ALFABETUL UNUI ALFABET... Nicolae Băciuț și poezia pentru copii... Câtă poezie, atâta copilărie

 

Câtă poezie, atâta copilărie…

 

 

Copiii vin mereu către noi, fie direct, fie prin speranțele noastre. Poetul stă și el la intersecția vremurilor și-i întâmpină. Nicolae Băciuț dedică nepoatei sale Nicola o carte de versuri limpezi, Alfabetul unui alfabet, apărută la Editura Vatra veche în anul 2023. Are și un mesaj pentru destinatar, nepoata Nicola, ea va trebui să ducă mai departe alfabetul poetic, pornind de la acest abecedar subiectiv, dar relevant… Deschiderea este maximă, și, cum afirmă autorul în prefață, a trebuit să se „îmbunăticească”, să intre în mintea cea de toate epocile a copilului, să fie bunicul liniștit și înțelept care știe cum merg lucrurile în copilărie… Deși nu are un moto ales, putem alege din prefață câteva fraze reținute din scrierile lui Gaston Bachelard: „Copilăria durează toată viața. Ea se întoarce mereu pentru a însufleți sectoare mari ale vieții de adult. Poeții ne vor ajuta să găsim copilăria vie din noi, această lume permanentă, durabilă, de neclintit” (p.5). Cuvintele sunt de prisos, fiecare din noi păstrează misterul copilului care am fost, e una dintre forțele care ne susțin pe cărările vieții.

Tema sunt literele alfabetului, ele reprezintă ființe vii, au o istorie personală care se leagă de istoria fiecăruia din noi, oameni mari visându-se copii, alfabetul făcându-i pe cei mici oameni mari, cu responsabilități și perspective nebănuite. Literele se pot metamorfoza în cuvinte, cuvintele pun în mișcare mecanismele zilei, ziua se face mai luminoasă. Este o mare victorie pentru un copil momentul în care, deslușind cuvintele, literă cu literă, poate închega mesajul, poate realiza că adevărul din afara lui este și adevărul din ființa lui. Iată biruința, iată victoria…

Nicolae Băciuț ia în serios demersul său, nu se joacă, este un mod de a ajuta mintea unui copil să prindă esențele, să se deprindă cu ele, să accepte disciplina ca pe o cheie a succesului. Fiecare literă are mirajul ei, aduce noi informații, sedimentează primele informații, ajută copilul să facă un pas peste limitele sale, să realizeze că o lume îl așteaptă, una pe care o poate cuceri. Este o lecție despre devenirea omului și revenirea lui la primele zile ale Creației, momentul în care Dumnezeu a dat liber omului să dea nume lucrurilor. Poetul o face tandru, cu delicatețe, cu răbdare, cu bucurie. Este secretul poeziei. Cultura cea mare se revarsă în cultura semnelor de fosfor, la limita în care poate un copil accesa viața. Și omul adult poate prinde ceva din lumea uitată, din lumea pierdută, din lumea miraculoasă a copilăriei.

Litera A, ființă vie, intră în Jocul cel Mare: „Iar când Jocul Lumii/ Mari e Năvod/ în Ochi de Păpușari,/ tu Răsari și-ndată Sari/ să te dai pe-un Tobogan” (p. 7).

Și ultima literă oferă resursele puse la dispoziție nouă în această lume, cele pozitive, acelea care dau energii: „Z devine zăcământ/ pentru orișice cuvânt;/ Z nu devine zestre/ e lumina la ferestre/ sau petala de zambilă/ zâmbet într-un colț de filă” (p. 61).

Complicată devine lecția pentru literele mai puțin folosite în timpul zilelor, dar ele au farmecul și atracția lor. Literele preluate din lumea cea mare în care am intrat: „Y e un V schimbat/ poate chiar un I ratat/ orișicât a alergat/ nimeni nu l-a agreat” (p. 59). Este sugestia erorilor din viața noastră, a celor care ne fac să ne oprim din alergat, din goana nebună după „un timp al nostru”…

Plonjonul în lumea virtuală se face cu W, o literă cu amprentă universală: „WWW e Internet,/ strânge visele-n buchet/ W e wagnerian,/ când se crede muzician/ W e-un watt numai putere/ mută erele din ere” (p. 55). Copilul află ceva despre Walhalla, despre Waterloo, puncte de atracție în geografia istoriei. Sigur, vine și week-end, un cuvânt folosit uzual de oamenii mari, după toate războaiele lumii, pe care le-a dus de-a lungul unei săptămâni, cu timpul carnivor.

Trebuie să ai fantezie pentru a accepta limitele, ritmul, rima; întoarcerea la clasicism și rigoare, îl presează pe poet, omul adult, să iasă în lumea literară cu noi semne pentru ceilalți, o dragoste cu dimensiuni spirituale. El inventează de dragul copiilor, se lasă dus de val, realizează noi fraze, noi definiții, noi stări. Unele sunt și pentru uzul celor mari, o întoarcere la lumea bântuită de lumini: „J e soră la un frate”; „C e iarăși la început/ la-nceput fiind cuvântul”; „H e harababură/ dar nu e lipsit de Har”; „I te duce și te-aduce/ I e trunchi pentru o cruce”; „K se crede că-i bărbat/ fiindcă are-un kilowatt” etc. Ritmul și rima, muzicalitatea versurilor, toate ajută la percepția mesajului transmis, amprentarea lui în gândurile curate, capabile să învețe.

Poetul are și o definiție pentru poet: „S, când vine de la Scrie,/ deja este poezie” (p. 43).

Cartea este însoțită de desene, de lecția de caligrafie, atât de necesară în vremurile de acum, fiecare literă are poezia ei, pe o pagină, cu demnitatea de a rămâne în alfabetul unui alfabet. De fapt, Nicolae Băciuț ne transmite și spaima poetului în fața lumii virtuale, cea care generează o realitate paralelă, pentru aceasta se pune întrebarea dacă un copil este pregătit: „Mă înspăimântă gândul că ar putea să dispară scrisul de mână, în explozia tehnicii informatice” (p. 6).

Putem concluziona, după cum afirmă autorul: „Câtă copilărie, atâta poezie, câtă poezie, atâta copilărie”… (p. 5).

 

 

Constantin Stancu

Noiembrie 2024

 

*Nicolae Băciuț, Alfabetul unui alfabet, poezie pentru copii, 62 pagini, Târgu Mureș: Editura Vatra veche, 2023.

Ion Dulugeac, ZARAZA, Editura Romhelion, 2024... O poveste de iubire, taina anilor 40, portrete de oameni care au fost și care au făcut mirajul societății de altădată...

 

Editura Romhelion a lansat la Academia Ecvestră Mogoșoaia, din apropierea Palatului Brâncovenesc, în anul 2024, cartea Zaraza,  volumul ce deschide o nouă serie romanescă, Legendă și realitate, susținut de Ion Dulugeac, după cum a declarat autorul…
Povestea Zarazei era una tristă și plină de culoare. Fata unui boier grec și a unei țigănci frumoase din Mogoșoaia, tânăra femeie era cea mai frumoasă prezență a Bucureștiului cenușiu al anilor 40, o prostituată cu faimă nemaivăzută care, deși își dăruia trupul, în ciuda tuturor încercărilor bărbaților, mereu interesați, nu își dăruia niciodată inima. Aici era misterul femeii, misterul vremurilor, secretul oamenilor care dau culoare comunității…

Zaraza cunoscuse, prin Maria, bună prietenă cu Prințesa Martha, dar și prin cei din anturajul Palatului Mogoșoaia, lume influentă din cele mai înalte sfere, atât prin vizitele private ale amicilor Prințesei, cât și prin relațiile lui George, în timpul multor serate, unde tânăra intrase în contact cu oameni importanți din anturajul familiei Bibescu.
Zaraza, femeia dorită de toate numele mari din Bucureștiul acelor ani frământați de greutățile războiului, plus o seară cu cel mai iubit cântăreț al acelor timpuri grele, vremuri frumoase pentru mulți oameni influenți din societatea românească.

Semnal de Ion Dulugeac

Ea, visul și holda de pe scuturi

 

Lacrima

 

 

Întotdeauna te-am visat astfel:

străbăteai holda abia secerată de pe scuturi,

tălpile tale desculțe dezechilibrau cristale,

ploaia fugară de vară aburea trupul tău de sticlă

prin care au privit cei de dincolo,

acesta era misterul la început de august

în care lumea se curba și devenea altfel.

 

Îmbrăcată într-o rochie simplă de stambă

făceai macii să zvâcnească în memoria aerului.

Cine poate plânge o astfel de lacrimă

peste mâinile de piatră ale verii?

 

C Stancu ©

Mihai Manolescu: Un trandafir de mai... Poezia și primăvara, iubirea și mirarea

 Fragment din vol. De la poezie la proză, Ed. Amarol, 2021

DRAGOSTEA - MISTER, CRIZĂ EXISTENȚIALĂ, SUPRAVIEȚURI, REZISTENȚA PRIN ILUZII. LADISLAU DARADICI ȘI DRAGOSTEA MURITOARE

 

 

Sălbăticia hazardului în proza scurtă a lui Ladislau Daradici

 

Dragostea este o poveste veche. Este și o poveste nouă, mereu actualizată de suferința noastră. Ea face parte din structura oamenilor, ne dă valoare. Relația dintre bărbat și femeie este una cu adâncime, care marchează destinul. Prin cartea de proză scurtă POVEȘTI DE DRAGOSTE MURITOARE, apărută la Editura Casa Cărții de Știință, în anul 2020, Ladislau Daradici reia tema în nota sa personală, definind narațiunile ca făcând parte din literatura fantastică.

Cartea debutează cu un motto semnificativ: „Marile iubiri sunt ca marile războaie: e aproape imposibil să le supraviețuiești”. El definește tema, tensiunea povestirii, misterul. Sunt treisprezece povestiri care abordează dragostea, în carnea cea de toate zilele, din diferite unghiuri, din perspectiva realității posibile, din durerea de a pipăi invizibilul. 

 

Deși autorul definește textele ca unele fantastice, în corpul lor se simte realitatea pulsând, trăirile posibile, amintirile care modelează trecutul din perspectiva viitorului. Majoritatea povestirilor sunt marcate de mitologia actualității: muzica formațiilor care au făcut carieră, literatura secolului al XX-lea, călătoriile posibile în zone altădată inaccesibile, povestiri banale care au marcat generațiile născute după Al Doilea Război Mondial, libertatea dorită și niciodată posibilă. Suntem purtați prin Europa, iubirea nu are limite, nu are granițe. De la tragedia din București, cu evenimentul Colectiv (2015), la moartea unei vedete de muzică actuală, Amy Winehause. Acțiuni care se petrec la Viena, la Budapesta, la București, în Dobrogea, în Transilvania, acolo unde pasărea iubirii își alege cuibul.

Tema dragostei este abordată din perspectiva unei realități crude, omul captiv în trupul său muritor, din acest motiv povestirile sunt și ele muritoare. Finalul majorității texteloreste marcat de moarte, dispariții neprevăzute, violență. Omul parcă nu poate suporta povara dragostei. Daradici se manifestă ca un romantic modern, uneori sentimentul este dus la limită, frizând patologicul, dar în dragoste totul este permis. În fond, este imposibil să supraviețuiești…

Istoriile sunt limitate ca întindere, scriitorul și-a propus să utilizeze între două mii cinci sute de cuvinte și trei mii de cuvinte. Canonul lui Daradici îi permite să dea tensiune narațiunii, să o ducă la final și să definească sentimentele oamenilor care iubesc. Meandrele vieții, încercările de toate felurile aduc un final previzibil: moartea - fie fizică, fie spirituală, fie alienarea.

Fiecare povestire are câteva fraze generoase în care Daradici marchează starea spirituală dominantă, ea dă tonul firului epic și tragediei. La început, sentimentul este dulce.La final, totul are un gust amar. Deși în prolog autorul trimite la temă ca spre o boală incurabilă, el rămâne la suprafața evenimentelor, fără să plonjeze în abisul hormonal, în neantul unui sentiment care nu se poate explica prin logica obișnuită.

Iată starea: „…Doamne, cât îl mai iubea, poate mai bine ar fi fost să nu-l fi cunoscut, dar cum să trăiești așa, cuminte și orbește ca într-o seră, ca o biată plantă anemică într-un ghiveci, decorativ, ferindu-te de intemperiile vieții, de dureri și provocări, de sălbăticia hazardului și fascinația  aventurii, fără strop de sminteală, fără patima dăruirii, acceptând o viață anostă, cenușie, înconjurată poate de certitudini; în ce să crezi, pentru ce să lupți, ce să iubești și să urăști în același timp?” (p. 14).

Iubirea este văzută din perspectiva bărbatului, dar și din cea a femeii, imaginarul și realul se împletesc, ideile se amestecă și devin idee fragedă în peisajul generos.

Bărbatul visează și are perspectiva infinitului, limitat de dorințele sale: „Când coborî iar, Àgnes alerga deja spre dune și, privind-o așa, ca pe o ciută stângace și neajutorată, își zise că e din cale afară de frumoasă, că o femeie mai desăvârșită nici că nu poate exista și că singurul lucru pe care-l putea face pentru a nu o pierde era s-o ucidă” (p. 21).

Mesajele scrierilor sunt pertinente, dragostea oferă nesfârșite drumuri ale tristeții, realitatea devine imposibilă, termenele sunt marcate de un anotimp al relației dintre el și ea. Fiecare personaj se privește în ochii adânci ai celuilalt, când evenimentele se epuizează, apare îngerul salvator. Personajele sunt captive unui sentiment care le domină viața și le epuizează. Limitele sunt forțate, dar apare moartea eliberatoare și promisiunea unei alte iubiri, în altă dimensiune. Sufletele înstrăinate se leagă unele de altele cu disperare, există un loc unde ele pot evada cu toate energiile. Istoria dragostei se petrece într-un tren, într-un loc izolat, într-un labirint spiritual, zilele și nopțile se fac tot mai fierbinți, ea și el cad epuizați în iluzii de aur. Când trupul și-a ars toate posibilitățile, rămâne sufletul să bântuie prin lume în căutarea celuilalt. Geografia dragostei se extinde, nu încape în continente, în patrii de dor.

Un exemplu ieșit din comun, o istorie cu miracole și curăție este acea dintre doi tineri captivi în insula lor. Iubirea dintre Svetlana și Sevastian se petrece într-o zonă mirifică de pe malul Dunării, un rai în care cei doi se regăsesc și retrăiesc iubirea aproape perfectă. Natura, singurătatea, anotimpurile mirifice, toate îi marchează. Svetlana apare de niciunde și înnobilează viața bărbatului. El se dedică până la capăt unei iubiri care arde prezentul. Mirajul pune stăpânire pe ei: „Timid la început, sfioși, a rămas pentru ei ca o mirare, pe urmă făceau dragoste zilnic și chiar de mai multe ori, fără teamă și fără cuvinte, așa cum ai respira sau ai plânge; să iubești precum trăiești, pentru că despre asta era vorba” (p.54). Trei personaje abrutizate de băutură au coborât cu barca până înlocul unde trăia Svetlana. Au lovit-o până și-a pierdut cunoștința și au batjocorit-o, spărgând bula de frumusețe în care au trăit, pentru scurt timp, cei doi tineri, o frumoasă poveste de dragoste muritoare. Lumea nu suportă frumusețea, echilibrul adus de acest sentiment admirabil. Lumea distruge ființele care iubesc, sparge miracolul, distruge anotimpuri cu păsări călătoare.

În altă povestire, Sefika a fost/ este mireasa eternă, mereu visată de bărbatul care o iubește, misterioasa logodnică a lui Vladimir.

Pe de altă parte, Laura a fost întruchiparea generozității absolute, iubind cu patimă, dăruindu-se bărbaților, la limita patologicului. O boală care i-a marcat viața, un sigiliu straniu, de sânge. Ea declamă: „…ador să fac asta, îmi mărturisea, aș face-o tot timpul, cred că aș putea face dragoste mereu, până la moarte, cu zeci de bărbați, cu o sută, oare asta înseamnă să fii posedată, așa mi-a spus un tânăr preot catolic, înalt și frumos ca Iisus, atunci când i-am propus să se culce cu mine…” (p. 114).

Spovedania ei plutește între realitate, vis, iluzie și dorințe paradoxale. Bărbatul mărturisește și el: „Iar eu credeam tot ce-mi spunea. Așa cum ne place să credem la un moment dat poveștile pe care le citim, filmele pe care le vedem, face parte și aceasta din inefabilul și naivitatea sinceră a alcătuirii noastre” (p. 114). Concluzia: dragostea trupească este o sărbătoare.

Finalul? „Despre ce să-ți spun? Despre cea obeză și paralizată într-un cărucior, pe care o mai zăream din când în când în peregrinările mele, internată mai apoi prin sanatorii și care și-a pus capăt zilelor de curând înghițind un pumn de barbiturice, ori despre Laura cea din vis, zâna cea curată și cuminte cu care mă întâlnesc noapte de noapte și în fața căreia și îngerii zăbovesc, cu admirație și sfială…” (p. 119).

Mitul modern apare în narațiuni ca un semn al timpului. La Budapesta personajele participă la concertul lui Waters, într-o seară de august 2013: „Simțeam că ne unește pe toți ceva, într-un destin de om rare sunt asemenea momente pentru care merită să trăiești; mă simțeam ca după o noapte de dragoste din tinerețile mele, ca în urmă cu douăzeci, poate treizeci de ani. (…) Era o noapte de duminică de sfârșit de august, genul de răstimp desăvârșit pentru dragoste, muzică ori moarte” (p. 133). Pentru cei din lagărul comunist această noapte a reprezentat fereastra spre o altă dimensiune, o evadare posibilă, pe ritualuri moderne, în ritmurile cetății, sub aripile muzicii.

Exemplele pot continua. Cartea are un scurt portret al scriitorului. Descoperim un Ladislau Daradici harnic, scriind roman, poezie și, mai ales, proză scurtă. A fost premiat de Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România și este autorul unui proiect interesant despre literatura actuală: Rezervor. Așa pune în evidență bogăția unei literaturi care lasă în urmă semne și care are resurse nebănuite. El a colaborat/ colaborează la numeroase reviste din țară și se remarcă prin prozele fantastice, fascinante, care pun în lumină magnetismul istoriilor individuale și colective. Titlurile cărților sale sunt relevante: Chiulind de la ora de moarte, Călăuzitorul de suflete, Înaripatele din vis, Orașul sufletelor amestecate etc.

Cartea are unProlog în care autorul ne prezintă proiectul de față: „Dragostea poate fi un dar pentru noi, o binecuvântare sau, dimpotrivă, o povară sufocantă, dacă nu blestem” (p. 7).

Pe ultima copertă cititorul va descoperi o notă privitoare la narațiunile din carte, dragostea este muritoare, dar textele păstrează amprenta vieților noastre peste timp.

Ladislau Daradici este atent la marile teme ale literaturii, dragostea este una dintre ele, alături de moarte, violență, absurd, fantastic.

Și, totuși, cititorul va supraviețui lecturii acestor povestiri, meditând, ulterior, la eternitatea dintr-o clipă miraculoasă.

 

Constantin Stancu

 

*Ladislau Daradici, POVEȘTI DE DRAGOSTE MURITOARE (proză fantastică), 169 pagini, Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2020. Coperta: Pablo Picasso, Portrait of Olga în the Armchair, 1917. 

 

---

 

Dumitru Velea, ODETTE... Poezia... - Cine este Odette? Velea răspunde: „cu o mână să mă duci prin labirint,/ să mă înjunghii în camera obscură,// și cu cealaltă să-mi descoperi fața/ de sub cenușă, arsă de lumină!” (Odette, p. 27) -

 

Odette - nimic în plus, nimic în minus

 

Există momente în viața poetului în care lucrurile se întâlnesc astral. Bărbatul se apropie de femeia care declanșează iubirea aceea abisală, greu de atins, greu de scăpat din năvodul ei. Dumitru Velea prinde în volumul Odette (Editura Fundației Culturale Ion D. Sârbu, Petroșani, 1995) aceste evenimente care schimbă perspectiva asupra vieții, mișcă destinul pe o linie abisală. Titlul este simplu, poetul s-a predat miracolului, a acceptat că altă istorie nu există în afara numelui iubitei. Putea avea alte opțiuni, mai spectaculoase, dar ar fi ratat clipa luminoasă.

Întâlnirea poetului cu Odette a declanșat o lume de mirări și de dulci capcane intelectuale. Intră în joc cultura, miturile, istoria cu paradigma ei, glisarea tablourilor esențiale. Apariția ei, prezența ei, dispariția, toate generează poemul trăit, scrijelit în carne. Epicul are rolul lui, simplitatea se furișează pe după draperia timpului. Este personajul care se transformă sub presiunea momentelor trăite de cei doi. De la început, poetul, ne prezintă tensionat și frust, istoria celor doi, chiar pe pagina de gardă. Cititorul nu are secrete, dar narațiunea lirică îl atrage ca un magnet, ulterior.

Ea a fost un personaj într-o companie importantă, iubitoare de cultură și având cultul prieteniei, a iubit, a plecat brutal. A lăsat în urma ei o mistică personală, una care domină poetul, după cum mărturisește: „…ținându-mă vertical în înspumatele și înfricoșătoarele ape ale istoriei estice” (mărturia poetului, la început de narațiune).

Cei doi străbat istoria, continentele, rezită la evenimentele inerente vieții, trec prin labirint, pipăie destinul: „Odette: Doamne, în ceruri tu mă numeri,/ simt pe umeri/ greutatea mânii tale.// Velea: Doamne, ia mantia de gheață/ de pe umerii iubitei/ și așeaz-o pe-ai mei!” (Destin, p. 34).

Versurile sunt atinse de simbolurile importante ale culturii, de semnele divine (pâinea, vinul, arca, îngerul, prezența), acest lucru dă consistență sentimentelor trăite acut. Prezența divină este amprenta acestei iubiri: „Doamne, printre noi ai mers odată,/ mai bătrân ca umbra ori ca moartea,/ ne-ai ținut de mână, ca un tată,/ și din toate ne-ai făcut și partea” (Partea, p. 65). 

Trecerea prin labirint se simte fizic și spiritual, cele două planuri se intersectează pentru a justifica mitul personal, pentru a-l susține: „Din labirint țâșni o pasăre - / cântecul ei umplu Universul” (La Cnossos, p. 26). 

Dispariția brutală, implacabilă a iubitei aduce golul: „Prin mine bate vântul,/ În mine cade piatră,/ ridică-se Cuvântul/ prin lespedea de piatră!” (Prin mine bate vântul, p. 78). Și, totuși, semnul divin (Cuvântul) declanșează speranța învierii…

Dumitru Velea punctează volumul cu fotografii, desene, ilustrate, tablouri valoroase pentru a se justifica sieși: întâmplarea este posibilă, dureros de reală… Poemele au semne spirituale evidente: roua de sus, veriga sacră, lacrimă și carte, trecerea prin poartă, țipătul (Munch), vederea cu ochiul interior, noaptea-ziua, lumina ninsă…

Poemele au la început câteva versuri unitare, semn, ele dau consistență narațiunii lirice, susțin mirajul: „Trupul ți-a trecut/ prin sabie/ și sabia luminează” (p. 71).

Cine este Odette? Velea răspunde: „cu o mână să mă duci prin labirint,/ să mă înjunghii în camera obscură,// și cu cealaltă să-mi descoperi fața/ de sub cenușă, arsă de lumină!” (Odette, p. 27).  

Versurile au greutatea unor pași pe aleile eternității, lasă urme prin cenușa ființelor care iubesc și nu se pot apăra de iubirea lor: „după glasul tău, tremură stelele”; „de la îmbrățișarea ei, eu nu mai am brațe”; „pe tălpile tale scriu poeme”; fratele meu, destinul/ pe tine te-am cunoscut”; „în ochii tăi se limpezește cerul”;  „exodul meu” etc.

Sunt tablouri care se succed, curg spre un final în care bate vântul prin ființă și prin cuvintele poetului, o dramaturgie a destinului, poetul vede totul și acceptă ca pe un dat: poeme, epistole, ziceri ultime, abisuri. Istoria celor doi se imprimă de la început în memoria timpurilor: „Faptul că te-am întâlnit într-un tren și că semeni cu cea pe care am văzut-o într-o stampă, în prima zi a copilăriei mele, nu poate fi negat. El este tot atât de real ca și chipul tău întipărit în ochii mei. M-am întors spre tine ca planta spre sămânță. Două imagini se suprapun și-n jurul lor o linie subțire strălucește” (Te-am văzut în lăuntrul meu, p.7).

Tema centrală a volumului radiază indirect: Dumnezeu ne răpește ceea ce iubim cel mai mult. În fond, asta a dat El pentru noi, pe singurul său Fiu.

Poetul poate rezista prin poezia sa fragilă, scrisă lapidar pe nisipul sângelui…

 

Constantin Stancu ©