Evadarea din mecanic a lui Dumitru Tâlvescu... „Atmosfera volumului se încheagă din tăceri, din jocuri tainice, din întrebări necesare, discrete. Muntele, marea, răsăritul, îngerul care se ivește din poeme, captivitatea în care ne ține timpul rece, singurătatea unui suflet între stele, personaje celebre și contradictorii, cu mai multe fețe, toate compun mirajul în care ne atrage scriitorul. Brusc, liniștea se curmă: în pădure nu există trecere pentru pietoni”

 

Pierdut în mersul lumii…

 

 

Dumitru Tâlvescu clamează o schimbare în viața sa, dorește evadarea din „mecanic”, din starea firească a lumii blocate în roțile dințate ale unui ev fărâmițat între iluzii. Cu Volumul de versuri Evadarea din mecanic *, apărut la Târgoviște: Editura Singur, 2016 el își consolidează stările, acceptă jocul vieții și al poeziei.

Poemul Poetul definește personalitatea celui care stă la capătul poemelor. Un om modest, ascuns în forfota lumii, visând la universuri pierdute și la stări secrete. Scriind crește în oglinzile cuvintelor dorite. Poemul are ca izvor inspirația coborâtă din stele…

O recunoaște uimit și liniștit între marile grădini din pustia istoriei.

 

Pierdut în mersul lent al lumii

Poetul e însetat de doruri

Pofta lui crește cu fiecare vers

Lumea îi zâmbește cu îngăduință.

El caută orbește prin destine

Silit de rime, cuvinte să îmbine

Cu gânduri grădini semiramide

De unde dulci miresme să adune

Din dorurile ascunse, pe cele mai comune.

Așa stingher și pașnic, din ceruri fără vreme

Coboară din stele hlamide în poeme (Poetul, p. 46).

 

Discursul poetului curge firesc, lirismul se împletește cu miracolele zilnice. Natura, cu tot ce are mai valoros, modelează versurile, el nu caută poemul cu dinamita în dinți, din contră, așteaptă ca starea să crească sub ceruri discrete.

 

Zăvorât între a fi și a nu ști

Cu greu se-ndeamnă ziua sus pe boltă

Un soare prea sătul de-odihnă cască

Cu ochii roșii, în crepuscul.

Doar marea mai toarce domnind peste valuri

În timp ce-n taverne, pe maluri, e toamnă (Poem spre toamnă, p. 11).

 

După cum se poate observa, anotimpurile invadează cuvintele lui Dumitru Tâlvescu, această curgere a timpului prin ființa omului îi dă puterea de a vedea frumusețea lumii dintâi, cea pierdută. Marea sugerează infinitul, unul tăcut, pregătit să se trezească în plină zi cu toate astrele în brațe.

Atmosfera volumului se încheagă din tăceri, din jocuri tainice, din întrebări necesare, discrete. Muntele, marea, răsăritul, îngerul care se ivește din poeme, captivitatea în care ne ține timpul rece, singurătatea unui suflet între stele, personaje celebre și contradictorii, cu mai multe fețe, toate compun mirajul în care ne atrage scriitorul. Brusc, liniștea se curmă: în pădure nu există trecere pentru pietoni.

Așteptarea a ceva mult mai mare și mai copleșitor, starea de veghe, luciditate celui care a pierdut Raiul și cuvintele atinse de rouă, sunt stări pe care cititorul le preia ca pe un dat al destinului. Omul care se zbate să evadeze din mecanic… Va veni ziua de apoi, chipuri de aramă pierd semne în domeniul poemului, femeia iubită este acolo, ca jumătate necesară, ei se țin de mână…

O tristețe marchează călătoria poetului, uneori măștile trebuie schimbate, lumea se îmbracă în ore barbare:

 

Aripa stângă a zilei

Se odihnește pe obrazul meu drept

De sub gene, clipele curg calm

Se transformă în minute alegorice

Scurgerea lor e tainică

Învelește trupurile în ore

Fără lâncezeli, incertitudinea

O lacrimă ce-ți sparge auzul

Azi schimbăm măștile (Rob timpului, p. 18).

 

Cu instinctul celui care speră să poată evada, Dumitru Tâlvescu știe că adevărul îi poate fi gardian printre amintiri, iubiri, falimente…Este atent la detalii, lacrimi și mișcări ale cosmosului. Un adevăr ultim, înaintea sfârșitului inerent!

 

Pustiu, dar intact, adevărul ca o clepsidră

Cules înaintea sfârșitului șovăielnic al clipei

Stinge dorul în culori, hoinar și el

Nedumerit în drumul său printre-amintiri (Dezmăț, p. 22).

 

Versurile ne redau miturile personale, bine ascunse în limbaj, poetul stă pietrificat în clipe, se agață de vise, corbi negri vestesc întunericul, în ceruri nu sunt flori, deșertul este deplin, omul curge în afara timpului cu stradă cu tot, spațiul se topește, alunecă lucios, iar zeițele se ascund în nori. Este o dinamică provocată de glisarea vremurilor în vreme.

Tâlvescu se întoarce la vechiul mod de a scrie poezia, simplu, bazat pe sinceritate, plusând dintr-o singurătate populată cu zei, începutul fiecărui poem este bine regizat, cu atenție, cu grație. Miturile nu pot fi zdrobite! El își trage inspirația din zona operelor clasice, solide, le ia drept argument și bază la compunerea poemelor. Cetatea inexistentă îl cheamă, el caută mereu printre stele, prin păduri, pe potecile brumate de ideile celor care au trecut înaintea sa. Îi este familiară vocea călătorului care trece spre un altceva mult mai intens, spre tărâmuri interzise.

În prefața volumului, Ion Popescu-Brădiceni notează: „Dicţiunea ceremonios fastuoasă din acest nou volum dă glas Mării Egee sau se revoltă în numele visului <<pierdut între lumi ce caută tribut pentru zeii de taină şi fără-nceput>> din Dacia originară, aceea a lui Kesarion Breb, cel din <<Creanga de aur>> a lui Mihail Sadoveanu” (p. 4).

Iubind literatura, evadând din mecanic în zona frumosului, Dumitru Tâlvescu a scris romane, volume de poezii, s-a copt sub luminile calme ale divinului, ființa sa fiind sfâșiată între căutarea sinelui și căutarea lui Dumnezeu. Tensiunea aceasta dă naștere la poeme.

Deși se vrea stăpân peste iluzii, evadarea din mecanic îi este benefică, lumea este mai suportabilă călătorind, în fond suntem străini și călători pe acest pământ…

 

 

Constantin Stancu

 

 

*Dumitru Tâlvescu, Evadarea din mecanic, poeme, 95 pagini, Târgoviște, Editura Singur, 2016 cu o prefață  de Ion Popescu-Brădiceni.