Calea Regală în proza poetului Ioan Barb
Cartea Îngerii lui Bologan, proză scurtă, dar
cu bătaie lungă, constituie pentru scriitorul Ioan Barb ocazia să
reconstruiască literar o lume aparent abandonată, să adauge câteva fraze la
istoria din zona Streiului, la istoria din Valea Călanului, locul unde trăiește
cu speranța pe umeri. Este o antologie apărută la Editura Neuma în anul 2022.
Sunt schițe și texte despre viața oamenilor simpli, afectată de meandrele
istorie, de crizele de fiecare zi, fără pretenția de a fi mereu învingători.
Proza scurtă îi permite
autorului să navigheze în contra curentului care s-a abătut peste comunitatea
în care se petrec tot felul de evenimente, apar mitologii, legende, oameni care
se izbesc de zidurile vremii. O lume
aspră, oameni care luptă pentru dreptul lor la timp, aflați mereu între două
zone: epoci diferite - comunism, libertate; războaie, căderi economice;
singurătate, iubire - neiubire; abandon și prezență; orbire și viziune...
Oameni rămași singuri, abandonați de cei apropiați, prinși în lanțurile
păcatelor de fiecare zi, afectați de prezența zeilor de tot felul, flămânzi și
în deriva sufletelor rătăcite. Tineri aflați la limita dintre adolescență și
bărbăție, maturizându-se brusc sub forțele sociale. Oameni fără casă, dormind
în trenul de noapte, în locuri abandonate, sub cerul senin ca sticla. Realitatea
crudă devine motiv de istorie locală.
Zona a fost una
monoindustrială, oamenii au fost nevoiți să-și armonizeze ritmul vieții cu
ritmul combinatului/ uzinei care oferea locuri de muncă, o existență la limita
dintre normal și sclavie. Activitatea era una specifică sfârșitului secolului
al XIX-lea, metalurgia cu poluarea specifică, dând viață în porții egale cu
moartea, cu boala profesională. „Duda” uzinei, la fel ca trâmbițele de argint
ale credinței, anunța începutul fiecărei zile. De aici, epopeea care marca
oamenii.
În proza scurtă Viața la oarba, Ioan Barb descrie
activitatea în pântecul mastodontului. Praf, zgomot, lipsa luminii, muncă
brută, animalică, oameni căzuți sub ruina vieții. Peste toate se desfășura
ideologia muncii fără frontiere, specifică perioadei comuniste. Cu securiști,
activiști de partid, vizitele puternicilor zilei, oameni bulversați de
evenimente neprevăzute. Atelierul ca o închisoare din care se evada greu, viața
își cerea prețul. Această presiune imensă cerea reacții pe măsură, viața la
limita nebuniei și a abandonului. Personalitatea umană reacționa, ființa era
pusă în situația să reziste sau să evadeze din realitate. Aceste reacții le
prinde scriitorul în textele sale, unele par rupte din filmele suprarealiste,
dar nu au fost fantezii de moment, au fost momente reale de existență sub presiunea
timpului.
Schița care dă titlul
cărții descrie viața lui Bologan, om simplu, bun meseriaș, depunând eforturi
disperate pentru a trăi: confecționează îngeri de tablă pentru participanții la
lungile pelerinaje religioase în locuri unde au trăit sfinții, așa numiți de
oameni, dintr-o pornire pentru evadarea din realitatea de zi cu zi. Până și
pelerinajele au o soartă tristă, la fel ca sfinții, la capătul epopeii îngerii
de tablă nu mai devin marfa de sezon. Bologan este obligat să trăiască din ajutorul
social acordat copiilor săi pentru dezabilitățile suferite - orbirea. Orbirea este și motivul pentru care
omul caută soluții extreme, sacrificându-i. Final de destin, începutul
umbrelor. În lume omul umblă orb, abandonat.
Sunt secvențe etalon
pentru vremuri absurde, frumoasa femeie dispare sfărâmată de utilajele
industriale cu numele iubiților tatuate pe coapse, ca un manuscris de carne.
Iubirea în ceața absurdă a vremii. Casa este părăsită de oameni, un unchi
rămâne fără locul său din cauze patimii pentru femei, hoinărind prin timp și ulițe
simple. Un alt personaj este atins de lăcomie, se îngrașă peste normal, nu
poate ieși din propria sa poveste. O comunitate întreagă, formată din oameni
harnici care își vând proprietățile, imediat după revoluția din 89, atrași de
mirajul banilor veniți din cer, de la companii flămânde după proprietăți bogate
în resurse minerale. Nimeni nu-și pune problema viitorului, vatra este abandonată în fața mirajului
generat de noua paradigmă economică. O bătrânică rătăcește pe stradă, dorește
un simplu ceai cald, o alta ar vrea să ajungă acasă apelând la autobuzul de
transport special al militarilor. Este abandonată în zăpadă, dar și autobuzul,
cu militarii cei viteji, rămâne împotmolit în nămeții imenși. Ofițerul este și
el orb, acoperit de nămeții neiubirii. Destine în oglindă, indiferent de starea
socială…
Un măgar hoinărind pe
ulițele satului devine eroul de moment, el își știe drumului din sat la stână,
deși stăpânul este absent. Animalul va plăti cu viața pentru dedicarea lui
simplă, împins de o forță mai presus de oameni. Păduraru, cu uniforma și
bocancii lui, cu arma în spate, generează teroarea
pentru tânărul care a greșit prin ieșirile lui naive. Așa intră violența în
sufletul copiilor, maturizându-i sub forme, cuvinte, uniforme, arme, bocanci de
serviciu. În paharul cu votcă a stat un duh străin, a pus stăpânire pe om, l-a
înlănțuit, moartea a venit ca o eliberare în fața duhului implacabil. Omul este
în lanțurile puse de el pe un trup abandonat.
Fiecare poveste are
tâlcul ei. Peste personaje apasă un destin parcă scris de o mână nevăzută. Ei
nu văd dincolo de limita ființei, nu pot să evadeze din cercul în care au
căzut. Iubirile sunt sub semnul suferinței. Soldatul naiv se maturizează brusc
sub barbaria superiorilor săi. Apele negre ale inundațiilor, care vin peste
comunitate, transformă oamenii. Lipsa iubirii face oamenii bolnavi. Între
sărăcie și moarte este un simplu pas. Naivitatea se plătește scump. Copilăria
se frânge brutal, încep responsabilitățile individului în fața vremurilor.
Războiul îi afectează iremediabil. Este o comunitate în care toți se cunosc,
toți suferă, toți se maturizează sub bolile epocilor.
Povestea lui Tulipan,
armăsarul din localitate, mândria stăpânilor, este simbolică. Vine
cooperativizarea și medicii veterinari îl castrează. În localitate au apărut
tractoarele, ființa cea mândră nu mai are loc pe scena lumii. Medicii
veterinari, veseli, se înfruptă din fuduliile animalului, după un ritual
specific omului stăpân absolut peste destinele altor ființe. Armăsarul a
devenit o umbră a arhetipului cal, un rebut al sorții. Destinul lui este
simbolic, și vitalitatea oamenilor a fost distrusă de vremurile complicate din
societate.
Temele, ideile din carte
sunt sugerate de titluri reprezentative, orașul scufundat, la numărul 99 nu mai
locuiesc oameni, parastas cu marile companii, bocancii pădurarului, dumnezeul
din paharul cu votcă, nopțile unui proscris, cei învinși nu au loc între
îngeri. Ioan Barb este un prozator care lasă semne în vremuri complicate, poet
și redactor de revistă („Algoritm literar”), el știe să dea titluri
semnificative textelor sale. Prezentul se împletește cu trecutul în narațiunile
sale, mereu revin tablouri dintr-un timp abandonat, știe să toarcă firul
narațiunii. Personajele, chiar afectate de soartă, au o personalitate a lor, au
replici, rămân în cadrul stabilit de vremuri, se descurcă la limita dintre
realitatea imediată și absurdul în care i-a târât epoca. Nu au nicio vină, ei
rezistă, abandonează cu demnitate, mor/ dispar împăcați cu destinul. Sau orbi…
Momentele abisale sunt
descrise cu profunzime: „Îl căutaseră peste tot. Mai întâi prin casă, apoi în
beci, prin grădină, pe malul Streiului, care curge la cincizeci de metri
depărtare de casă, dar omul dispăruse pur și simplu, fără urmă. Îi găsiseră
doar hainele frumos așezate pe scaunul de lângă fereastra deschisă, chiar
deasupra fântânii de lângă temelia casei. După o vreme cineva avusese
inspirația să se uite în fântână…” (p. 65, Pentru
cei învinși nu este loc între îngeri!).
În spatele fiecărei
povestiri există o taină veche, o forță care pune în mișcare acțiunea. Este
implicită, nu explicită, dar mesajul ei este validat de experiența umană.
Astfel, măgarul Bela, „un Solomon al animalelor”, aparent inocent, reflectă
speranța omului pentru o viață mai curată. În vechime măgarul era folosit
pentru muncile zilnice, oricine avea un animal știa că există o ființă care poate
să-i ducă poverile, la fel ca automobilul de azi. Cel care intra într-o cetate
călare pe un măgar era aducător de pace.
La ieslea simplă în care s-a născut Iisus este mereu prezent unul, alături de
alte animale, ele știu drumul spre casă, dar omul l-a uitat. Din acest motiv
povestirea poartă denumirea de Calea
regală, în fond Iisus a intrat în Ierusalim călare pe un măgar, aducând un
mesaj de pace. Fidel menirii sale,
măgarul făcând drumul din sat la stână și înapoi, ducând poveri sau nu, devine
victimă. Securiștii îl bănuiesc, consideră că este ceva în neregulă, îl ucid.
Credeau că duce mesaje sau alimente rezistenței din Munții Retezat, fără să
înțeleagă dedicarea lui simplă și normală pentru treburile comunității.
Acțiunea s-a petrecut în vremuri complicate, când s-a instaurat dictatura și
când s-au format celule de rezistă împotriva noului regim. Victima era una de
serviciu, necesară pentru oamenii puterii, moartea lui o probă la dosarul
dictaturii.
Într-o altă povestire,
Rully Briceru, un sportiv aparte, îi încânta pe localnici din zonă cu
săriturile sale în apa din jurul unei turbine electrice, generator de energie
pentru comunitate. Erau vremuri în care cele necesare se produceau chiar acolo,
fără alte complicații naționale. În bazinul de apă de la turbină se scăldau
copii, adulți, tineri, locul devenise un fel de ștrand pentru mulți. După
abandonarea ei, locul a fost părăsit, turbina nu s-a mai pus în funcțiune, dar
astfel de generatoare ar fi necesare în fiecare localitate acum, conform noii viziuni
în Europa. Cercul istoriei se închide sub cuvintele prozatorului. A rămas doar
amintirea sportivului care încânta pe locuitorii zonei. Iată cum sunt aduse,
prin timp, vremea bucuriilor simple: „Cel mai tare mă bucuram când admiram
numerele săritorilor la trambulină. Cei mai puțin curajoși plonjau cu capul
înainte și cu mâinile întinse în față de pe o grindă din beton aflată la vreo
patru metri deasupra apei. Alții săreau de pe barele de fier, vopsite în verde,
ale podului. Însă doar unul singur sărea acrobatic, se învârtea în aer, cu
picioarele adunate la piept, apoi, când ajungea aproape de luciul apei, își
deschidea corpul, făcea un echer și dispărea lumânare în adânc” (p.104).
Autorul dă dovadă de
sinceritate în textele sale, se simte responsabilitatea pentru fiecare
personaj, parcă aceste mesaj se adresează unei instanțe supreme, realitatea
trebuie descrisă în limitele unei documentări exacte, sensibilitatea sa l-a
obligat la acuratețe, chiar dacă pe ici pe acolo intervine cu fraze personale,
comentariile martorului care scrie sub jurământ. Aceasta îi permite să rămână
fidel sieși și realității în care a trăit, așa cum au viețuit celalți
oameni.
Sunt vremuri aduse în
atenția cititorului, chemat să înțeleagă misterul și bucuriile simple din acest
vad al destinelor frânte. În general, povestirile se petrec pe Valea Streiului
și zona Munților Retezat sau care trimit la acestea, cu rădăcini puternice în
societate și-n viața oamenilor care au trăit în această parte de Ardeal. Ioan Barb s-a străduit să fie fidel forțelor
care au modelat destinele, să redea, cu acuratețe și empatie, viața așa cum a
fost.
Horea Gârbea menționează
pe ultima copertă: „Poetul Ioan Barb nu uzează de abilitățile sale lirice
atunci când trece la proză. Este un prozator adevărat din familia
povestitorilor transilvăneni, un talent autentic și viguros. El stăpânește
autoritar „caii” prozei și îi mână pe drumul literaturii de calitate”.
Radu Ciobanu, în revista
„Actualitatea literară” nr. 123, p. 4, într-un comentariu la carte, purtând
titlul Lumi în derivă, notează: „Personajele, care în majoritatea cazurilor
sunt și subiectele prozelor, se constituie într-o veritabilă galerie de
dezmoșteniți ai sorții, marginali, handicapați fizic sau psihic, personalizați
prin porecle și, ingenui sau abjecți, sfârșesc de cele mai multe ori tragic,
momentul ieșirii din scenă fiind uneori cuplat emoțional cu sugestia unui
prezent crepuscular…”.
Textele din carte
presupun un viitor roman despre această Vale Scufundată, pentru al parafraza pe
Ioan Barb. Aducerea la lumină a lumii abandonate ar însemna o istorie
recuperată, și, considerăm, dacă va face și o proiecție spre viitor, istoria
s-a rotunji sub vraja unor narațiuni care au în substrat miturile și tainele
ținutului, proiectate într-o patrie a speranțelor…
Ioan Barb scrie într-o
proză, mesaj și pentru cititor: „Amintește-și de oameni și locuri, de bogați
dar mai ales de cei umili pentru care nu este nicio speranță. Pentru că lumea
cea adevărată este lumea umilă și stă în ființă prin îndurarea lui Dumnezeu.
Amintește-și de lucrurile care și-au tulburat și totodată ți-au liniștit viața”
( p. 24). Sunt fragmente dintr-o
scrisoare adresată sieși cu mult înainte, cu peste treizeci de ani, aflată lipită
într-o carte, între paginile 55 și 56, un mesaj simbolic și abrupt.
El știe să probeze o
realitate, mai presus de simplele declarații la modă, de multe ori cu iz
ideologic…
Constantin Stancu
Octombrie 2023
*Ioan Barb, Îngerii lui Bologan, 250 pagini, proză
scurtă, Apahida: Editura Neuma, 2022; repere critice: Al Săndulescu, Radu
Ciobanu, Silviu Guga, Ioan Evu, Gligor Hașa, Eliza Pop.
Cărți publicate:
Tăcerea ca o flacără, poeme, Ed. Călăuza, Deva, 2010, debut editorial; Picătura
de infinit, poeme, ed. ATU Sibiu, 2010; Sub via ființei plâng
strugurii, poeme, Ed. ATU, Sibiu, 2010; Babilon, poeme, Ed. Brumar,
Timișoara, 2011; Sabatul interior, poeme, ed. Limes, Cluj-Napoca,
2011; Meditând închis în ochiul ciclopului, poeme, ed. Brumar,
Timișoara, 2012; Ostatec în cer, antologie de poezie, ed. Tipo Moldova,
Iași,2012; Orașul scufundat, 2012, proză, ed. Cenaclul de la Păltiniș,
Sibiu, 2013; Dumnezeul din paharul cu votcă, proză, ed. Tritonic,
București, 2016; Orasul alb, poeme, ed. Paralela 45, Pitești, 2016 etc.
*Text publicat în revista „Algoritm literar”, decembrie 2023.
