Casa de Editură Max Blecher participă la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2019 (Romexpo București, Pavilionul B2, Standul A07)

Evenimentele vor fi prezentate de către Claudiu Komartin, redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”. Duminică seara, Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, București) vă așteaptă la ediția cu numărul 205 a Clubului de lectură Institutul Blecher.

⏰ vineri, 31 mai
 19:00
Lansarea numărului 1 (23) / 2019 al revistei „Poesis internațional”
| https://web.facebook.com/events/462661561209993/ |

⏰ sâmbătă, 1 iunie
 16:00
Casa de Editură Max Blecher. Ocolul Pământului în 90 de cărți

⏰ duminică, 2 iunie
 15:00
Lansarea volumului „Thanato Hotel” de Livia Ștefan
| http://maxblecher.ro/thanato_hotel.php |

La Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sector 2, București)
⏰ duminică, 2 iunie
20:00 | Institutul Blecher, ediția 205
Întâlnirea cu Emilian Galaicu-Păun și Livia Ștefan
Moderator: Claudiu Komartin
| https://web.facebook.com/events/2326352330744262/ |

Eugen Evu și lumea în care a trăit. Gnoze și descoperiri... „Format să scrie pe hârtia albă, un pericol pentru societatea ceauşistă, Evu s-a trezit brusc în talazul informaţional generat de internet, de presă, de televiziune, de zvon, de propagandă, de manipulare. Poetul rezistă manipulării. Se luptă cu manipularea, tânjeşte după libertate. Trupul nu-l lasă, are tendinţa degradării, dar poartă între petalele de carne spiritul”

Constantin STANCU

                               SEMINŢE DE DUMINICA

Cartea: GNOZE ŞI DESCOPERIRI , 2010, colecţia Noua Provincia Corvina.

Autorul: Eugen Evu.

Editura: Pro-Isis – Asociaţie, cu sediul în Orăştie.

Moto-ul cărţii: „Dacă nu ar fi fost dictatură, multă lume şi multe biografii nu ar fi fost atât de nenorocite şi toată ţara asta n-ar fi fost aşa de nenorocită cum este …” – Herta Muller, Premiul Nobel pentru literatură, 2009.

Scriitorul Eugen Evu înţelege să se identifice cu mărturia Hertei Muller pentru că destinele par a fi fost aceleaşi, destine de scriitor într-o lume în mişcare, acidă, care fuge de cultură şi tânjeşte după cultură la modul inconştient, are nevoie de cultură pentru a ieşi la loc larg.

În mod cert, cartea are ca temă cunoaşterea şi autocunoaşterea, scriitorul ca antenă, ca instrument de sondare aruncat în valurile lumii, ale creaţiei.

Creaţia reflectă divinitatea şi de aici importanţa temei. Tensiunea temei. Misterul temei.

Eugen Evu a scris eseuri în care a căutat să-şi depăşească limitele scrierilor sale. A luat în serios rolul de scrib la Castel. Castelul Hunedoarei. Scrib în căutarea unei patrii care să-l accepte şi să-l creadă. Ajuns la vârsta matură a creaţiei, retras la Hunedoara între cei patru pereţi, cu fereastră şi uşă, cu tablouri şi cărţi, cu acces la internet şi la prieteni şi duşmani, el s-a lăsat cucerit de idee. De gând. De obsesie. De revelaţia limitată a omului dar ancorată în revelaţia nelimitată a divinităţii.

E multă seriozitate în aceste poeseuri. E şi umor, puţină tristeţe şi forţa de a depăşi barierele lumii care l-au prins ca într-o scoică ce îşi iveşte perla în carnea ei translucidă - scribul de serviciu în plină trecere de la un ev la altul.

Format să scrie pe hârtia albă, un pericol pentru societatea ceauşistă, Evu s-a trezit brusc în talazul informaţional generat de internet, de presă, de televiziune, de zvon, de propagandă, de manipulare.

Poetul rezistă manipulării. Se luptă cu manipularea, tânjeşte după libertate. Trupul nu-l lasă, are tendinţa degradării, dar poartă între petalele de carne spiritul.

Scrierile sunt la limita eseului, a poeziei, a poveştii, a zicerii, vers retezat, vers elaborat, cunoaştere de zi şi de noapte. Această posibilitate nelimitată pentru scriitor  l-a făcut să creadă că orice temă este accesibilă poeseului. Nu are complexul temei.

Deci, Eugen Evu scrie poeseuri. Citind cartea descoperi definiţia, e stilul său de singuratic. De om care aparent s-a ratat datorită manipulărilor fostei securităţi ceauşiste care i-a instrumentat dosar de duşman al sistemului pentru că scriitorul nu a putut fi şi duşman al neamului său. 

Nu ar fi putut să se autorateze. De aici identificarea cu Herta Muller, scriitor de origine română. Destinul însă l-a închis la Hunedoara şi l-a deschis spre opera sa. L-a împins să scrie. Până la boală. Până la obsesie. Preocuparea de bază a poetului este relaţia sa cu Dumnezeu. Încearcă să lupte, să se revolte, se vrea liber. Poeseurile îi dau ocazia să-i ia revanşa, se consideră doar o sursă melodioasă, spic a luminii, unda, arma care taie necunoaşterea.

Eugen Evu îşi ia libertatea de a începe cu o pagină din cele 500 ale dosarului său instrumentat de securitate. I se pare relevant să sublinieze că suferinţa l-a copleşit. Suferinţa i-a pus temele pe tavă.

Suferinţa la purificat şi l-a îmbolnăvit.

Presiunea i-a adus revelaţia. L-a obligat să cunoască adevărul din spatele sângelui.

Autorul se revoltă pe scriitorul de Bucureşti, de Dâmboviţa, care se joacă de-a temele în timp de viaţa e tema principală. Aparent izolat în provincie, ca modă la români, Eugen Evu reuşeşte să se detaşeze de modele trecătoare ale celor de la centru. Acceptă să fie el centru, acceptă cunoaştere crudă, dureroasă. „ Lumea e un bordel” – definiţia aceasta îl revoltă pe scriitorul de la Hunedoara, dar e o definiţie uzitată de oamenii la modă, de la centru. Ei nu văd, nu suferă.

Lecturile zilnice îi oferă temea: ateism vs. teism, adică poţi zice om fără Dumnezeu, dar asta înseamnă şi Dumnezeu fără om.

Globalizarea e o temă abruptă, e cu ighemonikon, numele românilor au ceva din suferinţa ocupaţiei, cuvintele limbii române par a o lua razna sub fostele ocupaţii, scriitorul e îndulcit cu dor de moarte, iar actul scrierii zilnice e un ritual de purificare.

Dincolo de simpla zicere, cuvintele au sensuri adânci, rezonează în sufletul autorului, îl scriu cu fiecare literă. Cunoaşterea de fiecare zi îi permite omului să devină ceva multa mai adânc, universul  este plurivers, apar marile spaime, alienările.

Eugen Evu scrie: „ Inteligenţa umanului pare a fi reminiscenţă telepatică, eventual a unei specii antediluviene, a omului adamic, despre care mitologia afirmă că avea o durată de viaţă şi capacitate înnăscute, mult superioare. „ În acele vremuri vechi, scrierea era apanajul doar a iniţiaţilor, aceasta pare rădăcina scrisului la adevăratul scriitor.

O temă importantă pentru autor este cunoaşterea prin poezie. Şi-o asumă. O aplică. Devine prin poezie. Viaţa e un fenomen deoprezent. În noi pulsează holograma eternităţii. Problemele miturilor nedezlegate devin presante în contemporan sub impresia imediată a filozofiei moderne ajutată de ştiinţă. Sinapsele se dezvoltă, reflectă interconexiunile existente în lumea reală. E un Cod a lui Dumnezeu – codul Fiului Omului …

Poeseurile au titluri care devin idee sub ger, idee care arde în ger: Lumea ca Om şi Omul ca Lume. Omul care scrie. Răspunsuri fulgurate. Adaos, ca naos. Vânătorul vânat. Sezonul de vânătoare la umbre colorate. Continua înnoire. Epidemia de subcultură. Jurnalul fractaliei. Matricea.

Autorul se redescoperă în alţi scriitori şi este apreciat în Italia unde a fost publicat intens şi premiat. Mai mult decât în România. E un fel de recompensă a fostului imperiu pentru coloniile care dau culoare Europei. Prezenţa scrierilor lui Eugen Evu în Germania e o realitate, cultura europeană îi asimilează ca făcând parte din sistemul de valori a celor care cunosc. Au revelaţii, suferă. Destinul unui poet ca Cezar Ivănescu îl intrigă şi îl afectează la modul personal. Se simte dator celor care l-au tradus precum poetei Elena Daniela Sgondea din Orăştie, sau Mariana Zavati Gardner din UK.  Se întoarce la cântec şi redescoperă că în tinereţe a cântat în trupa Canon de Hunedoara, a scris versuri, a pus pasiune. Tinereţea era un fel de cunoaştere prin orbirea ei.

Temele poeseurilor sunt temele veacului în care trăim: „A suporta/că frumuseţea ta/Este comoara unor orbi/”

Prin această carte poetul Eugen Evu îşi devoalează armătura care stă în spatele poemelor  sale, a cărţilor sale. Armătura care ţine zidirea să nu cadă. Cititorul leneş şi comod nu va avea răbdare cu poeseurile. Cel care vrea să cunoască va dori să ştie în ce măsură amprenta divină s-a lăsat în opera unui scriitor, redactor la o revistă zbuciumată, cu titlu relevant: „ Nova Provincia Corvina”.

Cine va citit cartea va descoperi un autor puţin comod, dar proaspăt, deşi uneori se joacă de-a ideea şi este empiric, brutal şi franc, dar corect cu destinul său. Nu iartă dacă gândul îi dă dreptate. Uneori greşeşte deoarece nu tot ce poate scrie un poet este opera sa, dar are dreptate când lumea are nevoie să citească, iar cineva să scrie, chiar cu unele cuvinte inventate, născute, dincolo de dicţionar, pentru a lărgi viziunea.

Eseul dedicat celor care trăiesc ceea ce scriu, este unul care justifică scrisul la Castel ca arta de a rezista eternităţii.

„ Cuvintele sunt seminţe. Memorie. Avem trei memorii: aţi observat cum omul bătrân începe să uite pe unda scurtă, cea dobândită, cea învăţată …Dar îşi aduce aminte pe memoria undei lungi, a copilăriei şi o viaţă pe care o credea uitată. Apoi trece vama şi spiritul se resoarbe, trece în altă dimensiune. „

Acesta este secretul şi misterul scrisului, să trăieşti ceea ce scrii. Să cunoşti. Să ai descoperiri, să laşi semne şi seminţe pentru ceilalţi, pentru a le da o şansă: fractalia fractaliei …

C Stancu 

Foto: Eugen Evu ( scriitor român, 10.09.1944 - 20.10.2017)

Memoria culturală: Octavian Moșescu, 125 de la naștere. Un semn prin timp în revista „Spații culturale”

Semnal: Revista „Spații culturale”, nr. 64/2019... O plimbare prin literatura română de astăzi: Realitate și irealitate în lumea literară

Poezia și forma fixă, uzura versului... - Ion Pachia-Tatomirescu îşi urmează căutările, se bazează pe o mitologie personală atinsă de brumele literaturii bune din toate vremurile, spre o patrie complicată, greu de egalat astăzi prin tratate şi epistole, una „dacoromânească”, ca nişă culturală în Europa politicii cu formă fixă…

Caligraful de la piramida extraplată

Ion Pachia-Tatomirescu este „magnetizat” de poezia cu formă fixă, parcurgând un traseu liric interesant, propriu, de la glosalmi şi zalmiori, la salmi, ca formă minimă de exprimare a poeziei din aerul încărcat de piramide. În volumul Caligraful de salmi, (Ion Pachia-Tatomirescu, Caligraful de salmi, Editura WALDPRESS, Timişoara, 2013), vine în armonie cu sine şi cu literatura importantă şi ne prezintă epopeea poeziei cu formă fixă. Este un demers al unui scriitor în căutarea esenţelor, modest, se descrie ca un obişnuit caligraf, refuzând titlul de poet, întrând în pielea scribului care transcrie textul imprimat în fiinţa eremitului.

Cartea este, probabil, unică în felul ei, nu se adresează cititorului superficial, în căutarea baladei din poem, ci unuia în căutarea tainelor. În volum poetul descrie pentru neiniţiaţi definiţia glosalmului, a zalmiorului, a salmului, căutările fac saltul final în salm, cea mai scurtă formă fixă în istoria poeziei. Saltul este o descrie plastică, călătoria poetului ajunge în nucleul poeziei, acolo unde se petrece furtuna materiei. Istoria poeziei cu formă fixă este redată în carte, în prima secţiune, ca o necesitate de omologare la nivel european, pentrucă  face legătura între scrierile vechi şi cele moderne, fulger între perioade, conservând divinitatea poeziei, ca formă de comunicare a lui Dumnezeu cu omul şi ca răspuns al omului la revelaţie. Deşi salmul se bazează pe cuvinte, cuvintele sunt puţine, poemul minim redă starea de graţie a sufletului în căutarea luminii.

Fantezia poetului este în mişcare, deşi pare a apela la formele vechi ale literaturii, el rămâne un modern prin  curajul de a zice. Zicerea este o problemă complexă, este baza creaţiei, în general caligraful exprimând tehnica închinării şi a laudei. Mitologia străbate poezia, cuvintele se mişcă între „roze sălbatice”, după cum afirmă poetul, rudă cu haiku, salmul rămâne şi se consolidează ca formă autonomă, specifică literaturii române

Ion Pachia-Tatomirescu inserează în carte eseurile unor poeţi sau critici referitoare la poezia sa şi la demersul său de limpezire a zicerii. Aceste note literare aduc explicaţii necesare şi lămuresc conţinutul volumului în sine. S-au preocupat de acest gen literar: Vasile Moldovan, Alexandru Ruja, Constantin M. Popa, Eugen Dorcescu, Florin Vasiliu, Iulian Chivu, Marian Barbu şi alţii. Cărţile lui Ion Pachia-Tatomirescu au avut ecou în Franţa sau Belgia ca expresie a complexităţii literaturii române.

Eugen Dorcescu notează despre poezia cu formă fixă promovată în prezentul volum: „Ion Pachia-Tatomirescu rămâne una dintre personalităţile literare (şi, în general, culturale) cele mai originale din Timişoara (şi nu numai). El s-a impus nu doar prin valoarea strict estetică, prin acurateţea stilistică, prin rigoarea formală a poeziei sale, ci şi, (poate, mai ales) prin viziunea care o generează şi susţine – cosmogonia dacică, misterul şi fascinaţia substratului, active încă în mentalitatea „dacoromânească” (termen utilizat de scriitor în toate împrejurările)”.

Autorul consideră că poezia sa este rezultatul unei aventuri a omului în spaţiul cosmic datorită marilor descoperiri în zona materiei, antimaterie, informaterie, aselenizare, istorie cu revoluţii în involuţii, cultură şi barbarie. Din acest demers rezultă că Ion Pachia-Tatomirescu este un novator (conform celor afirmate de Florin Vasiliu) atingând şi posibilităţile oferite de haiku.

Volumul ne prezintă anul salmului de la 1 brumărel la 30 răpciune, un an în care poezia se scrie zilnic, rezultatul fiind poemul complex desfăşurat cu răbdare şi pasiune pe durata unui an în care omul devine mai înţelept, astfel ziua are o istoria ei condensată în cuvinte, iar anul o tablă de înţelepciune în vremuri complicare.

Cităm:

„Ciulin în mov destin…”

„Focul schimbă jocul…”

„Brazii – vămi de ocazii…”

„Scuturi cer de fluturi…”

„Greier pe albul-creier…”

Exemplele pot continua, tehnica este una personală şi ne trimite cu gândul la Proverbe de Solomon, acea colecţie de texte de înţelepciune necesară în epocă, rămasă în sulul cărţii, Biblia.

Ion Pachia-Tatomirescu pare că se joacă după stil vechi între brumărel şi răpciune, dar este preocupat de esenţe şi limite, de cuvinte şi necuvinte, de zicere şi oprire, de muzicalitate şi miracol, exprimă închinarea adusă zilnic cerului care ninge cu vorbe peste noi.

În volum autorul caligrafiază şi glosalmi, explodează în poezia mai extinsă, se desfăşoară disciplinat cu fiecare lună din an, el doreşte să ne dovedească faptul că este un mag la curtea regelui, cunoscător de taine şi profeţii.

„Fulgerul din mine, umerii tăi – mere/ car de flori de miere urcă-ntre rubine…(Glosalm de cireşar).

Caligraful de zalmiori este preocupat de muzicalitate şi adevăr, de bucurie şi anotimp:

„Fotonii-mi de-altoi n-au umbră nici joi/ n-au pietre clivante, nici protuberante,/ au doar matcă-n roi, gândind preţuri noi,/ pentru vămi şi fante, la comete-plante,/ fotonii-mi de-altoi, fulgere-n ploi… (Zalmior V).

Ion Pachia-Tatomirescu inserează o bibliografie sub sigle, trimiţând la epopeea poeziei cu formă fixă ca efect al disciplinării spirituale, a menţinerii tradiţiei de început grefată pe zicerea modernă, flămândă de adevăr şi adrenalină. Este o viaţă trăită printre cărţii în căutarea poeziei cu formă fixă din poemele cele de toate zilele, lecţii de haiku şi imn, o importantă reţea de vase comunicante cu Dumnezeu privindu-ne dintre roze, zâmbind la teoria modernă a comunicaţiei promovată de om într-o istorie superparadoxistă…

Caligraful a zis, cititorul va înţelege că lumea se bazează pe cuvântul trecut prin focul din microcosmos şi macrocosm, ca o aventură ce ne duce în cetatea timpului fără de timp…

Ion Pachia-Tatomirescu îşi urmează căutările, se bazează pe o mitologie personală atinsă de brumele literaturii bune din toate vremurile, spre o patrie complicată, greu de egalat astăzi prin tratate şi epistole, una „dacoromânească”, ca nişă culturală în Europa politicii cu formă fixă…

Îl cităm pe caligraf: „Valori: mori în comori…(p.83).”

Ne întoarcem la izvoare, folclor, descântec… Ele refac, în stil modern, o viziune asupra lumii cumva pierdută, cumva regăsită…

Constantin Stancu

O amintire cu Valeriu Bârgău: Generație și creație... Când oamenii practică arta dialogului... „Prin dialogurile realizate de Valeriu Bârgău, la cald, în epocă, jurnalistul încearcă să lege fenomenul creaţiei de generaţia din care a făcut parte, o generaţie importantă în literatură, generaţia optzeci, pe scurt, acea generaţie formată în comunism, dar care se va valorifica cu adevărat după anul 1989, în libertate, şi când „cenzura” libertăţii îi va arăta limitele şi adevărata faţă”

GENERAŢIE ŞI CREAŢIE

Mariana Pândaru Bârgău din Deva editează o carte de dialoguri inspirate iniţiate de cel care a fost Valeriu Bârgău, poet, redactor, jurnalist, om implicat al epocii sale în lucruri ştiute şi neştiute, încă, în fenomenul literar complex din judeţul Hunedoara şi din ţară.

Cartea Generaţie şi Creaţie a apărut la Editura Călăuza v.b. – Deva, 2007,  o editură fondată chiar de scriitorul Valeriu Bârgău  şi apariţia ei a fost posibilă datorită sprijinului financiar acordat de Consiliul Judeţean Hunedoara, fiind un exemplu de contribuţie la cultura locală cu fereastră spre cultura română.

Prin dialogurile realizate de Valeriu Bârgău, la cald, în epocă, jurnalistul încearcă să lege fenomenul creaţiei de generaţia din care a făcut parte, o generaţie importantă în literatură, generaţia optzeci, pe scurt, acea generaţie formată în comunism, dar care se va valorifica cu adevărat după anul 1989, în libertate, şi când „cenzura” libertăţii îi va arăta limitele şi adevărata faţă. Generaţia astfel definită este gruparea de scriitori cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi care a încercat şi a realizat, în mare parte, să depăşească efortul făcut de cei dinaintea lor: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu etc.

Scriitori de talent şi oameni în cetate cei care au răspuns întrebărilor lui Valeriu Bârgău au arătat prin răspunsurile lor legătura profundă cu realitatea, aspiraţiile lor de a depăşi vremea în care au trăit, speranţa că ceea ce fac e cumva istorie, mărturie de suflet despre suflete …

În acele dialoguri jurnalistul a căutat să descopere raporturile care au existat între membrii generaţiei, raporturile sale cu scriitorii, să redescopere ideea de frumos în alţii, să vadă până unde merge îndrăzneala lor, raportat la limitele impuse de cultura oficială a vremii, să descopere omul care stătea în spatele operei, să strige după adevărul care face evul mai curat şi cetatea mai puternică.

Contactul cu oamenii din vremea sa ne relevă efortul pe care îl poate face un jurnalist sau un editor citind cărţile contemporanilor săi, pregătirea intensă, până la uitarea de sine în realizarea dialogului, munca de rutină, obositoare, grea, dar necesară privitoare la adrese, telefoane, timp măsurat şi nemăsurat pus la dispoziţia scriitorului, eşecul relaţiei sau bucuria întâlnirii.

Efortul lui Bârgău a meritat pentru că avem o mărturie despre ce a însemnat literatura română privită prin fanta generaţiei optzeci.

Generaţia poate fi considerată eveniment în cultura română, sunt oameni şi scriitori care au fost şi au rămas repere în peisajul literar, precum Nicolae Băciuţ, Mircea Cărtărescu, Ion Cristoiu, Eugen Dorcescu, Ion Zubaşcu, Aurel Pantea, Aurelian Titu Dumitrescu, Dumitru Velea, Liviu Ioan Stoiciu, Traian T. Coşovei, etc.

Pare surprinzător şi aproape iraţional de ce nu apr interviuri cu scriitori din generaţia optzeci din judeţul Hunedoara precum Ioan Evu, Dumitru Hurubă, Eugen Evu, scriitori importanţi, de neocolit. Dar şi lipsa aceasta reflectă frământările din cadrul grupului, invidia, şocurile la care au fost supuşi membrii generaţiei de către sistemul general oficial de făcut cultură în anii 1970 – 1989.

De recunoscut că scriitorii din acea vreme căutau să se prezinte şi să se ascundă în spatele operei în acelaşi timp, pentru a nu se trăda în faţa propagandei comuniste, pentru a-şi păstra identitatea şi pentru a gusta din libertatea de a scrie, privind spre cer, conştient sau nu, vizând gloria …

Aceste dialoguri merită o analiză mai profundă despre viaţa de a fi scriitor în vremuri complicate …

Citind cartea, descoperi emoţia interviului ca scriitor, o emoţie adevărată, limitarea criticului de limitele sale biologice şi de viziunea sa asupra literaturii, necesitatea ca generaţia să se apere cu adevărat prin ceea ce scrie şi creează, că opera se susţine în timp prin energia interioară, că există zone la care scriitorul nu are acces, este brutal limitat sau trimis pentru ca presiunea spirituală pusă asupra sa să izbucnească în operă.

Citind dialogurile redescoperi că în spatele operei există multă muncă de calitate, o muncă spirituală necesară, lecturi, meditaţie, suferinţă, rupere de lume, că există o aură de mister şi poveste în fiecare volum scris, că literatura e şi o mare aventură, una incontrolabilă de individ şi de cenzor, şi o luptă reală cu tine, cu oamenii vremii, cu zeul care te vrea idolatru.

Valeriu Bârgău provocându-i pe scriitori reuşeşte să pună în lumină stările intime ale creaţiei: fiecare scrib are obligaţia să privească în mod critic spre opera sa, cu sensibilitate şi realism, pentru ca opera să nu-i afecteze fiinţa, că în final viaţa este un experiment la care trebuie să rezistăm, că opera depinde de o dimensiune interioară şi de una exterioară în egală măsură şi nemăsurat, că scrisul naşte tabieturi şi vicii şi e greu să ieşi din ele, că ritualul scrisului se aseamănă cu ritualul împerecherii la păsări, şi că e nevoie de seriozitate în actul creaţiei, o seriozitate necesară raportat la mişcarea generală socială pentru că opera rămâne.

Din păcate au existat în generaţie şi lupte, scriitorii au încercat să se elimine unii pe alţii prin omisiunea de a scrie despre altul, că poezia poate fi o reacţie împotriva morţii, a uitării şi că există o călătorie de unul singur în lume, pe cont propriu, dureroasă, reală, că suferinţa în faţa textului scris sau nescris încă, e o suferinţă constructivă, necesară.

În vremurile contemporane e nevoie de specializare, că scriitorul nu mai poate cuprinde totul şi criticul nici atât. Dar timpul stă deasupra ca o ghilotină, iar globalizarea cheamă indivizi unii către alţii, iar clipa merită trăită fie scriind, fie trăind adevărat, curat şi asiguratoriu pentru eternitate.

Dialogul a fost o necesitate pentru generaţia optzeci, este şi va rămâne o necesitate în ciuda diferenţelor de viziune, că dialogul permite ciocnirea culturilor, a tehnicilor literare, presupune civilizaţie şi educaţie, credinţă şi eroare. 

Până la urmă fiecare îşi va duce piramida de cuvinte singur în spate, jugul său este unic şi are datoria să persevereze până la capăt. Valorile sunt necesare pentru un neam, chiar dacă sunt contradictorii şi chiar dacă uneori nu convin.

Credinţa apare brusc necesară pentru o generaţie formată în comunism, ciudat lucru pentru vâltoarea contemporană şi că fără Dumnezeu nimic nu e posibil, până la urmă…  

Dialogurile purtate relevă şi alte teme, se impune a fi citite pentru a ne descoperi identitate ca dimensiune culturală în Europa. Dacă romanul sud-american a reuşit prin nota sa originală, literatura ţărilor din estul Europei reflectă o lume zbuciumată ce strigă după cuvânt, după echilibru şi maturitate. Se developează o lume unică în literatura universală, lumea anilor optzeci, ani interesanţi, în care comunismul îşi pregătea căderea în timp ce proclama gloria sa.

Sistemul a căzut, oamenii au rămas …dialogul e posibil în cadrul generaţiei, între generaţii, între culturi diverse …

Valeriu Bârgău întreabă: Ai mentori? Ai dorit vreodată să-i ucizi?

Nastasia Maniu răspunde: Da, bineînţeles, am mentori. Iov, Solomon, David, Dante, Kant, Shakespeare, Eminescu şi, desigur, mulţi alţii. Să fi dorit să-i ucid vreodată? Dacă lumina poate fi ucisă … Dar la ce bun? Întotdeauna mi-a fost frică de întuneric …     

Valeriu Bârgău întreabă: În fond, ce e stare de creaţie?

Eugen Dorcescu răspunde: Starea de creaţie, în autenticitatea ei, este un dat. Cu vremea, prin ştiinţă a scrierii, prin abilitate, prin suprapunerea (oarecum inevitabilă) a eului artistic şi a celui empiric, prin glisarea aparenţei în locul esenţei, ea poate fi (mai degrabă părea) şi creată (mai degrabă mimată).

Ion Zubaşcu mărturiseşte: Mesajul meu a fost emis în univers chiar în clipa în care l-a aşternut pe hârtie.

Aurel Pantea vorbeşte despre scrisul său: e senin când scrie, încearcă să devină rază, în timp ce îşi creşte copiii şi un iepure, studiind pentru examenele specifice profesorului în cetate.

Mircea Stâncel mărturiseşte: „ …de la gliile proaspete sau mai puţin proaspete există un  mare drum care duce la poezie …”

Cartea Generaţie şi Creaţie are şi o prefaţă, un  argument scris chiar de Valeriu Bârgău, însemnări la un demers publicistic, adică semne în vreme despre generaţia din care a făcut parte, acum el a intrat într-o altă generaţie, eternă, e la judecata adevărată a cuvintelor gândite, scrise, trăite, uitate.

Dialogurile sale au rămas pentru a ne demonstra că oamenii pot comunica şi că avem şansa de a descoperi miracolul vieţii în celălalt …

Constantin Stancu

     

Crini pentru învingători

                                                    ALEPH

Totul se sprijină pe totul pentru a nu sfărâma treptele dimineţii

şi piramida perfectă                              picurată-n cel mai pur diamant...

                        ...profetul doarme pe o umbră de sânge sub roţile dinţate ale anotimpului...

                        Noi vedem  acestea cu ochii din vis,

                        cu umerii din vis,

                        degetele ne-au căzut în iarbă

                        din ele au crescut crini pentru învingători...

C Stancu