sâmbătă, 30 mai 2020

Siprale literare, de Maria-Daniela Pănăzan Lorinczi. „Modelele de referinţă pentru autoare sunt Titu Maiorescu, Eugen Simion, Dumitru Stăniloae, Constantin Ciopraga, Ion Buzaşi, Alexandru Condeescu, Petru Poantă, Cornel Ungureanu, Alexander Schememann, Gabriel Liiceanu, Aurel Pleşu, Mircea Braga, M.M Bahtin, R. Barthes etc. În eseul - Ce este poezia? - istoricul literar notează cu pasiune: - Marile creaţii sunt rodul întâlnirilor cu Dumnezeu în Iubire… - Continuă apoi cu enumerarea izvoarelor acestei poezii speciale: Scriptura, imnul creştin, tropare, colinde, cântece de stea, poezia populară, sentimentul infinitului din noi, dialogul dintre generaţii sub semnul sacrului…”

Spirale literare

 

 

Maria-Daniela Pănăzan ne propune Spirale literare, o carte complexă, publicată în Colecţia OPERA OMNIA – publicistică şi eseu contemporan, la Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2013, o carte reper în istoria şi critica literară prin temele abordate, prin curajul de a vedea altfel literatura, prin ochi spirituali, bazându-se pe valorile creştine. Autoarea are ştiinţa documentării cu răbdare, de fiecare dată caută să ajungă la esenţa fenomenelor, pune în lumină bucuria lecturii. Literatura nu este un demers gratuit, pentru plăcerea autorului sau pentru a impresiona cititorul, este vocaţia de a dinamiza inimile în direcţia corectă.

Probabil, cu trecerea anilor, spiralele se vor integra într-o construcţie critică mai profundă, sunt, în prezent, elemente dintr-o analiză care va deveni o altă viziune asupra literaturii.

Analiza cuprinde eseuri, cronici, recenzii, semnale editoriale, note literare, plus câteva referinţe critice despre opera publicată de Maria-Daniela Pănăzan şi câteva date biobibliografice necesare pentru a înţelege universul autoarei.

Pilonii de bază ai cărţii sunt valorile creştine care au marcat literatura română de la început şi care pot constitui valorile pe care se pot grefa noile opere literare în spaţiul românesc cultural.

Remarcăm câteva aspecte importante ale discursului critic: poezia ca semn de întrebare etern, rugăciunea, sufletul curat al artistului, suferinţa ca temă permanentă în lirica românească, miracolul literaturii revelat de îngerul care aduce cântece, cuvântul care zideşte, iubirea ca relaţie perfectă între oameni, destinul scriitorului în veacul trecut şi actual, iubirea de patrie, metafora încrustată în naraţiunea vieţii, jurnalul de idei, existenţa ca miracol, singurătatea artistului şi drumul spre înţelepciune, lumea curată a copiilor, literatura populară, paradoxul ca mod de rezolvare a contradicţiilor moderne, anotimpurile dragostei, portrete de scriitori în vremuri complicate, teme fundamentale ale artistului, canonul care marchează opere.

Cartea începe cu „Dominante religioase în lirica secolului trecut” şi se fixează pe „Sacru în poezia românească” (coordonator Aurel Pantea), sau „Valori creştine în poezia românească” (Ion Buzaşi), teme fundamentale în istoria literară. Înflorind în jurul acestor teme idei de rezistenţă, Maria-Daniela Pănăzan analizează operele unor poeţi sau prozatori care stau sub umbrela divină[1]. Sunt scriitori importanţi precum Nichita Stănescu, Ioan Alexandru sau Aurel Pantea care au făcut obiectul analizei în această carte, ori poeţi care sunt atinşi de har şi suferinţă: Valeriu Anania, Magda Isanos, Ovidiu Vasilescu, Lörinczi Francisc-Mihai, Grigore Vieru etc.

În primul eseu, Maria-Daniela Pănăzan reţine că „Literatura română a secolului al XX-lea se găseşte, aproape în întregime, <<sub auspiciile geniului eminescian>> cum a prevestit Maiorescu”.

Referindu-se la dimensiunea sacrului în poezia românească, autoarea reţine: „Acest volum, demn de a fi deschis ca o carte de căpătâi, este o contribuţie însemnată la promovarea liricii sacrale şi la (re)definirea importanţei acesteia în istoria noastră literară (Sacru în poezia românească. Studii şi articole – Coord. Aurel Pantea)”.

În eseul „Ce este poezia?” istoricul literar notează cu pasiune: „Marile creaţii sunt rodul întâlnirilor cu Dumnezeu în Iubire…”. Continuă apoi cu enumerarea izvoarelor acestei poezii speciale: Scriptura, imnul creştin, tropare, colinde, cântece de stea, poezia populară, sentimentul infinitului din noi, dialogul dintre generaţii sub semnul sacrului…

Maria-Daniela Pănăzan are un simţ deosebit al versului atins de jar, exemplifică cu pasiune, enumără clar ideile, adevărul personal şi cel universal, depăşeşte barierele dintre culte pentru că Hristos a zdrobit zidurile dintre oameni, simte ritmul etern şi culorile iubirii, este atentă la dialogurile dintre scriitori, la temele care le-au marcat viaţa, la suferinţa care i-a schimbat şi i-a maturizat într-o lume clătinată.

„Voi scrie despre-acea necruţătoare/ bucurie de-a fi tânăr sub soare;/ cu fruntea lângă cer voi scrie despre viaţă./ Tu sărută-mi cartea dimineaţă…” (Magda Isanos).

„Aşa că tu fii tare şi fă din suferinţă/ un imn de bucurie, şi de mândrie fă,/ că roaba ta se roagă şi-i arsă de credinţă,/ `ţi împarte suferinţa şi lângă tine stă…” (Ovidiu Vasilescu).

„Trebuie să pendulăm/ în ritmul respiraţiei divine/ ca să răzbată din noi/ ecoul frumuseţii./ Tu eşti clopotul/ în care eu/ sunt pendulul îmbobocind iubire/ din dar ales” (Lorinczi Francisc-Mihai).

Pr. Ioana Petraş, scriitor, membru al U.S.R. Filiala Timişoara, preciza despre opera referitoare la poezia religioasă românească, scrisă de Maria-Daniela Pănăzan: „Conştientă de faptul că poezia exprimă starea duminicală a cuvântului, autoarea se apleacă filigranal spre fiinţa liricii noastre religioase, surprinzând cu acribie treptele devenirii acesteia ca răspuns al omului în dialogul său cu Dumnezeu”.

Cornel Nistea, referindu-se la aceeaşi preocupare a istoricului şi criticului literar, eseist serios şi pasionat, ţinea să remarce: „O simplă trecere în revistă a sumarului şi bibliografiei pune în evidenţă volumul mare de documentare şi de muncă a unei lucrări bine echilibrate şi nu mai puţin dense. Capitolele sunt scrise cu acurateţe şi nu de puţine ori cu aplomb într-o succesiune raţională, începând cu sursele de inspiraţie şi terminând cu analize teoretice de profunzime, după o selecţie bine aleasă”.

Maria-Daniela Pănăzan are o preocupare constantă şi serioasă pentru literatura română din perspectiva valorilor creştine, ea dă un răspuns indirect corpului de critici şi istorici literari mai tineri (din perspectiva anului 2014) atraşi de experimente, de o ideologie ezitantă, de sexism, limbaj suburban, pasiunea bolnăvicioasă pentru postmodernism diletant, subliniind tezaurul literaturii române după anul 1989 şi nu numai. Modele vor trece, iubirea va rămâne, generaţii de cititori se vor reîntoarce bucuroşi la anotimpurile acesteia…

Modelele de referinţă pentru autoare sunt Titu Maiorescu, Eugen Simion, Dumitru Stăniloae, Constantin Ciopraga, Ion Buzaşi, Alexandru Condeescu, Petru Poantă, Cornel Ungureanu, Alexander Schememann, Gabriel Liiceanu, Aurel Pleşu, Mircea Braga, M.M Bahtin, R. Barthes, etc.

Din această perspectivă delicată şi armonioasă, putem nota, referindu-ne la pasiunea autoarei, citând din Nichita Stănescu, poet pe care l-a privit cu bucurie: „cuvintele de roteau între noi/ înainte şi înapoi/ şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât/ repetau, / într-un vârtej aproape nevăzut,/ structura materiei de   la-nceput” (Nichita Stănescu sau Îngerul care-a adus „un cântec de iarnă”, p. 81).

 

 

Constantin Stancu


 

 

  

 

 

 

 

 



[1] Autori analizaţi de Maria-Daniela Pănăzan în cartea Spirale literare: Magda Isanos, Nichifor Crainic, Zorica Lascu Teodosia, Sandu Tudor, Ovidiu Vasilescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru, Valeriu Anania, Nicolae Ionel, Virgil Todeasă, Pavel Dan, Mihail Petroveanu, Ion Agârbiceanu, Ioan Alexandru, Ioan Slavici, Dinu Virgil, Mihaela Sîrbu, Darie Duncan, Anton Rus, Nicolae Băciuţ, Diana Câmpan, Aurel Pantea, Ioana Petraş, Ioana Popa, Ioan Raţiu, Florentina Loredana Dănilă, Svetlana Corobceanu, Maria d`Alba, Ion Buzaşi, Cornel Nistea, Lörinczi Francisc-Mihai, Teodor Seiceanu, Monica Grosu, Constantin Stancu etc.

 Foto: Imagini din activitatea autoarei, prezența editurii CronoLogia în lumea literară.

 

vineri, 29 mai 2020

Iisus - cuvinte de duminica... Prin El totul se mai poate

Iisus

 

                                      Coloseni : 1: 12- 20

 

 

Iisus, născut primul din toată zidirea,

Iisus, prin care s-au făcut toate,

Iisus, prin care am primit nemurirea,

Iisus, prin care totul, totul se mai poate...

 

 Prin El sunt create cele din cer,

Prin El şi cele de pe pământ sunt făcute,

Prin El toate-s veşnice, nu pier,

Cele văzute şi nevăzute, cele durute...

 

Iisus, Primul născut din morţi, ca semn,

Iisus, toate zidite pentru El, în veac,

Iisus, nădejde, credinţă şi îndemn,

Iisus, i-a găsit erorii  puternic leac...

 

El este Alpha, totul şi toate,

El are în totul deplină întâietate,

El prin care totul mereu se mai poate,

În El locuieşte rotunda plinătate...

 

Prin Iisus, Tatăl s-a împăcat cu Sine,

Lumea a fost răscumpărată cu tărie,

Strămutându-ne mai presus de bine,

Acolo, în lumea cea veşnic vie, prea vie...

 

O, în Iisus este Chipul  nevăzut

Al Dumnezeului Cel Tare,

E Chipul ce veşnic nu moare,

Acolo-i Lumină şi-o eternă Cărare...


C Stancu



Foto: Statuia lui Iisus la Barcelona

 

 

 

 

joi, 28 mai 2020

Eugen Dorecescu: Intelectualii și Scriptura... Un jurnal din adânc - „Cine nu știe Scriptura nu știe, de fapt, nimic, indiferent ce pretinde că știe, ce crede că știe și ce își imaginează că știe”

Sunt numeroși, întristător de numeroși, intelectualii ce nu au lecturi esenţiale. Id est: n‐au citit, nu citesc Scriptura. Mă întreb cum pot trăi așa, în această barbarie, idolatrizând fără încetare, închinându‐se unor făcături omeneşti. Cine nu știe Scriptura nu știe, de fapt, nimic, indiferent ce pretinde că știe, ce crede că știe și ce își imaginează că știe. Să nu ne amăgim: cel care stă departe de Dumnezeu, în cele din urmă, îşi pierde minţile, înnebuneşte. Drumul misticii e lung, apropierea de Dumnezeu cere perseverenţă și răbdare. Și, mai ales, o sete imposibil de numit, un elan calm, dar impetuos, irezistibil, o rodnică singurătate.

Descopăr acum că mă leagă de Cel Veșnic o facultate de care nu aveam cunoștinţă și pe care n‐o pot numi în niciun fel. Nu e nici inteligenţa, nici afectivitatea, nici voinţa. E o stare lăuntrică durativă, calmă și totuși plină de fervoare, punctată, din când în când, relansată, de fulgerătoare revelaţii. O imensă desfătare îmi inundă fiinţa. Nu am nevoie de nimic și de nimeni. Între mine și ceilalţi, între mine și mine, e o distanţă enormă. Nici nu îndrăznesc s‐o gândesc, cu atât mai mult s‐o spun sau s‐o scriu, dar, uneori, mă simt plin de cunoștinţa Domnului, ca albia mării de apele care‐o acoperă (după superba formulare a lui Isaia).157


Eugen Dorcescu

Fragment din Îngerul adâncului (Jurnal), 2020

miercuri, 27 mai 2020

Nicolae Băciuț: Lacrima din cer. Poezia și pasiunea... „Dar poate că acolo unde poemul este personaj, aventura metaforei se face patria cuvintelor care plâng…”

POEMUL PHOENIX,  POEMUL CA PERSONAJ LA NICOLAE BĂCIUŢ

 

 

 

În volum de versuri Poemul Phoenix,[i] Nicolae Băciuţ exprimă întreaga sa maturitate de creaţie, un echilibru al formei şi al fondului, versul care luminează gândul cititorului şi îl cheamă la o relaţie normală cu poezia. Autorul refuză experimentul poetic contemporan ancorat în forme şi expresii acide, abordează acea zicere clasică fulgerată de ideea actuală, de viziunea corectă asupra literaturii. Deşi volumul cuprinde mai multe poeme, în fapt, e un singur poem, un poem care renaşte din cenuşa banalului zilnic şi învie în stări poetice autentice, esenţiale, structural necesare pentru sufletul omului modern aflat la intersecţia marilor experienţe. Stâlpii de bază ai poemului, trecut prin poemele scrise, sunt: credinţa, dragostea, natura, timpului, misterul, cântecul, colindul, formele armonioase, lacrima, anotimpul, culorile netimpului…

Nicolae Băciuţ revine la principalele fulgerări specifice poeziei române autentice, de la Lucian Blaga la Nichita Stănescu, de la Marin Sorescu la Ioan Alexandru, lecturile serioase şi contactul cu scriitorii autentici se regăsesc în poezia sa, cu un timbru special.

Autorul vede poezia în locuri şi timpuri diverse, simte poezia care pluteşte în jur, îşi pune întrebări, are răspunsuri la teme care nu au întrebări, descoperă lumea, datează poeme pentru a fixa experimentul liric.

Călătoria începe de la iarna fără pleoape, continuă lin prin fereastra de lacrimi, timpul din timp, iarba cu miros de femeie, lacrima lacrimii, copacul din casă, somnul din somn, lacrima luminii, vama albă, iarna-n vară, încă o viaţă, despărţirea de trup, câmpul de maci şi atrage atenţia la ultima stare a poeziei, taxa pe poem.

E curajul poetului de a vedea esenţele, dincolo de aparenţele formelor. Se întoarce brutal spre poezia din poezie, spre adevărul poetic din vers, spre durerea adâncă a poeziei, rememorează stări, locuri, date de reper, sărbători personale, dragostea tainică a poetului, acel halou de gânduri, cuvinte, ziceri care reinventează fiinţa la un moment dat. Se redescoperă, astfel, bucuria prin poezie…

În călătoriile sale Nicolae Băciuţ redescoperă poemul la Sărmaş, la Bucureşti, Sinaia, Passau, Târgu-Mureş, Nurnberg, Bazna, Blaj, Sovata, se întâlneşte cu starea poeziei în locuri surprinzătoare, nu mai există regula camerei proprii unde stă de vorbă cu muza, viteza acestor vremuri îl fac să se adapteze la sursele poetice profunde.

„Poemele mele,/sălbatice poeme/în care învăţam şi eu,/să zbor/ca un străin/ce-şi caută o ţară/unde să-i crească/păr şi unghii,/în viaţă ca şi-n moarte,/în moarte ca şi-n viaţă./” – Poemul Phoenix.  Aceste versuri ne relevă un poet care simte poezia continuă, din poem în poem, din poet în poet, din istorie în istorie, e un fel de renaştere continuă a poeziei care pare să nu aibă moarte, o temă preluată din valorile creştine autentice, din  mişcarea în lumea a celui care cunoaşte structura poetică a universului… În fond şi scrierile sfinte apelează la un limbaj poetic pentru a exprima în cuvinte obişnuite adevărului profunde despre om, despre creator, despre creaţie.

Cântecul, cuvântul, ideea care le leagă, devin revelaţie autentică, clipă de taină: „Tot mai visez un vis că mai visez,/că numele mi-e primăvară,/că lacrima îmi e botez,/că Dumnezeu mă înconjoară –/dar numai visul mă visează/în lacrima luminii trează./ - Lacrima luminii.  

Femeia este o prezenţă, nu are trup, dar poate fi o aripă, un cuvânt nescris, taina care o poartă jumătatea bărbatului se află în aşteptare, e grea taina şi orbeşte ochii poetului, e lacrima din cer, un dar de la Dumnezeu, ca în poemul Lacrima din cer.    

Somnul ori visul fac parte din structura poemelor scrise de Nicolae Băciuţ, e un fel de viaţă din viaţă, o trăire care se împleteşte în dimensiuni ascunse pornind de la realitate, vin întrebări simple care dau greutate versurilor.

„Şi dacă n-o să mă mai naşti/în viaţa asta/sau în alta,/rămâne un cuvânt/să-l creşti şi pentru mine,/ca pe-un fiu/ce nu-şi găseşte tată,/rămâne un poem,/pe care n-o să-l scrii…/”- Să nu mă naşti.  Iată, poetul descoperă un timp din timp când lucrurile erau perfecte, un fel de rai din care a fost alungat, un fel de dimensiune în care lucrurile sunt în echilibru, au ceva din poezia universului, ceva din taina dusă de poeţi prin vreme. Autorul aude poezia din spatele cuvintelor zilnice, e zicere venind din revelaţie, glasul acela unic, unduios şi bând este receptat cu sensibilitate, versurile au atâtea cuvinte câte pot duce, aurul s-a eliberat din zgura cuvintelor, Nicolae Băciuţ este un iniţiat care eliberează poemul din cenuşa zilnică, îl plimbă prin anotimpuri, prin locuri unice, prin vremuri specifice, ca pe o fiinţă, ca pe cineva cunoscut, având viaţă din pricina suferinţei de a fi în doar trei dimensiuni, atins de a patra dimensiune.

„Şi m-am gândit să-ţi scriu,/de mai citeşti scrisori,/să ştii şi despre mine/că sunt, că nu mai sunt,/să ştii că mai există zori,/că timpul e mărunt -/prea mult nisip în el/şi nu-s clepsidre să-l încapă./Mi-ai dat mult cer…/” – Porunci. Scriitorul are o relaţie nevăzută dar reală cu Dumnezeu, de la un Dumnezeu legiuitor ajunge la un Creator al harului, viaţa e un dar pe care sufletul îl vede bine, zece porunci şi o singură viaţă, numărătoare divină, iar răspunsul omului este poezia, limbajul comun al celor doi, un limbaj la care se ajunge prin trăire, exerciţiu, rugăciune, e limbajul autentic Creator-Fiinţă-Creator.

De-ajuns mi-e o singură viaţă –/de mai multe ori aş muri,/îmi ajunge o dimineaţă,/dacă te-aş putea privi,/îmi ajunge o singură floare,/dac-aş putea s-o miros,/îmi ajunge o singură viaţă/întoarsă pe dos./Îmi ajunge să fiu tu,/să pot să sfârşesc/ce niciodată nu începu!” – De-ajuns.

Nicolae Băciuţ ajunge la o concluzie simplă, la simplitatea vieţii aşa cum o primeşte de la Dumnezeu, sunt lucruri simple, dar fundamentale pentru om, ele fac legătura cu restul creaţiei, poetul se leagă de Logos prin ele, acel Logos infinit (ca să apelăm la o tautologie, din pricina vorbelor zilnice).

Poetul are meritul de a reveni la poezie în stil clasic, adică la zicerea versului, personajul principal este poemul explicit sau implicit, sau starea poetică, ori mişcări spirituale profunde, recuperează poezia autentică din mijlocul unei lumi aflate în criză spirituală, a unei lumi alunecând spre finalul unui ciclu. Poezia pare o soluţie. Are ceva din veşnicia Cuvântului care rezistă într-o lume a simbolurilor de toate felurile, într-o lume a artelor diverse, a spectacolului facil, bine regizat de făcătorii de spectacole.

Văzut din afară, volumul pare a nu avea coerenţă, poemele par risipite aleatoriu, există o grabă poetică, o pierdere a cuvintelor în carnea scrierii, dar pentru iubitorul de poezie, poemele se compun în Poemul Phoenix.  Interesant titlu şi expresiv, dureros de adevărat, din puţina cenuşă a poeziei care a murit se ridică poezia ca fiinţă specială. Autorul este conştient că lumea are nevoie de frumuseţe, el cheamă prin vers la profunzimea trăirii şi chiar aduce un elogiu celui care înţelege.

„Sărut dreapta

celui ce deschide cartea,

sărut stânga

celui ce-a învins nătânga

lene de a fi;

le sărut pe amândouă,

care au pe unghii rouă

de pe filele de carte

care au trecut prin moarte

şi re-nvie-n fiecare

ochi din margine de zare.

Le sărut pe amândouă:

Sărut stânga, sărut dreapta

care ţin drept cruce cartea.”  - Închinare

Cartea este una care merită enumerată ca făcând parte din colecţia de inimă a literaturii române pentru că se alătură unor volume originale scrise de poeţi adevăraţi precum: Eugen Dorcescu, Paul Aretzu, Eugen Evu, Octavian Doclin, Ioan Evu, Nicolae Prelipceanu, Daniel Turcea, etc., poeţi care se întorc la temele profunde ale poeziei, la bucuria de a scrie şi de a citit într-o vreme în care agresiunea informatică pare să fi afectat şi poezia, dar nu este aşa, există cuvintele de fosfor care se văd în întuneric şi deschid lumea spre larg…

Volumul conţine şi o fişă biografică, referinţe critice despre autor, opera sa de la Muzeul de iarnă la Mireasa cuvântului, reflectând o activitate literară bogată şi intensă, cizelată cu atenţie chiar de Nicolae Băciuţ, pentru a lăsa un semn despre poezia autentică în vremuri de criză morală. Dar ce este o poezie în viziunea scriitorului? „Lecţia/de/ anatomie/a unei/secunde./” – Poezia, la 31 octombrie 2004

Eugen Simion, Petru Poantă, ori Gh. Grigurcu fac referiri la opera lui Nicolae Băciuţ, punându-i în lumină calităţile şi faţetele lirice, indicând spre aventura expresiei, ori călătoria poetului prin lume pentru a descoperi taine, arhetipuri, matrice, sau acolo unde fiziologicul devine limbaj.

Dar poate că acolo unde poemul este personaj, aventura metaforei se face patria cuvintelor care plâng…

 

Constantin Stancu


 



[i] Nicolae Băciuţ, Poemul Phoenix, Editura „Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011.