Radu Igna - Cu pluta pe Mureș... Aventuri pe Mureș, o poveste dinamică despre tinerețea elevilor și profesorilor

 

Sursa: Revista „Piedestal”, nr. 2 (12)/2026

Dumitru Hurubă - Povești simple: IUBIRI DE IPOCRIȚI... Avem în Dumitru Hurubă un umorist de cursă lungă, aplicat, atent la fenomenul social, ancorat într-un realism atroce, la marginea viitorului sperat

 

IUBIRI DE IPOCRIȚI, 

O ANTOLOGIE DE UMOR ȘI REALISM ATROCE

 

 

O temă des abordată în literatura prezentului este iubirea. Poezie, proză, proză scurtă, toate genurile atacă această temă. Este mereu la modă, este căutată și bine… criticată prin premiile acordate la diferitele evenimente culturale.

Dumitru Hurubă, umorist în cetate, vizează fenomenul social din alt punct de vedere, al umoristului care spune lucrurile pe nume. În cartea Iubiri de ipocriți – antologie de proză scurtă -, apărută la Editura Limes în anul 2019, cititorul va putea înțelege că iubirea este o haină pe măsura tuturor, inclusiv a ipocriților. Oamenilor le place să arate altfel de cum sunt, își pun masca potrivită pentru comunitate, joacă teatru, au masca fățarnicului care-i apără de pandemia înțelepciunii, atât de rară în societate. Haina iubirii este, cu atât mai mult, prețioasă, aparent respectată…

Autorul a adunat mai multe texte de referință din cărțile sale, a alcătuit această antologie cu atenție. A lăsat câteva tablouri speciale, în care societatea se poate vedea cu multă libertate și detașare, el ne oferă perspectiva din unghiul incomod al moralistului bine temeperat. Acțiunea personajelor se petrece în mediul citadin, în călătorii, la diferite evenimente, cu ocazia sărbătorilor. Lumea are scenariul ei, autorul nu intervine, convins că actorii știu să-și joace rolul, să improvizeze pe o temă dată: iubirea de conjunctură. Umoristul consemnează faptele, intră și el în rol pe ici pe acolo, convins că personajele se simt bine alături de scriitor, care și el, iată, are rolul său. Iubirea nu iartă pe nimeni… Scenele se petrec într-un apartament, la un vernisaj, cu ocazia vizitei unchiului Garibaldi, în autobuz, la cabinetul unei doctorițe cu magnet, într-o multinațională, la un hotel, pe o canapea, la… casa de nebuni etc.

Personajele știu să vorbească în public, folosesc cuvintele pentru a-și ascunde instinctele, preferințele, viclenia. Cuvintele sunt arme împotriva celuilalt, arme subtile, bazate pe un limbaj format din mai multe limbaje mișcate. Cuvinte din altă limbă poluează limba română, o impregnează cu sare și piper, vagi urme de cultură marchează ideile, dialogul are loc într-o zonă a libertinajului absolut. Cenzura a căzut, autocenzura și mai mult.  În fond, e libertate la liber… Se permite orice, epocile istorice se amestecă, culturile sunt ingrediente necesare pentru cetățeanul obișnuit. Se armonizează realitatea cu ironia dulce, cu sentimentalismul de ocazie, într-o telenovelă bine articulată, mai ceva ca-n serialele turcești. Oamenii nu imită, deja au intrat în pielea personajelor de la televizor. O cultură de tarabă, mereu la ofertă. Absurdul devine acceptabil, el se pliază de umor, pe satiră, pe limbaj licențios. Oamenii au stil, devin personajele închipuite care se avântă într-o realitate crudă. Totul este o scenă deschisă spre această lume, cititorul poate recunoaște vremurile, tipurile, chipurile, măștile. Avem un jurnal ținut cu lejeritate de scriitor, acestea sunt faptele concetățenilor de la parter, de la etaj, din balcon, din cartier… Un zâmbet pentru fiecare, acesta este premiul acordat de autor.

Iată punctul culminat… După înmormântare, preotul grijuliu se duce la văduvă, îi oferă mângâiere și încurajare în stilul său, departe de ritual. Este autorul altui ritual:

„-Doamna doctor, dacă nu este cu supărare, îmi dați voie să-mi dau puțin haina jos, că mor de cald…

Nu-i scăpase privire lui discret-pofticioasă aruncată în câteva rânduri spre șoldurile ei, ceea ce o scosese până la urmă din sărite, așa că zise cu voce ușor asprită:

-Părinte, din partea mea puteți să vă dezbrăcați de tot, înțelegeți? Sunteți față bisericească, iar eu… Vreau să vă spun că eu nu sunt decât o biată oaie rătăcită de turmă, ci și cam căpiată – înțelegeți? Uite, mă dezbrac și eu și, dacă vă convine la nudul meu, ne dăm la o păcătoșenie, de nu vă mai spală în fața lui Dumnezeu inclusiv toată apa Iordanului…” (După înmormântare…, p. 16).

Doamna doctor, personajul din text, pune concluzia: Trecem peste cele sfinte și zămislim un pruncuț frumos ca văduva și credincios ca preotul de serviciu…

Ca de obicei, personajele folosesc cuvinte străine și înstrăinate de cultura română, dau impresia unei educații solide, serioase, după moda tranziției: sorry, Okei, thank you, science fiction, sandviciul, smurdul…Dicționarul este forțat până la limita supremă, cuvinte dau în clocot…

Dumitru Hurubă are și un moto din S. Freud: „Puteți râde liniștiți, că nu e vorba despre dumneavoastră!” (p. 101).

Personajele muncesc în multinațională, e la modă, sunt pe val, au locul de muncă, aparent, asigurat, respectiv: „Smak-Smak”, sau „Multinaționala S.R.L.”. Persoanele juridice au nume ciudate, de un realism crunt: Spitalul de Psihiatrie Practică, Hotelul „Omega”, Autobuz „DAF” etc.

Despre viața de familie, umoristul are puncte de vedere bine conturate, personajele se exprimă clar:

„Cu nevastă-mea ne certăm destul de rar, iar când o facem nu cred că știe mai mult de un sfert din populația cartierului. Pentru că nevasta-mea iese pe balcon și începe să țipe:

-Asasinule! Săriți, oameni buni, că mă omoară…!

Aceasta în timp ce eu o încurajez:

-Mai cu viață, dragă, mai cu viață, că nu te crede nimeni…” (Vizita unchiului Garibaldi, p. 56).

Concluzi bărbatului: Femeia este un rău necesar la casa omului, mai ales când ai poftă de o ceartă fără motiv…

Schițele, de un realism crud, acid, atinse de fiorul umorului, se citesc cu interes, lumea are un alt chip după ce ipocriții reușesc să se „iubească” pe balcon sau în sala de operație… O societate în mișcare, pătrunsă de un „clar-obscur luminos”, ca să zicem așa, cu tâlc și aventuri neprevăzute în dicționarele la modă…

La finalul cărții, avem câteva referințe critice semnate de Gabriel Dimisianu, Mircea Mihăieș, Florentina Hojbotă, Dan Culcer, Valentin Silvestru, Iulia Argint…

Mircea Mihăieș notează: „Originalitatea lui Dumitru Hurubă constă în talentul de a fi creat un echivalent de hârtie al bătrânilor cârcotași din „muppets”-ii de altă dată” (p.215).  

Textele ne reamintesc de proza lui Dumitru Hurubă: BIROUL DUȘILOR DE ACASĂ (2013); FILIALA CASEI DE NEBUNI (2014); SPONDILOZA LA ȘARPELE CU CLOPOȚEI (2015); ARANKA-NENI, SAU CANAPEAU CU SCÂRȚ (2012)…

Avem în Dumitru Hurubă un umorist de cursă lungă, aplicat, atent la fenomenul social, ancorat într-un realism atroce, la marginea viitorului sperat. El și-a luat rolul în serios, observator atent în Agenția Dușilor cu Pluta, agenție înființată de scriitor, alături de Rezervația de Zăpăciți în Tranziție, fenomene sociale coagulate în cărțile scrise, trăite, durute…

O mărturie în timp despre istoria măruntă de acum, care se profilează peste istoria mare a lumilor în mișcare…

 

 

Constantin Stancu

 

*Dumitru Hurubă, Iubiri de ipocriți, antologie de proză scurtă, 220 pagini, Florești, județul Cluj:  Editura Limes, 2019.

Radu Igna: POFTIȚI, DOMNILOR! Invitație la lectură

 

INVITAȚIA SCRIITORULUI LA O PORȚIE DE VIAȚĂ

SAU PROZA SCURTĂ ȘI ACTUALITATEA TRANZIȚIEI

 

Scriitorul Radu Igna ne oferă o porție de viață prin cartea de proză scurtă Poftiți, domnilor!, apărută la Editura Marist din Baia Mare în anul 2024. El reia ciclul de texte din cărțile anterioare cu noi teme, noi idei, noi personaje. Este o istorie actualizată a vremurilor de tranziție. Atent la ceea ce se petrece în societate, în familie și pe plan personal, povestirile sale aduc o notă de luciditate în epopeile zilnice. Titlul este semnificativ, este oferta pe care societatea de consum, suprapusă peste cea de tranziție de la un sistem social la altul, ne-o prezintă zilnic. În fond, fiecare poate deveni un consumator de ținută în aceste vremuri, contribuind la dinamica socială. Oferta este mereu valabilă, insistentă, surprinzătoare. Maestru al dialogurilor dintre personaje, ideile sunt bine puse în rama cuvintelor de fiecare zi. Ele reflectă poziția oamenilor față de paradigma socială în care trăim. 

În general, acțiunea se petrece în localități de provincie (Sudolmă, Vadul Alb), cu oameni atinși de speranțe mari, de așteptări și mai mari, de puțină căldură din partea comunității, apăsați de birocrație și întâmplări neprevăzute. Destinul lor este mereu pus la încercare. Cu eleganță și discreție, finalul povestirilor oferă soluții neprevăzute, ludice, străbătute de un umor fin.

Temele au o anumită tensiune între obiceiurile trecutului și noile reguli sociale, personajele se adaptează mai greu, autorul le observă reacțiile, vorbele, speranțele. Este lumea de lângă noi, cu așteptări care nu mai vin în ciuda ofertelor evidente. Nu totdeauna lucrurile se leagă, ofertele nu țin seama de beneficiar, ele au un ritm al profitului și parvenitismului. Există un drum în noapte, întâlniri între bărbați singuri și femei care pot oferi un statut social bun, un om la locul potrivit, chiar autografe pentru politicieni necunoscuți, case de vânzare la oferte venite pe neprevăzute. Apoi emigranții spre alte zări, în căutare de locuri de muncă, apăsați de dor, pendulând între statornicie și aventură. Este explorată și lumea gunoierilor și a câinilor maidanezi în localitățile de provincie, cu organizări sociale inedite și surprinzătoare. Omul străzii are o istorie a lui, se luptă pentru existență cu acei câini maidanezi, flămânzi și ei. În fond, resturile de produse alimentare și de tot felul, rămase de pe urma consumului la care avem oferte, spun multe despre lumea în care trăim în însingurare și apăsați de probleme sociale.

Funcționarul de la cadre, Gheorghe Dobrin, este bine înșurubat în procedurile de analizarea angajaților. Iese cu greu din tipare. Nu vede schimbările din jur, aranjamentele care se fac peste capul său, sub influența vremurilor imprevizibile. „Pe scurt, m-au acuzat de incompetență și rea  voință. Pe mine, Gheorghe Dobrin, care am fost douăzeci și opt de ani apreciat pentru competența profesională și politică în administrație. Nu pot să sufăr indivizii care chicotesc împotriva forurilor conducătoare. Că de ce așa și nu așa!” (p.12). Monologul interior este abrupt, el reflectă o mentalitate creată în timp, rigidă, legată de proceduri, de idei înghețate. În ciuda, schimbărilor, funcționarul se consideră mereu la datorie, zi de zi…

În localul „La doamna Stela” – titlul unui text – se perindă multă lume. În căutare de locuri de muncă, Vasile, a reușit să se adapteze noilor cerințe, migrează în străinătate și reușește să câștige o situație socială. Povestea lui la „un pahar de vorbă” și o cafea, este tipică pentru o pătură socială în căutare de resurse. Evident, întâmplări neprevăzute îl duc în situația să piardă mult. O aventurieră, Natașa, îl jefuiește, personajul rămâne într-o situație incertă. Comoara sa s-a evaporat, soția îl aștepta cu banii, e nevoit să caute o altă destinație în străinătate, pentru alți bani. Vasile își spune povestea cu naturalețe, parcă astfel de întâmplări se petrec uzual, au devenit banale. Într-o lume în tranziție, fiecare își caută locul, stările, speranțele. „Dimineața, parcă nu puteam deschide ochii. Am strigat: Natașa, unde ești? Hai repede că aș mai avea, aici în pat, știi tu ce, cu tine. Natașa nicăieri. Eu, singur în camera aia, acum însorită. Hainele îngrămădite pe scaun. Mercedesul, nicăieri. Cobor furios în hol. Cei de la Recepție parcă nu și-au revenit din somn. Tânăra aceea blondă? A ieșit… Mercedesul acela negru, din parcare? A demarat în zori… ” (p. 64). Doamna Stela ascultă povestea și notează în caiet consumația… Vasile este bun de plată… Totdeauna va exista un Vasile care va trebui să plătească prețul.

Epoca de tranziție pune oamenii în situații neprevăzute, doamna Hermina Herman, Georgescu după căsătorie, a devenit un funcționar potrivit la locul potrivit, cunoscând limba germană s-a realizat la fabrica de bere. Dar vremurile în schimbare, cu noii acționari, privatizarea aducând noi planuri, necesită ca doamna Hermina să poată folosi zilnic limba franceză. Femeia se adaptează, învață noul canal de comunicare, apelează la un profesor, ia meditații. Apoi limba engleză și tot așa, pentru că l-a finalul povestirii, doamna Hermina să fie nevoită să învețe limba spaniolă. Aceste schimbări de planuri aduc tensiune, stres, neliniști. „Vorbește perfect germana, scrie pe calculator versiunea românească a textelor trimise de la Viena, unde compania își are sediul. În mai puțin de o oră, mapa cu documente se află pe masa directorului. Tot ea face și cafelele, ceaiurile, conform solicitărilor domnilor din conducere, amenajează sala pentru consfătuiri, întâlniri, vorbirile la telefon în limba germană. Într-un anume fel, se poate accepta ideea că doamna Hermina se confundă cu fabrica” (p. 45).

Nici politica nu este exclusă din tablourile de tranziție, autorul a scris o carte despre „orașul nostru”. Domnul Gheorghe Hențanu dorește un exemplar, dar cu autograf. Cartea, însă, nu este pentru familia solicitantului, este pentru șeful băiatului de la București, dar, ghinion, domnul nu cunoaște numele șefului, e nevoie să alerge acasă, pentru a afla numele. Autorul, după lungi discuții, ia decizia: „Scrie dumneata ceva acolo, privind cum pedala grăbit pe mijlocul trotuarului” (p. 53). Politica vine în urma problemelor din familie. Solicitantul povestește despre copilul său: „Când nu bea e om ca tot omul. Dacă vi le-aș spune pe toate, ne apucă noaptea. Acum doi ani, în primăvară, a intrat la mine în cameră și a început să mă strângă de gât, că nu-i dau bani… M-am eliberat cu greu și am fugit pe stradă… Trei luni am locuit la un prieten. Venea toată ziua, că ce am cu el… De atunci avem fiecare camera noastră. Cum se face seară, încui ușa…” (p. 52).

Exemplele pot continua, Radu Igna are darul de a povesti pe scurt despre oameni, destine, situații, schimbări de tablouri din viața socială. O face în cuvinte directe, cu atenție la detaliile care pot semnala esența temei. Fraza curge blând, cu sensuri multiple, deși personajele văd doar un singur sens. Este familiar cu cititorul, este apropiat de personaje, are mereu o soluție pentru ieșirea din situațiile inedite. Prin cartea de proză scurtă, el continuă narațiunile începute în cărțile anterioare, cum ar fi Armonia Snack-bar (2000) sau Lazăr nu mai vine (2005). Face parte din galeria prozatorilor ardeleni care au avut substanță în cărțile scrise și publicate. Mesajul este unul lucid, mulat pe o realitate cunoscută, uneori refuzată sau ocolită. Doza de umor sau morală dau schițelor o dinamică aparte, lectura are un final care se deschide spre inima cititorului. La finalul cărții, avem câteva date bibliografice despre scriitor, prozator preocupat de partea serioasă a vieții.

Radu Igna, profesor, scriitor, publicist, om al culturii în cetate, este un model pentru scriitorii de astăzi, un „dascăl” pentru cititor, un iubitor al literaturii. Născut la 6 noiembrie 1934 la Glodghileşti, Hunedoara, are perspectiva timpurilor, simte acut drama, căutările, bucuriile omului de astăzi. Iată că proza scurtă are în scriitor un bun reprezentant, textele prezente ne redau viaţa de veşnică tranziţie de la superficialitatea de fiecare zi la viaţa mișcată, a individului clasic, aflat pe holul istoriei. Atmosfera din spatele scrierilor este cea a României de astăzi în căutarea unei identităţi pierdute, a oamenilor în cătarea timpului pierdut şi a viitorului sperat. Opera scriitorului merită citită pentru că poezia locului, umorul, memoria ca moștenire, bunul simț, ne fac mai buni, iar un răsărit de soare în aerul rece de munte din Ţara Haţegului developează o lumină ireală peste cei ca au fost, ce sunt, ce vor fi… Texte scurte, percutante, ne aduc în realitatea necesară „eroului” de tranziție și ne cheamă la veghere în pădurea de mesaje și manipulări.

Constantin Stancu ©

Ion Dulugeac, Anarhistul, proza scurtă, Ed. Romhelion, 2024. Semnal, semne

 

Radu Igna, POFTIȚI, DOMNILOR!, proza scurtă, Baia Mare: Editura Marist, 2024

 

În anul 2024, scriitorul Radu Igna a împlinit nouăzeci de ani, o vârstă cu impact pentru sine, pentru familie, pentru comunitate. După ce a ieşit la pensie şi-a publicat scrierile, romane sau schiţe, când a dezvăluit în cărţile sale o lume interesantă, profundă, dar dureros de reală.  Ele au stat în manuscris cu mult înainte, de fapt scriitorul a pus pe hârtie, metodic, cu program, multe din textele sale. A avut un calendar literar propriu, l-a urmat, indiferent de conjuncturi.

Numele folosit în activitatea literară : Radu Igna (în acte Rudi Igna). Data şi locul naşterii: 6 noiembrie 1934, Glodghileşti, Hunedoara. Părinţii: Pavel, Lucreţia, ţărani. Studii: Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie. Profesor de limba română în judeţul Hunedoara, Zam, Haţeg, Sântămaria-Orlea. În prezent pensionar.

Anul primirii in Uniunea Scriitorilor din România: 2003, Filiala Sibiu. Cetăţean de onoare al oraşului Haţeg din anul 2004. Călătorii în străinătate: Anglia, Suedia, Turcia.

Debut: în revista “Orizont”, Timişoara, cu proză scurtă, 1986,  prezentare de Ion Arieşanu.

Premii literare: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, 2004. Premiul Omnia al U.S.R., Filiala Alba-Hunedoara, 2009. Diploma de onoare a Consiliului Județean Hunedoara, 2011. Trăiește în Hațeg și este mândrul de familia sa, de nepoți, mai ales.

Cărţile: Armonia snack-bar,  proză scurtă, (prezentare pe coperta a IV-a de Ion Arieşanu), Editura Corvin, 2000, Deva; Vâltoarea, roman, (prezentare pe coperta a IV-a de D. Hurubă), Editura Corvin, 2001, Deva;          Cultură si civilizaţie suedeză, note de călătorie, postfaţă de Eugen Evu, Editura Signata, Timişoara, 2002; Nimic deosebit in timpul serviciului meu, miniroman, (prezentare pe coperta a IV-a de Ada Cruceanu), Editura Modus P.H., Reşiţa, 2003; Valea proscrişilor, roman, (prezentare pe coperta a IV-a de Valeriu Bârgău), Editura Călăuza v.b., Deva 2004, premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, anul 2004;  Lazăr nu mai vine, proză scurtă, (prefaţă de Adrian Dinu Rachieru), Editura Călăuza v.b., Deva, 2005; Condamnat, roman, Editura de vest, Timişoara, 2007 (prefaţa Gligor  Haşa); Vocaţia culturală a Haţegului, Editura Gligor Haşa,  Deva 2009; Istanbul, un oraş de două continente. Note de călătorie, Editura David Press-Print, Timişoara, 2011 (Premiul USR Filiala Alba-Hunedoara, 2012); Gligor Haşa. Omul şi opera, Editura Gligor Haşa, Deva, 2012; Haţeg. Vremuri şi oameni, fapte şi mărturii, Editura CronoLogia, Sibiu, 2014 (prefaţa Gligor Haşa, postfaţa Maria-Daniela Pănăzan) etc.

De ziua prozatorului: POFTIȚI, DOMNILOR! Radu Igna și proza scurtă, povestiri cu tâlc pentru 6 noiembrie 2024. Semnal, semn, gând

 

Numele folosit în activitatea literară: Radu Igna (în acte Rudi Igna). Data şi locul naşterii: 6 noiembrie 1934, Glodghileşti, jud. Hunedoara. Părinţii: Pavel, Lucreţia, ţărani. Studii: Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie. Profesor de limba română în judeţul Hunedoara, Zam, Haţeg, Sântămaria-Orlea. În prezent pensionar.

Anul primirii in Uniunea Scriitorilor din România: 2003, Filiala Sibiu, în prezent membru al Filialei Alba-Hunedoara. Cetăţean de onoare al oraşului Haţeg din anul 2004. Călătorii în străinătate: Anglia, Suedia, Turcia.  A scris cu pasiunea despre cultura din alte zone ale lumii.

Debut: în revista “Orizont”, Timişoara, cu proză scurtă, 1986,  prezentare de Ion Arieşanu.

Premii literare: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, 2004. Premiul Omnia al U.S.R., Filiala Alba-Hunedoara, 2009. Diploma de onoare a Consiliului Județean Hunedoara, 2011. Trăiește în Hațeg și este mândrul de familia sa, de nepoți, mai ales.

Cărţile: Armonia snack-bar,  proză scurtă, (prezentare pe coperta a IV-a de Ion Arieşanu), Editura Corvin, 2000, Deva; Vâltoarea, roman, (prezentare pe coperta a IV-a de D. Hurubă), Editura Corvin, 2001, Deva; Cultură si civilizaţie suedeză, note de călătorie, postfaţă de Eugen Evu, Editura Signata, Timişoara, 2002; Nimic deosebit in timpul serviciului meu, miniroman, (prezentare pe coperta a IV-a de Ada Cruceanu), Editura Modus P.H., Reşiţa, 2003; Valea proscrişilor, roman, (prezentare pe coperta a IV-a de Valeriu Bârgău), Editura Călăuza v.b., Deva 2004, premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, anul 2004;  Lazăr nu mai vine, proză scurtă, (prefaţă de Adrian Dinu Rachieru), Editura Călăuza v.b., Deva, 2005; Condamnat, roman, Editura de vest, Timişoara, 2007 (prefaţa Gligor  Haşa); Vocaţia culturală a Haţegului, Editura Gligor Haşa,  Deva 2009; Istanbul, un oraş de două continente. Note de călătorie, Editura David Press-Print, Timişoara, 2011 (Premiul USR Filiala Alba-Hunedoara, 2012); Gligor Haşa. Omul şi opera, Editura Gligor Haşa, Deva, 2012; Haţeg. Vremuri şi oameni, fapte şi mărturii, Editura CronoLogia, Sibiu, 2014 (prefaţa Gligor Haşa, postfaţa Maria-Daniela Pănăzan) etc.

Dumitru Augustin Doman și farmecul prozei scurte... Drujba roșie în acțiune

 

 

Povestiri între alb și negru cu Dumitru Augustin Doman

 

 

Dumitru Augustin Doman are plăcerea de a povesti, proza scurtă îl avantajează, îi dă posibilitatea de a reda fragmente din viața marilor anonimi, care dau culoare peisajului provincial. Cu volumul de povestiri OMUL CU DRUJBA ROȘIE ȘI ALTE POVESTIRI*, apărut la Editura Limes în anul 2023, scriitorul ne poartă într-o lume veselă, absurdă, o lume a facilului și a dinamicii mundane. Societatea pare a glisa spre o perspectivă zglobie și caraghioasă.

Scrise cu nerv, personajele au o viață bine așezată, pe valori absurde, tragedia și umorul zguduie timpul lor. Ele trăiesc într-o sferă aparte, nici în trecutul glorios al comunismului de fațadă, nici în viitorul globalist capitalist în care au intrat. Au un timp de unică folosință, coagulat după măsura vieții lor, bazată pe mici detalii care devin mari proiecte.

Dumitru Augustin Doman a creionat cu talent aceste momente speciale din viața personajelor sale. Ele au un scop, dar unul deviat. Au valori, unele afectate de neputințe. Sunt harnice până la limita hilarului. Viața lor este prinsă între un optimism gregar, un timp boem al alcoolurilor de sezon, birocrație, amintiri zburdalnice, nepotriviri imputabile altora.

Sugestiile vin natural, din corpul textului. Drujba roșie simbolizează pe distrugătorul harnic, mereu pus pe revoluții și schimbări de dragul schimbărilor. Un simbol al trecutului, manifestat într-un prezent aparent. Evenimentele se ivesc din pasta vremii: sfințirea autoturismelor, ritualul de înmormântare, chirurgul de mătase, cel cu teoria, fundul bombat al cofetărese, un semn al marketingului de sezon, parastase bine organizate, autoritatea militarilor în vremuri de pace, traficul de influență la modă, ucigașul sensibil, venit din altă lume etc. Cu alte cuvinte, povestirile curg spre cititor cu sinceritate literară, umor și absurd. Nimic despre noua lume în care au intrat personajele, fără atenție pentru noua situație a capitalismului captiv. Ele nu sunt interesate de marketing, tranzacții, cotații la bursă, construcția de afaceri. Așteaptă un stat paternalist care a căzut în ruină, trăiesc un timp abandonat…  

Doi vecini dispută doi cai, unul alb, altul negru. Bietele animale ajung în ceaun, disputa lor este una tradițională, pentru că așa se face, nu? (Calul alb și calul negru, p. 21 și următoarele).

O grupă de soldați sapă groapa superiorului care a trecut la cele veșnice, o fac disciplinat, cu sistem, pe marginea noii gropi ei trec sticla cu băuturi tari din mână în mână. Problema este că poziția gropii nu era pe măsura gradului fostului superior și povestea continuă într-un timp absurd (Groapa viceamiralului, p. 23 și următoarele).  

În vremea izolării, vreme de criză socială, personajul însingurat joacă șah cu sine, o dată cu piesele albe, altă dată cu piese negre… Are, deci, șansa să fie victorios, satisfăcut de noua situație… Alternanța dintre alb și negru apare mereu în proza scurtă semnată de autor, este punctul în care personajele trebuie să se decidă, dar decizia lor este într-un ținut gri…(Jocul de șah, p. 28 și următoarele)

Consilierul local, fost militar, jandarm cu experiență, șeful popotei timp de 25 de ani, pensionar activ, sesizează imediat oportunitățile din zona sa, pretinde unu la sută din afacerile aprobate în consiliul local, votul lui fiind unul decisiv. Știe să acționeze în vremuri tulburi, are disciplină și atenție…pentru sine… (Mister Unu la sută, p. 36 și următoarele).

În lumea de azi ar putea exista un judecător care nu ia șpagă, nu trântește dosare, nu execută comenzi politice. El ar merita un monument… (Monumentul judecătorului necunoscut, p. 61 și următoarele).

Un jurnalist ține ziarul Expresul de ambe sexe, scrie la comandă pentru partidele aflate la putere sau în opoziție, știind să atragă resursele în zona sa și să exploateze lumea bună a politicii (Extremistul de stânga și de dreapta, p. 97 și următoarele).

De la un accident banal, spargerea unei oglinzi laterale la autoturism, se ajunge, la inițiativa agentului de asigurări, până la reparații totale, cu sume importante, pentru ca acesta să-și încaseze comisionul… Acțiunea crește treptat, până la reparația capitală a autoturismului (Oglinda spartă, p. 91 și următoarele).

În povestirea Orașul de oțel, oamenii se sacrifică pentru realizarea combinatului în orașul Oțelul Purpuriu, se finalizează lucrarea cu mult aplomb, imediat apare și investitorul din Australia care a cumpărat combinatul, l-a dezmembrat pe bucăți și a dus materialul în Australia pentru a-l topi. Concluzia autorului: „Și-am încălecat pe-un cățel și v-am spus povestea combinatului de oțel” (p. 96).

Dumitru Augustin Doman scrie cu aplomb, umor și intră în mintea personajelor cu talent: „Alexandru Mătase îl privește pe ministru ca pe unul picat din lună. <<Domnule ministru, nu cred că m-ați înțeles. Eu sunt protagonistul congreselor de chirurgie de la Veneția, New York, Dresda și multe altele. Am o vitrină întreagă de trofee, de titluri academice, inclusiv de la Beijing. Dar, eu nu operez. Eu sunt un teoretician strălucit, dacă vreți vă pun la dispoziție referințe internaționale și din țară cu metodele mele revoluționare de intervenții chirurgicale. Dar de operat, m-a ferit Dumnezeu. Atât de jos nu pot ajunge niciodată. Și-apoi, să vă spun un secret: leșin pe loc când văd sânge…>>” (Chirurgul de mătase, p.66).

Azilul de femei în vârstă, o inițiativă socială demnă, este descris cu mult haz: „Azilul de bătrâne din mijlocul pădurii de brad este o clădire uriașă, și rotundă și pătrățoasă, un fel de cub înscris într-o sferă, cu spații verzi de jur-împrejur, dar cu multă verdeață chiar în burta ei, în centrul perfect al sferei care corespunde, de altfel, centrului perfect al cubului” (p. 56).

Exemplele pot continua. Cu fraze clare, simple, dar nu simpliste, scriitorul transmite un mesaj despre lumea aflată sub semnul drujbei roșii. O face relaxat, cu umor și deschidere. Fiecare personaj are povestea lui, una importantă în economia vieții. Destinul are rolul lui în acest malaxor de vieți, aflate la limita dintre alb și negru, dintre o lume și alta. Numele personajelor sună ilar: preotul are numele de Vasile Gheorghioiu și vrea donații pentru Sfântul Terapont; vecinii: Ilie Albu și Vasile Negru, dispută pentru doi cai, unul alb, altul negru; Gari Moșmondeanu este individul aflat în izolare; octogenarul care a decedat: Vasile Oprescu; sergentul de motorizate: Norocel Bizon; patroana de cofetărie: Cecilia Bombea; Francis Hamer, directorul combinatului de oțel; televiziunea aparține deputatei liberale Geanina Pușcalău; jandarmi de serviciu: Avram Motan și Lotar Ferezeu etc. Numele definesc pofta de acțiune și implicare în mundan.

Ioan Lascu reține pe aripa de pe ultima copertă: „Incitațiile și deflexiunile către absurd se apropie - și nu o dată – de cele ale maestrului genului, Urmuz, că doar Dumitru Augustin Doman locuiește pe urmuziana stradă Vlad Țepeș, la nr. 2, chiar în orășelul natal al acelui enorm și monstruos <<grefier>>, în Curtea de Argeș”.

Câteva date Bio-bibliografice despre prozator sunt prezente în carte, pe aripa primei coperte. Este prozator, eseist, jurnalist, redactor-șef la revista „Argeș”, a publicat numeroase volume, tratând, printre altele, despre Moartea noastră cea de toate zilele (2007), Sâmbătă, duminică și alte singurătăți (2016), Moartea de după moarte (2019), Cetățenii lui Urmuz (2008) etc.  A obținut mai multe premii literare acordate de reviste literare de prestigiu din țară și premii ale Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Pitești (2008) sau Filiala Alba-Hunedoara (2019).

Personajele sale au speranțe mari, văd dincolo de limitele imediate, pensionari cu stabilitate sociale, visează: „Dar, Andrei readuce discuția unde este el cel mai tare, lider nu al minierilor, ci al analiștilor și strategilor militari. Le expune situația internațională, mutările strategice, le citește câte o postare personală pe rețelele de socializare, unde zice că are mare succes. <<Să fiu mai tânăr, începe el să viseze cu voce tare, să fiu mai tânăr mi-aș da doctoratul în strategii  și aș ajunge cel puțin secretar de stat în Ministerul Apărăii…>>” (p. 129). Realitatea ivește tema: personajele aveau un concurs special, cine urinează cel mai tare, a cui jet bate mai departe… Ieșirea din zona înaltă a vieții în zona de jos, cea de pe marginea prăpastiei, se face la Dumitru Augustin Doman cu mult talent, pe bază de aventuri zburdalnice, de mică amplitudine, dar mari în ochii personajelor…  Autorul are o anumită empatie pentru acestea, în fond ele fac viața mai veselă și merită să visezi…

Zenovie Cârlugea scria în septembrie 2023: „La cei aproape 40 de ani de la debutul editorial (Povestiri cu contrapunct, Editura Albatros, 1985), Dumitru Augustin Doman este un prozator optzecist consacrat, cu o operă armonios articulată, de modulații caragialiene și cehoviene, și nu mai puțin de o frapantă originalitate, individualizând o manieră de creație și un stil ușor recognoscibil și de mai largi disponibilități expresive”.

 

 

Constantin Stancu

Text publicat în revista „Actualitatea literară”, mai 2024

 

*Dumitru Augustin Doman, Omul cu drujba roșie și alte povestiri, proză scurtă, 140 pagini, Florești: Editura Limes, 2023. Nota de prezentare: Adrian Alui Gheorghe; Colecția Lakonia; Editor Mircea Petean.  

 

  

 

Proza scurtă a poetului Ioan Barb, Îngerii lui Bologan, Editura Neuma, 2022... O lume aspră, oameni care luptă pentru dreptul lor la timp, aflați mereu între două zone: epoci diferite - comunism, libertate; războaie, căderi economice; singurătate, iubire - neiubire; abandon și prezență; orbire și viziune...

 

 

Calea Regală în proza poetului Ioan Barb

 

Cartea Îngerii lui Bologan, proză scurtă, dar cu bătaie lungă, constituie pentru scriitorul Ioan Barb ocazia să reconstruiască literar o lume aparent abandonată, să adauge câteva fraze la istoria din zona Streiului, la istoria din Valea Călanului, locul unde trăiește cu speranța pe umeri. Este o antologie apărută la Editura Neuma în anul 2022. Sunt schițe și texte despre viața oamenilor simpli, afectată de meandrele istorie, de crizele de fiecare zi, fără pretenția de a fi mereu învingători. 

Proza scurtă îi permite autorului să navigheze în contra curentului care s-a abătut peste comunitatea în care se petrec tot felul de evenimente, apar mitologii, legende, oameni care se izbesc de zidurile vremii.  O lume aspră, oameni care luptă pentru dreptul lor la timp, aflați mereu între două zone: epoci diferite - comunism, libertate; războaie, căderi economice; singurătate, iubire - neiubire; abandon și prezență; orbire și viziune... Oameni rămași singuri, abandonați de cei apropiați, prinși în lanțurile păcatelor de fiecare zi, afectați de prezența zeilor de tot felul, flămânzi și în deriva sufletelor rătăcite. Tineri aflați la limita dintre adolescență și bărbăție, maturizându-se brusc sub forțele sociale. Oameni fără casă, dormind în trenul de noapte, în locuri abandonate, sub cerul senin ca sticla. Realitatea crudă devine motiv de istorie locală.

Zona a fost una monoindustrială, oamenii au fost nevoiți să-și armonizeze ritmul vieții cu ritmul combinatului/ uzinei care oferea locuri de muncă, o existență la limita dintre normal și sclavie. Activitatea era una specifică sfârșitului secolului al XIX-lea, metalurgia cu poluarea specifică, dând viață în porții egale cu moartea, cu boala profesională. „Duda” uzinei, la fel ca trâmbițele de argint ale credinței, anunța începutul fiecărei zile. De aici, epopeea care marca oamenii.

În proza scurtă Viața la oarba, Ioan Barb descrie activitatea în pântecul mastodontului. Praf, zgomot, lipsa luminii, muncă brută, animalică, oameni căzuți sub ruina vieții. Peste toate se desfășura ideologia muncii fără frontiere, specifică perioadei comuniste. Cu securiști, activiști de partid, vizitele puternicilor zilei, oameni bulversați de evenimente neprevăzute. Atelierul ca o închisoare din care se evada greu, viața își cerea prețul. Această presiune imensă cerea reacții pe măsură, viața la limita nebuniei și a abandonului. Personalitatea umană reacționa, ființa era pusă în situația să reziste sau să evadeze din realitate. Aceste reacții le prinde scriitorul în textele sale, unele par rupte din filmele suprarealiste, dar nu au fost fantezii de moment, au fost momente reale de existență sub presiunea timpului.    

Schița care dă titlul cărții descrie viața lui Bologan, om simplu, bun meseriaș, depunând eforturi disperate pentru a trăi: confecționează îngeri de tablă pentru participanții la lungile pelerinaje religioase în locuri unde au trăit sfinții, așa numiți de oameni, dintr-o pornire pentru evadarea din realitatea de zi cu zi. Până și pelerinajele au o soartă tristă, la fel ca sfinții, la capătul epopeii îngerii de tablă nu mai devin marfa de sezon. Bologan este obligat să trăiască din ajutorul social acordat copiilor săi pentru dezabilitățile suferite - orbirea. Orbirea este și motivul pentru care omul caută soluții extreme, sacrificându-i. Final de destin, începutul umbrelor. În lume omul umblă orb, abandonat.

Sunt secvențe etalon pentru vremuri absurde, frumoasa femeie dispare sfărâmată de utilajele industriale cu numele iubiților tatuate pe coapse, ca un manuscris de carne. Iubirea în ceața absurdă a vremii. Casa este părăsită de oameni, un unchi rămâne fără locul său din cauze patimii pentru femei, hoinărind prin timp și ulițe simple. Un alt personaj este atins de lăcomie, se îngrașă peste normal, nu poate ieși din propria sa poveste. O comunitate întreagă, formată din oameni harnici care își vând proprietățile, imediat după revoluția din 89, atrași de mirajul banilor veniți din cer, de la companii flămânde după proprietăți bogate în resurse minerale. Nimeni nu-și pune problema viitorului, vatra este abandonată în fața mirajului generat de noua paradigmă economică. O bătrânică rătăcește pe stradă, dorește un simplu ceai cald, o alta ar vrea să ajungă acasă apelând la autobuzul de transport special al militarilor. Este abandonată în zăpadă, dar și autobuzul, cu militarii cei viteji, rămâne împotmolit în nămeții imenși. Ofițerul este și el orb, acoperit de nămeții neiubirii. Destine în oglindă, indiferent de starea socială…

Un măgar hoinărind pe ulițele satului devine eroul de moment, el își știe drumului din sat la stână, deși stăpânul este absent. Animalul va plăti cu viața pentru dedicarea lui simplă, împins de o forță mai presus de oameni. Păduraru, cu uniforma și bocancii lui, cu arma în spate, generează teroarea pentru tânărul care a greșit prin ieșirile lui naive. Așa intră violența în sufletul copiilor, maturizându-i sub forme, cuvinte, uniforme, arme, bocanci de serviciu. În paharul cu votcă a stat un duh străin, a pus stăpânire pe om, l-a înlănțuit, moartea a venit ca o eliberare în fața duhului implacabil. Omul este în lanțurile puse de el pe un trup abandonat.

Fiecare poveste are tâlcul ei. Peste personaje apasă un destin parcă scris de o mână nevăzută. Ei nu văd dincolo de limita ființei, nu pot să evadeze din cercul în care au căzut. Iubirile sunt sub semnul suferinței. Soldatul naiv se maturizează brusc sub barbaria superiorilor săi. Apele negre ale inundațiilor, care vin peste comunitate, transformă oamenii. Lipsa iubirii face oamenii bolnavi. Între sărăcie și moarte este un simplu pas. Naivitatea se plătește scump. Copilăria se frânge brutal, încep responsabilitățile individului în fața vremurilor. Războiul îi afectează iremediabil. Este o comunitate în care toți se cunosc, toți suferă, toți se maturizează sub bolile epocilor.

Povestea lui Tulipan, armăsarul din localitate, mândria stăpânilor, este simbolică. Vine cooperativizarea și medicii veterinari îl castrează. În localitate au apărut tractoarele, ființa cea mândră nu mai are loc pe scena lumii. Medicii veterinari, veseli, se înfruptă din fuduliile animalului, după un ritual specific omului stăpân absolut peste destinele altor ființe. Armăsarul a devenit o umbră a arhetipului cal, un rebut al sorții. Destinul lui este simbolic, și vitalitatea oamenilor a fost distrusă de vremurile complicate din societate.

Temele, ideile din carte sunt sugerate de titluri reprezentative, orașul scufundat, la numărul 99 nu mai locuiesc oameni, parastas cu marile companii, bocancii pădurarului, dumnezeul din paharul cu votcă, nopțile unui proscris, cei învinși nu au loc între îngeri. Ioan Barb este un prozator care lasă semne în vremuri complicate, poet și redactor de revistă („Algoritm literar”), el știe să dea titluri semnificative textelor sale. Prezentul se împletește cu trecutul în narațiunile sale, mereu revin tablouri dintr-un timp abandonat, știe să toarcă firul narațiunii. Personajele, chiar afectate de soartă, au o personalitate a lor, au replici, rămân în cadrul stabilit de vremuri, se descurcă la limita dintre realitatea imediată și absurdul în care i-a târât epoca. Nu au nicio vină, ei rezistă, abandonează cu demnitate, mor/ dispar împăcați cu destinul. Sau orbi…

Momentele abisale sunt descrise cu profunzime: „Îl căutaseră peste tot. Mai întâi prin casă, apoi în beci, prin grădină, pe malul Streiului, care curge la cincizeci de metri depărtare de casă, dar omul dispăruse pur și simplu, fără urmă. Îi găsiseră doar hainele frumos așezate pe scaunul de lângă fereastra deschisă, chiar deasupra fântânii de lângă temelia casei. După o vreme cineva avusese inspirația să se uite în fântână…” (p. 65, Pentru cei învinși nu este loc între îngeri!).   

În spatele fiecărei povestiri există o taină veche, o forță care pune în mișcare acțiunea. Este implicită, nu explicită, dar mesajul ei este validat de experiența umană. Astfel, măgarul Bela, „un Solomon al animalelor”, aparent inocent, reflectă speranța omului pentru o viață mai curată. În vechime măgarul era folosit pentru muncile zilnice, oricine avea un animal știa că există o ființă care poate să-i ducă poverile, la fel ca automobilul de azi. Cel care intra într-o cetate călare pe un măgar era aducător de pace. La ieslea simplă în care s-a născut Iisus este mereu prezent unul, alături de alte animale, ele știu drumul spre casă, dar omul l-a uitat. Din acest motiv povestirea poartă denumirea de Calea regală, în fond Iisus a intrat în Ierusalim călare pe un măgar, aducând un mesaj de pace.  Fidel menirii sale, măgarul făcând drumul din sat la stână și înapoi, ducând poveri sau nu, devine victimă. Securiștii îl bănuiesc, consideră că este ceva în neregulă, îl ucid. Credeau că duce mesaje sau alimente rezistenței din Munții Retezat, fără să înțeleagă dedicarea lui simplă și normală pentru treburile comunității. Acțiunea s-a petrecut în vremuri complicate, când s-a instaurat dictatura și când s-au format celule de rezistă împotriva noului regim. Victima era una de serviciu, necesară pentru oamenii puterii, moartea lui o probă la dosarul dictaturii.

Într-o altă povestire, Rully Briceru, un sportiv aparte, îi încânta pe localnici din zonă cu săriturile sale în apa din jurul unei turbine electrice, generator de energie pentru comunitate. Erau vremuri în care cele necesare se produceau chiar acolo, fără alte complicații naționale. În bazinul de apă de la turbină se scăldau copii, adulți, tineri, locul devenise un fel de ștrand pentru mulți. După abandonarea ei, locul a fost părăsit, turbina nu s-a mai pus în funcțiune, dar astfel de generatoare ar fi necesare în fiecare localitate acum, conform noii viziuni în Europa. Cercul istoriei se închide sub cuvintele prozatorului. A rămas doar amintirea sportivului care încânta pe locuitorii zonei. Iată cum sunt aduse, prin timp, vremea bucuriilor simple: „Cel mai tare mă bucuram când admiram numerele săritorilor la trambulină. Cei mai puțin curajoși plonjau cu capul înainte și cu mâinile întinse în față de pe o grindă din beton aflată la vreo patru metri deasupra apei. Alții săreau de pe barele de fier, vopsite în verde, ale podului. Însă doar unul singur sărea acrobatic, se învârtea în aer, cu picioarele adunate la piept, apoi, când ajungea aproape de luciul apei, își deschidea corpul, făcea un echer și dispărea lumânare în adânc” (p.104).

Autorul dă dovadă de sinceritate în textele sale, se simte responsabilitatea pentru fiecare personaj, parcă aceste mesaj se adresează unei instanțe supreme, realitatea trebuie descrisă în limitele unei documentări exacte, sensibilitatea sa l-a obligat la acuratețe, chiar dacă pe ici pe acolo intervine cu fraze personale, comentariile martorului care scrie sub jurământ. Aceasta îi permite să rămână fidel sieși și realității în care a trăit, așa cum au viețuit celalți oameni. 

Sunt vremuri aduse în atenția cititorului, chemat să înțeleagă misterul și bucuriile simple din acest vad al destinelor frânte. În general, povestirile se petrec pe Valea Streiului și zona Munților Retezat sau care trimit la acestea, cu rădăcini puternice în societate și-n viața oamenilor care au trăit în această parte de Ardeal.  Ioan Barb s-a străduit să fie fidel forțelor care au modelat destinele, să redea, cu acuratețe și empatie, viața așa cum a fost.

Horea Gârbea menționează pe ultima copertă: „Poetul Ioan Barb nu uzează de abilitățile sale lirice atunci când trece la proză. Este un prozator adevărat din familia povestitorilor transilvăneni, un talent autentic și viguros. El stăpânește autoritar „caii” prozei și îi mână pe drumul literaturii de calitate”.

Radu Ciobanu, în revista „Actualitatea literară” nr. 123, p. 4, într-un comentariu la carte, purtând titlul Lumi în derivă, notează:  „Personajele, care în majoritatea cazurilor sunt și subiectele prozelor, se constituie într-o veritabilă galerie de dezmoșteniți ai sorții, marginali, handicapați fizic sau psihic, personalizați prin porecle și, ingenui sau abjecți, sfârșesc de cele mai multe ori tragic, momentul ieșirii din scenă fiind uneori cuplat emoțional cu sugestia unui prezent crepuscular…”.  

Textele din carte presupun un viitor roman despre această Vale Scufundată, pentru al parafraza pe Ioan Barb. Aducerea la lumină a lumii abandonate ar însemna o istorie recuperată, și, considerăm, dacă va face și o proiecție spre viitor, istoria s-a rotunji sub vraja unor narațiuni care au în substrat miturile și tainele ținutului, proiectate într-o patrie a speranțelor…

Ioan Barb scrie într-o proză, mesaj și pentru cititor: „Amintește-și de oameni și locuri, de bogați dar mai ales de cei umili pentru care nu este nicio speranță. Pentru că lumea cea adevărată este lumea umilă și stă în ființă prin îndurarea lui Dumnezeu. Amintește-și de lucrurile care și-au tulburat și totodată ți-au liniștit viața” ( p. 24).  Sunt fragmente dintr-o scrisoare adresată sieși cu mult înainte, cu peste treizeci de ani, aflată lipită într-o carte, între paginile 55 și 56, un mesaj simbolic și abrupt.

El știe să probeze o realitate, mai presus de simplele declarații la modă, de multe ori cu iz ideologic…

 

 

 

Constantin Stancu

Octombrie 2023

 

*Ioan Barb, Îngerii lui Bologan, 250 pagini, proză scurtă, Apahida: Editura Neuma, 2022; repere critice: Al Săndulescu, Radu Ciobanu, Silviu Guga, Ioan Evu, Gligor Hașa, Eliza Pop.

Cărți publicate: Tăcerea ca o flacără, poeme, Ed. Călăuza, Deva, 2010, debut editorial; Picătura de infinit, poeme, ed. ATU Sibiu, 2010;  Sub via ființei plâng strugurii, poeme, Ed. ATU, Sibiu, 2010; Babilon, poeme, Ed. Brumar, Timișoara, 2011; Sabatul interior, poeme,  ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011; Meditând închis în ochiul ciclopului, poeme,  ed. Brumar, Timișoara, 2012; Ostatec în cer, antologie de poezie, ed. Tipo Moldova, Iași,2012; Orașul scufundat, 2012, proză, ed. Cenaclul de la Păltiniș, Sibiu, 2013; Dumnezeul din paharul cu votcă, proză, ed. Tritonic, București, 2016; Orasul alb, poeme, ed. Paralela 45, Pitești, 2016 etc.

*Text publicat în revista „Algoritm literar”, decembrie 2023.

 

 

Mariana Pândaru: Om în intersecție

 

Om în intersecție

 

Omul în bătaia vremurilor ajunge la momente de răscruce, după un destin complicat. Ceva brutal se schimbă în jurul său, asta  îi marchează existența, pe plan personal se produc schimbări dramatice. În tradiția bună a prozei scurte din literatura română, Mariana Pândaru ne propune cartea Om în intersecție*, conținând povestiri care transmit dramatismul din viața personajelor, dramele personale, angoasele și micile victorii care declanșează mari speranțe. Poetă și jurnalistă, ea a purtat ani buni în suflet această carte de proză, a dus-o cu demnitate și atenție. În final, în anul 2017 apare la Editura Călăuza v.b. din Deva în regia autoarei. Viața își lua revanșa prin aceste narațiuni pline de căldură.

Povestirile sunt prezentate cu empatie, sensibilitatea scriitoarei se transmite personajelor și cititorului. Cuvintele directe, curgând simplu și natural au menirea de a pune în lumină viața normală a oamenilor normali, a celor care se zbăteau pentru o felie de viață.

Titlul este semnificativ, demonstrează temele abordate în carte, creionează poziția omului simplu în fața istoriei și a destinului propriu, marcat de un destin colectiv. Temporar acțiunea poate fi plasată în vremea perioadei comuniste și a perioadei de tranziție spre lumea capitalismului bine temperat de la noi. Răbdarea autoarei se simte cu fiecare povestire, ea lasă personajele să se miște pe scena vieții, le urmărește faptele, este atentă la dialoguri, la celelalte personaje care dinamizează acțiunea. Sensibilitatea personajelor este marcată de sensibilitatea scriitoarei, atentă la oportunitățile spirituale ale oamenilor în căutarea fericirii. Ea este sinceră și îi place sinceritatea personajelor, acțiunea se desfășoară sub amprenta jurnalismului de bun simț. Mariana Pândaru transmite multe idei în cuvinte puține, nu este zgârcită cu vorbele, este chibzuită și lucidă. Acțiunea curge normal, doar torentele vieții agită eroii anonimi care au făcut fapte importante pentru familiile lor, pentru cei din jur.

În economia cărții se simte abilitatea editorului de a coagula povestirile, de a le da un sens personal și un sens istoric pe un fond de zbucium sufletesc. Ca editor autoarea a reușit să acumuleze experiența necesară evadării poetului în proza socială.

În viața oamenilor simpli se petrec schimbări datorită unor lucruri banale, cu greutate sufletească: un căluț de mare, cireșul, câinele, o casă, un cadou, o mâncare caldă etc.

Titlurile povestirilor trădează tensiunea din viața oamenilor care se mișcă în istorie: povara faptei, ziua captivă, ziua cea grea, după-amiaza fierbinte, întâlnirea, surpriza, omul din intersecție.

Timpul are un rol important pentru autoare și pentru personaje, el marchează soarta celor care se aflau sub vremuri. Apar ca personaje poştașul, actorul, profesoara/ dăscălița, minierul, țăranii care duc povara vieții, directorul minei etc. Ele sunt creionate simplu, cu impact, cu puține resurse Mariana Pândaru le dă viață și le redă demnitatea unor oameni apăsați de greutăți și de fenomene sociale greu de priceput și acceptat. Iubirea, ca valoare în viața aceasta, este sufocată, toată această energie se revarsă spre ceilalți, toți doresc să supraviețuiască într-un fel, să facă față provocărilor zilnice.

Scriitoarea descrie locul unde se desfășoară acțiunea cu atenție și poezie: „Cețurile începuseră să se ridice de pe apă. Se zăreau umbrele trestiilor și ale păpurișului. De parcă o pleoapă de apă, grea de somn, se ridica încet, dând viață lumii din jur. Apoi Marta observă tot mai clar dunga de pământ care însemna Portița, insula dragă sufletului său, acolo unde o va găsi pe mătușa Dora” (Căluțul de mare, p. 11).

Dramele familiale sunt prezentate cu atenție, sunt prinse în cuvinte relațiile frânte, pierderea iubirii și a sensului: „Așa se face că între ei rămăsese doar o cortină de gesturi comune, ca între soți, un respect și o pace glacială, în care nu era niciodată implicată starea emoțională, sentimentală. În casa lor nu se auzeau certuri sau scandaluri. Nu era decât tăcere” (Sacrificiul, p. 127).

Relațiile dintre părinți și copii se construiesc atent, sub aripa nevăzută a unui înger păzitor:

„- Deci, s-o luăm cu începutul. Știi că tatăl tău era bun prieten cu Radu; că el venea și continuă și acum să vină în casa noastră, ca prieten. Ceea ce ți-a spus ție e o impresie falsă. Îți amintești că Radu era cu tatăl tău în mașină când a avut loc accidentul. Nu din cauza lui s-a întâmplat nenorocirea…” (Îndoiala, p. 143).

Citatele pot continua, concluzionăm că Mariana Pândaru prețuiește memoria, are imaginație, intră curajoasă în realitatea imediată, se apropie de personaje cu delicatețe. Cartea are o importanță specială pentru ea, este dedicată bunicilor Ancuța și Constantin, se poate reține faptul că multe întâmplări vin dintr-o zonă personală, cu accente de afecțiune evidentă pentru eroii narațiunilor. Chiar și în ansamblu privind lucrurile, există un fir de legătura care străbate povestirile, realizându-se o unitate de suferință pentru personaje și pentru autoare.

Lupta pentru fericire se simte la majoritatea eroilor, dar se fixează cu claritate în povestirea Ioan cel din Nord. Legătura oamenilor cu locul numit vatră este profundă, rupturile se produc greu sau nu se produc, există o gravitație a sentimentelor evidentă, pusă bine în narațiunea Ziua cea mai grea. Diferențele și planurile oraș/ sat și tinerețe/ maturitate deplină sunt desenate în povestirea Casa din deal. Sunt și alte teme care marchează cititorul. Planul dur viață/ moarte (Cireșul), sacrificiul personajului sub presiunea vremurilor (Mina veche), lupta dintre mersul istoriei și lupta pentru un destin curat (Om în intersecție), iubirea care poate schimba viața, locul, oamenii, timpurile, obiceiurile (Căluțul de mare), ciocnirea dintre vechea și noua dragoste (Vernisaj), sunt teme care marchează cititorul prin tensiunea trăirilor și a dialogurilor care susțin firul povestirilor. 

Despre cărțile semnate de Mariana Pândaru au scris Mircea Ciobanu, Liviu Ioan Stoiciu, Passionaria Stoicescu, Aurelian Titu Dumitrescu, Radu Igna, Daniel Marian etc.

Despre cartea Om în intersecție Passionaria Stoicescu scria: „Impresionează amănuntul reacțiilor comportamentale, urmărirea mișcărilor ce se declanșează înlăuntrul personajelor, aceste aflate întotdeauna pe un soi de muchie psihică” (Revista „Discobolul”, nr. 241-242-243/ 2018, Memorie plus imaginație plus contemporaneitate, p. 110).

În povestirea Om în intersecție dascălul îi spune fostului elev, în căutarea unui sens în viață: „Vezi băiete, omul în intersecție, care ai fost la un moment dat, a găsit o soluție înțeleaptă, calea dreaptă, care l-a scos din necaz, fără scandal și suferință. Bravo! Sunt mândru de tine!” (p. 241).

Aceasta este victoria eroilor povestirilor, este și victoria autoarei care a reușit să capteze ceva din miracolul vieții, să demonstreze că proza scurtă poate avea un drum lung când totul este pe calea dreaptă.

 

Constantin Stancu

 

*Mariana Pândaru, Om în intersecție, proză scurtă, 245 pagini, Deva: Editura Călăuza v.b., 2017.