Un glonț pentru poet
Retras în patria poemului, la Brotuna, poetul Nicolae Crepcia își ticluiește
cărțile cu o pasiune sinceră, dedicat literaturii. Poezia a devenit loc de
refugiu, versurile fac parte dintr-un ritual aparte, pe care el îl trăiește
acut. Cu volumul de versuri Suflet pictat
pe lacrimă*, apărut la Editura Ecreator din Baia Mare în anul 2021, opera
sa devine mai rotundă, mai intensă.
Tema este suferința omului în fața timpurilor năvalnice, suferința
profundă, existența cauzată de curgerea anotimpurilor prin oasele celui care
vede peste orizonturi. Poezia este o modalitate de cunoaștere specifică celui
care trăiește exhaustiv existența, în mod simplu, departe de artificiala lume a
oamenilor pierduți în labirintul istoriei.
Poetul ia în serios menirea sa, absoarbe din abis tainele care ne cuprind,
le pune în versuri și transmite un adevăr subtil, abrupt, original. Ruperea de
lumea bună a societății nebune, grăbite mereu, îi dă posibilitatea de trăi
intens fiecare clipă.
Natura, anotimpurile, lecturile din cărțile eveniment, iubirea, fericirea,
frumusețea, credința, poezia în sine, toate țin în echilibrul lumile în care
călătorește Nicolae Crepcia. Volumul este și un jurnal liric, evenimentele se
desfășoară în ritmuri proprii, curate. Sunt surprinse acele momente unice,
universul se deschide brusc și-i oferă poetului argumentele pentru a fermeca
eternitatea într-o lacrimă. Sinceritatea, puritatea, credința îl îndeamnă pe
poet să spună în versuri puține esența. Rareori poemele se întind pe mai multe
versete, mesajul este decantat până la ultimul semn, până la picătura de
existență. El mărturisește: „Singur în noapte/ poemul mi-l dictează tăcerea
pietrei” (p.13).
Lumea și-a pierdut puritatea primară, până și credințele au ritualuri care
ne îndepărtează de limpezimea din „mintea universului”, gesturile noastre devin
abrupte: „pentru miei/ nimeni nu organizează/ mitinguri de protecție/ în
piețele publice/ nimeni nu-i plânge//cu lăcomia fiarei/ înfigem dinții/ în
neprihănirea lor/ și ne credem purificați” (p.12). Această sinceritate maximă
are ceva din drama lui Crist, cel care a spart monopolul religiei instituție,
în ce privește purificarea omului.
Natura este abandonată, satul, ținutul unde mai locuia eternitatea, devine
pustiu, sensurile în existență sunt abandonate, o nouă realitate ne izbește:
„un sat părăsit/ oamenii au plecat/ și l-au lăsat pe Dumnezeu/ singur” (p.15).
Iată depărtarea de divinitate, de creația din care am ieșit cu optimism… Răsturnarea planurilor: singurătatea omului/
singurătatea lui Dumnezeu, ne face să vedem perspectiva înserării…
În toate există șansa iubirii, luminoasă, înaltă, liberatorie: „iubirea nu
doar poate să fie/ ci este raza de soare/ pe care ne cățărăm/ spre-a ajunge la
noi/ cei mai de sus” (p. 17).
Sunt idei, teme diverse, poetul nu le alege, se lasă ales și prinde
esențele. Existența își arată valorile, pragurile de sus. Ființa omului este
unică, absolută, purtăm în noi absolutul cu eleganță și nu înțelegem: „pe
nemernici îi sperie/ nu ideea/ ci faptul că Ești un adevăr/ care nu trebuie
demonstrat” (p. 20).
Sunt poemele existențiale. Versurile puține, șlefuite până la sâmbure,
devoalează tainele, misterele, istoriile de fiecare zi. Oricine este o valoare.
Crepcia nu se vrea un filozof, un teolog, un sociolog, un istoric al epocilor,
el acceptă condiția de poet care spune, scrie, zice. Marile doctrine par a se
fi topit, rămâne psalmul, haiku, zicerea, ideea cu oasele ei de adevăr. Sunt
ziceri ultime, definitive, conform viziunii sale. El are curajul să meargă până
la ultimele consecințe, nu-i pasă de curentele literare, de stil, de regulile
impuse. Are regulile lui: suferința convertită-n poem.
Cu o inocență și curaj, poetul definește ființa omului, cuvintele sunt
împrumutate din textele sacre, au ceva inedit prin actualitatea lor
dintotdeauna: „nu sunt/ceea ce par/ nu sunt/ ceea ce vreți/ sunt/ ceea ce sunt”
(p. 42).
Întâlnirea cu Dumnezeul din cuvintele omului este tranșantă, chiar unică:
„unde se află poezie și Dumnezeu/ totul este frumos/ chiar și atunci când nu
pare” (p.69). Autorul lasă impresia că se joacă, dar nu-i așa, el trăiește acut
fiecare clipă, cu o sinceritate dusă la maxim. Ideea se reia și-n altă parte,
pe alt plan, al purității: „cum o ninsoare/ se așterne peste lume poezia/ ce-i
urât nu se mai vede/ ce-i frumos/ devine și mai frumos” (p.75).
Citatele pot continua, versurile se hrănesc din poezia dinamică, în mișcare
de la ființă la timp, de la ființă la tăcere. Tăcerea este silită să devină
poem. Poate acesta este definiția poeziei pentru Nicolae Crepcia, forțarea
limitelor spirituale proprii, ieșirea din pielea existenței zilnice. Există și
un pericol nevăzut, el planează peste destinul poetului, pune presiune peste
cele scrise, visate, trăite: „democrația aplaudă/ cu foarte multe lacrimi/ un
glonț tras cu mult înainte/ ca eu să ajung acolo/ mi-a nimerit inima/ din poem a început să
curgă/ tot sângele lumii” (p. 92-93). Cum am zice: nu trageți în poet! Glonțul
este pregătit, fierbinte…
Am putea reține versurile lui Nicolae Crepcia, ideile curg de la un poem la
altul cu generozitate. Atent la fenomenul literar, el prinde în stil propriu,
esența din curentele literare care au făcut istoria în domeniu: clasicism prin
seriozitate și rigoare spirituală, modern prin libertatea de a se exprima,
postmodern prin curajul de a scrie direct (online cu inspirația), romantic prin
suferință; existențialist prin întreg.
Uneori, poetul nu lansează construcții structurale ample, se limitează la
poezia minimă, dar o face atent, cu sfințenie, am zice, se lasă dus de curent
până la mal…
Grafia este liberă, versurile nu sunt încorsetate de regulile gramaticale,
curg cu literă mică, o poezie la zi, am zice. Trăirile vin dintr-o religie
veche, aceea a poetului care se lasă legănat de cuvinte.
Volumul ne prezintă, în câteva vorbe, poetul. Editura, atentă și ea, oferă
cititorului mai multe note literare semnate de oameni cunoscători ai
fenomenului (Prof. Petronela Apopei; Nicolae Dina; Gelu Dragoș; Daniel Marian;
Prof. Olimpia Mureșan; Ică Sălișteanu, Ioan Romeo Roșianu). Prefața este scrisă
de Zorin Diaconescu. În esență, aflăm că poetul poate fi mâna dreaptă a
luminii, pendulează între haiku și micropoem, pune accentul pe sensul ființei,
imaginile sunt intuitive, chiar sufletul său este pictat. Și totul se adună la
vernisajul acestor tablouri lirice...
Ion Romeo Roșianu reține: „Nicolae Crepcia aduce-n poezia românească o
anumită iconoclastie în formula de creație artistică, încifrarea și enigma amprentând
fericit versuri cât o fulgurație de gând, lumini de emoții și simțiri ușor
înnoite estetic prin respingerea clasicismului, printr-un nonconformism ce
traversează vremuri marcate de dependențe străine hârtiei și actului artistic
în sine…” (Ultima copertă).
Scriind poezia sincer, năvălind peste trupul căzut al poemului, omul de la
Brotuna a avut puterea să-și definească iubirile dintr-un extaz al momentului
unic, când vine inspirația în vârful picioarelor, cu sabia ascuțită: „cuvintele
sunt/ (când și când)/ flăcări care provoacă/ devastatoare incendii” (p. 59).
Să nu ne lăsăm înșelați de micropoem, există ceva mult mai adânc în apele
lui, mult mai periculos… cu toate slăbiciunile și manierismul prezent în unele
locuri, sau evadările în cuvinte obișnuite, în evenimente mundane, durute
totuși… Ele fac parte din acest jurnal liric, în care găsim sufletul pictat pe
sticla unei lacrimi…
Constantin Stancu
*Nicolae Crepcia, Suflet pictat pe
lacrimă, poeme, 158 pagini, Baia Mare: Editura Ecreator, 2021. Ilustrații:
Carmen Mihaela Coca; Coperta: Florin Dochia.
Text publicat în Rev. Portal Măiastra, nr. 1/2022
.jpg)
