor între om și Dumnezeu, el
este Omul Isus (1 Tim. 2:5). Totodată Biblia are și ea mesajul ferm legat de
Maria, mama Domnului Isus:
Matei 1: 39. Maria s-a sculat chiar în* zilele
acelea si a plecat în
grabă spre munţi, într-o
cetate a lui Iuda.
40. A intrat în casa lui Zaharia
si a urat de bine Elisabetei.
41. Cum a auzit Elisabeta urarea
Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, si Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt.
42. Ea a strigat cu glas tare: „Binecuvântată * ești tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tău.
43. Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu?
44. Fiindcă iată, cum mi-a ajuns
la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie.
45. Ferice de aceea care a crezut;
pentru că lucrurile care iau fost spuse din partea Domnului se vor împlini.”
Mulți
protestanți, evanghelici și din alte culte, predică din acest text, subliniind
rolul și poziția Mariei. Biblia are totdeauna dreptate, pe de altă parte,
situație acceptată de cultele creștine.
Alexandru
Vlahuţă, atunci când l-a vizitat în ospiciu din Bucureşti, cu puţin timp
înainte de a muri: "Era prin martie 1889; m-am dus într-o zi să-l văd pe
Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. M-a
cunoscut şi i-a părut bine când m-a văzut... M-a întrebat de prieteni căindu-i,
vorbind de ei cu milă... adusei vorba de poezii... Atunci cu o bucurie de
creator, scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie şi, aşezându-se pe
scaun, începe să citească... un şir lung de strofe de o sonoritate şi un efect
ritmic fermecător... Fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc
aminte că două vorbe: foc şi aur reveneau mereu... n-am putut reţine decât
aceste patru versuri: "Atâta foc, atâta aur / Şi-atâtea lucruri
sfinte / Peste întunericul vieţii / Ai revărsat, Părinte".
Eminescu și credința:
„E ușoara credința ca prin precepte
teoretice de morala, prin știința oarecum, omul se poate face mai bun. Omul
trebuie sa aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune, după care sa-și
modeleze caracterul si faptele. Precum arta moderna își datorește renașterea
modelelor antice, astfel creșterea lumii noua se datorește prototipului omului
moral, Iisus Hristos. După el încearcă creștinul a-și modela propria sa viața”.
Întrebării retorice de ce Iisus Hristos este așa de mare, Mihai Eminescu îi da
un răspuns simplu: „Pentru ca prin iubire el a făcut cearta intre voințe
imposibila. Când iubirea este, și ea este numai când e reciproca, si reciproca
absolut, va sa zică universala; când iubirea e, cearta e cu neputința” (M.
Eminescu, Fragmentarium, Editura Științifica
și Enciclopedica, București, 1981).
Iată că Biblia a avut un rol important
în viziunea despre viață la Mihai Eminescu. Desigur, comentarii vor fi,
teologii vor căuta să arate că ei au dreptate. Uită un lucru, literatura este
punte deschisă spre Viață. Ori viața fără Biblie nu se poate concepe dacă
trăiești în civilizația iudeo-creștină.
*Sursa informațiilor: Internet, și http://ercis.ro/actualitate/viata201001.asp?id=20100124, preot: Cornel Cadar
Text publicat în Rev. „Vatra veche”, nr. 8/23
Mulțumim de textul bogat și de explicații! Eminescu a fost poetul meu preferat în liceu!
RăspundețiȘtergere