Revista „Sintagme literare”, nr. 2 (37)/ 2019. Semnal, sumar, lecturi. Panorama literaturii - Scriitori, cărți, poeme, atelier critic

Lecturi: 
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/sintagme-literare/

Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian: Învierea Domnului ca temei existenţial. „Marile teme existenţialiste: filosofia ca mod de viaţă, libertate şi responsabilitate, autenticitate şi absurd, sens, decizie şi situaţie, pentru a enumera câteva, dezbătute de filosofi moderni celebri precum Kierkegaard, Nietzsche, Heidegger, Simone de Beauvoir, Sartre, Camus, Dostoevski şâ.a., sunt toate succint, practic şi explicit cuprinse în învăţătura Domnului Hristos”

Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian

Învierea Domnului ca temei existenţial

Unde îţi este, moarte, boldul?

Unde îţi este, iadule, biruinţa?

Sf. Ioan Gură de Aur (Utrenia Învierii)

Între toţi filosofii existenţialişti, vechi şi noi, Iisus Mântuitorul a fost cel mai important. El vine după antici şi odată cu ei, şi premerge pe moderni. Marile teme existenţialiste: filosofia ca mod de viaţă, libertate şi responsabilitate, autenticitate şi absurd, sens, decizie şi situaţie, pentru a enumera câteva, dezbătute de filosofi moderni celebri precum Kierkegaard, Nietzsche, Heidegger, Simone de Beauvoir, Sartre, Camus, Dostoevski ş.a., sunt toate succint, practic şi explicit cuprinse în învăţătura Domnului Hristos.

Una dintre învăţăturile fundamentale predicatede Iisus, şi care, vrând, nevrând, mai mult sau mai puţin direct îi va face pe ceilalţi filosofi să graviteze în jurul Mântuitorului, uneori nu în mod deplin conştientizat, este aceea despre Învierea din morţi, învăţătură care schimbă radical înţelegerea despre lume şi viaţă, care cere în mod imperativ un anumit fel de a fi cu aplicaţii şi implicaţii profunde şi decisive atât în viaţa interioară a persoanei, cât şi în viaţa sa exterioară.

Vorbind despre existenţialism şi existenţă, volens nolens mergem şi înspre o discuţie despre esenţă. Fără a intra în amănunte, s-ar putea pune aici următoarea întrebare: Care este esenţa existenţei umane? Unii vor răspunde precum Descartes: cogito, ergo sum (gândesc, deci exist). Acest răspuns însă nu este în deplină concordanţă cu ceea ce relevă Iisus despre esenţa şi sensul vieţii. Kierkegaard ar spune-o mai bine decât Descartes,  punând accentul pe credinţă(credo, ergo sum), iar Dostoevskişi mai bine, punând accentul pe iubire (amo, ergo sum), câtă vreme omul este chip al lui Dumnezeu care este iubire (I Ioan 4, 8). Deci, cum ne asigură Sf. Ioan Teologul, rămânând în iubirea lui Dumnezeu (adică practicând iertarea şi mila faţă de aproapele, iertarea fiind, de fapt, o formă a milei) rămânem în Dumnezeu adică în comuniune deplină cu Făcătorul tuturor lucrurilor, izvorul vieţii şi al nemuririi, făcut cunoscut nouă în Iisus Hristos Cel care ne-a garantat că prin credinţa în El, chiar dacă vom muri, vom fi vii (Ioan 11, 25), El numindu-se pe Sine ca fiind Învierea şi Viaţa.

Cum îi este însă caracteristic, Iisus îşi validează învăţătura Sa prin fapte. Deci vorbind despre Înviere, Iisus se arată pe Sine Domn, Stăpân asupra vieţii şi morţii înviind pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, pe Lazar, prietenul Său, şi El Însuşi, înviind a treia zi din morţi. Deci Învierea Sa, în principal, ne obligă să realizăm că are rost şi merită efortul să ţintim spre asemănarea cu Dumnezeu (dobândirea sfinţeniei şi a nemuririi, sau, altfel spus, a nemuririi printr-o viaţă curată, sfântă) intrând în taina iubirii şi aplicând-o la viaţa noastră de zi cu zi cu tot ce implică ea (iertare, milă, etc.,atitudini caracteristice lui Dumnezeu în primul rând, de unde şi nevoia de urmarea modelului divin).

Învierea lui Hristos ne aminteşte pentru ce l-a făcut Dumnezeu pe om, care este scopul creaţiei şi ţelul ultim al vieţii, şi anume, transfigurarea universului şi îndumnezeirea omului. Despre aceasta din urmă elaborează Sf. Atanasie cel Mare când justifică întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”. Procesul îndumnezeirii începe încă de aici prin grija specială a noastră faţă de suflet, potrivit învăţăturii Mântuitorului, cu irevocabile consecinţe pentru viaţaveşnică.

Despre existenţa sufletului după moarte au vorbit şi anticii. Chiar superba exclamaţie alui Horaţiu, non omnis moriar (nu se moare de tot) este extraordinară în acest sens. Totuşi, una este să ai intuiţia că după despărţirea de trup sufletul îşi continuă existenţa în veşnicie şi alta este să vorbeşti clar şi concret despre Înviere, despre învierea trupurilor, cum a făcut şi a demonstrat Iisus.

Cu alte cuvinte, intuiţiile anticilor despre existenţa sufletului după moarte au reprezentat o pregătire aperceptivă pentru învăţătura lui Iisus despre Înviere, învăţătură prin care El se defineşte pe Sine Însuşi, cum spuneam, atunci când declară: „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25), declaraţie care este în consens cu alte definiţii fundamentale, sau mărturisiri despre Sine, poate pe cât de ciudate pentru auditorii Săi nepregătiţi pentru astfel de revelaţii, pe atât de important de reţinut, interpretat şi aplicat: „Nimeni nu s-a suit în cer decât numai Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului care este în cer” (Ioan 3, 13); „Eu sunt pâinea vieţii” (Ioan 6, 35); apa cea vie (Ioan 4, 14); „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12), şi multe altele asemănătoare, mărturisiri, afirmaţii, declaraţii pe care niciun om, cât de celebru ar fi fost în timpul său nu le-a făcut nici înainte de Iisus, nici după El.

Toate aceste mărturisiri despre Sine, extrem de curajoase erau în totală consonanţă cu faptele Sale nu mai puţin şocante, dar prin care Iisus dovedea lumii că este Fiul lui Dumnezeu, că este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, că deci, prin El, omul are capacitatea de a se îndumnezei, dar pus în el de Dumnezeu la creaţie (homo capax infiniti) şi că în aceasta constă demnitatea cea mai înaltă care îl face pe om să fie o faptură singulară în întregul univers ce i s-a dat pentru a-l cunoaşte, înţelege şi administra.

Iată de ce Învierea Domnului deschide o unică perspectivă pentru înţelegerea de către om a propriei lui existenţe, persoane, situaţii, sens, cu implicaţiile aferente legate de libertate şi responsabilitate, discernământ şi decizie în viaţa de zi cu zi, dar cu prelungire în eternitate.

Aşadar Învierea lui Histos devine temeiul nostru statornic de a trăi altfel viaţa noastră aici, cu bucuria plenară a anticipării zilei celei neînserate din Împărăţia Cerurilor spre care înaintăm alături de Iisus cel înviat, mărturisind şi cântând:

Hristos a înviat din morţi

Cu moarte pe moarte călcând

Şi celor din morminte

Viaţă dăruindu-le.

Trecem din tărână în copii... Un psalm

PSALM

       Psalmul 23

Tu, Doamne, mă călăuzeşti,

Fiinţa mi-o hrăneşti, în slăbiciune,

Zilnic, Prietene, îmi vorbeşti,

Mă aperi de ispite, de lume…

Iată, ape liniştite, în înserare,

Căile sunt drepte şi vii,

Pentru Numele Tău cel Mare,

Trecem din ţărână în copii…

Sufletul meu se înviorează,

Cuvântul Tău mă hrăneşte,

E dulce-n dulcea amiază,

Iar seara mă linişteşte…

Nu mă pedepsi prea tare,

Ai milă în slăbiciunea mea,

Numele Tău e-ndurare şi e mare,

Chiar şi-n valea rece şi rea…

Şi nu mă tem de răul – rău,

Dacă aş trece prin umbrele morţii,

Păzit sunt veşnic de braţul Tău

În tăcerile reci ale nopţii…

Doamne, bunătate şi îndurare

Sunt turnate–n viaţa mea,

Trăiesc minunea cea mare –

Binecuvântat în Casa Ta…

C Stancu

*Foto: Brândușe la poale de Retezat (I. Badiu)

Vântul stelar ne feliază... Poem de primăvară, de Adrian Botez

CU CÂT ROSTIM NOI : „PRIMĂVARĂ”

cu cât rostim noi : „primăvară”

cu-atâta e mai frig în lume

cavoul cosmic e o ţară

şi un altar fără de nume

da – locuim gheţari mirifici

şi delirăm în iambi sisifici

Mega-Gheţarul – catedrală

şi dumnezeu – la repezeală...

...acum – abia – zărim copacii că nu dau muguri şi nici rime

simţim şi prăbuşiri de Munte – o – asta nu e bine :

bufniţi-strigoi clocim în piepturi

dar nu strigăm : de unde drepturi ?

...nimburi de morţi ne decorează

vântul stelar ne feliază...

...a-ncremenit de bezne-amiază...

 

***

Prof. dr. Adrian Botez

Oase de înger, câmp magnetic, înstelare cu poeme... „Poezia lui Constantin Marafet a fost şi este în atenţia unor iubitori de literatură, evoluţia i-a fost urmărită de Adrian Botez care îl prezintă pe poet ca un om al cetăţii, implicat în evenimente, editură, operă, familie. Teodor Codreanu face o analiză pertinentă a poeziei lui Constantin Marafet, subliniind noutatea versului din volum şi prezenţa modelelor care vin de la Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu”

APROAPE DE NORI

Popas între nori[i] este titlul inspirat al volumului de poezie publicat de Constantin Marafet, el exprimă dezideratul poetului îmbătat de nori, un deziderat spiritual care marchează starea poemului muzical.  E o muzică a ideilor şi cuvintelor, cuvinte care sună a cântec în momentul în care intră în carnea poeziei.

Volumul se structurează pe zone lirice: Raze, Rozariu, Rune, nu întâmplător alese, iar numărul trei sugerează prezenţa divină în poeziile scrise de Constantin Marafet, o prezenţă pe care şi-o doreşte şi pe care o invocă, ceea ce dă putere scrierilor, le luminează şi le echilibrează, cu toate influenţele care vin din zona poeziei române, titlurile începând cu litera R ca în vechile scrieri, menite să provoace la înţelepciune.

Poezia este văzută ca desen pe fresca zilei, acuarelă, guaşă stampă, exprimă în mod concret o existenţă văzută sau nevăzută. Se sublimează în rană şi rădăcină. Apoi lucrurile se stabilizează apar semnele esenţelor: vatra, ecoul, glasul, lacrima şi clipa, ca unităţi de măsură ale vieţii.

Se simte că ideea poetică întră în matrice: taina, crucea, roua, copacul, sunt semene ale unui areal ideal spre care tânjeşte sufletul doritor de veşnicie.

Depăşind spaţiul poeziei sale, unele versuri au ceva adânc, trimit spre crez şi revelaţie, se deschide uşa unor lumi spre care tânjim, le dorim, sunt acolo: copacii s-au oprit în resemnare, altar înotător prin spaţii, oase de înger, colind desculţ umblând prin lume, ţinerea poemului în frâu, magnetic câmp, muta înstelare. Cu toate acestea poetul nu pare să se preocupe de temele care deschid idei în vers, ci se joacă, poemele sunt scurte, abia prinse, fluturi efemeri în efemera zi, sau rima care atrage jocul şi joaca, e o tehnică a cântecului adolescentin pe care îl exersează bătrânul poet la maturitate, aducându-şi aminte de lumea în care s-a născut, tânjind după dragostea de început, privind spre puritate. 

Autorul pare preocupat de miracol, îl caută şi trece prin povestea lui Iona, e preocupat de întâmplare: „Ating, Doamne, pâlpâitul/arsei lumânări/vieţuind ca Iona mitul/înţeleptei mări//într-un peşte, îmblânzitul/nu e greu să mori?/când deschide răsăritul/sorcova prin nori/” (Rază)

Dar povestea rămâne în miracol, literele sunt lăstari, lumea rodeşte, nu poate fi închisă într-un peşte, fie el tainic, e neurcata scară, dar până la urmă, titlul volumului indică spre popasul acela din nori, odihna în înălţimi …

Atent, poetul aude glasul: „Prin zăpezile letale/deal coboară urcă vale/şi-n răscrucea cerului/e troiţa lerului/”(Glasul) E glasul care străbate lumile, aduce vestea, un colind târziu-devreme, cu ritm şi rimă venite din tradiţia populară şi din credinţa românească, pulsaţia sufletului atins de bucuria de a locui pe acest pământ numit România.

Unele poezii dau definiţii, fixează ideea: „Cimitirul – mută lyră/faţa Mamei o respiră/”(Taină)

Dar prezenţa lumii ideale se vede din elementele care o compun: „Între ei copacul sfânt//Sus, e cerul de pământ/jos,pământ altoi de cer/dorul meu aurifer.//Peste maluri de tăcere/runele la Înviere/” (Copac)

Durerea e sugerată prin lacrima sângeapă, o durere profundă, care atinge fiinţa în fibra ei intimă, în codul genetic, o durere care eliberează, lacrima curge dincolo de arsa pleoapă, curgerea spre o altă stare, e clipa suferinţei eliberatoare, venind din grădina în care a plând Iisus…

Timpul capătă sensul trăirilor care marchează istorii: „Lumânări aprinse cată/umbra tragerii pe roată/” (Clipa)

Poezia lui Constantin Marafet a fost şi este în atenţia unor iubitori de literatură, evoluţia  i-a fost urmărită de Adrian Botez care îl prezintă pe poet ca un om al cetăţii, implicat în evenimente, editură, operă, familie.

Teodor Codreanu face o analiză pertinentă a poeziei lui Constantin Marafet, subliniind noutatea versului din volum şi prezenţa modelelor care vin de la Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu.

De altfel, poezia Dorul dor, e o trimitere evidentă la poezia matrice în literatura română pusă în stampă de Nichita Stănescu: „Lasă-mi urma lutului/la poarta sărutului/uşurelu` vântului/şi greu` pământului/până vine Nefertita/moartea grea, rafaelita/Don Nichita, Don Nichita/” .

Elementele tradiţionale ale culturii române se văd din trimiterile la poarta sărutului, la folclor, la durerea artistului, la nordul rătăcit în sud, răsăritul în apus, cu dulci metafore corese, o trecere în revistă a tezaurului zicerii româneşti, în cântecul-joacă, ce focalizează pe runele primare ale lumii.

De reţinut gândul prepoemului cel care schimbă lumea de fiecare zi şi invocă impozitul pe poezie, antamat prin satelit…E aici şi o grabă în lume, poemul nu se maturizează în starea sa de poem, rămâne starea poeziei neexprimate, ratate cu fiecare întâmplare tristă din viaţă, timpul poemului fiind ocupat de existenţă, de preocuparea de a trăi în acest veac…

Autorul depune efortul de a păstra poemele sale în limitele bucuriei de a scrie şi de a citi versuri, într-o lume care fuge de realitatea ideii şi a cântecului, dovedind prin volumul de faţă  că rezistenţa prin cultură e una care marchează istoria noastră, cele trecătoare se duc, rămâne posibilitatea popasului între nori, acolo sus, aproape de cer…

Constantin Stancu

---

[i] Constantin Marafet, Popas între nori, Editura pentru Literatură şi Artă, Chişinău, 2010