Ladislau Daradici:
MIGRANȚI FĂRĂ
BAGAJE SAU PENTRU O TIPOLOGIE A
PERSONAJELOR LUI CONSTANTIN STANCU
La trei ani de la apariția romanului Vadul ars (2016), cronica postrevoluționară a destinului unui oraș de
provincie cu o industrie monocoloră, Constantin Stancu ne oferă cel de-al
doilea volum al ambițioasei sale trilogii, intitulat Migranți fără bagaje (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2019).
Falimentat de interese obscure, dezmembrat și vândut ca fier
vechi de firmele unor acoliți politici, combinatul siderurgic, care a hrănit oamenii
din Vadul Ars și împrejurimi timp de un secol, a devenit de-acum istorie,
interesul autorului focalizându-se pe destinele oamenilor, personajele fiind în
mare parte aceleași ca și în primul volum al trilogiei.
O radiografie obiectivă a societății românești
postdecembriste, așadar, o societate ireversibil marcată de jocuri de putere,
de goana după câștig, unde corupția e literă de lege. Scriitorul ne propune un
roman despre oameni, buni și răi, prinși în iureșul evenimentelor, fie acasă,
în mica lor urbe de provincie, fie într-o Europă a migrației, într-o perioadă
în care timpul, ca să-l parafrazăm pe Marin Preda, a încetat cu desăvârșire să
mai aibă răbdare.
Asistăm astfel, printr-o narațiune migălos dozată,
structurată aproape cinematografic, la o permanentă luptă pentru putere și
înavuțire pe de o parte (în tabăra lui Bebe Apostol, Ion Ardeleanu, Moise
Buzatu, Ioan Jude, Gigi Zugravu și ceilalți), dar și pentru supraviețuire
biologică și spirituală, pe de altă parte, incluzând dragoste și speranță
pentru întemeierea unei familii, într-o dramatică încercare de păstrare a
credinței și a demnității, în paralel cu preocupările ambițioase ale unor
idealiști, intelectuali de marcă, de relevare și recuperare a trecutului
istoric, din această categorie făcând parte avocata Ana Nor, profesorul Toma
Bucur, Nicolae Turcu din Londra (apărător și găzduitor al emigranților),
profesorul și scriitorul Radu Costin, Ioan Hora (directorul centrului creștin
din Vadul Ars) și așa mai departe.
E firesc, așadar, ca unul din punctele forte ale romanului
să-l constituie personajele, Constantin Stancu dovedindu-se a fi un bun observator
al naturii umane, iar portretele sale, surprinzând tipuri, caractere diverse, să
devină reprezentative nu doar pentru o comunitate, ci și pentru întreaga
societate, în perioada în care trăim. Portrete dinamice, de altfel, căci
autorul își prezintă eroii în acțiune, fie că e vorba de solidaritatea de peste
hotare a dezrădăcinaților, de pasiunea sinceră și dezinteresată a unor
intelectuali de cunoaștere a trecutului istoric al zonei, sau, la polul opus,
de cei puși pe căpătuială, angrenați în aranjamente și jocuri politice, dar și discutabile
afaceri profitabile.
Astfel, fără a minimaliza complexitatea și profunzimea
semnificațiilor umane, istorice și sociale ale romanului, personajele lui
Constantin Stancu se grupează ele însele în două mari categorii: cei cu
demnitate și cu suflet curat, empatici, oameni de bună credință, cu dragoste
pentru Dumnezeu și semeni (cu care romancierul se identifică, încercând să le acorde
o șansă), și cei care au renunțat la asemenea valori în favoarea banului și
puterii, glisând ireversibil pe panta înșelătoriei și a corupției, a
dezumanizării și încălcării fără remușcare a legilor scrise și nescrise.
Desigur, între cele două poluri poate fi identificată și o zonă de tranzit, existând
și personaje care oscilează într-o parte și alta.
În centrul romanului se află avocata Ana Nor, marcată încă
de moartea suspectă a iubitului ei, Ilie Talan, cel care, în romanul Vadul ars, încercase să salveze
combinatul. Plecată la Londra, Ana își caută identitatea, își caută sufletul.
Câștigă bine la o firmă de avocatură, fiind apreciată de superiori, de colegi,
însă viața ei este departe de a fi împlinită: asistă la o serie de drame care
se petrec în jurul ei, făcând eforturi să-și ajute compatrioții, dar și alți
emigranți (precum Mariana Vrabie, victimă a traficului de carne vie,
enigmaticul Ilie, compatriotul amnezic care nu-și amintește decât numele, sau
nigerianul John), ajutată, la rândul ei, de Nicolae Turcu (Nick) care lucrează
la un azil londonez, precum și de preotul Mihai Baltag. Deși bine integrată
profesional, Ana este vădit marcată de manifestările de xenofobism, de
intoleranța londonezilor față de străini. Se apropie sufletește de Toma,
profesorul scriitor din Vadul Ars, revine în țară pentru a demara o mică
afacere, dar toate îi sunt împotrivă, oamenii, realitățile sociale, politice.
Pleacă din nou în Germania, unde îngrijește o bătrână. Deschisă la nou,
vizitează muzee și obiective turistice în aceste țări.
Un sentiment constant al celor plecați este, desigur, dorul,
de cele mai multe ori dezrădăcinarea având efecte dureroase. Departe de copii,
de cei dragi, la sfârșitul unei săptămâni de muncă adesea umilitoare, femeile
emigrante își găsesc refugiul în beție și depravare. Pe Ana o dezgustă
spectacolul obscen oferit de acestea, considerând că ”viața este un dar, merita
să te lupți pentru el, să prinzi ceea ce-i frumos în palme, să simți căldura
irepetabilă a unor vorbe, gesturi…” În paginile care îi sunt dedicate, îl
simțim ades pe poetul Stancu: ”După ce a stins lumina din garsonieră, pe
fereastră apăreau raze de lumină, era un joc. Ana a încercat să prindă sensul
jocului, era inutil. Londra avea secretele ei. I s-a părut că o pasăre s-a
izbit de ceva din balcon. A fost o iluzie, un semn”.
Îndrăgostită de Toma Bucur, Ana retrăiește parcă povestea
tragică a iubirii ei cu Ilie Talan, cel care s-a temut să-și unească destinul
cu al ei. Fără a deveni un ”migrant fără bagaje”, Toma a ales o altă cale de a evada
din calea realităților dure din Vadul Ars, scriind romane de aventuri. Traduse
în limbi străine, acestea se vând bine peste hotare, pentru moment câștigul
mulțumindu-l. O iubește pe Ana (”cea mai tare aventură pentru un om e
dragostea”, îi scrie, ca dedicație, pe o carte), se simt bine împreună, dar în
același timp îi este teamă de un angajament. Caută apropiere, apoi se îndepărtează
din nou, abia în final asumându-și iubirea, pregătit pentru întemeierea unei
familii.
Cu câteva excepții, personajele lui Constantin Stancu s-au
îndepărtat de propria lor identitate, esență, înstrăinați chiar și în propria
lor țară. Prinși în jocurile puterii, ale intereselor, unii vor realiza acest
lucru, însă prea târziu pentru a se mai putea salva. Nu întâmplător, naratorul
îi surprinde, adesea, privindu-se în
oglindă.
O excepție este, poate, cazul lui Ioan Jude care, deși are
un birou de consultanță (pentru că ”cele mai sigure afaceri sunt falimentele,
deșeurile, înmormânările, sănătatea, gunoiul…”), acceptă propunerea lui Bebe
Apostol din capitală, să ducă pașapoarte false în Ungaria, împreună cu Bil
Zugravu, fiul parlamentarului de profesie Gigi Zugravu. Jude trăiește sub
efectul unui drog modern: fuga după bani și putere. La un moment dat însă are și
mustări de conștință, un moment de luciditate, de cotitură: îl caută de Ioan
Hora de la centrul creștin, discută despre problemele orașului precum înmulțirea
divorțurilor, migrația adulților, numărul mare al copiilor abandonați. O
soluție ar fi întoarcerea la spiritualitate, una din concluziile romanului lui
Constantin Stancu fiind că starea noastră spirituală poate modifica echilibrul
din univers.
Într-o lume a puterii, a intereselor, agresivitatea își va
face loc din păcate tot mai insistent, aceasta manifestându-se de la penibile
altercații verbale sau fizice, în public (dintre fostul primar și un consilier
local, de pildă), până la crimă. Autoritățile nu par interesate în descoperirea
adevărului, cum s-a întâmplat de altfel și cu Ilie Talan. Istoria se repetă și
în cazul lui Radu Costin și al lui Alex Feraru, directorul casei de cultură, împușcați
cu o armă de vânătoare în situl arheologic unde se presupunea că ar fi existat
comori ascunse. Uciderea eruditului Radu Costin, scriitor pensionar, pasionat de
istorie, om de o bunătate și o eleganță comportamentală de excepție, e
revoltătoare, până la finalul romanului adevărul despre această tragedie
rămânând un mister.
Migranți fără
bagaje este un
roman al prezentului și al zilei de mâine, dar în același timp și al
trecutului. Desele referiri la istoria locului, la vestigiile din zonă,
monumente, castrul roman, din preocupările lui Radu Costin sau însemnările
rămase de la profesorul Mircea Neagu, sunt un argument în acest sens. Cei doi
sunt preocupați de două aspecte: dacă cei dinaintea romanilor și dinaintea
dacilor nu erau cumva canibali (s-au găsit cranii cu semne ciudate, dar nu și
morminte) și dacă în zonă erau semne vechi ale unei limbi scrise și vorbite. Concluzia
celor doi erudiți este că istoria se repetă: migrații ale oamenilor a avut loc
și în trecut, chiar și în antichitate, la fel se întâmplă și acum, poate chiar
mai dramatic. Când o societate nu poate garanta supraviețuirea membrilor săi,
aceștia se văd siliți să migreze.
Constantin Stancu e un scriitor matur, complex, complet.
Prozatorul e dublat de poet, de eseist și de un profund cunoscător al istoriei
și culturii locale. Migranți fără bagaje
conține numeroase secvențe eseistice, surprinzând aspectele alarmante ale
realității: plecarea în străinătate a tinerilor, sclavia modernă, prostituția, îndepărtarea
de credință, jocul intereselor politice, deseori meschine, afacerile cu
pașapoarte false, contrabanda în Ungaria, tăierea pădurilor etc. Până și căsătoria
este pusă sub semnul întrebării (Margareta, cea care dansa pe masa polițiștilor,
la un chef, când se căsătorește cu Bill Zugravu, muzicantul, poartă în pântece
copilul patronului său, Moise Buzatu, omul de afaceri). Nu este ocolită nici
viața artistică. Adesea cultura se transformă într-o afacere profitabilă,
precum muzica pentru Bill Zugravu, el fiind invitat la manifestările publice doar
datorită funcției tatălui său, parlamentar. În jocul intereselor, în goana după
bani și putere, oamenii își pierd ”strălucirea” interioară, devin goliți de
spiritualitate, se îndepărtează de Dumnezeu, de cultură. Preocupările lui Radu
Costin privind istoria locală atrag atenția autorităților doar când e nevoie de
câte o știre bombă în presa locală și centrală pentru a devia interesul
publicului de la câte un eveniment tragic care ar putea periclita stabilitatea
politică (precum moartea celor cinci bebeluși de la maternitate).
Stilul lui Constantin Stancu este obiectiv, lipsit de
artificii stilistice. Cu excepția prezentării locurilor, orașelor, obiectivelor
turistice, naratorul este centrat pe oameni. Astfel, debutul majorității capitolelor
numesc un personaj, urmând relatarea acțiunilor acestuia: ”Ana Nor privea pe
fereastra autobuzului care străbătea Londra” (cap. I), ”Ion Ardelean l-a sunat
pe Ioan Jude” (cap. VII), ”Ioan Jude primise un telefon de la Bebe Apostol”
(cap. VIII) etc. Alteori, notații succinte, pertinente ale autorului sunt suficiente
pentru un început sau final de capitol (”Glasul i s-a topit în pasta densă a
timpului”; ”Seara lucrurile devin casante”), uneori răzbătând poetul, ca în
această prezentare a râului din Vadul Ars: ”Un râu mirific, cu ape limpezi, de
piatră prețioasă, lichidă, un râu ca un semn pe fața cerului”.
Așteptând al treilea roman al trilogiei, apreciem măiestria
și perseverența lui Constantin Stancu pentru a ne oferi o radiografie realistă,
cu mijloacele specifice literaturii, a vremurilor în care trăim, noi, cei de
acasă, dar și conaționalii noștri, siliți de împrejurări să devină migranți fără bagaje.
