Mărturia stihuitorului
(Eugen Dorcescu – Biblice, 2021)
Volumul Biblice*, semnat de Eugen Dorcescu, reia sub o formă consolidată stihuirile din Scriptură în mai multe părți, armonios alcătuite de poet. Structura este finisată până la ultima literă în ceea ce privește mesajul către cititor: Prolog; Psalmii; Ecclesiastul; Pildele; Rugăciunea Regelui Manase; Epilog. Totodată, poetul leagă demersul său de câteva Poeme originale, o parte care se integrează în viziunea de ansamblu asupra acestui gen de poezie, sau cum afirmă autorul, stihuire: punere în operă a unor texte sacre într-un limbaj actualizat, bazat pe înțelegerea profundă a Bibliei. A creat o punte între psalmii cunoscuți, agreați de multă lume, și psalmii de azi, o punte între două eternități
Legătura dintre poet și Biblie este una fundamentală, viața i-a fost structurată și susținută de aceasta. Pătrunderea în profunzime a gândurilor lui Dumnezeu, legat de Creația Sa și de omul - partea acesteia, transmise unor persoane inspirate prin revelație, reprezintă o etapă spirituală înaltă, atinsă greu de orice făptură limitată, captivă într-un trup efemer.
Volumul a apărut la Editura Eurostampa din Timișoara, în anul 2021, și reprezintă ultimul țipăt mut adresat de scriitor lumii, moștenirea sa cea mai de preț, lăsată celor care au înțeles căile omului pe Pământ. Este nevoie și de o anumită inițiere în fenomenul complex al lumii Bibliei, unică, aparte, separată de lume și, totuși, făcând parte din lume. Din acest motiv, volumul are un Cuvânt înainte semnat de Mirela-Ioana Dorcescu, specialist în domeniu, cunoscătoare de literatură și semiotică. De asemenea, poetul, atins de Cuvânt, ne prezintă Mărturia stihuitorului, o zonă importantă pentru istoria literară și pentru ceea ce reprezintă relația scriitorului cu Dumnezeu. Ambele părți sunt obiective, dovedind modestia (sau smerenia) de care orice artist ar trebui să dea dovadă.
Eugen Dorcescu arată că el a fost doar scribul, cel care a preluat mesajul adevăratului Autor, și l-a transmis spre oameni. O responsabilitate mare, dar și eliberatoare, cu efecte asupra minții umane și asupra sufletului creaturii. Răsplata pentru scrib este imensă, cititorul va înțelege că are în fața ochilor un mesaj de sus, împletit cu aspirațiile individului de humă, în raport cu Spiritul. Motivațiile stihuitorului sunt din zona divină, ele nu se coagulează dintr-o teorie literară sau artistică artificială, Eugen Dorcescu făcând referire la regulile de bază ale Scripturii: „Căci de se socotește cineva că este ceva, deși nu este nimic, se înșeală pe sine însuși” (Galateni 6,3). Mai sunt și alte trimiteri care definesc poziția scribului în raport cu cele scrise și publicate. Aceste precizări au fost necesare din perspectiva teoriei literaturii. În general, o parte din scriitori se poziționează pe o linie de vedetism, scriitorul fiind considerat de multe ori o personalitate cu veleități originale… Țărâna nu poate cuprinde nemurirea, aici fiind cheia stihuirilor.
Unul dintre poemele din partea a II-a a volumului devoalează această poziție:
De când e lumea lume, se repetă
Enigma minunată de-a fi scrib.
De a fi scrib hieratic și celib,
Precum, în paradisul caraib,
Un zbor de pescăruș sau de egretă.
Frumos și pur, dușman al nimănui,
Neștiutor de vrajbă și de ură,
Pierdut în scriitură și-n Scriptură:
Așa își poartă fragila făptură,
Blindat, zidit, în sihăstria lui. (Scribul, p.276).
Cine cunoaște jurnalele lui Eugen Dorcescu (dar și opera sa, în ansamblu) va înțelege fiecare cuvânt pus în acest poem, unul scris de Yah Elohim în carnea sa.
Mărturia stihuitorului trebuie citită cu atenție, ea dă o direcție corectă în ceea ce reprezintă textele actualizate din Psalmi, Ecclesiastul, Pildele, Rugăciunea lui Manase. Aceste stihuiri s-au mai întreprins în literatura română, începând cu Mitropolitul Dosoftei, în anul 1673, și continuând cu alți scriitori. Starea originală a textului sacru se păstrează, artistul lăsându-se modelat de forța spirituală a mesajului inițial/ original. Substanța textului a impus o formă aparte, potrivită cu mesajul divin. Scribul s-a supus. Astfel, nivelul prozodic a fost atins cu maximă atenție și responsabilitate. La nivel lexical, având în vedere vechimea textului, s-a păstrat fondul arhaic și s-a modelat cu unele neologisme, potrivite cu sensul divin inițial. Apar și termeni ebraici, fenomen impus de teologia biblică, interpretarea Bibliei prin Biblie. Acești termeni sunt definiți în corpul cărții și cititorul inițiat va descoperi (sau redescoperi) o lume atinsă de har, cimentată prin revelație și disponibilitate.
În fond, psalmii ne arată cum să ne adresăm lui Dumnezeu, este o lecție supremă de comunicare, omul trebuie s-o deprindă dacă dorește să se lege/ relege de Creator, ca sursă de viață, ca acces la adevăr, ca luminare în ce privește calea pe care trebuie s-o deseneze în lumea aceasta pentru sine/ salvarea sa. Mintea omului este modelată de textul divin, înțelepciunea are importanța ei și se dobândește prin exercițiu zilnic în relația cu Yah Elohim. Peisajul divin, oferit de aceste stihuiri, se relevă cu putere, textul transmițând energii subtile certe, puternice, relevante. Omul se poate redescoperi ca ființă creată, cu posibilități enorme în lume. Astfel, Eugen Dorcescu probează că limba română este compatibilă cu cele mai înalte trăiri, făcând legătura dintre prezent și eternitate. Până la urmă, Dumnezeu este activ în istorie, prin istorie, cu istoria pe Umeri Săi, iar limba română demonstrează acest lucru.
Editor, om de cultură, Eugen Dorcescu putea să aleagă din multele stiluri în care să-și exprime opera. S-a întors, smerit, la stilul de început, cel care ne leagă de viață, de moarte, de humă și de Cer, totodată. Marile probleme ale omului sunt cele din textele sacre, jocul de-a „stăpânul inelelor”, practicat de unii scriitori a fost/ și este spectaculos, dar efemer din punctul de vedere al omului de țărână. Într-unul din psalmi, Dumnezeu e prezentat ca stând în Cer și râzând de toate demersurile omului (Psalmul 2)…
Lectura va dezvălui cititorului adevărata dimensiune a muritorului care poate izbuti în istorie și poate viețui multă vreme pe Pământ, dacă acționează după liniile de forță ale adevărului:
În cortul Tău cine-o să locuiască,
O, Doamne, Și-n sfințenia deplină
A muntelui Tău sacru, în lumină?
Acela doar ce vrea să făptuiască
Numai dreptate, cel fără de vină,
Cel cu vorbirea sinceră, firească.
Asemenea, cel ce, nicicând, nu are
În graiul lui cuvinte dușmănoase,
Pe semeni nu-i jignește, nu-i descoase.
Dar pe cel rău îl vede cu oroare,
Cinstire dând purtării cuvioase.
În veci el nu-și renegă jurământul,
Chiar dacă i-a fost spre pagubă cuvântul.
Nu ia dobândă. Nu primește mită,
Pe cel cinstit la moarte să-l trimită.
Cel ce străbate scala asta toată
Nu-și va-ntina mărirea niciodată (Ps. 14 /15, p. 43).
Cititorul va întâlni, de-a lungul cărții, experiențele unor generații de oameni care s-au zbătut în istorie să dobândească o stare înaltă, capabili să vadă dincolo de orizontul anilor trăiți aici, să pipăie eternitatea cu ochi spirituali. Mesajul original rămâne intact, stihuirea sună familiar, omul ascultă glasul acela ca un susur blând și subțire…
Când inima-mi m-a-mpins să văd ce sunt
Destin, înţelepciune şi menire,
Ce ţintă-şi are omul pe pământ,
De ce se zbate fără contenire,
Am intuit, privind pământ şi cer,
Şi marea mişcătoare şi profundă,
Că omul nu-i capabil să pătrundă
Dumnezeiescul lumilor mister.
El nu distinge cele de sub soare,
Lucrarea Celui Veşnic. Totuşi, iar,
O cercetează, trudnic şi amar –
Eşecu-i cât osârdia de mare.
Căci chiar dacă-şi închipuie că are
Putinţa de-a pricepe ce-i sub soare,
Greşeşte. Nu pricepe. E-n zadar (Ecclesiastul, VII, 16,17, p. 172).
O parte importantă a Biblicelor, o reprezintă Poeme originale, dense, captivante.
Ele reprezintă o prelungire a stihuirii, care devine operă literară de primă mărime, poetul tratând marile probleme ale unui prezent continuu, în el cuprinzându-se destinul omului prestat de neputințele și limitele sale, capabil să facă saltul spre eternitate doar stimulat de impulsul divin subtil. Aici descoperim poetul, vorbind cu toate posibilitățile oferite chiar din pântecele mamei.
Prologul deschide seria revelaților personale:
N-a fost cu neputință. N-a fost greu.
Aseară am vorbit cu Dumnezeu.
La fel de clar; de simplu, de senin,
Cum ai tăifăsui cu un vecin…
E drept că El tăcea. Sau, mai curând,
Iradia în fiecare gând,
În fiecare şoaptă şi impuls,
În fiecare zbatere de puls.
Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,
Discursul spre tăcere s-a mutat,
Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,
Tăcerea era drumul către El.
Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis.
Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis (p. 25).
Poemele originale încep cu o laudă adresată Creatorului, el merită toată închinarea pentru bucata de pâine, pentru paharul cu apă, pentru Creație. Totul dovedește prezența Lui, iar certitudinea vine la final: „Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru/ frunze și flori. /Lăudat că-n final/ mă omori…” p.245). EL merită lauda pentru că dreptatea și judecata sa sunt corecte, dar oferă salvarea în eternitate prin Fiul Său, Iisus Hristos. Moartea este doar un prag, oferta de a trece în altă lume, mai înaltă, după riguroasa inițiere…
Ultimul poem din acest ciclu, pornește de la viziunea oferită Ecclesiastului, preluată de poet în ființa sa: ce a fost va mai fi, ce va fi a mai fost, taina din istoria acestei lumi… „Şi totu-i mai zadarnic decât tine./ Strivite de mesajul cosmoglot,/ Cuvintele, sărmanele, nu pot/ S-absoarbă taina tainicului cod –/ Şi vin la uşa Tainei să se-ncline” (Ecclesiast, p. 277).
Relația bărbat femeie este văzută abrupt, dar adevărat. Omul este pământ, țărână vorbitoare, fără ascendență. Adam, ins primordial în Paradis, cu urmași pierduți, doar el și ea, creați ca unic trup… În concluzie, în lume sunt el și El. Taina se desfășoară sub o agendă trecătoare și, totuși eternă, prin acel unic trup clădit în Dumnezeu… (Adam, p.269).
Trecând dintr-un plan în altul, poemele oferă o imagine sinteză a umanității, bătrânii marginalizați de generațiile tinere, împinși spre limita inferioară a existenței (adunați în țarc, împinși în moarte) pentru o înghițitură de mâncare… Apoi, libertatea infernală în care este cuprinsă o lume presupus liberă, decisă să-și ia destinul în mâini. Efectul: oameni morți de parcă-s vii… Oameni fără reper, fără Stăpân/ Dumnezeu (Istoria unei nevroze, p.273)…
Toate aceste poeme sunt marcate de adevărul profund al Bibliei, o prelungire a stihuirii care a ținut cartea la nivelul suprem al destinului, asumat prin acceptarea planului divin. Se desenează strict, ordonat, disciplinat marile teme ale literaturii din orice vreme… Aventura în abis.
Poetul, la fel ca un cavaler din alte vremuri, rămâne credincios Stăpânului și femeii sale, o prezență „în vidul greu dintre cer și pământ”, capabil să depună sacrificiul suprem (Ioanitul, p. 270). Acceptă autoritatea și doza de iubire care susțină existența.
„Poetul Eugen Dorcescu este un scriitor familiarizat cu Sfânta Scriptură și, implicit, cu poezia ei. Dacă multor condeieri ai literaturii noastre Biblia le-a fost doar o sursă de inspirație sau le-a oferit teme lirice, autorul de față îi stă ca o pecete pe inimă – ca să-l citez pe Solomon -, ceea ce-i conferă, pe lângă prestigiul literar, și o aură de noblețe spirituală”, a scris Valeriu Anania, cel care a ne-a oferit o variantă tradusă a Cărții Sfinte într-o limbă română elegantă și penetrantă. De fapt, relația celor doi s-a concretizat în acel demers înalt al scribilor dispuși să ne ofere gândurile lui Dumnezeu despre oameni, menite să ne dea un viitor și o speranță…
Cuvântul înainte semnat de Mirela-Ioana Dorcescu și Mărturia stihuitorului lămuresc multe aspecte importante legate de realizarea acestui volum și clarifică termenii, sensul, starea, cheia literară și spirituală. Cartea ar putea fi catalogată ca fiind utilă zonei de închinare, agreată de comunitățile creștine. Dar nu este așa, Biblia este o carte practică, ea te poară prin experiențe necesare, nu presupuse: moartea, viața, nașterea, înțelepciunea, relația cu ceilalți oameni, relația cu Dumnezeu, abilitatea de a realiza ceva concret, posibilitatea de a lăsa moștenire un tezaur spiritual necesar, iubirea, ura, fuga de rău, evitarea urâtului etc. Marile teme ale omului au fost atinse, indiferent de timpul în care cititorul va lectura conținutul acestor stihuiri, omul este invitat la experierea acestora (trăirea valorilor divine)…
În Biblice, Eugen Dorcescu reia o serie de texte publicate anterior, dar, modul în care a ivit prezentul volum, ne dă certitudinea că-n istorie nimic nu este întâmplător. Cititorul va putea descoperi o lume pusă în umbră de faptele omului și aflată sub ochii lui Dumnezeu, având pecete harul…
Ci iată care-i ultimul cuvânt
Din tot ce-ai ascultat şi auzit:
Pe Dumnezeu să-L temi necontenit
Şi să-I păzeşti poruncile oricând.
Acesta este lucrul cuvenit
Oricărui om de humă pe pământ.
Yah Elohim din veşnicii ascuns e,
Dar are sub privire toate cele,
De la noianul mării, pân’ la stele.
Şi judeca-va lucrurile-ascunse –
Pe toate: Fie bune, fie rele (Ecclesiastul 12: 13-14, p. 186).
Constantin Stancu
Iunie 2021
*Eugen Dorcescu, Biblice, 306 pagini, Timișoara: Editura Eurostampa, 2021. Ediție îngrijită de Mirela-Ioana Dorcescu.
