marți, 30 octombrie 2018
Dumitru Hurubă: A.E. Baconsky, panorama poeziei (Serial) „Prin urmare şi pentru clară ţinere de minte, Anatol E. Baconsky, după părerea mea, şi nu numai, a fost o personalitate în care şi-au unit forţele, în egală măsură, eseistul, poetul, prozatorul, publicistul, teoreticianul literar şi unul dintre cei mai importanţi traducători români de orientare modernistă, ordine de idei în care, am putea spune că el îşi domină contemporanii, proletcultişti sau nu”
DUMITRU HURUBĂ
Să ne mai
(re)amintim de…
A.E.BACONSKY
Moto:
„…Lăsaţi nebunii
să umble singuri căutând o lume
mai albă pentru moartea lor, lăsaţ-i
nepedepsiţi şi liberi: fiecare
cu masca lui întâmpinând la ţărmuri
Apusul Magic, fiecare-n iarnă
strigându-şi falsul nume
în timp ce rugineşte
pe vechi blazoane, cel adevărat.”
(În golul dintre făpturi, din vol. Fluxul
memoriei, 1987. pp. 1990-1991
(Continuare)
Şi, totuşi, lucrurile sunt
mai complicate, iar situaţia, în ansamblul ei, este cu mult mai complexă decât în
cazul multor alţi scriitori, tocmai pentru că Baconsky, doi ani mai târziu,
prin publicarea volumului de poezii Fluxul
memoriei (1957) a făcut o demonstraţie de forţă spre un modernism, drept că
încă în stare incipientă. Această schimbare, inteligent gândită, dar şi ca o
consecinţă a unui raţionament perfect mulat pe capacitatea sa de creator, a
dus, mai târziu, la o răsturnare a situaţiei, spre întristarea defăimătorilor…
Mai ales după ’89, încercările de distrugere a memoriei lui Baconsky, nu doar
că s-au accentuat, dar au luat şi amploare. Astfel, ziarul Cotidianul din 20 octombrie 2010 publică fragmente dintr-un
interviu realizat de Ion Vianu cu I.D.Sirbu, preluate din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, cu scuza-precizare: „Am
primit pe adresa redacţiei următorul text pe care îl publicăm ca o completare a
poeziilor lui A.E. Baconsky. Ce poamă a fost A.E. Baconsky? (evident, referirea se face la poeziile
proletcultiste, n.m. D.H.). Iar, ca să nu existe nici un dubiu, titlul din
ziarul Cotidianul sună astfel: „A.E. Baconsky: un pupincurist sovietic a
produs un ortodox filo-american. Şi, mai nou, creştin-democrat!”
N.B. Interviu apărut
în volumul „Jurnalul unui jurnalist fără
jurnal”, ediţia a doua, Editura „Scrisul
Românesc”, Craiova, 1996, sub
îngrijirea lui Toma Velici și a Elenei
Ungureanu.
Revenind la ale
noastre:
A.E.Baconsky, pentru
că la el mă refer în sensul celor afirmate mai înainte, dar şi în cele ce
urmează, a fost, fără îndoială, una dintre figurile, dacă nu importante, cel
puţin interesante, ale proletcultismului de la noi, care s-a manifestat mai
pregnant în prima parte a obsedantului
deceniu. Urmând această idee, părerile n-au fost, totuşi, în totalitate
nici pro nici contra până în anul de graţie 1989 când au luat fiinţă şi au
început să acţioneze, singuri sau în grup, detractorii… Aşadar, este cât se
poate de evident că, parcurgând măcar prima parte a creaţiei sale începând cu
volumul Poezii (1950), creaţia baconskyană, deseori puternic tributară
ideologiei comuniste şi chiar bolşevice, a fost cea care l-a proiectat pe autor
între „elitele” producătorilor de literatură de comandă social-politică. Aceasta,
dacă ţinem seama de afirmaţiile unor… părerologi
de profesie… Pe de-o parte. Pe de
altă parte, ar fi o greşeală impardonabilă ca el să fie fixat, prin reducere la
absurd, în aceeaşi perioadă istorico-literară ca… vecin şi coleg de generaţie
cu, de exemplu, A.Toma, Dan Deşliu, Eugen Frunză, Victor Tulbure, Maria Banuş
ş.a.,ş.a. Oricum personalitatea lui ar face faţă valului cu putere de adevărat tsunami care tăvăleşte prin noroiul
calomniei memorii ale literaturii naţionale… În acest sens, cazurile de
specialişti în defăimare literară nu
sunt rare nici puţine.
Şi, cu aceasta, am
intrat în subiectul acestui text, respectiv, o încercare, mai mult
sentimentală, de sinteză a vieţii şi activităţii lui A.E.Baconsky, pe scurt:
micro biobibliografia unuia dintre cei mai importanţi scriitori români de după
al doilea război mondial. Prin urmare şi pentru clară ţinere de minte, Anatol
E. Baconsky, după părerea mea, şi nu numai, a fost o personalitate în care
şi-au unit forţele, în egală măsură, eseistul, poetul, prozatorul, publicistul,
teoreticianul literar şi unul dintre cei mai importanţi traducători români de
orientare modernistă, ordine de idei în care, am putea spune că el îşi domină
contemporanii, proletcultişti sau nu. Ca amănunt, poate nu lipsit de
importanţă, cu unele mici excepţii, el a publicat semnând doar cu numele A. E.
Baconsky, fapt care demonstrează o dată în plus responsabilitatea faţă de actul
creaţiei – dacă mai era nevoie….
…Născut la 16
iunie 1925, în satul reşedinţă de comună
Cofa (Corovca,
Korovka), raionul Chelmenți, Judeţul Hotin, A.E.Baconsky a decedat
la cutremurul din 4 marie 1977, la Bucureşti. A fost fiul mai mare al lui
Eftimie Baconsky, preot ortodox bucovinean,
şi al Liubei fostă Marian. Inițiala E.
din numele său provine de la prenumele tatălui, Eftimie, după obicei rusesc.
A.E.B. A fost fratele criticului și
istoricului literar Leon Baconsky,
cadru didactic la Universitatea din Cluj şi, respectiv, tatăl diplomatului, scriitorului
şi politicianului Teodor Baconschi. Copilăria şi-o
petrece în satul natal, precum şi în localitatea Dreptcăuţi, pe malul râului
Prut, aproape de Miorcanii lui Ion Pilat, unde şi urmează cursurile şcolii
primare, după care îşi continuă studiile gimnaziale (de 7 clase) la Liceul
„Alecu Russo” din Chişinău. De reţinut că, încă elev fiind, în clasa a şasea,
în luna septembrie 1942, Baconsky
„debutează” cu poezii în revista Liceului Mugurel
(1942). Doi ani mai târziu, în luna mai 1944, familia scriitorului,
refugiindu-se în România, se stabileşte în satul Feleştii de Jos, comuna Tomşani,
viitorul județ Vâlcea, iar Anatol este înscris la Liceul
„Al. Lahovary” din Râmnicu Vâlcea unde, în septembrie 1944, îl aflăm ca elev în
clasa a VIII-a. În timpul studiilor este remarcat ca având aptitudini la desen
şi, mai ales, la limbi străine (prioritar franceză şi italiană), fapt dovedit
cu prisosinţă mai târziu prin traducerile masive din lirica universală, texte
care vor intra în alcătuirea volumului-unicat în literatura română, chiar şi ca
număr de pagini – aproape o mie: Panorama
poeziei universale contemporane, Editura: Albatros,
1972, având, deci, nu mai puţin de 912 pagini… Absolvind studiile
liceale, în anul 1945, îşi susţine examenul de bacalaureat în luna iulie, iar
în luna octombrie se înscrie şi devine student la Facultatea de Drept din Cluj,
o lună mai târziu, în publicaţia „Tribuna nouă” nr. 18, îi apare eseul intitulat, semnificativ, aş
zice pentru omul de cultură de mai târziu, Socialul
şi geneza artei. Însă, preocuparea să zicem predilectă a lui Baconsky încă
din acea perioadă (ne aflăm încă în anul 1945) era aceea de traducător, numai
aşa putându-se explica, logic, tălmăciri din autori precum José Maria de
Heredia, Alexandr Sergheevici Puskin, Mihail Lermontov ş.a., apărute în ziarul
„Democratul” din Carei, unde Baconsky
se numără şi printre autorii cuprinşi în „Antologia primăverii”, editată în
respectivul oraş în luna martie, 1947. De notat că poeziile sale din „Antologie…”
– „Necunoscutul câine Pierrot“ şi „Poem pentru o cameră“ – considerate de
sorginte suprarealistă, s-au „bucurat” apoi de critica ironico-acidă a Ninei
Cassian în „Revista literară” nr. 13 din mai 1947, săptămânal de poezie,
proză şi critică avându-l redactor-şef pe M.R.Paraschivescu… „Numai în cinci strofe dă preţioase
informaţii despre necunoscutul lui câine Pierrot“, clarifică lucrurile
poeta. De asemenea, Baconsky se numără printre colaboratorii revistei Provincia,
editată la Turnu Severin (25 decembrie 1944 – mai 1947), împreună cu Ion
Potopin, Ion Apostol Popescu, Victor Papillian, Emil Manu, V. Voiculescu, Al. Dima
ş.a.
Cu toate-acestea,
tânărul poet nu pare complexat şi continuă să scrie şi să publice poezii, de
exemplu în nr.2 din 1947, al revistei „Prietenii artei“ (din acelaşi oraş Carei),
păstrând aceeaşi notă discordantă de modernism în totală contradicţie cu
„normele” realismului socialist şi ale proletcultismului incipient. Normal şi
evident, poemele sale fac, imediat, obiectul atacurilor lui M. R. Paraschivescu
şi Ov. S. Crohmălniceanu în „Revista literară” editată la
Bucureşti, creaţii considerate, nici mai mult nici mai puţin decât un fel de
mofturi literare care nu aveau nimic de-a face cu valoarea literară a vremii. De
notat şi că, în noiembrie 1947, Baconsky începe colaborarea la ziarul „Lupta
Ardealului“ în al cărui nr. 372 îi apare articolul intitulat „Omul in literatura sovietică“, iar trei
luni mai târziu, în nr. 7 din februarie 1948, publică un material-eseu despre
poeţii ruşi Puşkin şi Maiakovski cu semnătură proprie. Dacă mai era nevoie de
manifestările sale… stângiste!
Înainte de a traversa aceste luări de poziţie
impregnate consistent cu ideatică proletcultistă, însă considerate de exegeţi
corecţi în a evidenţia ca fiind drept „analize la comandă politică”, este util,
cred, să mai reamintim de 1957 ca fiind anul de cotitură în creaţia lirică
baconskyană. Pentru susţinerea afirmaţiei, voi aminti aici volumele de versuri Fluxul
memoriei şi Dincolo de iarnă (ambele
cu apariţii în 1957), amândouă înscriindu-se în circuitul modernist, încă în
stadiu de incipienţă la noi. În acest moment, să nu exclami: cum-cum, vorbim
despre proletcultistul Baconsky, etichetă pe care i-o aplică denigratorii cu o
consecvenţă demnă de cauze mai bune? În paranteză fie spus şi obiectiv vorbind,
perioada de creaţie 1950 – 1956, este una marcată de tarele ideologiei
marxist-leniniste şi materialist-dialectice, însă nu într-atât încât să
predomine, cel puţin în cazul despre care e discuţia. Nici pomeneală, fiindcă
ar însemna să acceptăm o trecere brutală la un proletcultism acut şi la modă,
este adevărat, din volumele: Poezii, 1950; Copiii
din Valea Arieșului, 1951;
Cântece de zi și noapte, 1954
(Premiul de Stat clasa a III-a (poezie), „impresii
lirice de călătorie din ţară şi străinătate (îndeosebi în ciclurile Poeme
şi Ciclu
bulgar). Un loc aparte în structura vol. îl deţine ciclul Copiii
din Valea Arieşului (partea I –
II”; Două poeme, 1956; Dincolo de iarnă, 1957, ultimul „din serie”
cu reminiscenţe limpezi de stirpe proletcultistă… În consecinţă şi explicabil,
reconsideratorii şi detractorii lui Baconsky au la îndemână suficientă materie
primă pentru aprovizionarea „cruciadelor” antibaconskyene…
Dumitru Hurubă
(va continua)
Memoria: Ionel Amăriuței și poezia stărilor - „trăieşte această dimineaţă cu toată bucuria şi cu toată deznădejdea, ca şi cum ar fi ultima”…
ALB PE ALB
Ionel Amăriuţei îşi lasă mărturia literară şi nu numai
atât, prin volumul SILABE promovat cu
generozitate de Editura Călăuza v.b. – Deva, 2005. Poetul, poate unul însemnat,
dar discret, scăpat de sub lupa vremii, dar nu şi de sub Mâna Bună a lui
Dumnezeu, şi-a adunat poemele scrise peste timpuri într-un buchet pe care îl
vrea veşnic. Credem că a reuşit pentru că Ionel Amăriuţei şi-a trăit poezia, cu
modestie, cu demnitate, cu multă speranţă. Pentru autor poezia a însemnat un
loc al purităţii, un loc unde s-a regăsit indiferent de vremuri, de oameni, de
iubite, de eşecuri, de morţile necesare de peste căderi.
Multe din poeme au fost scrise în
perioadele de tristeţe ale poetului, dar ele rămân pentru că au ceva inefabil,
au curajul de rezista.
Mărturia de la începutul
volumului este una de suflet, este sinceră, un poem de peste poem, o spovedanie
în public, fără regrete, poezia va dăinui, o smerenie curată…
Poetul a trăit multă vreme în
judeţul Hunedoara, la Călan, la Haţeg, la Deva deşi are ca loc de naştere
Panciu, la celălalt capăt de ţară şi de imn, s-a înconjurat de poezie, de
tablouri, de obiecte vechi purtând în ele sângele vremurilor şi praful
păcatului uman, a strâns cuvinte, culori, sunete, idei, lacrimi pe care crede
că le va vinde la judecata de apoi. Puritatea i-a fost arma sa de apărare, s-a
îmbrăcat cu voinţă peste trupul muritor cu zale de rouă, sperând să reziste, a
fost un cavaler rătăcitor prin vremuri deşi avea zile, ani, clipe de reverie în garsoniera sa, retras din valuri, pentru a
putea merge pe ele, invizibil, visător, purtând în inimă dragostea celui care
speră. A fost înţeles superficial de unii, iar alţii i-au reţinut versurile sau
cântecele sale, nu le-au uitat…
Deşi pare rătăcit din alte
vremuri, deşi spera să fi trăit într-un castel, înconjurat de prieteni şi femei
care să-l iubească a trăit în castelul poemului, înconjurat de cuvinte. A
rezistat şi asta dă valoare poeziei sale. El strigă peste veac, gasul său este
unul al poetului care ar vrea să plângă dar nu poate, se vrea evadat din
limitarea timpului propriu biologic şi ideatic, dar ţipătul său este al păsării
care îşi cheamă umbra:
„Hai să fugim din veacul acesta barbar, să plecăm într-o altă lume mai
bună, mai dreaptă, undeva într-o utopie să cerem azil…”.
Poetul se vede o umbră în acest
timp, lumina este tot mai palidă în castelul său de cuvinte, caleaşca aşteaptă
mirele, câmpia aleargă. Lumea poetului deşi aparent statică, se mişcă între
inimi, între idei cu putere, are viaţa secretă a cavalerului îmbrăcat în cămaşa
de brume…
Simbolul rezistenţei sale este o
sabie de Toledo, mărturia unor bătălii pierdute în urma cărora poetul trăia,
îşi trăia tristeţile, vede istoria risipită pe masa din garsoniera sa printre
întrebări rămase fără răspuns, o imagine a omului pierdut în propria viaţă, cu
atlasul pe genunchi, căutând ieşirea, iar ieşirea era prin poezie …
Poezia era însă lucrul cel mai
efemer, precum rarele clipe de dragoste din care facem semne de hotar, poemul
este lichid, curge printre degetele poetului, este un animal mineral care nu-şi găseşte locul...
Deşi în căutarea frumosului,
cântând frumosul, deşi poet, Ionel Amăriuţei a lucrat în iad, într-o cetate în
care se producea cocsul, cu pielea murdară de fumul istoriei şi inima curată a
trecut prin poem pe jos, cu simplitate şi bucurie.
Într-un efort liric şi pur, el
aduce un elogiu limbii române în care s-a născut şi în care a trăit.
Istoria stă, poemul se mişcă …
„Doamne, cât de măreţ te arăţi printre mestecenii ninşi… Chipul tău
nu-i cel ştiut de învinşi. Eşti unul din fulgii de nea ce pluteşte sfios prin
imperiul tău îngheţat învăţându-i pe ceilalţi cum să cadă frumos”.
Poemul acesta defineşte starea
poetului, a revelaţiei care curge sfios prin inima sa. Numai cineva care a
trăit in iad putea să picteze în cuvinte un tablou alb pe alb: o ninsoare printre mesteceni, în
aşteptarea lui Dumnezeu...
Dincolo de cuvinte este o
estetică a morţii:
„trăieşte această dimineaţă cu toată bucuria şi cu toată deznădejdea,
ca şi cum ar fi ultima”…
Am fost trezit de ninsorile
veacului şi scriu aceste puţine cuvinte pentru poezie şi pentru cei care o
iubesc într-o dimineaţă şi mă întreb dacă este prima sau ultima…
Poezia lui Ionel Amăriuţei este
una inundată de o muzică secretă, un sunet discret străbate poemele, este
glasul care face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Homer aşteaptă mereu ca
Troia să renască din ochii săi albaştri… Este imaginea poetului orb care lasă
semne în istorie şi care pune o mască de aur din alt veac pe chipul acestui
secol în care cad imperii…
Deşi tonul întregii opere a lui
I. AMAR, cum îi place să semneze fiecare poem, cu un fel de sigiliu pe care
numai cavalerii îl mai folosesc, este unul melancolic şi retras, poate trist,
elementele scrierilor sale sunt foarte optimiste: dragostea, o dimineaţă în
care se naşte poemul, o floare, ornicul bătrân, care ţine pasul cu lumea,
toamna la Panciu, mesteacănul, ziua obişnuită a omului copleşit de lumină,
hărţile unui ţinut care vine prin anotimp, marea în septembrie, istorii secrete
pline de romantism… Dincolo de acestea la capătul cuvântului revelaţia
supremă: Dumnezeu este chiar în fulgul de nea… Dar, ca un fel de deviere în
univers, poetul este atent la fundalul gri al tabloului, poate tot mai închis
la culoare, îi scapă tema uneori, pentru că
fundalul sunt relaţiile umane, tot mai metalice, mai reci, mai risipite
peste umerii oamenilor…
O ultimă poveste de iubire:
„strigătul meu te caută cu cele
o mie de simţuri ale sale, aidoma orbului, scormonind contorsiunile memoriei,
ştiind dinainte că nu te va găsi, pentru că nu exişti decât în închipuirea
celui ce ştie pe de rost durerile ce vin”.
Constantin Stancu
sâmbătă, 27 octombrie 2018
Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 28 octombrie 2018, de la ora 19.00, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Mugur Grosu, Grigore Șoitu și Yigru Zeltil
Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 28 octombrie 2018, de la ora 19.00, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada
Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Mugur
Grosu, Grigore Șoitu și Yigru Zeltil. În cadrul întâlnirii va fi
prezentat volumul „După-amiaza unui câine” (Editura Paralela 45, 2018)
de Grigore Șoitu.
Mugur Grosu (n. 1973, Constanța) a fost membru fondator al Cenaclului de Marți condus de Marin Mincu și al Asociației ASALT. Poet, publicist, grafician și activist, fost redactor al revistei „Tomis”, Grosu a debutat cu volumul de poezie „Haltera cu zurgălăi” (2001), urmat de un volum de publicistică, „Măcelărie” (2006), trei volume-experiment: „sms / ei respiră și fac dragoste ca și fluturii” (2006), „press / troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot” (2007), „Status” (2013) și volumul recapitulativ „Grossomodo” (2011). Prezent în douăzeci de volume colective și antologii.
Grigore Șoitu (n. 1972, Constanța) a fost membru fondator al Cenaclului de Marți condus de Marin Mincu și al Asociației ASALT. Debutează cu volumul de poezie „Anticulinare” (1996), urmat de „Addenda” (2002), „Spam” (2007), „Poeme de stânga” (2011) și „După-amiaza unui câine” (2018). A mai publicat o carte pentru copii, „Melcoveste, o poveste și nu prea” (2015) și a editat antologia de poezie a grupului de la Constanța, „Poemarți” (2014).
Yigru Zeltil (n. 1992, Constanța) a publicat, după câteva cărți în regie proprie sau apărute online între 2008 și 2012, volumele de poezie „Cacao” (2012) și „ulei de palmier” (2017).
Moderator: Claudiu Komartin
Mugur Grosu (n. 1973, Constanța) a fost membru fondator al Cenaclului de Marți condus de Marin Mincu și al Asociației ASALT. Poet, publicist, grafician și activist, fost redactor al revistei „Tomis”, Grosu a debutat cu volumul de poezie „Haltera cu zurgălăi” (2001), urmat de un volum de publicistică, „Măcelărie” (2006), trei volume-experiment: „sms / ei respiră și fac dragoste ca și fluturii” (2006), „press / troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot” (2007), „Status” (2013) și volumul recapitulativ „Grossomodo” (2011). Prezent în douăzeci de volume colective și antologii.
Grigore Șoitu (n. 1972, Constanța) a fost membru fondator al Cenaclului de Marți condus de Marin Mincu și al Asociației ASALT. Debutează cu volumul de poezie „Anticulinare” (1996), urmat de „Addenda” (2002), „Spam” (2007), „Poeme de stânga” (2011) și „După-amiaza unui câine” (2018). A mai publicat o carte pentru copii, „Melcoveste, o poveste și nu prea” (2015) și a editat antologia de poezie a grupului de la Constanța, „Poemarți” (2014).
Yigru Zeltil (n. 1992, Constanța) a publicat, după câteva cărți în regie proprie sau apărute online între 2008 și 2012, volumele de poezie „Cacao” (2012) și „ulei de palmier” (2017).
Moderator: Claudiu Komartin
vineri, 26 octombrie 2018
Ioan Evu: În turla cerului... Poezia și cântecul sub ninsori
Ninsori la Clopotiva
Dar
astea nu‐s ninsori iubito
sunt
lacrimi plânse de poet
bat
clopote la Clopotiva
în
turla cerului încet.
Ding‐dong
auzi‐le cum sună
prin
noaptea veacului de fier
m‐aş
cățăra până la ele
pe
dalbe funii de eter.
M‐aş
tot sui şi m‐aş tot duce
au
lume scoasă la mezat
mi‐aş
da cămaşa pe tarabă
pentru
un fulg imaculat.
M‐aş
tot sui şi m‐aş tot pierde
lume
fardată cu monezi
pe‐un
fulg m‐aş vinde într‐o piață
Dar
astea nu‐s ninsori iubito
sunt
lebede murind încet
bat
clopote la Clopotiva
trase
în taină de‐un poet.
Ioan Evu
PREMIUL OPERA OMNIA LUI IOAN EVU
24 OCTOMBRIE 2018
PREMIUL OPERA OMNIA LUI IOAN EVU
24 OCTOMBRIE 2018
Abonați-vă la:
Postări (Atom)