LUMI PARALELE. UNIVERSUL DURERII ÎN CARTEA IOV... O analiză amplă de Remus Valeriu Giorgioni - Sub forța evenimentelor, în căutarea ieșirii prin cer, Cartea Iov surprinde ziceri memorabile, valabile în orice vreme. Durerea marchează spiritul, relația cu Dumnezeu forțează limitele cunoașterii: „Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare”

 

             UNIVERSUL DURERII ȘI LUMILE ACCESIBILE

 

 

În vremea de azi, oamenii au viziuni diverse asupra lumii. Libertatea, accesul la informație în toate sistemele de comunicare, transferul de cultură dintr-o parte în alta a continentelor au generat o multitudine de tablouri filozofice, literare, teologice. Remus Valeriu Giorgioni în cartea LUMI PARALELE. UNIVERSUL DURERII ÎN CARTEA LUI IOV, apărută la București: Editura Eikon, 2022, ne propune o dezbatere serioasă asupra destinului uman. Tema este preluată din Biblie și din alte scrieri având ca personaj pe Omul Iov. Licențiat în studii biblice la BIMI (Baptist International Mission Incorporated) din Chatanooga, Tennesse, activ în domeniul literar prin cărțile de poezie și proză scrise, redactor la reviste de cultură, prezent prin eseuri și recenzii în revistele literare, autorul a reușit să fixeze în cartea de față problemele care au afectat/ afectează lumea în istorie. Problema societății, problema durerii umane, problema sensului în viață. Cartea a fost rezultatul muncii de mai mulți ani (7-10 ani), a pasiunii și misiunii artistului în lume. Trebuia s-o fi scris, așa mărturisește în Argument minimal, de fapt prefața. „Am scris-o întâi pe hârtie, în pat, pe genunchiul drept, pe care țineam mapa de carton; am pierdut-o de vreo două ori pe calculator. Iar acum lucrez iarăși de zor… Scriu aproape frenetic, având o singură temă conjugată: să nu se piardă cumva, între timp, cartea sau autorul” (p.5).

Personajul Iov este binecunoscut, el sintetizează prin existența sa durerea care afectează omul, indiferent de sistemul social. Și-a dus viața în societatea veche tribală, a țipat în istorie, a marcat destinul oamenilor. Mulți scriitori au scris pe tema acestei drame. Durerea este specifică individului, nu se manifestă în laboratoare, este pe piele proprie. Suferința este un mod de cunoaștere. Biblia ne arată că Iisus, personajul central al istoriei, a cunoscut, după întrupare, ceea ce trebuia cunoscut prin suferință. Numai suferința sculptează în mintea umană adevărul…

Cartea Iov apare în Biblie, are o istorie aparte, face parte din cultura literar-religioasă a evreilor și a lumii, în general. Este o scriere veche, a rezistat în timp, a marcat generații, a pus în lumină destinului omului. Cititorul cunoaște de la început tensiunea/ conflictul/ motivația care pune în mișcare povestea, poziția Creatorului și poziția lui Satan, în raport cu structura complexă a omului creat. Iov, o personalitate a vremii conform standardelor sociale de atunci, se trezește, brusc, din frumusețea vieții în nefericitul ins, cățărat pe un munte de gunoaie (parcă sună modern), afectat de boli, de tragedii, de drame, de absurd… Destinul lui pune în mișcare o lume, familia, prietenii, slugile, îngerii, pe Dumnezeu. Relația omului cu Dumnezeu apare în prim plan, religia este în joc, cultura vremii, contextul în care trăiește omul, accesul omului la Dumnezeu, cu simbolul muntelui divin… El este prigonit, pierde tot, câștigă tot, nu are argumente, doar țipătul său în istorie, vorbele pe care le spune. Dreptatea/ neprihănirea sa nu-l ajută la nimic. Ceea ce-l ajută este relația cu Dumnezeu. Lamentația sa, invocarea judecății divine, apelul la instanța ultimă, conform normelor religioase ale vremii, nu-l ajută. Este neputincios, pare o păpușă în mâini nevăzute, soția, prietenii, toți se leapădă de el. Iov rezistă prin credința sa… Cei trei înțelepți din răsărit, filozoful tânăr, nu-l pot ajuta. Când vorbește Dumnezeu, și pune capăt procesului în care este implicat nefericitul personaj, lucrurile se cam lămuresc. Răspunsurile divine pun capăt oricăror acuzații, autocenzurii, răspunsul este un adevăr la care omul nu are acces. Personajul Iov este nevoit să trăiască în acest context al durerii, un univers apăsător, modelator, crunt. La capătul întregului proces, Iov iese biruitor, a prezis apariția Salvatorului, a acceptat limitele sale, suferința l-a transformat. Această tragedie veche a pus în lumină prezența celor două lumi, lumea de jos, a suferinței. Lumea de Sus a eliberării.

Remus Valeriu Giorgioni definește în carte, în mod metodic și bazat pe probe, existența celor două lumi, secretele acestora, coordonatele societății croite după voia lui Dumnezeu. Iov deschide porțile istoriei, omul poate avea două cetățenii, una aici, alta în Cer. Autorul apelează la mijloacele teologiei sistematice, a teologiei biblice, la apologetică, face demersuri hermeneutice pertinente, citează din cultura vremurilor, se bazează pe știință, literatura este prezentă și ea. Cartea este un studiu aparent, dar are elemente de eseu, de jurnal spiritual, de mărturie, pune în evidență puterea culturii în istorie, limbajul este direct, accesibil, explică sensul în epoci diferite. Sunt și pagini poetice în care destinul este tema principală. Scopul omului, arată autorul, este găsirea Cetății Perfecte, omul trebuie să evite calea dulce a răului, o cale străveche, ușor accesibilă, bazată pe necunoaștere. Scrisul ne ajută să fixăm problemele și să transmitem experiența umană, pentru a evita deplasarea în cerc. Omul trebuie să fie optimist, deși abisul este în față, el poate fi depășit. Suntem plimbați prin toată Biblia, autorul urmărește firul mesianic al narațiuni, pildele lui Iisus fixează adevărul prin analogii simple, accesibile omului.

De remarcat și modul în care autorul privește durerea. Mulți oameni nu se tem de moarte, ci de durerile care generează moartea, de boli, suferințe de tot felul. Singurul cobai la îndemâna medicilor este omul, nu se poate apela la alte sisteme medicale adiacente. De la o durere simplă, cauzată de boli diverse, se poate ajunge la iritare, agresivitate, angoasă, absurd, chiar crimă. Pentru omul legat de Creator, durerea este ingredientul care-l ajută să-și șlefuiască personalitatea, modul de a gândi. Este reținută esența: „A suferi înseamnă a avea un secret comun cu Dumnezeu”, idee preluată de la un filozof idealist din vremuri trecute.

Interesante sunt paginile în care scriitorul de azi face o paralelă între informațiile științifice și informațiile din Biblie. Centura de fotoni, care va afecta planeta, poate genera stări aparte ale ființei umane. Paralela dintre omul din viitor și arătările lui Iisus după înviere sunt interesante și plauzibile. Dovadă că rațiunea are locul ei, alături de revelație. Una este rațiunea omului limitat, alta este rațiunea divină. Remus Valeriu Giorgioni face o paralelă între absurdul filozofiei lui Cioran și absurdul (taina) din teologie. Ideile se întretaie, rezultatele sunt tentante. Iov și Ghilgameș, alt personaj al arhiliteraturii, sunt personaje în căutarea nemuririi, tentația omului de la început, cea pierdută în Raiul abandonat din cauza păcatului neascultării. Concluzia procesului dintre om și Dumnezeu este subliniată: „că oamenii nu-l vor putea înțelege niciodată și, în același timp, că nu se pot pune cu Dumnezeu” (p.76).

Din punct de vedere literar, autorul notează: „Cartea Iov rămâne o capodoperă și luată ca text literar, dar valoarea ei de prim ordin rămâne cea moral-religioasă. În esența sa cea mai profundă, Iov este un tratat de religie în versuri; tratat de morală religioasă după Hamurabbi, dar înainte de Tablele Legii, grefat pe legenda vieții singurului inocent care a trăit vreodată pe fața Pământului, exceptându-l pe Iisus Hristos, Omul-Dumnezeu” (p. 93).    

Sub forța evenimentelor, în căutarea ieșirii prin cer, Cartea Iov surprinde ziceri memorabile, valabile în orice vreme. Durerea marchează spiritul, relația cu Dumnezeu forțează limitele cunoașterii: „Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare” (p. 148). Exemplele pot continua, ele marchează spațiul și timpul, lasă o amprentă, dovadă că vorbele au putere.

Giorgioni trage numeroase concluzii în paginile cărții sale, merită reținute, cititorul va fi atent la acestea. Ele marchează existența, sunt direcții de acțiune în vremuri bune și vremuri rele. „Pe urmele Eclesiastului, Iov, aflat pe culmile disperării, în fundul abisului ca Iona în stomacul balenei (ab abissum clamavi ad Te, Domine!) are străfulgerarea acelei revelații cu Răscumpărătorul, care dă Cărții lui Iov o nemaivisată perspectivă spirituală pentru acea perioadă îndepărtată de timp. Este piatra de temelie a teologiei redempțiunii și a marelui Redemptor din creștinismul actual, Iisus Hristos…(p. 176).

La final, o postfață semnată de Petru Ursache, o analiză destul de extinsă a Fenomenului Iov, cu note pertinente, bazate pe istoria creștinismului, pe cultura universală. Explicațiile completează mesajul, dându-i o notă aparte în peisajul literar și teologic actual. Reținem că personajul poartă povara suferinței asumate, a responsabilității omului în fața Creatorului. Punctează izvoarele din mai multe puncte de vedere: literar, teologic, istoric, cultural, filozofic, al științelor cunoașterii. Face o legătură cu folclorul de la noi și marile scrieri ale umanității. Punctează relația moralei cu religia, focalizându-se pe lumile pierdute ale bunului simț. Reținem din postfață: „Omul contemporan încă se simte în firea lui Iov, chinuit de suferința fără leac a însingurării. De aceea, înțelegerea textului sacru îi dă cheia întâlnirii cu Dumnezeu și cu semenii, singura lui bogăție fiind calea, adevărul și viața” (p.276).

Bibliografia pe care s-a bazat autorul reprezintă semne, repere în acceptarea universului durerii, în prinderea sensului. Biblia reprezintă un text solid, dar Remus Valeriu Giorgioni a apelat și la alți autori din biblioteca universală la care, din fericire, avem acces. Sunt tablouri simbolice, semne în calea cunoașterii temelor, provocând cititorul la discursul despre Iad și Rai, la viitorul care este fixat în Biblie, la cunoașterea țării Israel, ca o un loc aparte. Numele lui Dumnezeu este privit din diverse perspective, dar și creștinismul românesc, cu atâtea valori certe, unice. Sunt puse în balanță filozofia și credința creștină, lumea asiro-babiloniană cu paradigmele ei vechi și cu simboluri noi. Viitorul apare ca o temă aparte și se simte în stilul de ansamblul al cărții, se deschide un portal în timp pentru a înțelege că există lumi paralele…

Durerea? „Ea nu este numai un complex de factori fizici și chimici cu suport anatomic (organul care simte durerea) ci un fapt de viață, o trăire care se repercutează în profunzimile ființei, după modelul cercurilor concentrice provocate de piatra aruncată-ntr-un lac” (p.10).

 

Constantin Stancu

 

 

 * Valeriu Giorgioni, LUMI PARALELE. UNIVERSUL DURERII ÎN CARTEA LUI IOV, 302 pagini, ediția a II-a, București: Editura Eikon, 2022; postfața Petru Ursache, cu note biobibliografice despre autor.

    ** Text apărut în revista „Cafeneaua literară”, nr. 11/2022

Elisabeta Bogățan, IUBIRILE... Editura Eurostampa, 2018. Semn, semnal, o aventură cu Făt-Frumos

 

Revista „Vatra veche”, nr. 11/2022... Sumar, semnal, dialogul artelor, poezia luminii, poduri literare între ieri și mâine

 Sursa: Nicolae Băciuț

Ioan Barb, ÎNGERII LUI BOLOGAN, proză scurtă, 249 pagini, Editura Neuma, 2022... Poezia prozei și ecouri din Translvania

 

Daniel Marian, POTCOAVE PENTRU MIRIȘTI SĂLBATICE... Poeme din rama cuvintelor

 

Câteva gânduri de duminica

 Sursa: Sămânța bună

Aurelian Sârbu: LA TAIFAS CU DUMNEZEU

 PSALM

în nopți de veghe și de taifas cu Tine

          lasă-mi Doamne deschisă poarta

                    îngăduie-mă

să văd cu ochiul meu atotcuprinzător

          cetatea Ta pe dinlăuntru

și să-mi petrec o vreme veșnicia lângă Tine

 

cumpănind rotirea și mersul lumii

           ca să străbat deșertul

                  nu-mi biciui

                  nu-mi înseta cămilele

                  și mai apoi nu-mi mărunți cuvintele --

                  deși-mi vin ca izvor dintr-ale Tale

                  eu le rostesc altfel

mă privește și mă măsoară îndelung Dumnezeu

și-mi pare că se neagă pe Sine

 

 

Aurelian Sârbu 

Foto: Flori în Retezat (Iacu Badiu)

Dumitru Hurubă, PROZE CU DICHIS, Editura Vatra veche, 2022. Umor, morală, un zâmbet pentru fiecare. Nimic nu este întâmplător, imaginația face restul... Plopul la zi, promoții și clone...

 

„ROMEO ȘI JULIETA LA MIZIL”, EDIȚIA A XVI-A, 2022. Regulament, date de contact, parteneri media, organizatori, personalități prezente... Termen limită: 20.12.2022...

 

LITERATURA ȘI ARTA CUVÂNTULUI. SERILE DE LA BRĂDICENI. Coordonator: Ion Popescu Brădiceni, vol. III/2021. Semnal, semne, scriitori la moara cuvintelor

 

CONTEMPORANUL - REVISTĂ, EDITURĂ, LIBRĂRIE ONLINE

 

Poeme de, și interviu cu Aibhe Darcy traduse în limba română de absolventa MTTLC Bianca--Ștefana Dumitru--Olea

 

Comunicat de presă 14 noiembrie 2022 eZine of Modern Texts in Translation Translation Café No 223 sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din București,  The British Council,   Institutul Cultural Român,  și Uniunea Scriitorilor din România  anunță publicarea volumului Poeme de, și interviu cu Aibhe Darcy traduse în limba română de absolventa MTTLC Bianca--Ștefana Dumitru--Olea                 Pentru studenții unui masterat de traducere literară, editura este un loc râvnit. Traducerile specializate sunt o slujbă: traducerea literaturii este o vocație.               Traducerea de poezie este cea mai buclucașă dintre toate. Traducătorul nu are voie să lase niciun cuvânt netranspus. De obicei, traducătorul literar traduce în limba lui maternă.                Probabil pentru prima oară, poeții unei edituri mari s--au întâlnit cu viitorii lor traducători, încă studenți la o universitate de renume. Cinci poeți de la Bloodaxe Books și directorul editurii, Neil Astley, au lucrat împreună cu studenții Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan, Universitatea din București. A fost un moment magic. Poezia a coborât în viețile a o sută de studenți. Iar acesta nu este decât începutul...                Volumul lui Aibhe Darcy a fost tradus în cadrul dizertației masterale cu care studenta Bianca--Ștefana Dumitru--Olea a absolvit MTTLC. Translation Café  No 223 poate fi consultată și descărcată din acest moment la adresa de internet: http://revista.mttlc.ro/223/TC 223.pdf Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm adresați--vă Redacției  lidia.vianu@g.unibuc.ro

Translation Café eZine of Modern Texts in Translation Contemporary Literature Press Contact Us Visit our Facebook page

Press Release 14 November 2022 eZine of Modern Texts in Translation Translation Café No 223 under The University of Bucharest, in conjunction with The British Council, The Romanian Cultural Institute, and The Writers' Union of Romania, Announces the publication of Poems and an Interview by Aibhe Darcy translated into Romanian by MTTLC graduate student Bianca--Ștefana Dumitru--Olea               A graduate student of literary translation sees a publishing house as a sanctuary. Or this used to be the case until not long ago, anyway. Specialised translation is a job. Literary translation is a calling.             Translation of poetry is the trickiest of them all. It requires the translator to understand the meaning entirely---no word can be neglected. One usually translates best into one's mother tongue.              It may be for the first time that a big publishing house meets the students of a large university. Five poets published by Bloodaxe Books and Neil Astley, the director of that publishing house, worked with the students of the University of Bucharest, the MA Programme for the Translation of the Literary Text. The result was magic. It brought poetry into the lives of about one hundred students. And this is only the beginning.             Aibhe Darcy's volume was translated as part of the dissertation with which the student Bianca--Ștefana Dumitru--Olea graduated from MTTLC [The MA Programme for the Translation of the Contemporary Literary Text] at the University of Bucharest. Translation Café No 223 is available for consultation and downloading on receipt of this Press Release, at the following internet address:  http://revista.mttlc.ro/223/TC 223.pdf For comments or suggestions, please contact the publisher  lidia.vianu@g.unibuc.ro

Dumitru Tâlvescu și farmecul povestirii, iubirea între două lumi... Povestea faunului Zephinos. O poveste peste copii și oameni mari

 

O poveste pentru oameni de ieri și oameni de azi

 

 

Cu o plăcere reală, Dumitru Tâlvescu scrie o povestire, chiar un microroman despre aventura omului și a tot ce-i viu pe Terra. Atent la detalii, la frumusețea naturii și a relației dintre ceea ce-i viu și dinamic în vreme, el ne propune cartea Povestea faunului Zephinos, apărută la Editura eCreator din Baia Mare în anul 2020*. A ales să se întoarcă-n trecut, un trecut pierdut, uitat, marcat de mari frământări existențiale. Miturile și epopeile vechii lumi sunt reluate și integrate-n poveste cu plăcerea de a reînvia evenimente trecute. Este povestea de dragoste dintre Faunul Zephinos și Nimfa Celeste. Numele sunt relevante, personaje de mit, vin din cer, sunt curați și purtați de zefirul care începea să miște lucrurile după Creație. Lumea aceea, fără experiența urâtului și a răului, se lansează spre o zonă a purității, dar soarta poartă alte chipuri. O lume în care natura însemna marea galaxie, cosmosul. Agricultura, pădurea cu farmecul ei, animalele care pasc și viețuiesc între fulgere verzi și cer senin, muzica drept fundal al acțiunii, frumusețea ca argument absolut, vânătoarea din necesitate, totul din adânc de vremuri, din abisul istoriei, fără de istorie. Zeii sunt și ei prezenți, își fac numărul, mișcă vremurile. Este un salt în timp, mitologia greacă îi permite autorului să se joace de-a lumile posibile. Raiul nu a fost inventat de oameni, exista speranța unei zone absolute, Câmpiile Elizee – locul unde lucrurile sunt liniștite, oamenii fericiți, o lumină aparte îi învăluie, frica este scoasă din peisaj, iubirea este posibilă. Legătura dintre ființe, dintre tot ce-i viu, se realizează subtil, fără efort, imediat, ca un dat.

Povestea, pentru că este doar o poveste anume inventată de autor pentru copii sau pentru tineri sprinteni, curioși de marile legende, de zeii posibili, de personaje aparent reale dar presupuse: nimfe, ciclopi, fauni, zei de serviciu și zei intruși, centauri, sfincși, o lume exotică, ieșită din vechile povești al oamenilor.

… Totuși, o planetă populată și de oameni, văzuți prin ochii acestor personaje de mit, oamenii murdari, violenți, agresivi cu noua creație, atinși de valul răutății, afectând natura și ceea ce-i viu, cu gânduri sângeroase, atinși de pofta puterii absolute peste tot ce mișcă.

Marcellus Nasica vânează nimfele, sunt simple ființe lipsite de apărare pentru el și slujitorii săi. O vânătoare aspră a frumuseții, a necesarei armonii. Eroii, Zephinos și Celeste, reușesc să scape, mijloacele lor sunt nonviolente, se bazează pe natura proprie. Solidaritatea dintre ființele acestea se realizează imediat, prin forțele naturii, prin magia speranței. Ajung în Câmpiile Elizee, de acolo, Zephinos, atins de sentimentul misiunii și a transmiterii adevărului, își propune să-i informeze pe oameni despre o altă lume posibilă, a iubirii și păcii… Oamenii pot fi salvați…

Personajele mitologice au evidente trăsături umane, autorul a pus în mintea lor acele trăsături care marchează binele, armonia, liniștea… Partea bună, înaltă din orice ființă creată din iubire.

Tabloul de fundal, natura este prezentă ca un cadou nemeritat, frumusețea se dezvăluie zilnic pe planetă: „Câțiva pui de nori se prinseseră în horă albind azurul imaculat de pe margini. Joaca lor lua forme în fel și chip, ca o hârjoană nevinovată și pașnică. Jos, pădurea se pregătea și ea de ale zilei, scurtând umbrele și dând startul la hrană lighioanelor și goangelor încă nescuturate de somn. Veverițele se fugăreau în jocurile dragostei printre stejari, albinele începură ospățul cu nectarul dulce al florilor de salcâm. O colonie de furnici tăia subțire cărarea cerbilor și se pierdea printre tufișuri ” (p.26).

Acțiunea se petrece în lumi diferite, una de sus, alta de jos, cu implicații pentru personaje.

Deși apelează la mitologia antică, autorul leagă lucrurile și le actualizează într-o manieră proprie, prezentându-le ca o mitologie modernă, similară, până la un punct, celei dinainte.

Universul zeilor anticipează valorile contemporane: comoditatea și plăcerea. La zei toate se petrec instant, după gândurile lor avide după o stare a eliberării de lumea de jos, de efort minim. Omul modern apelează la dispozitive electronice menite să-i amplifice evident comoditatea și plăcerile imediate: telecomanda, sistemul wirelles, servicii prin curierat, comunicarea modernă prin rețele sociale etc.

Lumea fabuloasă a personajelor speciale: fauni, nimfe este lumea iubirii, armoniei, apropierii de natură, spectacolul anotimpurilor etc. Și astăzi avem persoane care se apropie de natură, refuză mediul social modern, caută sentimente, emoții, bucurii simple…

Lumea oamenilor de jos, cu înclinarea spre violență este mereu actuală, războaiele au dominat istoria, trădările sunt la modă, slujitorii fac jocul absurd a  celor care-i angajează, vânătoarea este un sport, o artă, un mijloc de evadare din universul anost al mundanului.

Despre această lume alunecată pe toboganul vremurilor, personajele speciale își puneau întrebări presante, tensionate: „De ce, acele jalnice ființe după aspect și de evitat, după comportament, se dedau la atitudini și acțiuni egoiste, cu o manifestare a răutății inexplicabilă în raport cu nevoile lor de a exista? De ce să facă rău, de ce să nu caute armonia și echilibrul în relația cu tot ce e viu?” (p.72).

Reflecția nimfei despre Iupiter este de remarcat: „…cred că Iupiter, Optimus Maxumus, cum i se zice pentru a-l marca drept zeu suprem, n-a mai vrut să intervină în viața oamenilor, implicând-se foarte puțin, dându-le o mică direcție spre înțelegere și poate să se distreze văzând încotro se îndreptă. A răspuns adeseori rugăminților auzite, revărsând asupra lor aceeași liniște și echilibru pe care noi le avem. I-a ajutat pe unii în războaie să se bucure de slavă deșartă ca învingători, în vreme ce învinșii bucurau lumea lui Hades ori sfârșeau ca sclavi te miri pe unde” (pp.84-85).

Lectura cărții oferă celor mici o lume uitată, povestea este simplă și are sens. Totdeauna va exista o societate mai bună. Ea se petrece în universul precreștin, anticipează valorile care ar putea modela societatea: iubirea de aproape, grija pentru cel aflat în pericol, speranța într-o lume mai bună, păstrarea curată a naturii, comunicarea simplă, directă dintre ființe… Din Câmpiile Elizee poți sări în Rai dacă vezi dincolo de mituri, de legende, de personaje.  Omul modern nu poate nega o istorie care marcat generații și care a generat arhiliteratura.   

În prefața cărții, drd. Iulia-Maria Ciherean notează: „Astfel, prin volumul prezent, Dumitru Tâlvescu păstrează un puternic fundament mitologic, biblic, dar și filozofic. Acesta oferă cititorilor o poveste fascinantă, încărcată cu imagini, cu secvențe și cu personaje atent meșteșugite” (p.8).

Începutul cărții desenează perspectiva: Pământul, locul ales pentru om, cu frumuseți aparte, cu vietăți care trăiau în armonie și nemărginită pace, în deplină liniște…

Restul poate deveni tragedie…

 

 

Constantin Stancu

Oct.2022

 

*Dumitru Tâlvescu, Povestea faunului Zephinos, colecția proza, 127 pagini, prefața drd. Iulia-Maria Ciherean, Baia Mare: Editura eCreator, 2020.

Text publicat în revista Boem@, nr. 11/2022

Revista „Boema”, nr. 11/2022. Semnal, sumar, literatura de acum și frumusețea lumii

 

Revista „Cafeneaua literară”, nr. 11/2022. Semnal, semne literare, fotografii cu impact, cărți, texte și eseuri. Virgil Diaconu, o mărturie

 Sursa> Virgil Diaconu

Despre judecători, pensionari, copii de bani gata, criza justiției, drame și marginalizări... Un ciclu romanesc despre postcomunismul de tranziție, cronica de Zenovie Cârlugea asupra romanului „Judecătorul și jurnalul ars”

Un ciclu romanesc despre postcomunismul de tranziție

 

 

CONSTANTIN STANCU: 

„JUDECĂTORUL ȘI JURNALUL ARS”

(Editura Universitară, București, 222 p.)

 

 

 

Scriitorul-cărturar Constantin Stancu, poet, prozator, eseist, cronicar literar, redactor (n. 2 noiembrie 1954, Hațeg), - laureatul, între multe altele, al U.S.R.-Filiala Alba-Hunedoara pentru admirabila lucrare de evocări literare „Arhivele de la Hațeg. De la neantia la vâltoarea sufletelor” -, revine cu al treilea volum din ciclul romanesc „Vadu Ars”, o scriere la obiect despre viața dintr-un orășel de provincie, monoindustrial, începând de prin 1989 până mai în urmă cu puțini ani, ultimul episod prozastic databil făcând trimitere la mitingul din 10 august 2018, când împotriva protestatarilor din Piața Victoriei s-au folosit gazele lacrimogene...

„Vadu Ars” (Editura Rafet, 2016), „Migranţi fără bagaje” (Ed. Limes, 2019) și recentul volum „JUDECĂTORUL ȘI JURNALUL ARS” (Ed. Universitară, 2021) evocă, cu accente de frescă socială, viața din orășelul Vadu Ars (denumire simbolică probabil a Hațegului, dar sugestia topografică poate trimite și la fostul orășel siderurgic Călan sau alte localități în care, după 1989, viața monoindustrială a fost destructurată în numele economiei de piață, lăsând în urmă paragină și comunități debusolate, în timp ce „băieții deștepți” au știut să se replieze repede și să devină profitorii escroci ai perioadei de criză care nu s-a încheiat nici după decenii întregi de „tranziție”... Ceea ce s-a întâmplat cu Vadu Ars este specific în general societății românești postdecembriste, generând tristul fenomen al migrației, angajând milioane de români, în țări europene dezvoltate (Spania, Italia, Germania, Anglia ș.a.). Toate aceste aspecte, urmărite cu viziunea unui realism critic pliat pe realități și „cazuri” concrete, prelucrate desigur cu vocație ficțional-artistică, se regăsesc în cele peste șase sute de pagini ale ciclului. Factorului politic opresor ajuns în ipostaze exacerbate îi ia locul, după „loviluția” din decembrie 1989, un capitalism veros, aservindu-și destine pentru a le stoarce de vlagă în goana după profit, creând astfel o altă „exploatare a omului de către om”, mult mai tiranică și perfidă (în capitolul final, al XXIII-lea, foștii salariați de la uzina din Vadu Ars își vor crea un cont al lor pe facebook unde vor posta fotografii cu aspecte din vasta uzină și cu ingineri și meseriași de tot felul, dorind astfel să păstreze vie imaginea combinatului, o adevărată „arhivă a absenților”: „Mastodontul a făcut legea în zona aceea monoindustrială. Viața lor, bună sau rea, cu poluare și fără poluare, a picurat acolo. Doreau să conserve ceva din toate acestea. Generațiile care vin să nu uite, să știe cum au trăit părinții lor și bunicii. Era o furie discretă, lentă.”).

Reprezentantul acestei noi „caste” de „ciocoi” este fostul ofițer de informații al Securității județene, Moise Buzatu, devenit patronul unei mari companii cu puncte de desfacere în țară, inclusiv în București, unde este trimis un salariat de încredere pe nume Lucian Tătaru să se ocupe de afacere. Dar totodată, în apartamentul vecin acesta îl are colocatar pe adolescentul Edi/ Eduard, fiul patronului, înscris la un club de fotbal și urmând în paralel cursurile unui liceu sportiv, în ideea devenirii tânărului „vedetă” în domeniu, potrivit pasiunii și dorinței tatălui de a-și vedea odrasla („marionetă în mâna tatălui”) propulsată în această poziție socială privilegiată („facultatea, fotbalist de top etc.”, „ei plătesc pentru asta oricât”). Pe linie sportivă, de fiul patronului se ocupa în mod special Toni Vasile, preocupându-se „să-l introducă în lumea bună a oamenilor de fotbal”.

Numai că Edi, încălcând statutul de „marionetă” a tatălui, se lasă cucerit de Estera, fiica medicului Miron Man și nepoata profesorului Gheorghe Man, om cu o remarcabilă viziune morală și un deosebit orizont cultural, un fel de „înțelept” pentru nepoții lui de care era mândru (Alexandru îmbrățișase filosofia, Estera religia iubirii de oameni iar Mircea era „nutriționist”), îndeosebi pentru tânăra care îl consultă deseori în diferite privințe, inclusiv în faptul de a se fi dedicat unei Asociații creștine de binefacere, dar și în relația cu sportivul Edi, interzisă categoric de tatăl-patron, sub pretext că fiului i s-ar fi „deturnat” astfel proiectul de viață/ menirea, la care familia lucra din plin. Din această cauză își va pierde slujba bine plătită și Lucian Tătaru, reprezentantul filialei din București a companiei lui Moise Buzatu, imputându-i-se scăparea din vedere a tânărului, care se întâlnea deseori cu fata iubită, acesta mergând împreună să o prezinte familiei la Vadu Ars. Fata va fi expediată cu trenul la București, Toni Vasile va fi concediat, iar Tătaru își pierde funcția de diriguitor al afacerilor la București, tânărul Edi fiind retras și, după o severă „lecție” de morală ciocoiască, urmând a fi trimis „la alt club, în Ardeal”, mai exact la Cluj.

Destituit din funcție, Tătaru – care știa deja că „lupta pentru supraviețuire pe piață e tot mai dură”, - se va angaja la o firmă concurentă, dând în vileag „reetichetarea” unor produse vândute ca aparținând firmei, ceea ce duce la deschiderea unor procese de către titularul mărcii în ideea unor despăgubiri consistente. Amenințat și cu părțile sociale, Moise Buzatul înțelege exact spusele angajatului avocat Anton Lemnaru (primejdia „falimentului”) și hotărăște să treacă firma pe numele fiului, care mai avea doar câteva luni până la terminarea liceului, iar el să devină administrator („fac ce vreau eu, dar salvăm afacerea”), deși „altele erau preocupările lui la Cluj”...

Ingenuu și departe de a înțelege în profunzime multe lucruri din viața oamenilor și a Capitalei, Edi fusese atras de tânăra serioasă în cadrul asociației creștine, numită de ea „biserica iubirii” tocmai pentru că toate activitățile în care se implicase vizau ajutorarea, binefacerea, iubirea față de semenii încercați. Foarte interesante discuțiile dintre unchi și nepoți vizează atât vechi precepte platoniciene (adevărul, binele, frumosul) adecvate la viața și lumea concretă, cât și aspecte și idei privind postmodernismul („ceva cool pentru generația noastră”, după credința nepotului Alexandru), eliberarea de prejudecăți (inclusiv ieșirea din „colivia dogmei” și „eliberarea de frică”, recomandate tinerei), relativismul valorilor, despre migrațiune, putere și Dumnezeu ori despre „noua paradigmă” a vieții moderne. Ba, martoră și la un caz de răpire a tinerei Luminița, fata unui „demnitar, om cu influență”, Estera (nume cu simbologie biblică, rezonând cu caracterul fetei), revenindu-și cu greu din scena care se petrecuse în apropierea ei în parc, înțelege exact în ce constă traficul de persoane (obligate să se prostitueze), aducător de mulți bani și practicat de anumite „găști” ce acționau în orașe și alte localități. În sfârșit, contactată de un coleg îngrijorat de la asociație, vechiul simpatizant Nelu Sărăcin, după ce a văzut-o la televizor în imaginile cu răpirea fetei, Estera promite să se întâlnească cu el în alt loc, nu în parcul în care își dăduse întâlniri cu fostul iubit Edi, relație din care se retrăsese cu demnitate.

*

Dar romanul are un prim-plan dominat de judecătorul pensionar Teofil Ciocan, care, dorind să părăsească municipiul în care funcționase la Tribunalul Județean (probabil Hunedoara), își cumpără un apartament în Vadu Ars, în ideea de a-și petrece anii bătrâneții și a se liniști după munca atât de stresantă. Se împrietenise cu Pompiliu Topor, fost tehnician agricol cu pasiunea tâmplăriei și proprietar al unei cabane undeva la marginea localității. Acolo va fi invitat de amicul său, încercând să uite multe din necazurile vieții, inclusiv faptul că în urmă cu vreo trei ani soția îi murise din cauza unui cancer la sân. Plimbările prin oraș, plăcerea de a mânca shaorma de la un magazin alimentar, preparată de un fost bucătar la cantina muncitorilor din combinat („apelați la băiatul – îl invită acesta -, am servit miniștri, directori, patroni străini, mulți veneau pe la combinat, fie-i țărâna ușoară, adică, fie-i zgura ușoară, că bine mai era pe aici”), ca și plăcerea de a „împrumuta” din cutia de corespondență a unui vecin de pe scară cărți și periodice, pe care după câteva zile le punea înapoi, ca și multe alte aspecte din urbea în care se mutase, toate acestea sunt evocate de autor încercând să pătrundă în psihologia personajului, a cărui obsesie este aceea privitoare la îmbătrânire. Recentul pensionar Teofil Ciocan își propune să-ți schimbe modul de viață (renunțând la sedentarism, reducând timpul de lucru pe calculator, să practice „mersul pe jos” care „e terapie”, să facă plimbări în natură, pe dealuri și pe malul râului, să se implice în administrarea gospodăriei, să fie atent la alimentație, să meargă cu bicicleta, ba chiar să-și creeze un cont pe rețeaua de socializare etc.). Pe lângă ieșirile împreună cu tehnicianul, fostul judecător îl întâlnește pe economistul Ioan Jude (un alt personaj din volumele precedente), devenit acum șeful unei firme de consultanță, întrucât meseria de jurnalist „nu mai rentează”. Căsătorit cu doctorița Angela, Jude se dovedește foarte amabil cu Teofil Ciocan, care fusese judecătorul din dosarul de lichidare a combinatului industrial din Vadu Ars. Încercase să fie „patriot” cu oamenii, gândindu-se la consecințele nefaste ale lichidării, dar timp de șapte ani, cât a durat procesul, el nu a făcut decât să prelungească agonia mastodontului: „a fost o moarte lentă și sigură, atât am putut face (...) legile economiei bat legile din justiție (...) Economia de piață a spart calculele.” Desigur că au fost greve, chiar greve ale foamei în acea vreme, când în sprijinul „cauzei pierdute” venise fosta avocată Ana Nor, profesionistă, cunoscută încă din romanul precedent, despre care judecătorul află că, după drama avută (sinuciderea iubitului, tot din pricina problemelor de la combinat), aceasta s-a recăsătorit, a încercat să învestească în Vadu Ars, a plecat prin Anglia și Germania, a revenit, dar totul era sortit eșecului, întrucât „lichidarea combinatului a pulverizat totul”. „S-a născut o altă lume”, declară fostul jurnalist Jude, care are acum „o activitate bună” trăind „acceptabil”.

Un alt plan al romanului urmărește ceea ce se întâmplă cu ascensiunea fulminantă a fostului ofițer de Securitate, patronul companiei „Diversum” cu depozite imense și cu vânzări pe diferite piețe din țară. Cu o sută de angajați, care munceau din zori până-n noapte, în noul sclavaj care-i lega deopotrivă de locul de muncă și de interesele lor curente, firma „omului de afaceri” prospera văzând cu ochii. Pe Moise Buzatu judecătorul pensionar Teofil Ciocan nu-l vizitează, de aceea romanul dezvoltă paralel și separat capitole în care acești protagoniști apar cu viața și interesele lor. Asta nu înseamnă că Teofil nu știa că Buzatul era unul din rechinii economiei de piață, ajuns celebru în zonă, banii lui deschizând toate ușile. Își construise o casă și trăia pe picior mare. Devenindu-i soție, fosta vânzătoare Suzy, figură ștearsă, are meritul de a fi mama lui Edi, fiul unic cu care patronul are mari ambiții. Nici patronul din Vadul Ars nu era străin de pârghiile oferite de statutul politic al unor cunoscuți. „Adevărul – scrie autorul - că mulți parlamentari se aflau în spatele firmelor care controlau mărcile, apoi controlau vama, pe urmă tarabele din piețe. Au prins firul cum se fac bani fără muncă. Angajau avocați care să le apere interesele. Pe urmă curgea totul ca uns.”

Într-un capitol final, Teofil îl întâlnește întâmplător pe Anton Lemnaru, „judecător de nădejde”, devenit (în urma unor înscenări de serviciu din partea șefului său care aflase că acest coleg râvnește la funcția lui, de „șef la tribunal” – „înscenare în stil mafiot”), avocat și aflat cu treburi prin Vadul Ars. Îi recomandă să-l viziteze pe patronul Moise, care tocmai avea necazuri cu neregulile din vânzarea unor produse re-etichetate, uzurpând astfel prestigiul unor firme e-l chemaseră în judecată. Avocatul este angajat pe loc în procesul companiei, apoi, revenind în Vadu Ars, îi prezintă patronului situația reală, fapt care-l determină pe acesta să treacă firma pe numele fiului, el devenind administratorul. „Mare noroc am avut cu Teo, a simțit unde stă cașcavalul în Vadu Ars”, își zice în sine avocatul Lemnaru, mulțumit de onorariile încasate.

Un mic roman de dragoste, deși finalizarea lui rămâne cam în coadă de pește, fără a se instituționaliza legătura, îl constituie capitolele în care autorul evocă cum protagonistul a cunoscut-o pe Dorina (personaj și în romanul anterior), secretara biroului de lichidări și consultanță al lui Ioan Jude, o femeie blondă, bine făcută, cam pe la 40 de ani, mama unui fiu student IT la Timișoara, cunoscută în timp ce se întorcea cu plasele de la piață. Om cu capul pe umeri, judecătorul se poartă respectuos cu femeia, care de-a lungul întâlnirilor se deschide către o nouă iubire. Totul este prezentat în mod firesc, fără efuziuni sentimentale, o apropiere a unor oameni trecuți prin viață, rămași singuri (femeia fiind părăsită de soț) și care vor regăsi liniștea și bucuriile vieții într-o apropiere sinceră, dezinteresată, cu vizite reciproce: „Suntem maturi”, îi spune Teofil, „nu e bine ca omul să fie singur”. Fragmentul de jurnal din finalul cap al XII-lea, consemnând ziua în care a cunoscut-o pe Dorina, diaristul pensionar amintește de îndrăgostirea filosofului Cioran, trecut de 70 de ani, de o femeie de 35, care, spre a scăpa de „filosoful cabotin”, a devenit prietenă cu Simon, mai vechea parteneră de viață a lui Cioran... Dar autorul, se pare, nu duce nici în acest mic roman de dragoste povestea până la capăt, cum procedează în mai toate episoadele (ne lasă să înțelegem iminentul faliment al companiei lui Moise Buzatu, „realizarea” fiului etc.).

Totodată judecătorul pensionar, care-și recitește tot felul de citate relaxante făcute în timpul când redacta deciziile la tribunal, s-a decis să țină un jurnal, crezând în puterea terapeutică a scrisului: „Nu pot să stau dacă nu scriu ceva, scrisul e un fel de terapie, dar e și un mod de a transmite mesaje în lumea paralelă care ne înconjoară. Noi percepem doar zece la sută din acest univers, restul pare un mister.” (I, p. 12). Sau micul fragment de jurnal din finalul capitolului IX, încheiat astfel: „Scrisul mă liniștește. Există și o judecată finală, ea are un sens mai profund – este o răscumpărare, chiar victorie...”

De aceea jurnalul lui Teofil Ciocan din care se citează evocă nu atât întâmplări și fapte zilnice, cotidiene, cât fragmente de lecturi și reflecțiile sale pe seama acestora. Mai concret, pasiunea lecturii îi dezvăluie noi cunoștințe, bucuros fiind că „după o viață de om, eu continui să învăț” (II, 21) și descoperă farmecul scrierii cu pixul pe hârtie, după folosirea zilnic și îndelungată a calculatorului (III, 29). Alte fragmente de jurnal cuprind citate din cărți de știință umanistă, teologie, cultură, futurologie, chiar anecdote ori știri insolite etc. Multe chestiuni privesc noutăți din domeniul unor descoperiri științifice speciale, cum ar fi conceptul psihologic de „prosopopeză” (schimbarea bruscă a personalității), disciplina „neofiliei” (dorința excesivă de nou, inedit, extraordinar), „omul unidimensional” (Herbert Marcuse), conceptul de „geeks” (subcultură alternativă, eclectică, cu referințe la benzile desenate, mitologii moderne intercalate și super-eroi), mai recenta monedă virtuală numită „bitcoin” capabilă de revoluție economico-financiară sau scurte reflecții despre „oxitocina” (substanța din corp de care depinde fericirea noastră), „funcționarea holografică în lume” (principiu acceptat de fizica cuantică conform căruia fiecare celulă conține în sine schema structurală a întregului organism, cum fiecare atom conține întreaga istorie a lumii).

Aceste fragmente de jurnal, de una-două pagini, dar și mai puțin, sunt reproduse cu italice în finalul celor 23 de capitole, intrând oarecum în rezonanță cu conținutul evocat de autor. Am avea, așadar, a face cu o alternanță de planuri și voci, de la evocări la persoana a treia auctorială, la consemnări în registru „ionic” (v. terminologia folosită de Nicolae Manolescu, după stilurile arhitecturale grecești, în evoluția romanului românesc, de la „doric” / obiectiv și „ionic” / subiectiv, la „corintic”, această din urmă manieră de creație fiind scriitura cu o mai complicată configurație a construcției narative și creației artistice).

Apucându-se de citirea Bibliei, mărturisind că simte nevoia să se refugieze „într-o lume absolută” (XVII), unde ideea de „revelație” este esențială (XXII), magistratul pensionar Teofil Ciocan ajunge la ideea că „Justiția divină este altceva”(VII) decât justiția pe care a servit-o el o viață întreagă. Fiind un om viețuind într-o asociabilitate de spirit introvert, juristul consemnează în finalul romanului că s-a retras în „bula” lui, convins că „am creat dreptate”. Dar: „Una falsă, bazată pe legile altora, imperfecte și ele, pe procedurile care puteau fi eludate și exploatate, pe oameni care s-au grăbit. Nici nu era dreptatea mea. Am avut iluzia asta.” De unde întrebarea dilematică: „Asta este sentința: Să ard sau să nu ard jurnalul?” (XXIII). În acest fel, romanul capătă și un caracter eseistic, reflectând asupra ideii de „justiție” și „justițiaritate”, fiind totodată și o devoalare a unei profesii împovărătoare, de spectacol al justițiabililor, ba chiar una „mutilantă” dacă amintim destinele unor colegi marcate de drame și tragedii: regretul protagonistului de a nu fi stat mai mult lângă soția lui ucisă de cancer, fostul judecător Turcu dat afară din casă de soție, bolnav, gândindu-se la un azil, colegul pensionar Mircea Vijelie cu soția care și-a pierdut mințile sau chiar avocatul Anton Lemnaru, victima unei înscenări mafiote pusă la cale de șeful care-și vedea funcția în primejdie, ori prea bine figura tânărului avocat Manole Bătrânu care îl sfidează pe un judecător înțepenit în plaivaz, incapabil să deprindă noua tehnică, calculatorul și internetul... Autorul, lucrând în domeniu și având pregătirea necesară, cunoaște bine mediul justițiabililor, din care reține aceste câteva cazuri și, în general, imaginea unei profesiuni ingrate, care aduce conștiințelor mai sensibile unele resentimente, păreri de rău, remușcări, noi reconsiderări critice.

„Jurnalul ars” al judecătorului (doar titlul cărții sugerează acest lucru, finalul concret fiind unul dilematic), stabilit la pensie în „Vadu Ars”, lasă mărturia unei lumi pulverizate, încenușate, precum toposul pârjolit de economia de piață postdecembristă... „O lume nouă se naște”, un prezent „în flăcări”, în care fiecare om are viziunea sa, telenovela sa, povestea sa. Fiecare are dreptatea sa, religia sa, fiecare „se vrea stăpânul jocului”. Oamenii, afirmă nepotul Alexandru într-o discuție cu unchiul Man, „vor să evadeze din realitatea strâmtă, să se elibereze de cătușe și lanțuri, din colivia dogmei. (...) Tinerii reacționează primii...” În timp ce adevărul „rămâne la locul lui, chiar dacă oamenii nu recunosc asta!” Noul timp este materialist, pragmatic, violent chiar... Sunt multe considerații despre cultură, artă, poezie, religie, filosofie, justiție, despre raportul antinomic realitate – iluzie, unele datorate protagonistului Teofil Ciocan (nume sugestiv pentru un judecător) și evidențiate în fragmentele de jurnal. Astfel de reflecții sunt, de bună seamă, suficiente pentru a conferi o tentă eseistică romanului și o semnificație aparte.

În totul, trilogia romanescă a Vadului Ars este o carte care surprinde foarte bine, în registrul unui realism autentic, veridic, probant cazuistic, viața românească din ultimele trei decenii, o tranziție dureroasă, plină de exemple de ciocoism, de reușitele unor învârtiți, dar și de eșecuri, neîmpliniri și monstruozități care, întâmpinându-ne și azi la tot pasul, cu provocări noi, pare să nu se mai termine. E mărturia unei istorii care, ieșind din matcă, își găsește cu greu vadul, și a unui timp ce a schimbat fundamental fața societății românești, nu numai în noi fațete structurale, ci și în mentalități de tip nou, după o „nouă paradigmă” în care globalizarea a lucrat spornic, fiind asaltată în curând de imperativele curentului neo-marxist de „political correctness” din universitățile americane, o ideologie desigur greșită, dar care deja face victime și nu numai dincolo de ocean...

 

 

ZENOVIE CÂRLUGEA

Tg.-Jiu, 28-30 septembrie 2021

 

 

 

 

 

Ion Pachia-Tatomirescu, Caligraful de salmi, Editura WALDPRESS, Timişoara, 2013... Autorul consideră că poezia sa este rezultatul unei aventuri a omului în spaţiul cosmic datorită marilor descoperiri în zona materiei, antimaterie, informaterie, aselenizare, istorie cu revoluţii în involuţii, cultură şi barbarie

 

 

Saltul în salm

 

 

Ion Pachia-Tatomirescu este „magnetizat” de poezia cu formă fixă, parcurgând un traseu liric interesant, propriu, de la glosalmi şi zalmiori, la salmi, ca formă minimă de exprimare a poeziei din aerul încărcat de piramide. În volumul Caligraful de salmi, (Ion Pachia-Tatomirescu, Caligraful de salmi, Editura WALDPRESS, Timişoara, 2013), vine în armonie cu sine şi cu literatura importantă şi ne prezintă epopeea poeziei cu formă fixă. Este un demers al unui scriitor în căutarea esenţelor, modest, se descrie ca un obişnuit caligraf, refuzând titlul de poet, întrând în pielea scribului care transcrie textul imprimat în fiinţa eremitului.

Cartea este, probabil, unică în felul ei, nu se adresează cititorului superficial, în căutarea baladei din poem, ci unuia în căutarea tainelor. În volum poetul descrie pentru neiniţiaţi definiţia glosalmului, a zalmiorului, a salmului, căutările fac saltul final în salm, cea mai scurtă formă fixă în istoria poeziei. Saltul este o descrie plastică, călătoria poetului ajunge în nucleul poeziei, acolo unde se petrece furtuna materiei. Istoria poeziei cu formă fixă este redată în carte, în prima secţiune, ca o necesitate de omologare la nivel european, pentrucă  face legătura între scrierile vechi şi cele moderne, fulger între perioade, conservând divinitatea poeziei, ca formă de comunicare a lui Dumnezeu cu omul şi ca răspuns al omului la revelaţie. Deşi salmul se bazează pe cuvinte, cuvintele sunt puţine, poemul minim redă starea de graţie a sufletului în căutarea luminii.

Fantezia poetului este în mişcare, deşi pare a apela la formele vechi ale literaturii, el rămâne un modern prin  curajul de a zice. Zicerea este o problemă complexă, este baza creaţiei, în general caligraful exprimând tehnica închinării şi a laudei. Mitologia străbate poezia, cuvintele se mişcă între „roze sălbatice”, după cum afirmă poetul, rudă cu haiku, salmul rămâne şi se consolidează ca formă autonomă, specifică literaturii române

Ion Pachia-Tatomirescu inserează în carte eseurile unor poeţi sau critici referitoare la poezia sa şi la demersul său de limpezire a zicerii. Aceste note literare aduc explicaţii necesare şi lămuresc conţinutul volumului în sine. S-au preocupat de acest gen literar: Vasile Moldovan, Alexandru Ruja, Constantin M. Popa, Eugen Dorcescu, Florin Vasiliu, Iulian Chivu, Marian Barbu şi alţii. Cărţile lui Ion Pachia-Tatomirescu au avut ecou în Franţa sau Belgia ca expresie a complexităţii literaturii române.

Eugen Dorcescu notează despre poezia cu formă fixă promovată în prezentul volum: „Ion Pachia-Tatomirescu rămâne una dintre personalităţile literare (şi, în general, culturale) cele mai originale din Timişoara (şi nu numai). El s-a impus nu doar prin valoarea strict estetică, prin acurateţea stilistică, prin rigoarea formală a poeziei sale, ci şi, (poate, mai ales) prin viziunea care o generează şi susţine – cosmogonia dacică, misterul şi fascinaţia substratului, active încă în mentalitatea „dacoromânească” (termen utilizat de scriitor în toate împrejurările)”.

Autorul consideră că poezia sa este rezultatul unei aventuri a omului în spaţiul cosmic datorită marilor descoperiri în zona materiei, antimaterie, informaterie, aselenizare, istorie cu revoluţii în involuţii, cultură şi barbarie. Din acest demers rezultă că Ion Pachia-Tatomirescu este un novator (conform celor afirmate de Florin Vasiliu) atingând şi posibilităţile oferite de haiku.

Volumul ne prezintă anul salmului de la 1 brumărel la 30 răpciune, un an în care poezia se scrie zilnic, rezultatul fiind poemul complex desfăşurat cu răbdare şi pasiune pe durata unui an în care omul devine mai înţelept, astfel ziua are o istoria ei condensată în cuvinte, iar anul o tablă de înţelepciune în vremuri complicare.

Cităm:

„Ciulin în mov destin…”

„Focul schimbă jocul…”

„Brazii – vămi de ocazii…”

„Scuturi cer de fluturi…”

„Greier pe albul-creier…”

Exemplele pot continua, tehnica este una personală şi ne trimite cu gândul la Proverbe de Solomon, acea colecţie de texte de înţelepciune necesară în epocă, rămasă în sulul cărţii, Biblia.

Ion Pachia-Tatomirescu pare că se joacă după stil vechi între brumărel şi răpciune, dar este preocupat de esenţe şi limite, de cuvinte şi necuvinte, de zicere şi oprire, de muzicalitate şi miracol, exprimă închinarea adusă zilnic cerului care ninge cu vorbe peste noi.

În volum autorul caligrafiază şi glosalmi, explodează în poezia mai extinsă, se desfăşoară disciplinat cu fiecare lună din an, el doreşte să ne dovedească faptul că este un mag la curtea regelui, cunoscător de taine şi profeţii.

„Fulgerul din mine, umerii tăi – mere/ car de flori de miere urcă-ntre rubine…(Glosalm de cireşar).

Caligraful de zalmiori este preocupat de muzicalitate şi adevăr, de bucurie şi anotimp:

„Fotonii-mi de-altoi n-au umbră nici joi/ n-au pietre clivante, nici protuberante,/ au doar matcă-n roi, gândind preţuri noi,/ pentru vămi şi fante, la comete-plante,/ fotonii-mi de-altoi, fulgere-n ploi… (Zalmior V).

Ion Pachia-Tatomirescu inserează o bibliografie sub sigle, trimiţând la epopeea poeziei cu formă fixă ca efect al disciplinării spirituale, a menţinerii tradiţiei de început grefată pe zicerea modernă, flămândă de adevăr şi adrenalină. Este o viaţă trăită printre cărţii în căutarea poeziei cu formă fixă din poemele cele de toate zilele, lecţii de haiku şi imn, o importantă reţea de vase comunicante cu Dumnezeu privindu-ne dintre roze, zâmbind la teoria modernă a comunicaţiei promovată de om într-o istorie superparadoxistă…

Caligraful a zis, cititorul va înţelege că lumea se bazează pe cuvântul trecut prin focul din microcosmos şi macrocosm, ca o aventură ce ne duce în cetatea timpului fără de timp…

Ion Pachia-Tatomirescu îşi urmează căutările, se bazează pe o mitologie personală atinsă de brumele literaturii bune din toate vremurile, spre o patrie complicată, greu de egalat astăzi prin tratate şi epistole, una „dacoromânească”, ca nişă culturală în Europa politicii cu formă fixă…

Îl cităm pe caligraf: „Valori: mori în comori…(p.83).”

Ne întoarcem la izvoare, folclor, descântec… Ele refac, în stil modern, o viziune asupra lumii cumva pierdută, cumva regăsită…

 

 

Constantin Stancu