luni, 30 noiembrie 2020

Revista „Vatra veche”, nr. 11/2020. Sumar, semnal, scriitori și texte, literatura ca stare. Dialoguri, raftul cărților, poeme, proza, istoria literară sub lupă



 

Revista VATRA VECHE 11/2020

În sumar:

Ultima amintire, de Ileana Mălăncioiu/1

Asterisc. Dacă tăceai, poet rămâneai, de Nicolae Băciuț/3

Ileana Mălăncioiu, de Valeriu Stancu/3

Poeme de Ileana Mălăncioiu/3

Vatra veche dialog cu Aura Christi, de Liliana Popa/4

Les Amourex du Levant, poem de Cora Botez/10

Mai altfel, despre Veronica Micle, de Dumitru Hurubă/11

Se ne (re)amintim de Liviu Rebreanu, de Dumitru Hurubă/12

In Memoriam. Scepticul nemântuit (Emil Cioran), de Ghiță Nazare/14

Voluptatea morții neîndurătoare (Ileana Mălăncioiu, Marta Petreu), de Teodora Roșca/15

Corespondenţa lui Dimitrie Stelaru, de Gheorghe Sarău/17

Ochean întors. Iubirile lui Nichita Stănescu. de Emilia Luchian/19

George Enescu, mai aproape de bulgari, de Ognean Stamboliev/20

Asterisc. Memorialistică. Marian Nazat, de Dorin Nădrău/21

Poeme de Darie Ducan/22

Poeme de Melania Cuc/23

Raftul din față. O panoramă a literaturii române din Voievodina (Virgina Popovici, Florian Copcea), de Zenovie Cârlugea/24

Vitrina. Singurătatea lui Adam (Eugen Dorcescu), de Mircea Lăzărescu/27

Între tragism și profetism (Nicolae Grigore Mărășanu), de A.G. Secară/29

Rostirile ființei (Ionuț Caragea), de A.I. Brumaru/31

Cronica literară. O poveste între realitate și artă (Răzvan Ducan), de Liliana Toma/34

Diminețile sfinților (Maria Ieva), de Traian Vasilcău/35

Setea învingătorilor (Any Drăgoianu), de Daniel Marian/ 36

Vocație și destin (Iuliu Ionaș), de Nicolae Băciuț/36

Calea lui Nastratin (Iulian Dămăcuș), de Güner Akmolla/38

De ce nu dispare teatrul ? (Eugen Păsăreanu), de Cristina Sava/39

Măști, poem de Emilia Amariei/40

O carte despre părintele Constantin Necula, de Florin Bengean/41

Poeme de Cătălin Varga/41

Poeme de Constantin Stancu, Bianca Marcovici/42

Documentele continuităţii. Transilvania, starea noastră de veghe, de Ioan-Aurel Pop/43

Pagini de istorie literară a Brașovului. I. Moștenirea lui Bănuț, de Adrian Lesenciuc/44

Poeme de Adrian Munteanu/45

Convorbiri duhovniceşti cu Î.P. S. Ioan, de Luminiţa Cornea/46

Amvon. Bogatul nemilostiv …, de Gheorghe Nicolae Șincan/46

Eu vin de la Desești, poem de Ileana Lucia Pop/47

Muntele Athos din Muntele Athos, de Nicolae Băciuț/49

„Îngerul cu o creangă de rouă pe aripă” (Nicolae Stanciu), de Traian D. Lazăr/51

Asterisc. O poveste multiculturală, de Veronica Pavel Lerner/52

Asterisc. Se descurcă fiecare cum poate, de Silvia Urdea/53

Toamnă fără cocori, poem de George Filip/54

Starea prozei. Mesajul ajuns în spam, de Nicolae Suciu/55

Poeme de Tania Nicolescu, Liliana Spătaru/56

Ochean întors. Trecerea implacabilă a timpului, de Angela Burtea/57

Trebuia odată și odată, poem de Răzvan Ducan/57

Poeme de Iuliu Ionaș/58

Poeme de Liliana Popa/59

Biblioteca Babel. Claudio Pozzani. În românește de Valeriu Stancu/60

Biblioteca Babel. Serghei Esenin, de Dumitru Hurubă/62

Blocnotes. O dimensiune a alegerilor, de Silvia Urdea/64

O româncă în Japonia: Otilia de Cozmuță, de Radu Șerban/66

Starea prozei. În vamă, de Dorina Vladi/69

Anodina, de Gheorghe Neagu/70

Poeme de Florentin Smarandache/72

Șarpele Lucifer, de Eugen Mera/73

Teatru. Bolyai, de Valeriu Butulescu/74

Anchetă „Vatra veche”. Muzeul Memorial „Al. Vlahuță”, de Elena Trifan/77

Literatură și film. Închisori benefice, de Alexandru Jurcan/80

Pentru încă un poet s-a făcut prea devreme seară: Stere Bucovală/80

Zilele babelor, de Horea Porumb/81

Epigrame, de Nicolae Matcaş/82

Lumea lui Larco, de Vasile Larco/83

De la un clasic citire. Virgil Slăvescu/83

Curier/84

Panoramic cultural 2020/87

Număr ilustrat cu lucrări de Vasile Mic.

 

Ionuț Caragea, Cod roșu de furtună în suflet... Poeme de suflet


 

"Acum prefaţez Cod roşu de furtună în suflet, op datorat unuia dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii, Ionuţ Caragea, autor al unei opere de o izbitoare diversitate, care numără peste cincizeci de volume, apărute în ţară şi în străinătate… Lucid şi matur artistic, Ionuţ Caragea nu face eroarea de a scrie o poezie ocazională, ci conjunctura istorică îi prilejuieşte redimensionarea fiinţială şi artistică din cărţile anterioare, încât noul cod roşu devine o metaforă-simbol penetrantă, echivalent augmentativ la ceea ce numise, într-o carte anterioară, Eu la pătrat, adunând în sine o veritabilă furtună existenţială de poet veritabil… Ceea ce mi se pare remarcabil în noul volum al lui Ionuţ Caragea este reabilitarea retoricii, una atent supravegheată, fără a-i ştirbi eficienţa, metafora intrând în plasma figurilor sintactice, în care primează, acum, anafora. Amplul poem care dă titlul volumului este axa întregii cărţi. Forţa repetitivă a anaforei se sprijină pe o înlănţuire de interogaţii retorice.… Părintele Dumitru Stăniloae a argumentat, teologic, că lumea nu are consistenţă ontologică, ci numai dialogică. Anafora interogativă, modulară (poate chiar în sens brâncuşian), a lui Ionuţ Caragea este, prin excelenţă, una dialogică. Cred că autorul nostru a devenit, acum, cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi. Cititorul va constata că figura este prezentă în cele mai multe dintre piesele volumului. Şi în acest mod, Ionuţ Caragea confirmă aprecierea lui Daniel Corbu că ne aflăm în faţa unui lider de generaţie." (Theodor CODREANU)

miercuri, 25 noiembrie 2020

Sunt o copie destul de reușită... Și este la promoție!

 

Poveste neterminată

 

 

Seamăn cu celălalt tot mai mult, îmbătrânesc și

port chipul său și pantofii săi!


 

 

Sunt o copie destul de reușită atât timp cât

pot sta sub soarele acesta ca o umbrelă.

 

 

Am depus efortul de a fi omul care s-a rupt

din trupul femeii anonime, acum sunt învins,

seamăn tot mai mult cu el: 

folosesc aceleași cuvinte, recunosc,

m-am îndrăgostit de aceeași femeie frumoasă, recunosc și asta, iar lucrurile flămânde s-au deprins cu numele meu.

 

Nu am unde să mă scund, poate în narațiunile mele,

dar și acestea au fost spuse, pentru unele dintre ele

au murit cei mai buni poeți, cei mai buni soldați,

cei mai buni profeți, cei mai frumoși absenți…

 

 

C Stancu

 

 

Amintiri din viitor despre alegeri libere

 

LIBERTATEA …  

 

Vot pentru alegerea deputaților, a senatorilor, a primarului și preşedintelui ţării, dintre doi candidaţi sau mai mulți. A fost o hărmălaie generalizată, atacuri la persoană, alte asemenea, în perioada de campanie.

Mi s-a întâmplat un episod incredibil.

Lucrez într-un colectiv obișnuit, unii creştini, majoritatea dintre ei. Şeful firmei are opţiunile  sale, angajaţii pentru a-i fi pe plac, aproape toţi afirmă că vor vota cu o persoană, nici nu are importanţă dorinţa lor, e libertate.

În privinţa libertăţii, eu aveam  o altă opţiune, am considerat că fiind sincer şi deschis, cu argumente, cu idei puteam să o discut. Am fost taxat imediat, conform inchiziţiei medievale, cum îndrăznesc să gândesc aşa, nu am coloană vertebrală, nu sunt înţelept, nu am caracter etc.

Am crezut că sunt într-o ţară liberă, dar m-am înşelat, feudalismul era la el acasă, nimic despre argumente, nimic despre idei, doar sentimente brute, ură, linguşeala şefului, laudă lui, etc. 

Mărturisesc că am fost marcat pentru că România este o ţară liberă, democratică, garanţia libertăţii de gândire e clar stipulată în legi, în norme, etc. Era să scriu - în bunul simţ, era un slogan de campanie, acum depăşit ca timp de propagandă, dar actual ca trăire …


 

Şeful s-a scuzat până la urmă, dar restul colegilor a rămas cu ideea că au dreptate să emită norme de valoare despre un om, să-l afecteze, cu toate că erau creştini şi aveau toate la îndemână pentru a cunoaşte.

Am fost afectat pentru că cel ce judecă în adevăr omul este Dumnezeu, nu alt om. Fiecare va fi tras la răspundere în faţa lui Dumnezeu pentru faptele făcute în trup, sufletul este al Celui de Sus, Cel Preaînalt şi atunci de ce nu am voie să gândesc liber în viziunea unor creştini? De ce inchiziţie, şedinţă de partid ad-hoc?

Am fost mângâiat de faptul că şeful m-a sunat şi a cerut scuze, am procedat 

la fel …

În momentul acela am înţeles cât de feudali suntem unii dintre noi şi cât de aproape este păcatul de om şi am răspuns: „Dacă aţi crescut în familii de creştini, de ce nu puteţi recunoaşte un om, mă refeream la candidatul la funcţia de preşedinte al ţării, după modul cum vorbeşte? M-am bazat în clipele acelea pe faptul că Iisus zicea clar: ceea ce vă murdăreşte este ceea ce iese din gura omului …, adică nu vedeţi cum vorbeşte fiecare candidat?”

Inchiziţia în numele valorilor creştine a mai fost şi probabil va mai fi, dar nu m-am aşteptat ca să fiu executat public, în faţa colegilor, a celor care merg la o biserică, oricare este ea pe baza unor valori personale? Ura fără motiv și argumente…

Am citit undeva: oamenii care comit o crimă până la urmă vor fi iertaţi, graţiaţi, se va găsi cineva să facă acest lucru. Pentru că eşti fericit, pentru asta nu vei fi iertat …

Cu Dumnezeu poţi fi fericit la modul absolut… În fond, ce avem pe acest pământ, doar libertatea ca valoare la îndemână. În Iisus suntem liberi, dar, atenţie, să nu vă distrugeţi unii pe alţii, scria Apostolul Pavel…

Ce nu ştiau aceşti colegi, dreptul la libertate a fost câştigat de altul, care a murit pentru tine, pentru ea, pentru el, pentru candidat…

 

 

Constantin Stancu

 

Foto: Peisaj de iarnă în parc


Elegii din provincie... Nicolae Crepcea și caligrafiile sale

 


 

 

 

ELEGII PROVINCIALE

 

Nicolae Crepcia prin volumul de versuri ELEGII PROVINCIALE apărut la Editura BIBLIO 4 YOU Deva – 2003 îşi prezintă cântările din provincia sa de ziceri, ca loc mirific în care minunile sunt posibile, acolo unde tristeţea se transformă în elegie şi unde pulsează marile energii ale omului uitat de sistemul social undeva între un anotimp şi alt anotimp.

Elegiile provinciale sunt plasate între Caligrafii pe zăpada neninsă şi Poemele verii, aranjate între rece şi cald, între puritate şi maturitate, între da şi nu, între poet şi omul care este poetul cu dragostea sa, cu frustrările sale, cu speranţele mereu amânate de la o lună la alta …

Prima parte, aceea a caligrafiilor trimite la îngerul zăpezii, la urmele însângerate ale ideii, privind prin ochiul durerii, atins de iluzii trimiţând spre peisajul iernii ca decor al primei iubiri, pure, libere, pierdută cumva în peisaj …

Partea a treia, cea a Poemelor verii este una tranşantă pendulând între a fii şi a nu fii, a maturităţii poemului, tentaţia morţii şi a nopţii, apoi căderea în dulcea realitate …

Sensibilitatea poetului se simte dincolo de duritatea omului de la munte, care acceptă singurătatea ca pe un dat dar şi ca o modalitate de a ieşi cumva din sfera amară a provinciei: „ În singurătate mă-ntorc/ca-ntr-o odaie cu pereţii de frig”, pentru că poetului îi îngheaţă sângele în cuvinte, semn al identificării cu miracolul arhetipului.

Singurătatea declanşează tristeţile provinciale, ideea se personifică  ” … stă ascunsă cu zăpada/între paiele de porumb/ rămase din toamnă pe câmp”

Ninsoarea este o stare de exaltare, posibilitatea de a pluti peste ninsoare, iar în provincie „ ninge întru desăvârşirea ideii de iarnă/întru scrierea acestui poem/încât cuvintele rămân singurele stele aprinse/ deasupra zăpezii neninse./”„

Jocul fiinţei în dansul ninsorii, acoperind sentimentele bărbatului şi a femeii, până la disoluţia în albul zăpezii …Totuşi în aceste poeme ale ninsorii, ale începutului de lume Nicolae Crepcia se lasă purtat de valul poemului, cuvintele curg, uneori cuvinte comune şi imagini comune cu ţărani purtaţi de sănii, peisaj de provincie târzie, aşteptând ceva ce nu se-mplineşte, o presiune care apasă toate şi totul, tentaţia schimbării imposibile …

Nicolae Crepcia pare prins în colivia de aur a satului, fulgerat de iubire …Cu greu poetul îşi struneşte energiile, abia le ţine sub control, forţa vitală nu este atinsă de acel stres care macină megapolisul, sunt ţurţuri la geamul iubirii şi poţi pleca transfigurat cu sania candorii. Iată sensul versului: „ Chiar dacă sentimentele/n-ar fi luat-o razna prin poeme/chiar dacă sângele/n-ar fi înroşit zăpada iubirii/chiar dacă te-aşi fi iubit mai puţin.”

Blocarea timpului în anotimp se simte brutal:” Cât noaptea mai ţine sub tălpi-i zorii/Cât timpul mai doarme cu ochiul închis/”.  În provincie poezia devine viciu, pentru că ea sparge monotonia veşniciei, iar iubita, ca o proiecţie a gândului pare îngerul care umple timpul din care a plecat moartea …

Poate că poemele sunt prea lungi, dar poetul aşteaptă vara ca pe un poem încă neştiut, pregătit pentru coacerea rotundă în vers …

Partea a treia a volumului, acea a poemelor verii, e partea maturităţii, a misterului care străbate provincia cea uitată: „ Sub cămaşa de cuvinte/sunt eu/flacără arzând/în palma lui Dumnezeu”. Realitatea aduce echilibru în zona singurătăţii, sparge simetria tristeţii: „ realitatea e ca trupul femeii/trebuie s-o dezbraci/”.

În acest anotimp al maturităţii Nicolae Crepcia descoperă esenţa poeziei sale, are revelaţia versului care spune totul prin mişcarea în poem: „Poezia e rugăciunea mea zilnică/Prin ea/mi-e mai aproape Dumnezeu/şi l-aş putea atinge/dacă n-ar fi teama/ că nevrednicia mea/l-ar alunga/”.

Vara singurătatea este mai suportabilă, iarba poartă numele iubitei …maturitatea este cea care duce totul spre înţelegerea provinciei ca dimensiune spirituală în care omul se poate regăsi: „ Numai iubind pot înţelege/imperfecţiunea morţii/”.

La ieşirea din vis poezia stă „ sfioasă ca fată la prima întâlnire”.  Secretul acestor poeme este descifrat de poet: au fost scrise la lumina unui fulger

Volumul se împlineşte în partea a doua a sa, în Elegii provinciale, miza întregii poezii, a poeziei de provincie, nouă elegii, numerotate simplu, aproape cazon, acolo e drama şi suferinţa nerostită, dar persistentă, mişcarea lumii este înceată, fără energie, lacrima e semnul singurătăţii perfecte, iar bisericile de lemn din Ardeal locul unde te poţi întâlni cu veşnicia, simplu, direct, fără ritual modern şi fără detentă. „ Îşi înalţă turlele spre cer/rugile la Dumnezeu s-ajungă/În îngenuncherea de vecernii/ clopote - auzim cum plâng în dungă/”.   

Semenii au nevoie de o speranţă, inima lor are forma ţipătului şi sunt brusc doar vechi unelte ale societăţii care a uitat de oamenii acea din Ardeal …Sunt omenii disponibilizaţi, brutalizaţi, minţiţi, umiliţi până la lacrimă şi mai sus, puşi în tipare prea strâmte şi prea săraci pentru a-şi face iluzii …Poetul nu se poate minţi cu aceste poeme care curg dintr-un anotimp în altul, realitatea este aici, cu oamenii simpli:         Viaţa lor nu răzbate/din tragicele tipare/decât într-un ţipăt/de cocor pustiu/”.

Tristeţea oamenilor depăşeşte limita vremii, nu au viaţă personală, au uitat de această dimensiune şi, tragic: „ Ei îl mai obosesc pe Dumnezeu/cu rugăciuni/” au nevoie de dreptatea Lui, acea dreptate care repară cioburile lumii, pentru că sunt generaţia pierdută şi pare pierdută pentru totdeauna …Dar suferinţa lor îi face martiri, rezistă pe creasta valului şi singura ieşire din toate este întrebarea: „ Oare îşi merită soarta ?” Întrebare potrivită în Ţara Bradului, acolo, între moţi, cu amintiri greu depăşit, la fel ca în multe ţinuturi din România cea de fiecare zi …

Nicolae Crepcia a avut curajul de a aborda ca un poet lucid realitatea celor pierduţi în provincie, privind totul cu mult curaj, poezia pare a fi reportaj, metaforele s-au dus, cuvântul dur pune în operă viaţa la limită …

Şi dacă ne întoarcem din zona realităţii provinciei, la poemele verii, iată ce scrie poetul la ieşire din vis, dincolo de întâlnirea cu poezia: „ Realitatea duhneşte a zeu/în descompunere”…

Deşi viaţa pare cheltuită pe nimicuri, viaţa de care a fost ţinut deoparte de parcă nu a fost viaţa poetului, ca un refuz provincial, e totuşi o speranţă: „ Şi totuşi/când te văd iubito râzând/cum soarele pe buza dimineţii/sunt fericit/ca un sihastru/în urma aşteptatei revelaţii/”.

Consider că poezia din acest volum, poezia ca matrice,  e unitatea de măsură a poetului care trăieşte în provincie, raţiunea existenţei fiind cuvintele care rezită anotimpurilor, vremurilor, peisajului, elegiei ca elegie, ca lacrimă pe obrazul zeilor provinciali…

 

Constantin Stancu

.