Cărțile Hațegului: Ioan Prodan, ȚARA HAȚEGULUI - trasee turistice -... Câteva note, sumar, din Valea Streiului la Vârful Pietrele

 

FILIALA ALBA-HUNEDOARA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA la Târgul de cArte „Alba Transilvania”, Alba Iulia, 5 mai 2023

 5 mai 2023,  ora12.00 

LANSARE DE CARTE / FILIALA ALBA-HUNEDOARA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Cornel Nistea - Călătorii utile • Mihai Barbu - Scriitorul subteran și Cartierul Evidențiaților • Daniela Ghigeanu - Eu sunt numai un copilaș. Poezii și povestiri terapeutice • Cătălin Stanciu - Vorbim rar • Victoria Stolojanu-Munteanu - Cleptomanii

Prezintă: Cornel Nistea, Președintele Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România; Rodica Gabriela Chira, critic literar; Dumitru Augustin Doman, scriitor

Scenă / Esplanadă, Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

*** În caz de vreme nefavorabilă evenimentul are loc în clădirea Sălii Unirii Alba Iulia

Foto: d-ul Cornel Nistea

Târgului de cArte „Alba Transilvana”, 5 mai 2023, ora 11:00, pe Esplanada Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia (spațiul dintre Muzeul Național al Unirii și Sala Unirii)

 

INVITAȚIE

 Organizatorii, Consiliul Județean Alba și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, au deosebita onoare de a vă invita la deschiderea oficială a Târgului de cArte „Alba Transilvana”, ce va avea loc în data de 5 mai 2023, ora 11:00, pe Esplanada Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia (spațiul dintre Muzeul Național al Unirii și Sala Unirii).  

Târgul de cArte „Alba Transilvana” se va desfășura în perioada 5-7 mai 2023, pe Esplanada Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia (spațiul dintre Muzeul Național al Unirii și Sala Unirii) unde vor expune carte cu vânzare 74 de edituri și vor avea loc zilnic activități cu public pentru copii și adulți, în intervalul orar 10.00-20:00, conform programului anexat.

 Vă așteptăm cu drag!

 Cu stimă, 

prof. Daniela Floroian, 
bibliotecar - PR

Biblioteca Județeană "Lucian Blaga" Alba
bjadanielafloroian@yahoo.com
Tel.: 004 0258 811 443 0722513846 Fax: 004 0258 817 204 

www.bjalba.ro

Adresa: 
Str. Trandafirilor, Nr. 22,  Alba Iulia , jud. Alba, ROMÂNIA

Biblioteca Județeană "Lucian Blaga" este o instituție publică de cultură 
aflată în subordinea Consiliului Județean Alba.
www.cjalba.ro  

STAND DE CARTE CU VÂNZARE

ATELIERE CREATIVE

LANSĂRI DE CARTE

CONFERINȚE

CONCERTE

EXPOZIȚII

TEATRU

PARTENERI:

Primăria Muncipiului Alba Iulia

Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România

Teatrul de Păpuși „Prichindel” Alba Iulia

Colegiul Național „Horea Cloșca și Crișan” Alba Iulia

Palatul Copiilor Alba Iulia

Grupul Skepsis

ORGANIZATORI:

Consiliul Județean Alba

Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba

UNDE?

Esplanadă, Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

Clădirea Sălii Unirii Alba Iulia

Muzeul Principia

Bibliobuz

On-line

www.facebook.com/BibliotecaJudeteanaLucianBlagaAlba

*** În caz de vreme nefavorabilă evenimentele se vor desfășura în interior:

Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, Clădirea Sălii Unirii Alba Iulia,

Muzeul Principia

 

Mariana Pândaru: Om în intersecție

 

Om în intersecție

 

Omul în bătaia vremurilor ajunge la momente de răscruce, după un destin complicat. Ceva brutal se schimbă în jurul său, asta  îi marchează existența, pe plan personal se produc schimbări dramatice. În tradiția bună a prozei scurte din literatura română, Mariana Pândaru ne propune cartea Om în intersecție*, conținând povestiri care transmit dramatismul din viața personajelor, dramele personale, angoasele și micile victorii care declanșează mari speranțe. Poetă și jurnalistă, ea a purtat ani buni în suflet această carte de proză, a dus-o cu demnitate și atenție. În final, în anul 2017 apare la Editura Călăuza v.b. din Deva în regia autoarei. Viața își lua revanșa prin aceste narațiuni pline de căldură.

Povestirile sunt prezentate cu empatie, sensibilitatea scriitoarei se transmite personajelor și cititorului. Cuvintele directe, curgând simplu și natural au menirea de a pune în lumină viața normală a oamenilor normali, a celor care se zbăteau pentru o felie de viață.

Titlul este semnificativ, demonstrează temele abordate în carte, creionează poziția omului simplu în fața istoriei și a destinului propriu, marcat de un destin colectiv. Temporar acțiunea poate fi plasată în vremea perioadei comuniste și a perioadei de tranziție spre lumea capitalismului bine temperat de la noi. Răbdarea autoarei se simte cu fiecare povestire, ea lasă personajele să se miște pe scena vieții, le urmărește faptele, este atentă la dialoguri, la celelalte personaje care dinamizează acțiunea. Sensibilitatea personajelor este marcată de sensibilitatea scriitoarei, atentă la oportunitățile spirituale ale oamenilor în căutarea fericirii. Ea este sinceră și îi place sinceritatea personajelor, acțiunea se desfășoară sub amprenta jurnalismului de bun simț. Mariana Pândaru transmite multe idei în cuvinte puține, nu este zgârcită cu vorbele, este chibzuită și lucidă. Acțiunea curge normal, doar torentele vieții agită eroii anonimi care au făcut fapte importante pentru familiile lor, pentru cei din jur.

În economia cărții se simte abilitatea editorului de a coagula povestirile, de a le da un sens personal și un sens istoric pe un fond de zbucium sufletesc. Ca editor autoarea a reușit să acumuleze experiența necesară evadării poetului în proza socială.

În viața oamenilor simpli se petrec schimbări datorită unor lucruri banale, cu greutate sufletească: un căluț de mare, cireșul, câinele, o casă, un cadou, o mâncare caldă etc.

Titlurile povestirilor trădează tensiunea din viața oamenilor care se mișcă în istorie: povara faptei, ziua captivă, ziua cea grea, după-amiaza fierbinte, întâlnirea, surpriza, omul din intersecție.

Timpul are un rol important pentru autoare și pentru personaje, el marchează soarta celor care se aflau sub vremuri. Apar ca personaje poştașul, actorul, profesoara/ dăscălița, minierul, țăranii care duc povara vieții, directorul minei etc. Ele sunt creionate simplu, cu impact, cu puține resurse Mariana Pândaru le dă viață și le redă demnitatea unor oameni apăsați de greutăți și de fenomene sociale greu de priceput și acceptat. Iubirea, ca valoare în viața aceasta, este sufocată, toată această energie se revarsă spre ceilalți, toți doresc să supraviețuiască într-un fel, să facă față provocărilor zilnice.

Scriitoarea descrie locul unde se desfășoară acțiunea cu atenție și poezie: „Cețurile începuseră să se ridice de pe apă. Se zăreau umbrele trestiilor și ale păpurișului. De parcă o pleoapă de apă, grea de somn, se ridica încet, dând viață lumii din jur. Apoi Marta observă tot mai clar dunga de pământ care însemna Portița, insula dragă sufletului său, acolo unde o va găsi pe mătușa Dora” (Căluțul de mare, p. 11).

Dramele familiale sunt prezentate cu atenție, sunt prinse în cuvinte relațiile frânte, pierderea iubirii și a sensului: „Așa se face că între ei rămăsese doar o cortină de gesturi comune, ca între soți, un respect și o pace glacială, în care nu era niciodată implicată starea emoțională, sentimentală. În casa lor nu se auzeau certuri sau scandaluri. Nu era decât tăcere” (Sacrificiul, p. 127).

Relațiile dintre părinți și copii se construiesc atent, sub aripa nevăzută a unui înger păzitor:

„- Deci, s-o luăm cu începutul. Știi că tatăl tău era bun prieten cu Radu; că el venea și continuă și acum să vină în casa noastră, ca prieten. Ceea ce ți-a spus ție e o impresie falsă. Îți amintești că Radu era cu tatăl tău în mașină când a avut loc accidentul. Nu din cauza lui s-a întâmplat nenorocirea…” (Îndoiala, p. 143).

Citatele pot continua, concluzionăm că Mariana Pândaru prețuiește memoria, are imaginație, intră curajoasă în realitatea imediată, se apropie de personaje cu delicatețe. Cartea are o importanță specială pentru ea, este dedicată bunicilor Ancuța și Constantin, se poate reține faptul că multe întâmplări vin dintr-o zonă personală, cu accente de afecțiune evidentă pentru eroii narațiunilor. Chiar și în ansamblu privind lucrurile, există un fir de legătura care străbate povestirile, realizându-se o unitate de suferință pentru personaje și pentru autoare.

Lupta pentru fericire se simte la majoritatea eroilor, dar se fixează cu claritate în povestirea Ioan cel din Nord. Legătura oamenilor cu locul numit vatră este profundă, rupturile se produc greu sau nu se produc, există o gravitație a sentimentelor evidentă, pusă bine în narațiunea Ziua cea mai grea. Diferențele și planurile oraș/ sat și tinerețe/ maturitate deplină sunt desenate în povestirea Casa din deal. Sunt și alte teme care marchează cititorul. Planul dur viață/ moarte (Cireșul), sacrificiul personajului sub presiunea vremurilor (Mina veche), lupta dintre mersul istoriei și lupta pentru un destin curat (Om în intersecție), iubirea care poate schimba viața, locul, oamenii, timpurile, obiceiurile (Căluțul de mare), ciocnirea dintre vechea și noua dragoste (Vernisaj), sunt teme care marchează cititorul prin tensiunea trăirilor și a dialogurilor care susțin firul povestirilor. 

Despre cărțile semnate de Mariana Pândaru au scris Mircea Ciobanu, Liviu Ioan Stoiciu, Passionaria Stoicescu, Aurelian Titu Dumitrescu, Radu Igna, Daniel Marian etc.

Despre cartea Om în intersecție Passionaria Stoicescu scria: „Impresionează amănuntul reacțiilor comportamentale, urmărirea mișcărilor ce se declanșează înlăuntrul personajelor, aceste aflate întotdeauna pe un soi de muchie psihică” (Revista „Discobolul”, nr. 241-242-243/ 2018, Memorie plus imaginație plus contemporaneitate, p. 110).

În povestirea Om în intersecție dascălul îi spune fostului elev, în căutarea unui sens în viață: „Vezi băiete, omul în intersecție, care ai fost la un moment dat, a găsit o soluție înțeleaptă, calea dreaptă, care l-a scos din necaz, fără scandal și suferință. Bravo! Sunt mândru de tine!” (p. 241).

Aceasta este victoria eroilor povestirilor, este și victoria autoarei care a reușit să capteze ceva din miracolul vieții, să demonstreze că proza scurtă poate avea un drum lung când totul este pe calea dreaptă.

 

Constantin Stancu

 

*Mariana Pândaru, Om în intersecție, proză scurtă, 245 pagini, Deva: Editura Călăuza v.b., 2017.

 

Ladislau Daradici despre romanul lui Constantin Stancu Judecătorul și jurnalul ars

 

Ladislau Daradici:

 

PE URMELE TRILOGIEI LUI CONSTANTIN STANCU

 

După Vadul ars (2016) și Migranți fără bagaje (2019), Judecătorul și jurnalul ars (Editura Universitară, București, 2021) este al treilea roman al trilogiei lui Constantin Stancu, o frescă a societății românești din ultimele trei decenii.

Imediat după 1989, lichidarea unor coloși industriali a avut ca efect destabilizarea unor comunități întregi, provocând numeroase drame sociale, zeci de mii de angajați și familiile acestora rămânând fără mijloace de subzistență, supraviețuind din ajutoare, mulți siliți să plece peste hotare pentru a-și găsi un mijloc de trai. Au fost închise combinate, fabrici, întreprinderi miniere, adaptarea la economia concurențială și societatea de consum realizându-se, pe plan social, cu mari sacrificii. În paralel, acoliții regimului de tristă amintire, foști șefi de întreprinderi, de miliție sau informații au profitat de noile oportunități și, folosindu-și banii și relațiile, au înființat firme, societăți comerciale, achiziționând terenuri și imobile pe nimic și consolidându-și apoi puterea și pe plan politic.

Acesta este cadrul general pe care-l vizează romanele lui Constantin Stancu, prin destinele personajelor sale scriitorul analizând efectele schimbărilor atât la nivel economic, cât mai ales social și uman. Acțiunea trilogiei se petrece pe parcursul a trei decenii, până în zilele noastre, debutând în Vadul Ars, un mic oraș monoindustrial din Transilvania, ulterior, datorită evoluției și migrației personajelor, o serie de întâmplări petrecându-se în capitala țării și în occident.

Judecătorul și jurnalul ars îl are în centrul său pe văduvul magistrat Teofil Ciocan care, odată cu pensionarea, se mută din capitala de județ în Vadul Ars. Cunoscut ca bun profesionist, echidistant, onest, judecătorul este un mare iubitor de artă, teologie și sport (prin gândirea sa limpede, echilibrată, buna cunoaștere a oamenilor și a mersului societății descoperind în scris ”un fel de terapie”, magistratul poate fi considerat, până la un anumit punct, proiecția literară a romancierului, el însuși jurist).  

Prin experiența sa profesională, Teofil Ciocan nu este străin de Vadul Ars, el fiind judecătorul care, în anii care au urmat evenimentelor din 1989, a instrumentat lichidarea combinatului siderurgic din zonă, ca acum, după un sfert de secol, odată cu mutarea sa în oraș, să devină martor și cronicar al evenimentelor, consemnând într-un jurnal, alături de notele de lectură, și observațiile sale, astfel conturându-se și semnificațiile finale ale trilogiei lui Constantin Stancu.

Judecătorul își amintește de cei șapte ani cât a durat procesul lichidării combinatului, la un moment dat suspendând procedura, solidar în sinea sa cu angajații care făceau demonstrații, intrând chiar în greva foamei, în cele din urmă sanționat pentru atitudinea sa, jocurile fiind făcute de cei mari, în capitală. Amurgul vieții sale încheie, simbolic, etapa de tranziție de după căderea comunismului, odată cu el dispărând vestigiile regimului de tristă amintire, instaurarea economiei de piață și integrarea europeană deschizând o nouă etapă în devenirea unei societăți greu încercate timp de aproape un secol de războaie mondiale și un regim totalitar.    

Câteva dintre personajele primelor două părți ale trilogiei sunt prezente și acum (Ioan Jude, Moise Buzatu), dar apar și figuri noi precum Teofil Ciocan sau Pompiliu Topor, tehnicianul agricol la sugestia căruia judecătorul se mută în Vadul Ars și cu care merge la pescuit sau colindă pădurile, după ciuperci, Lucian Tătaru, omul de încredere al lui Buzatu, Dorina Copil, secretara lui Ioan Jude, cu care magistratul pensionat trăiește o poveste târzie de dragoste (redescoperind astfel simplitatea și frumusețea vieții), dar și Eduard, fiul lui Moise Buzatu, tânărul fotbalist care se mută la București și se perindă prin cercul său de cunoștințe și prieteni.

Odată cu mutarea în Vadul Ars, judecătorul încearcă ”să se reinventeze”. Pensionarea umplându-l de un fel de ”tristețe luminoasă”, își face cu luciditate un plan de viață, ”lista” sa cuprinzând lectură (cărți de filosofie, sociologie, Biblia, reviste, jurnale de știri), peregrinări dese prin oraș și în natură (pe dealurile din apropiere și pe malul râului), somn profund (deoarece uzura timpului se resimte fizic), mers la biserică și rugăciune, distanțare și eliberare de problemele celorlalți (cu care se încărca, în calitatea sa de magistrat, de-a lungul carierei sale). Consemnarea reflecțiile zilnice și a unor citate din lecturi (”lecturi libere într-o țară ocupată”, cum le numește judecătorul, parafrazând titlul unei cărți semnate de regretatul scriitor Gheorghe Mocuța) se transformă treptat în necesitate, în paralel cu universul real relevându-i-se fascinanta lume a ideilor, plăcut surprins că, după o viață de om, încă este capabil ”să învețe”.

”Am decis să țin un jurnal”, își argumentează Teofil Ciocan demersul, ”nu pot să stau dacă nu scriu ceva, scrisul e un fel de terapie, dar e și un mod de a transmite mesaje în lumea paralelă care ne înconjoară. Noi percepem doar zece la sută din acest univers, restul pare un mister. Nu e. Îl simțim cumva. Din acesta se reflectă tot felul de stări, gânduri, idei, ipoteze. Năvălesc peste noi.”

Fiecare din cele douăzeci și trei de capitole ale romanului este însoțit de un fragment ”din jurnalul lui Teofil”, însemnări cu caracter eterogen, cu confesiuni și remarci înțelepte, titluri de cărți, citate, curiozități și chiar glume (precum cea cu inculpatul care a pătruns de trei ori în același magazin de haine, motivând la proces că a fost trimis de soție, nevenindu-i bine rochia furată inițial). Este țesătura de idei abisale ale epocii pe care se brodează acțiunea romanului, având legătură directă cu acțiunea.

Jurnalul devine relevant pentru viața de zi cu zi a judecătorului, o viață relativ liniștită, cu lumini și umbre, cu suișuri și coborâșuri, cu intermitențe, nevoia de comunicare, de iubire, dar în același timp teamă de angajamente, reculegerea în rugăciune, în credință, acceptarea singurătății senectuții, la urma urmei. Dar pe lângă însemnările cu caracter personal, vizându-i sentimentele și frământările, semnificative sunt citatele din diversele lucrări referitor la o serie de subiecte care îl interesează pe magistrat: religie, psihologie sau educația și cultura altor țări, natura umană, iubirea și fericirea, dar și iconografie sau ciuma neagră din evul mediu. Titlurile lecturilor sunt relevante în acest sens: Growing up Absurd de Paul Goodman, Omul unidimensional de Herbert Marcuse, Declinul occidentului de Oswald Spengler, Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc de Jean Vernette și așa mai departe.

Unele citate sunt, de fapt, explicarea sensului unor termeni: ”prosopopeza – în anumite împrejurări, de cele mai multe ori anormale, un om își poate schimba brusc personalitatea spre a deveni o altă ființă umană, de obicei diametral opusă” (Victor Duță); ”neofilia – disciplină mentală a noului și extraordinarului, bazată pe dorința excesivă de inedit, de nevăzut, asociată cu impulsul de provocare prin intermediul unei retorici speciale sau chiar a violenței” (Ștefan Borbely). Alte citate îl vizează pe Dumnezeu: ”Mai întâi să-l copiezi pe Maestru, apoi să spargi matrița și să-ți găsești propria cale” (Jean Vernette); ”Domnul nu se uită la ce se uită omul. Omul se uită numai la ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă” (Biblia, 1 Sam 16:7); ”Când mergem pe căile noastre, plătim prețul călătoriei; când mergem pe căile lui Dumnezeu, el ne oferă tichetul de călătorie” (fără precizarea sursei).

Vizitându-l pe Ioan Jude, economistul specializat în insolvență, la biroul său de consultanță, Teofil Ciocan o cunoaște pe Dorina, o femeie divorțată, muncind din răsputeri pentru a-și putea ține băiatul la facultate. Dorina e un personaj luminos pe care gândurile ”o înnobilau”. Și deși semnele vremurilor sunt vizibile pe făptura sa, se simte tânără, ”un văl special” învelindu-i chipul într-o ”lumină blândă”. Apropierea dintre ea și judecător e caldă, matură, emoționantă, o relație necesară și benefică pentru amândoi.

Un alt personaj semnificativ al romanului (reprezentativ pentru noua generație) este Eduard, fiul lui Moise Buzatu, un tânăr talentat la fotbal, dar năbădăios (minor încă, fură mașina scumpă a tatălui său, provocând un accident, umblă despuiat în prezența părinților etc.). Edi este trimis la București, la un club de fotbal, i se cumpără un apartament, pentru a fi supravegheat, tatăl său detașându-l și pe Lucian Tătaru în capitală, angajatul său de încredere, împreună cu soția acestuia. Deși Moise Buzatu vede în el un fotbalist de renume, dar și viitorul manager al firmei, tânărul visează să fie bucătar; îi place la București, antrenorul său, Toni Vasile, îl duce la spectacole și chiar mitinguri, unde îl cunoaște pe bătrânul profesor Gheorghe Man, spirit cult, patriot, revoluționar, care în discursurile sale citează din Țuțea, pe nepoții acestuia, printre care și Estera, o tânără care frecventează ”biserica iubirii”, o asociație religioasă bazată pe empatie, întrajutorare. Prezentând lumea pe care o frecventează tânărul fotbalist, Constantin Stancu nu scapă prilejul de a analiza realitățile din capitala țării, nemulțumirile sociale, orientările ideologice, ruptura dintre cei responsabili de destinele țării și cetățeni, frământările și dezamăgire tinerei generații. Eduard Buzatu va eșua în momentul în care tatăl său, cu tot mai multe probleme financiare, intervine brutal în povestea dragoste dintre el și Estera, obligându-l să se întoarcă acasă.

Un roman despre viață și oameni, așadar, un roman al destinelor, al iubirii și al speranței în același timp, al societății românești din zilele noastre, trilogia romanescă a lui Constantin Stancu constituind o investigație și o mărturie literară importantă a istoriei noastre recente de după 1989. Și oare, în final, își va arde judecătorul jurnalul? Titlul romanului ne sugerează această posibilitate...

Discursul narativ al scriitorului nu este diferit de cel din primele două romane ale trilogiei. Stilul e limpede, înțelept, concis, autorul focalizându-și atenția pe personajele sale, în același timp nedezmințindu-și calitatea de poet: metaforele și comparațiile sunt fine și semnificative (pensionarea înseamnă o ”ieșire în decor”, lucrurile pe care le trăim se topesc în ”zgura veacului”, anii trec ”ca un sunet”, foamea vine peste personaj ”ca o boală”). Un discurs care servește fără echivoc obiectivului final urmărit de autor, fără încărcături inutile, experimentări derutante, modernisme lipsite de conținut, un stil al strictului necesar din punct de vedere lingvistic, în relatarea faptelor, în conturarea personajelor.

Constantin Stancu este un scriitor complex, profund, inconfundabil, atât ca romancier, cât și ca poet sau critic, erudit, cumpătat, sensibil și pozitiv în același timp, în ciuda unor erori sau idei controversate de-a lungul timpului, poate și incomod prin rigoarea narațiuni, pe care le-a abordat cu mult interes, autor al unei opere semnificative, personalitate literară necesară în spațiul nostru transilvan și nu numai. 

 

Text publicat în revista „Vatra veche”. nr. 4/2023

Ion Pachia-Tatomirescu despre Adrian Botez

 

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Șapte rafale de mitralieră epico-lirică… împotriva „pandemiei SARS-CoV-2 / Covid-19“

(dintre 20 noiembrie 2021 şi 20 martie 2023)

- fragment -

                                                     

                                                                                    

 

Asupra operei de „scriitor galaxiedric“ (critic literar, dramaturg, eseist, hermeneut, istoric literar, poet, prozator, publicist etc.) a lui Adrian Botez

(cel născut în Zodia Scorpionului, la 10 noiembrie 1955, în urbea Gura Humorului din județul Suceava, absolvent al şcolii primare, al şcolii gimnaziale şi al liceului teoretic, din oraşul natal - luȃndu-şi Bacalaureatul în anul 1974, spre a deveni înrăzărit student, licențiat al Facultăţii de Filologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, în anul 1978 - şi, mai apoi, în 14 februarie 1997, tot la această distinsă instituție de învățămȃnt universitar din Romȃnia, acordȃndu-i-se titlul de doctor în ştiințe filologice, în urma susţinerii tezei «Spirit şi Logos în poezia eminesciană» ; din 15 mai 2004, este membru al Uniunii Scriitorilor din Romȃnia),

s-au pronunțat, de-a lungul deceniilor, importante personalități, din perimetrul ştiințelor / artelor : acad. Mihai Cimpoi, prof. univ. dr. Dumitru Irimia, prof. univ. dr. Iosif Cheie-Pantea, prof. univ. dr. Mircea Borcilă, prof. univ. dr. Livia Cotorcea, prof. univ. dr. Roxana Sorescu, Mircea Dinutz , C-tin Stancu ş. a.  

 

Distinsul Receptor (siglă, infra, DR) : Maestre, îngăduiți-mi să subliniez şi faptul că „radiografii“ de mare finețe, de apreciabilă profunzime, la cărți semnate de Adrian Botez, apărute în cel de-al doilea deceniu din mileniul al III-lea, văzut-au lumina tiparului, pentru vreo trei sute de ani – la cȃt se aproximează „viața unui op de pe suport de hȃrtie“ – în «Pagini de istorie literară valahă de mâine», vol. al II-lea, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-091-1 / ISBN 978-606-614-128-4), 2015

(aici se află despre acest distins poet, subcapitolele de la paginile 45 – 52 : «Convertirea lirică a paradoxului, în patos lucid, tangent la absolut» ; «Meditații la hematiile-stele din absoluta ninsoare» şi «Între cogaionicul brad şi <<crinele golgote>>“» ; despre hermeneut / eseist, la paginile 395 – 405 : «Nouă radiografii ale „cazului Dacia“» şi «Noi eseuri despre „sacra“ triadă valah-cronicărească» ; despre publicist, la paginile 540 – 562 : «Tipologia admirației : exactă, nihilistă, ori hiperbolic-distructivă...»)

şi în vol. al IV-lea, apărut tot la Waldpress (ISBN 978-606-614-091-1 / ISBN 978-606-614-168-0), în anul 2018

 (şi aici, tot lui Adrian Botez, acordatu-i-ați subcapitolele de la paginile 50 – 54 : «Între sonete cruciate şi răstignire întru catharsis» şi «Apocaliptica de proporții cosmice, Graal şi Moartea Caligrafică a Scribului» ; despre prozatorul Adrian Botez suntem bine informați, de la paginile 124 – 127 : «Tanathofanie şi „năluciri“» şi «Nu cantemiriană struțocămilă, ci botezian Șobogré» ; dar şi dinspre eseistul Adrian Botez ne înarmăm cu important-originale informații din arii mai rar cercetate, de la paginile 224 – 226 : «Nişte „studii hermeneutice“ şi un eseu despre romanul polițist-universal»).

Ion Pachia-Tatomirescu (siglă, infra, I. P.-T.) :  Poate şi pentru că eu mai cred într-o tot mai bună documentare / informare a cititorului, din spațiul spiritual valahofon, grație bibliotecilor şi împortantei mass-media (atȃt pe clasicul „suport de hȃrtie sortită trăirii prin literă între un sfert de secol şi vreo trei veacuri”, cum ai spus mai sus, cȃt şi în „modul online“ al „informației şi trăirii acesteia în clipă“) din Romȃnia (era să zic Dacia) de azi, dar şi pentru că, în a noastră  „bifurcată“ cronică literară de față, «Șapte rafale de mitralieră lirică împotriva „pandemiei SARS-CoV-2 / Covid-19“», punem, sub lupele noastre, numai cele şapte volume de poeme ale lui Adrian Botez, publicate (toate şapte la Editura Rafet, din Rȃmnicu Sărat), pe segmentul temporal dintre 20 noiembrie 2021 şi 20 martie 2023 : (I) «Histrion din ştreang…» (ISBN 978-973-146-842-6), 2021 ; (II) «Fascinanta curtezană…» (ISBN 978-973-146-855-6), 2022 ; (III) «Scuipați, vă rog !…» (ISBN 978-973-146-861-7), 2022 ; (IV) «Tărȃmuri…» (ISBN 978-973-146-880-8), 2022 ; (V) «Stins…» (ISBN 978-973-146-912-6), 2022 ; (VI) «Ratat de metafizică…» (ISBN 978-973-146-932-4), 2022 ; şi (VII) «Amurg fără burg» (ISBN 978-973-146-944-7), 2023.

DR : Sper că nu-i cu supărare dacă menționez alte „cinci volume de stihuri anti-Covid-19“, publicate de Adrian Botez (tot în 2021, la Editura Rafet, din Rȃmnicu Sărat), aşadar, în acelaşi an de pandemie, însă înaintea datei de 20 Brumar-2021, „părți indiscutabile“ ale aceleaşi orfice simfonii anti-thanatice : «Rubaiyatele boteziane» (ISBN 978-97-146-754-2), «Domnia Lebedei» (ISBN 978-973-146-791-7), «Circ cinic» – „prozopoeme NEGRE“ (ISBN 978-97-146-755-9), «Jurnalul unui tăietor de lemne  –  degete printre solstiții» (ISBN 978-973-146-834-1) şi  «Vezi  omenirea care piere ?» (ISBN 978-973-146-839-6). N-ar fi exclus ca poetul Adrian Botez (cu eu-i liric, epic, sau dramatic, pironit de Soartă pe vremea ultimei pandemii, 2020 – 2022) să fi publicat cele 12 volume de versuri, apărute în anii 2021 – 2022, cu „sacrele trăiri“ ale eroului său lyric, din fiecare volum -  în „conexiune“ / „corespondență“ cu trăirile – chiar şi cu cele din timpul „cinei de taină“– vreunuia dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus Hristos : Petru, Andrei, Bartolomeu, Iacob cel Bătrȃn, Ioan, Matei, Filip, Simon Zilotul, Iacob-fiul lui Alfeu, Toma, Iuda-Tadeul, Iuda Iscarioteanul (după cum se ştie, Iuda Iscarioteanul „vinde pe Iisus Hristos pe 30 de arginți“, angajȃndu-şi sinuciderea, fiind substituit, la scurtă vreme, de sfȃntul Matia).   

I. P.-T. : Și în „duzina“ de celebre elegii stănesciene, 11 + 1 / „Omul-Fantă“, reverberat-au trăiri ale celor 12 apostoli ai lui Iisus Hristos… ! Dar pentru abordarea acestei piste paradoxiste, într-un studiu „serios-monografic“,  trebuie să discuți, mai întȃi, cu poetul în cauză, Adrian Botez - apoi cu distinsul său „monograf“, Constantin Stancu, realizatorul opului «Ceasurile vechi bat mereu ora unu» („Colecția Scrib“, 2011). Dar să luăm seama la cele din titlul nostru de astăzi, pus sub pecetea lirico-semantic-sincretică a numărului şapte, al războinicirii – de data asta, al angajării în „războiul liric“, al angajării „rafalelor lirice anti-SARS-CoV-2 / Covid-19“…

(I)

 

DR : Volumul lui Adrian Botez, «Histrion din ştreang (crochiuri, pe cȃnd te ştergi la ochi…)», Rȃmnicu Sărat, Editura Rafet (ISBN 978-973-146-842-6), 2021 (pagini „format A-5“ : 122), apărut cu cel puțin cȃteva zile mai înainte de 20 Brumar-2021 – data la care autorul caligrafiatu-v-a interesantul „autograf cu cheia de la yala inițiatică a textelor“ – are o copertă ispititor-azură, pe-a cărei „primă față“ sunt „fixate neprofesionist“ (cu „alungire / deformare nepermisă“) două capodopere, prima, de Pablo Picasso («Dora Maar cu pisica», din anul 1941) şi  secunda, de Sandro Botticelli («Naşterea zeiței Venera / Afrodita», din anul 1484), parcă întrecȃndu-se în a face o simbolică „tȃlmăcire“, a întregului conținut al textelor (dacă receptorul „neinițiat“ nu abandonează cumva textul, cu clasica frică de „stufărişul vocabulelor culese cu majuscule“), de sub titlul cu „măscărici la spȃnzurătoare“ al noului op botezian. Pentru cea mai fidelă receptare a „întregului“ se cuvine a cita fraza esențială, din confesiunea-autograf a poetului : «[…] această carte, despre cum, în lumea contemporană, Ucigaşul de Armonie (Pablo Picasso) – Cain –  îl distruge, definitiv, pe fratele său, Iscătorul de Armonie (Sandro Botticelli) – Abel […]»… Arcul voltaic al acestui întreg poematic, pe tema „fratricidului“, ori, mai exact spus, a „fratricidării lumii“, se tensionează spre profunzimile unui inconfundabil „relief de catharsis“, fireşte, între un „anod“, sau, de vreți, un „pol-sud“, reprezentat de categoria estetică a dramaticului, şi un „catod“ / „pol-nord“, marcat de categoria tragicului, ambele reverberȃnd principii ale noii estetici, din a doua jumătate a secolului al XX-lea, principii ale paradoxismului, expuse foarte clar în teza de doctorat a Domniei Voastre, «Generaţia resurecţiei poetice» (Timişoara, Editura Augusta [973-695-198-7], 2005 : cap. «Diversificarea principiului poetic şi estetica paradoxismului» / pp. 259 – 261 ; «Conjugarea paradoxurilor existențiale ale secolului al XX-lea la moduri lirice» / pp. 268 – 277  - etc.).

 

I. P.-T. : Ai remarcat, la sfȃrşitul „primei lecturi“, frumos-paradoxista construcție dramaturgic-boteziană, parcă în „corespondență“ istoric-literar-valahă, „de patos şi de nivel paşoptist-revoluționar-romantic“, după cum întȃlnescu-se, mai întȃi, în anul 1867, în «Răzvan şi Vidra», de Bogdan Petriceicu Hasdeu, şi, în anul 1879, în «Despot-Vodă», de Vasile Alecsandri, piese de teatru estetic-protestatar, împotriva impunerii unui domn / rege străin la conducerea Poporului Valah / Dacoromȃn („impunere orchestrată“ de către cele trei mari euro-imperii, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea : Imperiul Turc / Otoman, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus / Țarist).

Parcă ai mai observat că «Histrion din ştreang…», de Adrian Botez, ca „scenariu“, ca piesă de teatru, ar sta foarte bine sub un motto, extras din partea a III-a, «Diez», „intarea a 11-a“, «Rubayatul crimei mondiale» : «Hai la moarte de plăcere ! / Hai – că-i gratis – şi se cere ! / Hai ! – Să muriți vaccinați / c-aşa-au zis masonii-frați…!» (p. 76).

Pentru că eroul liric botezian îşi voltaicizează, mai totdeauna, în mod „bifurcat“, mesajul între „anod“ şi „catod“, aidoma protagonistului din drama de întemeiere a paradoxismului (publicată în revista bucureşteană, «Luceafărul», numărul din 18 ianuarie 1968), «Iona», de Marin Sorescu (dramă în care protagonistul „lansează“ interogația paradoxală pentru ca tot „lansator-protagonistul“ să-şi răspundă, prompt) ; şi botezienele „intrări“, ori „ieşiri“ în / din scenă sunt marcate bine – cum subliniai, de altfel, şi mai sus – în „părțile“ unei simfonii anti-thanatice, în ultimă instanță, unele dintre „părți“ fiind desemnate muzicologic, după „exigențele“ dintr-o partitură beethoveniană / wagneriană ; „riscȃndu-se obosirea cititorului“, să mai reamintesc, neapărat, aici, chiar ingenioasa structurare a botezian-liricei simfonii anti-thanatice : «Prolog» (pp. 7 –16), «Partea I : Histrion din ştreang» (pp. 17 – 42), «Partea a II-a : Bemol» (pp. 43 – 62), «Partea a III-a : Diez…» (pp. 63 – 78), «Partea a IV-a : Becar» (pp. 79 – 96) şi «Epilog» (pp. 97 – 102).

Pentru „bogăția stilistică“, pentru „baletul regal“ al figurilor de stil, al mitemelor paradoxiste etc., din volumul «Histrion din ştreang…» (2021), ca dinspre un „tezaur pentru Sacra Limbă Valahă ca Patrie de Genial Poet“, de se întȃlneşte / află (fireşte, din ce în ce mai rar, chiar rarissim), numai la „maeştrii-doctori în ştiințe filologice“, îngăduie-mi-se a mai releva, în afară de solemnitatea rostirii-rostuirii mesajelor poetice, aidoma mulțimii de clopote de bronz de la mănăstirile Pelasgimii > Valahimii, de anunțau invaziile imperiilor euro-asiatice, în medievale State Valahe, ivite în Dacia Nord-Dunăreano-Pontică – Statul Medieval-Moldovenesc (Moldadava > Moldova), Statul Medieval-Muntenesc (Muntenia) şi Staul Medieval Ardelenesc (Transilvania) - din vremurile domnitorilor / regilor Mircea cel Bătrȃn, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul ş. a., şi „aşternerea versurilor“ în reliefuri incontestabil-armonice, într-un climat orfic / imnic, psalmic, eternal-cogaionic, grație stăpȃnirii metricii zalmic-genuniene strămoşeşti dinspre oralitatea cultă, de s-a impus peste milenii, prin şcolile Zalmoxianismului, versurile boteziene (în ritm trohaic, în măsura 5 / 6 etc.), aidoma celor din „baladele de aur dacic“ ale Pelasgimii > Valahimii – «Pe-o Gură de Rai» («Miorița»), «Meşterul Manole» («Monastirea Argeşului»), «Toma Alimoş» (< „Toma al lui Soare-Moş / Dumnezeul Daciei“) etc. : «Histrion din ştreang, / te-ai suit în rang, / ori mi te-au ucis, / sau te-ai sinucis ? // …nu m-am sinucis, / rang n-am nici în vis : / lumea s-a-ncleştat, / lumi am mȃniat, / şi m-au luat de gȃt, / să nu joc – nu cȃnt / s-ajung în mormȃnt, / să slăvesc urȃt !» (p. 19) ; «[…] dar ce-i de făcut / […] / Cinste şi-adevăr, / artă – nu… Ciubăr !» (p. 23) ; «…cui pui vină ? – la călău ? / Ai – şi tu – cuțitul tău ! / Scoate-l iute : fă lumină, / curăță – din tine – tină ! // Și Hristos fulger a scos / de-a întors lumea pe dos : / nu uita că îi eşti frate, / nu sta – cățeluş – pe spate !» (p. 78) ; «…nu o turmă, nu mocirlă, ci iar Paradis, / că doar între noi şi Tine aşa fuse scris ! / […] // Toate-au închegat ăst cȃntec – cu care tu, Criste, / să-ți alini rănile tale – din colinde triste…» (p 102).   

(Va urma) 

(II)

Foto: Ion Pachia Tatomirescu / Adrian Botez 

Nicolae Băciuț despre Nichita Stănescu... Orizonturi și viziuni...

 

Această   antologie   nu   este   moșită,   nu   vine   dintr-o premeditare, ci e o reacție spontană la nevoia de a pune la dispoziția celor interesați, „orizonturi și viziuni” nichitastănesciene, valorificând constanta preocupare a revistei Vatra veche față de posteritatea unei opere literare care și-a pus amprenta pe devenirea cuvântului care exprimă adevărul… poetic în patria limbii române.

În contextul ultimelor ediții ale Festivalului Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, în anii în care acesta s-a ținut, revista Vatra veche a publicat Suplimente literare dedicate personalității și operei „poetului necuvintelor”.

Reconfigurarea tematică a unei părți din conținuturile acelor suplimente literare poate oferi o imagine mai coerentă a elanurilor poetice nichitastănesciene, de un mai mare impact între coperte de carte.

Celor interesați li se vor revela preocupările extinse ale interesului față de o operă literară, (re)descoperită de noile generații de cititori – elevi, profesori – dar și (re)evaluări critice detașate față de mode și modele, față de vectori de influență sau de impact, de circumstanțe literare.

Unor critici literari de notorietate și autoritate (Adrian Dinu Rachieru, A.I. Brumaru, George Anca, Ioan Mânăscurtă, Aliona Grati  etc.) li  se alătură câțiva dascăli, cei  care sunt cureaua de transmisie pentru întâlnirea cu opera lui Nichita Stănescu, unii dintre ei, deopotrivă, scriitori - poeți, prozatori, critici și istorici literari: Nicolae Suciu, Maria Daniela Pănăzan, Geta Truică, Aurora Stănescu, Mioara Kozak, Rozalia Truță, Niculina Chiper, Doina Bălțat etc., cărora le-am deschis paginile revistei, apreciind eforturile lor de cunoaștere prin analiză temeinică și cu instrumente profesioniste a unei opere literare, care să fie transmisă mai departe mai tinerilor iubitori de literatură.

       Am inclus în sumar și autori care sunt prezențe de marcă în paginile revistei Vatra veche: Aurel Rău, Horia Bădescu, Adrian Popescu, Daniel Corbu, Veronica Pavel Lerner, Nicolae Suciu, LiviaCiupercă, Constantin Stancu ș.a.

Au rămas nevalorificate numeroase alte contribuții găzduite de revista Vatra veche încă din primul său an de apariție (2009), și de suplimentele sale din ultimii ani.

Acestea vor constitui cuprinsul unui alt volum dedicat lui Nichita Stănescu, îmbogățind astfel opera de receptare critică a celui care a readus poezia română în orizonturile marii poezii a lumii.

Pentru mine a fost o șansă întâlnirea cu universul nichitastănescian, precum și cu tot ceea ce a  însemnat antrenarea în susținerea și promovarea unei opere în destinul căreia am crezut de la prima întâlnire.

Prin Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu” mi s-a oferit prilejul unor întâlniri admirabile cu mari personalități ale culturii naționale, cu locuri încărcate de duh nichitastănescian.

Lui Constantin Stere, cel care a dus de ani buni frumoasa povară a Festivalului Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, în calitate de prim solist, discret și tenace, îi datorez o parte din cele mai frumoase pagini din viața mea pusă în slujba literaturii și a lui Nichita Stănescu.

Nu mă feresc și nu am niciun fel de reținere în a face o reverență față de gestul său de a mă antrena, cu arme și bagaje, într-un proiect cultural unic în viața culturală de la noi, reușind astfel, după puterile mele, să mențin interesul față de scrisul celui care ne dădea rețeta înțelegerii lui Eminescu și prin el a marilor valori literare: „Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i versul,/ iar nu slăvindu-l de neînțeles”!

NICOLAE BĂCIUȚ

 

14 martie 2023