ARHIVELE DE LA HAȚEG: Olga Rodica Toma, Eseuri, Editura Călăuza v.b., 2021... „În eseurile sale, autoarea abordează temele cu atenție, pune accentul pe disciplina intelectuală, apelează la partea teoretică a problemelor și la importanța practică a domeniului. Dascăl prin excelență, ea tezaurizează cunoștințele acumulate de-a lungul timpului și le transmite spre generațiile care vin. Este conștientă de importanța spiritualității în viața personală, dar și în colectivitate”

 

 

DE CE?

Eseuri despre partea spirituală a omului

 

(Olga Rodica Toma, Eseuri, Editura Călăuza v.b., 2021)

 

 

Olga Rodica Toma este dedicată profesiei, culturii și sensului în viață. Prin cartea de eseuri ea abordează partea sensibilă a existenței: partea spirituală. Temele analizate sunt generoase, exprimă nevoia de echilibru într-o lume tot mai materialistă: emoțiile, credința, educația și sensul în istorie pentru om.

Cartea Eseuri*, publicată la Editura Călăuza v.b. în anul 2021, ne prezintă o autoare dedicată culturii.  Sunt mai multe capitole cuprinzătoare și surprinzătoare: Emoțiile, cum ne descurcăm cu ele; Credință și cultură; Educația, mai este ea necesară astăzi; Problema morții  în opera lui Mircea Eliade. Cartea începe cu un Cuvânt înainte în care Olga Rodica Toma se prezintă și susține despre această carte: „În cea de a trei carte, Eseuri, încerc să-mi lămuresc mie însămi câteva probleme legate de emoții, de credință, educație, de problema morții la Mircea Eliade și nu numai…” (p. 12). Anterior, autoarea a mai publicat În sala de așteptare (2014) – proză scurtă, urmată de O poveste de la malul mării (2017) - miniroman. De remarcat la început și motto-ul semnat de Pierre Hadot care ne transmite un mesaje esențiale despre înțelepciune, despre limbajul lăuntric, despre lupta permanentă în sfera spirituală, dând și un exemplu din Marc Aureliu.  Cartea este încadrată de tema supremă a luminii, temă abordată la început și la final, ca o punte peste viață. Concluzia generoasă a eseistei: „Și dacă este așa, de ce oamenii uită adesea că sunt purtători de lumină, irosindu-și darul cel mai de preț - viața?” (p. 300).

Deși mulți oameni refuză să recunoască, ei au nevoie tot mai mare de spiritualitate, de emoții care să le aducă armonie în viață. Foamea de cultură declanșează nevoia de educație, de cunoaștere. Într-o lume în plină schimbare, necesitatea de acumulare și prelucrarea date este tot mai presantă. Peste toate se suprapune și curentul nefericit „cancel culture”, generat de sistemul tehnic de manevrarea informației într-o direcție sau alta.

În eseurile sale, autoarea abordează temele cu atenție, pune accentul pe disciplina intelectuală, apelează la partea teoretică a problemelor și la importanța practică a domeniului. Dascăl prin excelență, ea tezaurizează cunoștințele acumulate de-a lungul timpului și le transmite spre generațiile care vin. Este conștientă de importanța spiritualității în viața personală, dar și în colectivitate.

Despre emoții aflăm câteva date esențiale: „…emoțiile sunt comportamente învățate și transmise cultural, la fel ca limbajul. Deci, dacă mai întâi, trebuie să auzi pe cineva vorbind engleza înainte să o poți vorbi și tu, la fel, trebuie mai întâi să-i vezi pe alții bucuroși înainte, pentru ca mai apoi să simți și tu bucuria”.

Citind despre tema abordată, cititorul descoperă unele lucruri interesante: „O emoție controversată este iubirea romantică. Este ea întipărită pe creier ca frica și furia sau colorată cultural? La Rochefoucauld este faimos pentru că a spus că: <<unii oameni nu s-ar îndrăgosti niciodată, dacă nu ar fi auzit de iubire>>. Un mare apărător al acestui punct de vedere a fost C.S. Lewis, care susținea că iubirea romantică a fost inventată în Europa în secolul al XII-lea. Este vorba despre <<iubirea curtenitoare>>, tema centrală a poeziei europene. În astfel de poezii, un nobil se îndrăgostea de o doamnă de la curtea regală. El devenea cavalerul ei și se punea în slujba serviciilor acesteia, deși pasiunea sa pentru ea se consuma arareori. Iubirea lui Lancelot pentru soția regelui Arthur, Guinevere, este cea mai cunoscută poveste în acest sens”.

Autoarea insistă pe traseele fricii, analizează evoluțiile unor sentimente profunde: iubirea, răzbunarea, vinovăția…

Despre „inteligența emoțională” descoperim că: „Inteligența emoțională presupune realizarea unui echilibru între emoție și rațiune, unde niciuna dintre ele nu deține controlul absolut. Oamenii dotați cu inteligență emoțională știu când e bine să-și stăpânească emoțiile și când e bine să se lase copleșiți de ele”.

Problema rămâne actuală și azi, când oamenii au mai multă siguranță socială, sunt sub protecția forțelor sociale convenite.

Curajoasă, ajutoarea ne propune tema fericirii. Ea este cerșită în vremurile de azi, oamenii având nevoie de fericire, cât mai multă fericire…

Sâmburele ideii de fericire este prezentat frust, clar: „Potrivit bazei de date despre fericire, lucrurile care au cele mai multe șanse să ne facă fericiți sunt acele lucruri pe care le știm dintotdeauna: o stare bună de sănătate, prieteni buni, și, mai ales, relațiile bune de familie. Buna înțelegere cu părinții, copiii și partenerul reprezintă secretul unei vieți fericite. Încă o dată vechile clișee sunt uimitor de corecte”, citându-l pe Evans.

Totodată, Ridica Toma pune problema căii chimice spre fericire, acea scurtătură care afectează viața a mii de oameni. De citit capitolul pentru că este de mare actualitate.

Problema complexă a emoțiilor este abordată și dintr-un alt unghi: inteligența emoțională. O constatare, plecând de la lecturile de specialitate: „Poate că lucrul cel mai tulburător din întreaga carte este sondajul efectuat asupra unui număr mare de părinți și profesori care indică tendința mondială a generațiilor actuale de copii de a avea mai multe probleme emoționale decât în trecut: sunt mai singuri și mai deprimați și mai înclinați să se îngrijoreze din orice, mai impulsivi și mai agresivi”.

De reținut și faptul că textele au concluzii personale, bazate pe experiența proprie, pe lecturile de specialitate, pe experiențele altor oamenii de cultură. Nu este ocolit nici mesajul Bibliei, autoarea punând accentul pe cele două laturi ale individului: înțelepciunea și nebunia… Este totul deșertăciune? Răspunsul vine din lectura eseului despre emoții.

O altă temă abruptă este religia în legătură cu factorul cultură. Din acest punct de vedere, descoperim un adevăr care ne marchează zilnic: „Oamenii dintotdeauna au fost preocupați pentru viața lor, au dorit mereu să și-o facă mai bună. Putem vedea aceasta în preocupările filozofilor și a oamenilor de știință și, mai recent, în preocupările psihologilor. Există astăzi o atenție intensificată pentru dezvoltare personală din punct de vedere cultural, material, spiritual. Și este bine că este așa! Oamenii vor să învețe să trăiască mai deplin!” Rădăcinile temei sunt prezentate cu eleganță și dedicare, plecând de la Platon, Aristotel etc. Deci, avem un punct de plecare în filozofie. Dar firul narațiunii logice se întinde spre teologi importanți, începând de la Toma d’Aquino și ajungând la „fericirea chimică”, conform canoanelor actuale ale existenței sociale. Așa se ajunge la criza de identitate, la deșertăciunea vieții.

Există un sens în viață? Iată întrebarea la care autoarea oferă un răspuns.

În analiza sa, Olga Rodica Toma pune o întrebare importantă, mai importantă decât răspunsul în sine, cunoscut de oameni prin experiența proprie: Mai este necesară educația astăzi? Răspunsul vine și el treptat, cititorul este inițiat în importanța demersului propriu pentru a atinge esența vieții. Sunt analizate propovăduirile unor intelectuali cunoscuți, dar se pune accentul pe cele zece nevoi umane care stau ca fundament al educației, așa cum le prezintă Solomon Marcus, cunoscut academician român, în prezent decedat, dar care ne-a lăsat o moștenire importantă spirituală. În această ecuație, Rodica Toma prezintă problema educației în vremea crizei de identitate morală a bisericii. 

Un eseu important este dedicat problemei morții în opera lui Mircea Eliade.

Tema este bine lămurită de la început: „Dar să vedem ce ne spune Mircea Eliade în legătură cu sentimentul morții:... <<m-am întâlnit de nenumărate ori cu fenomenele morții, cu agonia, cu stingerea, cu oprirea pe loc, am murit de atâtea ori până acum, ca orice om încât moartea cea adevărată nu mă mai înspăimântă. Fiecare cunoaște moartea în acest fel. Ce nu cunoaște nimeni este începutul de după moarte. (...) Adevărul e că, deși, începe ceva complet deosebit, după viață, moartea continuă totuși o conștiință pe care am fi putut s-o intuim încă din timpul vieții. Acesta este paradoxul central al morții: altceva decât viața și totuși ceva pe care l-am putea cunoaște cu ajutorul vieții>>”.  Sunt analizate câteva din cărțile marelui savant, cunoscător al religiilor și a vieții spirituale.

În fond, Mircea Eliade a pus problema destinului uman, a sensului în univers, a scopurilor pentru care omul este aici. Cititorul se va izbi de răspunsuri brutale, de idei neconvenționale, de partea nevăzută a existenței, făcută vizibilă de cărturar. Până la urmă, descoperim poezia în matematică, rigoarea într-un poem, filozofia în economia politică, arta în comerț, lumea într-o frază poetică bine argumentată…

De reținut în aceste eseuri pasiunea pentru cunoaștere la Olga Rodica Toma, dorința de a pune existența pe liniile de forță ale științei și, mai ales, ale științelor de frontieră, dintre lumea vizibilă și lumea invizibilă.

Trimiterile la marii oamenii ai lumii, la gânditorii români, ne face să înțelegem că există un efort continuu în realizarea unei perspective luminoase asupra existenței. Pentru a înțelege sensul în istorie e nevoie să ai cunoștințele necesare, să acționezi conform voinței bine strunite și să ai trăirile care reglează orizontul la nivelul cunoașterii posibile pentru un om limitat… Cităm din eseul dedicat emoțiilor: „În Japonia există cuvântul amae, ce semnifică exact acest gen de “satisfacție datorită acceptării depline de către o altă persoană”. Ideograma chineză originală era aceea a unui sân la care suge un copil, ceea ce ne indică că emoția aceasta realizează o pierdere a separației, o reîntoarcere la sentimentul integrativ, de uniune în care fuzionează mama și copilul în primele luni de viață”. Iată una dintre concluziile cărții.

Aceste eseuri sunt studii normale într-o lume anormală, despre teme incomode uneori, despre probleme filozofice, religioase, psihologice, despre partea acoperită de ceața fricilor de tot felul. Eseurile sunt în aceeași linie de interes promovată și de Dumitru Constantin Dulcan în cărțile sale, începând cu Inteligența materiei și finalizând cu binecunoscuta carte, Creierul și mintea universului. Mai putem cita și pe apologetul Gregg Braden, cel care a prezentat Matricea divină sau Adevăr profund. Oricum, la finalul eseurilor avem un bogat material bibliografic, trimiterile la cărțile fundamentale ale cunoașterii în domeniu fiind demne de reținut.

Problemele nu sunt epuizate de autoare, dar lumea se percepe altfel după această lectură.

 

 

Constantin Stancu

 

*Toma, Olga Rodica, Eseuri, 303 pagini, Deva: Editura Călăuza v.b., 2021.

Text apărut în revista „Vatra veche”, nr. 3/2022 - Nicolae Băciuț 

Revista „Cafeneaua literară”, nr. 3 (229)/2022. Semnal, sub semnul poeziei...

 

FRUNZE DE DUD LA METROU...

 

Cobori spre cerul interior al orașului

metroul picură pe o lumină de împrumut, din altă lume,

 undeva, pe dreapta - stația  Izvor,

                       apoi stația  Eroilor:

coboară până trec învingătorii,

                            urcă  dacă apar învinșii,

                spre Nord duc toate, spre Nord, spre Gară,

     acolo hamalii au obosit 

cărând cuvinte la marginea orașului...

Brusc, in stația de metrou apar omizile,

apar frunzele, da - frunzele

    

                și piciorul tău frumos deasupra cioburilor acestei zile...

C Stancu ©

 

 

x

Revista „Portal Măiastra”, nr. 1-2 (68-69)/2022. Semnal, semne, literatura și vremurile de azi...

 

ADRIAN BOTEZ: RUBAIYAT ÎN ARMONII REBELE... TĂRÂMURI...

 

MISIUNEA DUHULUI MEU (rubaiyat)

 

eu am pândit – în Bune – ca și-n Rele

și Parte Dreaptă le-am făcut – din Stele :

am chibzuit Răzbateri – cu Largi Vele

și Scufundarea Tuturor – în Miezul dintre ele...

***

 

SĂ NU TE-NVERȘUNEZI ÎN VREUN CUVÂNT (rubaiyat)

 

să nu te-nverșunezi în vreun cuvânt

căci n-ai – cu unul singur – Jurământ :

tu acordezi – în Armonii Rebèle

Cuvântul de deasupra de Vântrèle !

***

 

RUBAIYATUL LĂUTEI TRUVERULUI

 

numai Acum și Așa am ieșit deasupra de Lume

când nimic din Furtunile Clipei nu m-atinge – pe Strune :

Singur Sunet – pogorât din Durerile-Uitate

întruchìpă – sfințește – o Eternă Cetate !

***

 

PRECUM SPRE CRIST (rubaiyat)

 

să nu te-mpotrivești – să nu te zbați – ca-n Coșmar

când vin Truveri spre tine - -nvolburați Zadar :

tu ești Visata lor Cetate – durată-Nțelepciune

și vin – precum spre Crist : cu Strune Rele  -  Bune...

***

Prof. dr. Adrian Botez

 

COCOȘUL CÂNTĂ ÎN DEPOZITUL NOPȚII

 

Depozitul nopții

 

Vorbește despre dreptate în noaptea

în care Dumnezeu este judecat cu hărnicie și Petru a trădat,

dar nu observă privirea lui Iisus,

cocoșul care cântă în depozitul nopții,

oamenii care se încălzesc la focul moale și

timpul lichid care curge pe zidurile de piatră ale cetății. 

C Stancu ©

 

REVISTA „COLOANA INFINITULUI”, NR. 120/2022. Ediție specială dedicată lui Eugen Dorcescu, un clasic în viață, omul și poezia... Repere spre poezia de linia întâi, jurnalul ca mărturie, plus DORUL DE DUMNEZEU

 

Revista „Vatra veche”, nr. 3/2022. Semnal, sumar, semne și sensuri... Nicolae Băciuț: Literatura și prezentul din prezent...

 

Poezia română în limba italiană și franceză - SONIA ELVIREANU, ENSOLEILLEMENTS AU COEUR DU SILENCE/ SCINTILLII NEL CUORE DEL SILENZIO. Semnal, câteva note, semne, poezia fără hotare

 

Nella raccolta di Sonia Elvireanu la contemplazione della natura si nutre di profonda riflessione secondo due diverse modalità: una poetica e una esistenziale. Il titolo Scintillii nel cuore del silenzio ci indirizza nella lettura: il primo termine ribadisce la vocazione della poetessa a procedere mediante “illuminazioni” o “fulgurazioni”, momenti di grazia in cui la visione poetica viene fermata sulla carta, senza alcun obbligo di trovare tra di essi nessi, consequenzialità, coerenza, sviluppo. Ma questa è la vita che procede in modo desultorio e contraddittorio; è il nostro modo di rapportarci con il reale, modo sempre esposto a una quantità di moti interiori in cui presente, passato e futuro si uniscono e discordano, in cui ricordi e speranze rivivono nella dimensione conscia e inconscia e creano quel magma che nessun tipo di analisi riesce a razionalizzare completamente.

Dans le recueil de poèmes de Sonia Elvireanu, la contemplation de la nature se nourrit d'une réflexion profonde selon deux modalités différentes : poétique et existentielle. Le titre Ensoleillements au cœur du silence nous guide dans notre lecture : le premier terme réitère la vocation du poète à procéder par “ illuminations “, moments de grâce où la vision poétique s'arrête sur le papier, sans obligation de trouver entre eux des connexions, des conséquences, des cohérences, des développements. Mais c'est la vie, qui se déroule de façon désordonnée et contradictoire ; c'est notre façon de nous rapporter à la réalité, une façon qui est toujours exposée à une quantité de mouvements intérieurs dans lesquels le présent, le passé et le futur s'unissent et discordent, dans lesquels les souvenirs et les espoirs revivent dans la dimension consciente et inconsciente et créent ce magma qu'aucun type d'analyse ne parvient à rationaliser complètement.

Sonia Elvireanu è poetessa, romanziere, critico letterario, saggista, traduttore, membro dell’Unione degli Scrittori della Romania. Ha conseguito il dottorato in Filologia, è professoressa; membro del Centro di ricerca sull’immaginario e del Centro di ricerca filologica per il dialogo multiculturale dell’Università “1 dicembre 1918”, Alba Iulia; è membro della Federazione internazionale degli insegnanti francesi (FIPF), vicepresidente e coordinatore culturale dell’Associazione franco-rumena AMI.

Con la casa editrice Giuliano Ladolfi ha pubblicato la raccolta di poesie Il canto del mare all’ombra dell’airone cinerino (2021).

 

 

În opera Soniei Elvireanu contemplarea naturii este hrănită de reflecția profundă în două moduri diferite: unul poetic și unul existențial. Titlul Strălucește în inima tăcerii ne îndrumă spre lectură: primul termen reafirmă vocația poetului de a proceda prin „iluminări” sau „fulgurații”, momente de grație în care viziunea poetică este oprită pe hârtie, fără nicio obligație de a găsi între ele conexiuni, consecință, coerență, dezvoltare. Dar aceasta este viața care se desfășoară într-un mod dezordonat și contradictoriu; este modul nostru de a ne raporta la realitate, un mod care este mereu expus unui număr de mișcări interioare în care prezentul, trecutul și viitorul se unesc și se află în discordie, în care amintirile și speranțele se actualizează în dimensiunea conștientă și inconștientă și creează acea magmă pe care analiza nu reușește să o raționalizeze complet.

În recueil de poèmes de Sonia Elvireanu, contemplation de la nature se nourrit d'une réflexion profonde selon deux modalités différentes: poétique et existentielle. Le titre Însoleillements au cœur du silence, ne ghidăm în cursul nostru: le premier terme réitère la vocation du poète à procéder par "illuminations", moments de grâce où la vision poétique s'arrête sur le papier, sans obligation de find entre eux des connections , des conséquences, des cohérences, des développements. Mais c'est la vie, qui se déroule de façon désordonnée et contradictoire; c'est our façon de nous raporter à la réalité, une façon qui est toujours exposée à une quantity de mouvements intérieurs dans le présent, le passé et le futur s'unissent et discordent, dans which les souvenirs et les espoirs revivent dans la dimension conscious et unconscious et créent ce magma qu'aucun type d'analyse ne parvient à rationaliser complet.

Sonia Elvireanu este poetă, romancieră, critic literar, eseist, traducător, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Este doctor în filologie, este profesor; membru al Centrului de Cercetări asupra Imaginarului și al Centrului de Cercetări Filologice pentru Dialog Multicultural al Universității „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia; este membru al Federației Internaționale a Profesorilor Francezi (FIPF), vicepreședinte și coordonator cultural al Asociației Franco-Române AMI. La editura Giuliano Ladolfi a publicat culegerea de poezii Cântecul mării la umbra stârcului cenușiu (2021).

Adrian Botez, SCUIPAȚI, VĂ ROG! - Editura Rafet, 2022. Semnal, câteva note, revolta omului de fiecare zi...

 

Despre cărțile prietenilor... Un geamantan cu privire (texte după texte)... Invazia cărților într-o țară ocupată

 

Despre poezia lui Constantin Stancu, un text de Eugen Dorcescu

 

Eugen Dorcescu

 

Poezia lui Constantin Stancu sau despre trans-imanenţă

 

Poezia lui Constantin Stancu, bine reprezentată, în întregul ei, de volumul antologic Pomul cu scribi, Editura Eubeea, Timişoara, 2006, are, drept strat semnificativ şi generativ bazal, transfigurarea, în accepţiunea biblică, nou-testamentară, a termenului. Lumea, în întregul ei, de la minerale la fiinţele vii, de la un orizont la celălalt şi de la cer la pământ, este, pentru ochiul inimii, pentru ochiul poetului (şi devine, pentru cititor, la contactul atent cu textul) altfel decât pare a fi, la prima vedere, continuând să fie, pentru simţuri, afect şi raţiune, ceea ce este ea în aparenţă. Această uimitoare şi minunată schimbare la faţă se petrece, desigur, sub puterea şi lucrarea tainică a harului, care, în fond, dezvăluie profunzimile existentului, transformând ceea ce este imediat perceptibil (lumea fizică) în semnificant al marelui şi misteriosului semnificat metafizic :

 

Legănătoare placentă între două lumi,

una care există, reală şi dureroasă,

legănătoare placentă care-mi primeşte fiinţa,

pot atinge viitorul cu tălpile,

primitoare cu trupul ce mi s-a dat,

unde mă obişnuiesc cu flacăra lui,

cu uitarea, cu fragilitatea lui, cu adevărul lui,

cu moartea lui în timp ce aflu acest adevăr...

 

Universul, viaţa se preschimbă, astfel, într-un metafizic semn, într-un infinit plin de substanţa divinului, a Divinităţii, infinit pe care eul cunoscător, iniţiat, trezit la Realitate  (căci, aşa cum ni se spune în Exodul 3, 14, există o singură Realitate : « Eu sunt Cel ce sunt » sau : « Eu sunt Cel ce este » - versiunea Anania), începe, treptat, a-l contempla, a-l citi, al rosti, a-l tăcea, a-l scrie, a-l trăi :

 

Ai ales pentru mine ceea ce nu este de parcă ar fi,

mă ajuţi să văd clar cu trupul

ceea ce prin vederea cu ochiul nu se poate vedea,

mi-ai atins obrazul cu nevăzutul aer mişcător,

strig apoi şoptesc şi nevăzutul îmi răspunde

şi tu zâmbeşti, îmi atingi umerii

şi încep să merg între aceste două stări:

una văzută şi alta nevăzută...

 

Locul unde se află eul liric, acest areal interferent, această concomitenţă ontologică aici-acolo, acest teritoriu ce se găseşte între profan şi sacru, dar, de fapt, palpită în miezul lucrurilor (lucrurile, asemenea oamenilor, sunt transparente, 10, 18, 30 etc.) şi în intimitatea sinelui, poate fi numit, cred, trans-imanenţă:

 

...dar noi ne vedeam de-ale noastre, vorbeam într-o

limbă neştiută la serbarea poetului, schimbam

imperii pe o boabă de piper,

nici nu observam cum îngerul prefăcea apa din

paharele de sărbătoare în vin,

nici nu observam,

totul se-ntâmpla

dincolo...

 

Ori:

 

Ninge peste câmpia română,

sângele tânăr saltă spre cer,

ninge cu furie, totul devine alb,

e un fel de împăcare cu bunul Dumnezeu,

anotimpul îngheaţă în guşa păsării...

 

Sub aripa ei albă infinitul ca o posibilitate finită...(subl. n., E.D.)

 

Aici, în acest “infinit ca o posibilitate finită” (sintagmă memorabilă, ce dă măsura adâncimii, şi altitudinii, la care se situează meditaţia estetică a poetului),  stăpânesc lumina, albul imaculat al zăpezii (ce transfigurează totul), tăcerea (formă privilegiată de comunicare, de supra-comunicare, cu sacrul, cu “cele ce sunt”, după spusa iubitului meu prieten, mutat la Domnul, Mircea Ciobanu):

 

Nevoia de a sta zilnic de vorbă cu Dumnezeu,

dincolo de hărmălaia lumii,

oameni care se salută dar care nu se mai pot

cunoaşte,

vezi, din farurile autovehicului radiază

în acelaşi timp lumina şi întunericul...

 

Dincolo, oamenii vorbesc,

dincolo, El tace...

 

sau:

 

Se strigă unii pe alţii,

de dincolo de viaţă, de dincolo de moarte...

 

Din stratul germinativ al transfigurării şi din arhitema trans-imanenţei, se desprind, ca într-o inflorescenţă mistică, o seamă de teme şi motive, pe care , aici şi acum, le menţionez doar, alăturându-le câteva succinte comentarii. Mai întâi, vom observa că, în poezia lui Constantin Stancu, străvechea, statornica luptă dintre carne şi spirit (consubstanţială omului duhovnicesc) pare a fi dispărut, ori, măcar, pare a fi fost depăşită, fiind înlocuită chiar – fapt remarcabil, dar ne-explicit – cu pacea dintre carne şi duh. Niciunde în text nu se poate găsi ecoul limpede al unei asemenea confruntări, cu tensiunea ei subiacentă. Poate doar în aceste trei stihuri, intitulate Potopul, care evocă, indiferent de pretext, o dedublare tragică:

 

Plouă, plouă, apa intră în gândurile statuilor,

refuzul tău face din mine un sunet magic,

refuzul tău face din mine două fiinţe care se urăsc...

 

În genere, însă, sufletul (psyhe) (sinonim, poate, în viziunea autorului, cu duhul) rămâne într-o stare de blândă şi grea iluminare, într-un extaz al neîntreruptei aşteptări:

 

E târziu, prea târziu,

lucrurile dorm, se visează bărbaţi,

poate copii sau fecioare,

sufletul mă părăseşte ca un fruct copt prematur,

se aşează pe cheia de la intrare,

lângă mâna ta pregătită să bată la uşă...(Iisus)

 

Trebuie reţinută, apoi, recuperarea (reabilitarea) metafizică a trupului (passim),  care, teologic vorbind, cum bine se ştie, nici nu e tot una cu carnea:

 

...mă ajuţi să văd clar cu trupul

ceea ce prin vederea cu ochiul nu se poate vedea...

 

Trupul (soma) este forma organizată a cărnii (sarx) (ca materie) şi sediu (cort, templu) al duhului (pneuma). Iar duhul este partea cea mai fină a sufletului (ceea ce justifică posibila sinonimie suflet – duh, pomenită mai sus).

O dihotomie există, totuşi, însă nu antagonică – anume cea dintre trup şi gând (nous, adică zona superioară a lui pneuma, care, la rându-i, cum spuneam, este partea cea mai epurată a lui psyhe):

 

Poate a fost cineva după arborii aceia,

sau poate eşti tu în partea nevăzută a lucrurilor,

acolo unde nu putrezeşte carnea şi

unde nu se pun margini între lumi,

 

iar dincolo

cauţi izvorul de început,

cauţi un răspuns deşi nu ştii întrebările,

priveşti peştele, piatra, apa,

strigi şi deodată ţi se răspunde:

 

“Gândul nu putrezeşte în creierul tău

aşa cum creierul putrezeşte

în timp ce gândeşti totul…” (Totul)

 

S-ar putea continua (şi ar trebui să se continue, şi, sunt sigur, se va continua, mai devreme sau mai târziu) explorarea acestei lumi artistice originale, bine articulate, armonios clădite. Deocamdată, eu am încercat să schiţez numai câţiva din pilonii ei, numai punctele de sprijin şi, eventual, aura unui univers liric, fascinat de “cubul acesta perfect unde ne-am întâlnit” (143) – cum numeşte poetul ambianţa trans-imanenţei sale. Să nu uităm că, în Apocalipsa 21, 16, Ierusalimul ceresc are înfăţişarea unui cub – “simbol al perfecţiunii” (Părintele Bartolomeu Anania).

 

19 aprilie 2010

·       În revista „Reflex” – Reşiţa nr. 1-6 din 2010,redactor șef regretatul poetul Octavian Doclin.