sâmbătă, 29 septembrie 2018

PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ 2018 NU SE ACORDĂ ANUL ACESTA! Viața bate literatura! Ne vedem în 2019 cu alte narațiuni


Premiul Nobel pentru literatură pe 2018 va fi acordat și anunțat în același timp cu cel pe 2019, se precizează într-un comunicat al instituției.
În noiembrie 2017, publicaţia suedeză Dagens Nyheter a scris că mai multe membre, precum şi soţii şi fiice ale unor membri ai Academiei Suedeze ar fi fost abuzate sexual de artistul francez Jean-Claude Arnault, soțul dramaturgului Katarina Frostenson, la momentul respectiv membră a secției de literatură care decernează anual premiul Nobel. Arnault conducea un club cultural, Forum, în Stockholm, care beneficia de finanțare din partea secției de literatură a Academiei Nobel. Publicația suedeză a prezentat şi mărturiile a 18 femei care spuneau că au fost abuzate sexual sau violate de respectivul bărbat. Abuzurile sexuale au avut loc în perioada 1996 - 2017, potrivit presei.

Academia Nobel a rupt între timp legăturile cu Arnault, care a negat toate acuzațiile care i
s-au adus.
De la înființarea premiului Nobel pentru literatură, în 1901, Academia Suedeză a ales să nu îl acorde de șapte ori: în 1914, 1918, 1935, 1940 și între anii 1941-1943. În șase din cele șapte dăți, premiul a fost amânat cu un an, după ce comitetul Nobel a stabilit că nominalizările nu întruneau criteriile menționate în testamentul lui Alfred Nobel.
Decizia privind suspendarea premiului pentru literatură nu afectează celelalte distincții Nobel, acordate de comitete separate.
Regulile Fundației Nobel stipulează că premiile pot fi amânate cu un an.
De menționat că în anul 2017, din România, a fost propus scriitorul Adrian Botez la inițiativa Asociației Daco-Române. 

Poezia de duminică: Psalm...


        


PSALM




Mâna Ta mă ocroteşte, Doamne,
Duhul Tău mă înconjoară,
Întunericul în fiecare noapte,
Face lumina să răsară...






Tu mă cunoşti de aproape,
Tu mă cercetezi cu răbdare,
Mă duci blând lângă ape,
Mă salvezi de furtuni pe mare...



Îmi ştii toate drumurile,
Îmi ştii gândul, fulgerător,
Din veacuri rămân fumurile,
Muritorul se face nemuritor...



C Stancu



Nicolae Crepcia și elegiile provinciale... - Nicolae Crepcia pare prins în colivia de aur a satului, fulgerat de iubire …Cu greu poetul îşi struneşte energiile, abia le ţine sub control, forţa vitală nu este atinsă de acel stres care macină megapolisul, sunt ţurţuri la geamul iubirii şi poţi pleca transfigurat cu sania candorii. Iată sensul versului: „ Chiar dacă sentimentele/n-ar fi luat-o razna prin poeme/chiar dacă sângele/n-ar fi înroşit zăpada iubirii/chiar dacă te-aşi fi iubit mai puţin”





ELEGII PROVINCIALE

Nicolae Crepcia prin volumul de versuri ELEGII PROVINCIALE apărut la Editura BIBLIO 4 YOU Deva – 2003 îşi prezintă cântările din provincia sa de ziceri, ca loc mirific în care minunile sunt posibile, acolo unde tristeţea se transformă în elegie şi unde pulsează marile energii ale omului uitat de sistemul social undeva între un anotimp şi alt anotimp.
Elegiile provinciale sunt plasate între Caligrafii pe zăpada neninsă şi Poemele verii, aranjate între rece şi cald, între puritate şi maturitate, între da şi nu, între poet şi omul care este poetul cu dragostea sa, cu frustrările sale, cu speranţele mereu amânate de la o lună la alta …
Prima parte, aceea a caligrafiilor trimite la îngerul zăpezii, la urmele însângerate ale ideii, privind prin ochiul durerii, atins de iluzii trimiţând spre peisajul iernii ca decor al primei iubiri, pure, libere, pierdută cumva în peisaj …
Partea a treia, cea a Poemelor verii este una tranşantă pendulând între a fii şi a nu fii, a maturităţii poemului, tentaţia morţii şi a nopţii, apoi căderea în dulcea realitate …
Sensibilitatea poetului se simte dincolo de duritatea omului de la munte, care acceptă singurătatea ca pe un dat dar şi ca o modalitate de a ieşi cumva din sfera amară a provinciei: „ În singurătate mă-ntorc/ca-ntr-o odaie cu pereţii de frig”, pentru că poetului îi îngheaţă sângele în cuvinte, semn al identificării cu miracolul arhetipului.
Singurătatea declanşează tristeţile provinciale, ideea se personifică  ” … stă ascunsă cu zăpada/între paiele de porumb/ rămase din toamnă pe câmp”
Ninsoarea este o stare de exaltare, posibilitatea de a pluti peste ninsoare, iar în provincie „ ninge întru desăvârşirea ideii de iarnă/întru scrierea acestui poem/încât cuvintele rămân singurele stele aprinse/ deasupra zăpezii neninse./”„
Jocul fiinţei în dansul ninsorii, acoperind sentimentele bărbatului şi a femeii, până la disoluţia în albul zăpezii …Totuşi în aceste poeme ale ninsorii, ale începutului de lume Nicolae Crepcia se lasă purtat de valul poemului, cuvintele curg, uneori cuvinte comune şi imagini comune cu ţărani purtaţi de sănii, peisaj de provincie târzie, aşteptând ceva ce nu se-mplineşte, o presiune care apasă toate şi totul, tentaţia schimbării imposibile…

Nicolae Crepcia pare prins în colivia de aur a satului, fulgerat de iubire …Cu greu poetul îşi struneşte energiile, abia le ţine sub control, forţa vitală nu este atinsă de acel stres care macină megapolisul, sunt ţurţuri la geamul iubirii şi poţi pleca transfigurat cu sania candorii. Iată sensul versului: „ Chiar dacă sentimentele/n-ar fi luat-o razna prin poeme/chiar dacă sângele/n-ar fi înroşit zăpada iubirii/chiar dacă te-aşi fi iubit mai puţin.”
Blocarea timpului în anotimp se simte brutal:” Cât noaptea mai ţine sub tălpi-i zorii/Cât timpul mai doarme cu ochiul închis/”.  În provincie poezia devine viciu, pentru că ea sparge monotonia veşniciei, iar iubita, ca o proiecţie a gândului pare îngerul care umple timpul din care a plecat moartea …
Poate că poemele sunt prea lungi, dar poetul aşteaptă vara ca pe un poem încă neştiut, pregătit pentru coacerea rotundă în vers …
Partea a treia a volumului, acea a poemelor verii, e partea maturităţii, a misterului care străbate provincia cea uitată: „ Sub cămaşa de cuvinte/sunt eu/flacără arzând/în palma lui Dumnezeu”. Realitatea aduce echilibru în zona singurătăţii, sparge simetria tristeţii: „ realitatea e ca trupul femeii/trebuie s-o dezbraci/”.
În acest anotimp al maturităţii Nicolae Crepcia descoperă esenţa poeziei sale, are revelaţia versului care spune totul prin mişcarea în poem: „Poezia e rugăciunea mea zilnică/Prin ea/mi-e mai aproape Dumnezeu/şi l-aş putea atinge/dacă n-ar fi teama/ că nevrednicia mea/l-ar alunga/”.
Vara singurătatea este mai suportabilă, iarba poartă numele iubitei …maturitatea este cea care duce totul spre înţelegerea provinciei ca dimensiune spirituală în care omul se poate regăsi: „ Numai iubind pot înţelege/imperfecţiunea morţii/”.
La ieşirea din vis poezia stă „ sfioasă ca fată la prima întâlnire”.  Secretul acestor poeme este descifrat de poet: au fost scrise la lumina unui fulger
Volumul se împlineşte în partea a doua a sa, în Elegii provinciale, miza întregii poezii, a poeziei de provincie, nouă elegii, numerotate simplu, aproape cazon, acolo e drama şi suferinţa nerostită, dar persistentă, mişcarea lumii este înceată, fără energie, lacrima e semnul singurătăţii perfecte, iar bisericile de lemn din Ardeal locul unde te poţi întâlni cu veşnicia, simplu, direct, fără ritual modern şi fără detentă. „ Îşi înalţă turlele spre cer/rugile la Dumnezeu s-ajungă/În îngenuncherea de vecernii/ clopote - auzim cum plâng în dungă/”.   
Semenii au nevoie de o speranţă, inima lor are forma ţipătului şi sunt brusc doar vechi unelte ale societăţii care a uitat de oamenii acea din Ardeal …Sunt omenii disponibilizaţi, brutalizaţi, minţiţi, umiliţi până la lacrimă şi mai sus, puşi în tipare prea strâmte şi prea săraci pentru a-şi face iluzii …Poetul nu se poate minţi cu aceste poeme care curg dintr-un anotimp în altul, realitatea este aici, cu oamenii simpli:         Viaţa lor nu răzbate/din tragicele tipare/decât într-un ţipăt/de cocor pustiu/”.
Tristeţea oamenilor depăşeşte limita vremii, nu au viaţă personală, au uitat de această dimensiune şi, tragic: „ Ei îl mai obosesc pe Dumnezeu/cu rugăciuni/” au nevoie de dreptatea Lui, acea dreptate care repară cioburile lumii, pentru că sunt generaţia pierdută şi pare pierdută pentru totdeauna …Dar suferinţa lor îi face martiri, rezistă pe creasta valului şi singura ieşire din toate este întrebarea: „ Oare îşi merită soarta ?” Întrebare potrivită în Ţara Bradului, acolo, între moţi, cu amintiri greu depăşit, la fel ca în multe ţinuturi din România cea de fiecare zi …
Nicolae Crepcia a avut curajul de a aborda ca un poet lucid realitatea celor pierduţi în provincie, privind totul cu mult curaj, poezia pare a fi reportaj, metaforele s-au dus, cuvântul dur pune în operă viaţa la limită …
Şi dacă ne întoarcem din zona realităţii provinciei, la poemele verii, iată ce scrie poetul la ieşire din vis, dincolo de întâlnirea cu poezia: „ Realitatea duhneşte a zeu/în descompunere”…
Deşi viaţa pare cheltuită pe nimicuri, viaţa de care a fost ţinut deoparte de parcă nu a fost viaţa poetului, ca un refuz provincial, e totuşi o speranţă: „ Şi totuşi/când te văd iubito râzând/cum soarele pe buza dimineţii/sunt fericit/ca un sihastru/în urma aşteptatei revelaţii/”.
Consider că poezia din acest volum, poezia ca matrice,  e unitatea de măsură a poetului care trăieşte în provincie, raţiunea existenţei fiind cuvintele care rezită anotimpurilor, vremurilor, peisajului, elegiei ca elegie, ca lacrimă pe obrazul zeilor provinciali…

Constantin Stancu


Dumitru Hurubă și romanul social - Cobaii... „Acţiunea se petrece în ultima perioadă a comunismului, o perioadă de care mulţi îşi aduc aminte, dar generaţia tânără, se pare, a uitat, de aceea jurnalul are valoare istorică, memoria este încărcată de spectrul eşecului la cobaiul român. Personajul principal este iubirea, imposibil sentiment în structura socială a acelor vremuri, iubire care învăluia pe Andrei Rangu şi Roxania, personale emblematice prin stăruinţa lor de a rămâne în starea de graţie a iubirii, departe de eşecul spiritual al epocii, departe de istoria fabricată de indivizi ieşiţi afară din istorie, iubirea care justifică viaţa ca viaţă”



COBAII

Cobaii este cartea pe care scriitorul Dumitru Hurubă o propune cititorului, o carte girată de Editura „ eubeea”, Timişoara – 2009, de fapt un jurnal al unui cobai al destinului, sau cum autorul explică fragmente din acest jurnal de cobai, cu alte cuvinte, doar frânturi dintr-o epocă frământată a ţării, perioada aşa-zis comunistă, dar mai degrabă ceauşistă. Autorul a trăit în acea perioadă şi a suferit pentru arta sa, pentru destinul său de scriitor şi acest lucru dă greutate romanului, dă sens frazelor scrise şi lăcrimate.
Acţiunea se petrece în ultima perioadă a comunismului, o perioadă de care mulţi îşi aduc aminte, dar generaţia tânără, se pare, a uitat, de aceea jurnalul are valoare istorică, memoria este încărcată de spectrul eşecului la cobaiul român.
Personajul principal este iubirea, imposibil sentiment în structura socială a acelor vremuri, iubire care învăluia pe Andrei Rangu şi Roxania, personale emblematice prin stăruinţa lor de a rămâne în starea de graţie a iubirii, departe de eşecul spiritual al epocii, departe de istoria fabricată de indivizi ieşiţi afară din istorie, iubirea care justifică viaţa ca viaţă.
Andrei este arestat, îşi duce viaţa pe un şantier, undeva în munţi, în scopul reeducării pentru o viaţă aşa-zis nouă, chiar în Retezat, un şantier în care destinul de a fi cobai este bine pus în lumină de autor, de personajele care se zbat în fereastra vremii, de jurnalistul Mihai Jerome, de alte personaje care intră sau ies din scenă, după dinamica povestirii şi a destinelor în epocă.   
 
Toate personajele par a juca un rol pe care nu doresc să-l joace, cu excepţia femeii de serviciu din şantier care este convinsă că are şansa istorică de a construi societatea socialistă multilateral dezvoltată, ea femeia se serviciu care leagă sau dezleagă vorbe, insinuări, fapte, Iozefina.
Iată ce scrie autorul despre femeia de serviciu, privind prin ochii jurnalistului Jerome:  Iată un personaj sută la sută pozitiv pentru reportajul meu, avânt cele mai autentice trăsături ale unei comuniste inculte, dar convinsă de statul său de membră peceristă şi de politica partidului, care îi aducea zilnic ofranda unui comportament frizând ridicolul. Însă făcea aceasta cu abnegaţie prostească, poate chiar fără să conştientizeze limpede în ce constă importanţa şi valoarea în sine a societăţii în care trăia”.
Deşi Iozefina nu este personajul principal ea personifică chiar societatea în care au trăit mii de oameni printre care şi Andrei Rangu.
Pentru a rezista, Andrei pictează, este pictorul care încearcă să evadeze din cercul în care l-a prins destinul, dar nu se poate realiza ca artist, se agaţă cu disperare de  iubirea sa pentru Roxania, scrie până la epuizare epistole către femeia pe care o iubeşte, scrie pentru a putea sparge coaja vremii, scrie după un model clar de parcă ar fi apostolul care se adresează bisericilor în vremuri triste, alunecoase, în care individul este prins în laţul unui sistem din care nu poate scăpa. Scrisorile lui Andrei au ceva din disperarea intelectualului care se sufocă, care moare în picioare, a omului fără orizont, fără speranţe, fără ţel, cu tendinţa de a rămâne doar o pată de sânge pe paginile istoriei, cum scria Nichita Stănescu într-o poezie. Încăpăţânarea artistului pare bolnăvicioasă pentru cei din jur care muncesc, au realizări într-un fel sau altul dar nu observă că de fapt nu au nimic, nu-şi mai aparţin …
Scrisorile lui Andrei către iubita sa sunt motive pentru a descrie vremurile, pentru a insista pe ideea de cădere, pentru a prezenta eşecul în plină victorie, ciudat, dar aşa stăteau lucrurile, eşecul era numit biruinţă pentru că valorile erau răsturnate …
… Spui să nu-mi pierd prea mult timp cu scrisorile … Nu, Roxania, nu e o pierdere de timp, ci un mare câştig: scriindu-ţi, îmi pun în ordine gânduri şi idei, mă reechilibrez după câte o zi de şantier cu ploaie, nervi şi mizerie, ploaie care-mi aminteşte de fiecare dată de acel „Plumb” bacovian, dar şi de – curios, nu? – versurile topârceniene „Plouă placid/dacă continuă/Mă sinucid/”. Da, de ce nu? De ce să nu luăm în calcul şi această variantă de încheiere a tuturor socotelilor? ….Cu alte cuvinte, cred că în fiecare din noi este un război interior: o parte a sinelui cu altă parte a sinelui…”  
Din când în când firul povestirii este întrerupt de realitatea brutală, scrisorile se scriu direct pe memoria personajului care tânjeşte în mijlocul şantierului după opere capitale, după Cioran, de exemplu, sau alţi artişti care au dat sens vieţii omenirii, cultura nu-şi avea loc în echipă, între meseriaşi şi beţivi  
Când Andrei Rangu se hotărăşte, timid, să abordeze pe directorul şantierului cu problema sa existenţială, darul de a picta, destinul de a fi pictor, toate normele sociale par să explodeze, a fi artist însemna a fi infractor, pe şantier se construieşte, se munceşte, arta e ceva decadent, semnul trădării … Toţi se eschivează, problema nu încape în formulele vremii … Andrei nu poate fi înţeles, iar dragostea iraţională pentru Roxania, fiinţă reală şi imaginară în acelaşi timp, ideal şi om de carne ce poate muri, dar care luminează destinul cobaiului, dragostea aceasta sparge vremea în ţăndări, iraţionalul devine raţional, iubirea acoperă totul pentru că suferă totul, pentru că are o raţiune ce transcede clipa…
Şi când întâlnirea dintre Roxania cea curată şi Andrei devine posibilă, intervine accidentul, lumea se prăbuşeşte, apare pe scenă şi Mihai Jerome, jurnalistul care dinamizează destinele…
Pentru Dumitru Hurubă povestirea este ocazia de a creiona personaje, idei, căderi, viaţa şantierului este redată aşa cum a fost cu muncă, beţii, trădări, iubiri de o zi, bârfă, activişti de partid, directorul care nu înţelege sau nu vrea să mai înţeleagă, cu şeful de echipă care fuge de răspundere, cu autorităţile care ascund accidentul pentru a nu păta sistemul, cu jurnalişti care recunosc în sinea lor că sunt jurnaliştii minciunii, cu autobasculante care circulă pe drumuri imposibile, cu morţi nedeclarate, cu lacrimi, apoi căderea familiei, apoi a sistemului …
Multe din frazele puse în roman de autor sunt trăite de acesta, jurnalul cobaiului este şi jurnalul său, drama artistului a fost până la un punct drama sa, iubirea pentru artă a fost raţiunea sa de a exista …Limita dintre scrisorile lui Andrei către Roxania şi scrisul lui Dumitru Hurubă pentru cititor este minimă, fraza şi cuvintele trădează această împletire dintre destinul  scriitorului şi destinul personajelor sale …
Ca de obicei, umorul franc şi sinceritatea autorului dau farmec romanului, cârciuma se numeşte „Brotacul maro”, societatea în care se mişcă personajele este lagărul socialist, şoferul de autobasculantă are studii superioare dar câştigă mai bine pe şantier, Andrei Rangu este pentru cei din şantier Grigorescu, o emblemă prinsă între şablon şi batjocură, dialogul personajelor se mişcă între comic şi inutil, peste toate pluteşte imaginea Partidului care era în toate, până şi-n patul oamenilor …
Romanul se încheie într-o notă optimistă, personajele principale ies din jocul absurd şi intră în viaţa reală, oameni se pot iubi, iar iubirea îi salvează …
Andrei mărturiseşte, de fapt spovedanie, în lipsa spovedaniei creştine reale: „Ce să fac, Roxania? Înţelege-mă că aceste scrisori constituie singura mea consolare, singurul meu zid de care mă sprijin pentru a nu cădea, şi la propriu şi la figurat”.
Reeducarea lui Rangu prin muncă era imposibilă, prăbuşirea sistemului era necesară pentru ca individul să se libereze de iluzia unei societăţi mai bune şi să intre în pielea sa de om obişnuit care savurează clătite cu dulceaţă de vişine şi care priveşte spre sine cu demnitate…
Din închisoare, personajul principal scria cu o îndrăzneală absurdă, ludică : „…ai avut dreptate, nepoate: la noi nu sunt închisori politice, doar zvonuri de la „Europa Liberă”. Parşivii! Andrei R”. Mesajul era unul care trebuia înţeles la adevărata lui valoare, libertatea are un preţ şi mulţi l-au plătit, inclusiv autorul, care, cu umor, nu uită să adauge pt.conf. D.Hurubă, ca ironie şi eliberare…
Romanul este unul realist, vine din aceeaşi zonă ca şi „Ritualul Bestiei” semnat de Cornel Nistea sau şi de mai departe, de la „Cel mai iubit dintre pământeni” scris de Marin Preda...
De fapt povestirea vibrează în zona memoriei care rezistă, ca semn, ca mărturie…
Realismul din realismul acesta de şantier este unul care arată că omul, până la urmă, poate fi fericit, indiferent de loc, sau timp, e o forţă care dezgheaţă suflete…

Constantin Stancu