duminică, 21 februarie 2021
Biet lăutar, un poem de Adrian Botez
BIET LĂUTAR
Cutremure-aș stârni- Potopuri și Vântoase
de-aș auzi că zboară FIINȚA FĂR' FOLOASE
de aș vedea – pe Cer – Lebăda Crucii
venind s-aleagă-și – din Pustie – iarăși - Ucenicii !
nici Chip – nici Număr – nu-mi dau – în Astă Lume - RÂNDUIALĂ :
căci Teatru – Circ - ori Măști - nu isc' decât Mânjeală
acestui Cer – ce-așteaptă Viu-Lumina
acestei Mări – în care – din Veac – ne spălăm Vina !
...Crucea-Îmbrățișare își dibuie Martirii
spre Cerul de Lumină tot suie Musafirii
iar Lebăda tot cântă – Murind și Înviind
Duioasa Lumii-așteaptă s-ajung – degrab' – la Rând...
...vin – Criste – către Tine – cu Struna Încordată :
Biet Lăutar – nerăsplătit vreodată...
Prof. dr. Adrian Botez
marți, 16 februarie 2021
Dumitru Velea, ODETTE... Poezia... - Cine este Odette? Velea răspunde: „cu o mână să mă duci prin labirint,/ să mă înjunghii în camera obscură,// și cu cealaltă să-mi descoperi fața/ de sub cenușă, arsă de lumină!” (Odette, p. 27) -
Odette - nimic în plus, nimic
în minus
Există momente în viața poetului în care lucrurile se întâlnesc astral. Bărbatul se apropie de femeia care declanșează iubirea aceea abisală, greu de atins, greu de scăpat din năvodul ei. Dumitru Velea prinde în volumul Odette (Editura Fundației Culturale Ion D. Sârbu, Petroșani, 1995) aceste evenimente care schimbă perspectiva asupra vieții, mișcă destinul pe o linie abisală. Titlul este simplu, poetul s-a predat miracolului, a acceptat că altă istorie nu există în afara numelui iubitei. Putea avea alte opțiuni, mai spectaculoase, dar ar fi ratat clipa luminoasă.
Întâlnirea poetului cu Odette
a declanșat o lume de mirări și de dulci capcane intelectuale. Intră în joc
cultura, miturile, istoria cu paradigma ei, glisarea tablourilor esențiale.
Apariția ei, prezența ei, dispariția, toate generează poemul trăit, scrijelit
în carne. Epicul are rolul lui, simplitatea se furișează pe după draperia
timpului. Este personajul care se transformă sub presiunea momentelor trăite de
cei doi. De la început, poetul, ne prezintă tensionat și frust, istoria celor
doi, chiar pe pagina de gardă. Cititorul nu are secrete, dar narațiunea lirică
îl atrage ca un magnet, ulterior.
Ea a fost un personaj într-o
companie importantă, iubitoare de cultură și având cultul prieteniei, a iubit,
a plecat brutal. A lăsat în urma ei o mistică personală, una care domină
poetul, după cum mărturisește: „…ținându-mă vertical în înspumatele și
înfricoșătoarele ape ale istoriei estice” (mărturia poetului, la început de
narațiune).
Cei doi străbat istoria,
continentele, rezită la evenimentele inerente vieții, trec prin labirint,
pipăie destinul: „Odette: Doamne, în ceruri tu mă numeri,/ simt pe umeri/
greutatea mânii tale.// Velea: Doamne, ia mantia de gheață/ de pe umerii
iubitei/ și așeaz-o pe-ai mei!” (Destin, p. 34).
Versurile sunt atinse de
simbolurile importante ale culturii, de semnele divine (pâinea, vinul, arca,
îngerul, prezența), acest lucru dă consistență sentimentelor trăite acut.
Prezența divină este amprenta acestei iubiri: „Doamne, printre noi ai mers
odată,/ mai bătrân ca umbra ori ca moartea,/ ne-ai ținut de mână, ca un tată,/
și din toate ne-ai făcut și partea” (Partea, p. 65).
Trecerea prin labirint se
simte fizic și spiritual, cele două planuri se intersectează pentru a justifica
mitul personal, pentru a-l susține: „Din labirint țâșni o pasăre - / cântecul
ei umplu Universul” (La Cnossos, p. 26).
Dispariția brutală, implacabilă
a iubitei aduce golul: „Prin mine bate vântul,/ În mine cade piatră,/ ridică-se
Cuvântul/ prin lespedea de piatră!” (Prin mine bate vântul, p. 78). Și, totuși,
semnul divin (Cuvântul) declanșează speranța învierii…
Dumitru Velea punctează
volumul cu fotografii, desene, ilustrate, tablouri valoroase pentru a se
justifica sieși: întâmplarea este posibilă, dureros de reală… Poemele au semne
spirituale evidente: roua de sus, veriga sacră, lacrimă și carte, trecerea prin
poartă, țipătul (Munch), vederea cu ochiul interior, noaptea-ziua, lumina
ninsă…
Poemele au la început câteva
versuri unitare, semn, ele dau consistență narațiunii lirice, susțin mirajul:
„Trupul ți-a trecut/ prin sabie/ și sabia luminează” (p. 71).
Cine este Odette? Velea
răspunde: „cu o mână să mă duci prin labirint,/ să mă înjunghii în camera
obscură,// și cu cealaltă să-mi descoperi fața/ de sub cenușă, arsă de lumină!”
(Odette, p. 27).
Versurile au greutatea unor
pași pe aleile eternității, lasă urme prin cenușa ființelor care iubesc și nu
se pot apăra de iubirea lor: „după glasul tău, tremură stelele”; „de la
îmbrățișarea ei, eu nu mai am brațe”; „pe tălpile tale scriu poeme”; fratele
meu, destinul/ pe tine te-am cunoscut”; „în ochii tăi se limpezește cerul”; „exodul meu” etc.
Sunt tablouri care se succed,
curg spre un final în care bate vântul prin ființă și prin cuvintele poetului,
o dramaturgie a destinului, poetul vede totul și acceptă ca pe un dat: poeme,
epistole, ziceri ultime, abisuri. Istoria celor doi se imprimă de la început în
memoria timpurilor: „Faptul că te-am întâlnit într-un tren și că semeni cu cea
pe care am văzut-o într-o stampă, în prima zi a copilăriei mele, nu poate fi
negat. El este tot atât de real ca și chipul tău întipărit în ochii mei. M-am
întors spre tine ca planta spre sămânță. Două imagini se suprapun și-n jurul
lor o linie subțire strălucește” (Te-am văzut în lăuntrul meu, p.7).
Tema centrală a volumului
radiază indirect: Dumnezeu ne răpește ceea ce iubim cel mai mult. În fond, asta
a dat El pentru noi, pe singurul său Fiu.
Poetul poate rezista prin
poezia sa fragilă, scrisă lapidar pe nisipul sângelui…
Constantin Stancu ©
Puțină literatură... Cuvântul, cuvintele, vorbele... Spectacolul zilnic... Ce halim? Gânduri în pandemie
Literatura este percepută eronat deoarece presupune să ai câteva cunoștințe despre ce înseamnă creația, să ai cultură, să, mai ales, să ai trăiri raportat la mesajul operei. În momentul de față se pedalează pe curentul care proclamă un prezent monstruos sau un postmodernism. Mai adânc, un post-umanism… Poemele sunt scrise fără respectarea ortografiei minime, parcă limba română e doar un instrument de comunicare, nu modul în care cuvintele au puterea de a schimba mintea oamenilor. Literatura te ajută să poți exprima coerent un mesaj în care ai ceva de comunicat, astfel oamenii se pot înțelege unii pe alții. Se transmit sentimente profunde, umor, se pot face analize destul de complexe. Este necesară în unele profesii: dascăl, jurnalist, avocat, magistrat, medic, om de televiziune (cât va mai ține asta), ghid de turism, publicitate, teologie etc.
Câte instituții au „cap limpede” în transmiterea noutăților, a reglementărilor etc.? Priviți spectacolul dat de justiției: Mesaje diferite venite la instituții de profil, una zice CCR, alta ICCJ, alta CSM, alta Consiliul Legislativ, alta Guvernul, Parlamentul, Președintele etc. Aceeași lege sau proiect de lege, și sunt înțelese diferit. Alta e școala de literatură de la Cluj, alta de la București. Se poate continua.
Iisus a zis: Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece. De ce? Pentru că, asta este important, cuvântul are putere. Cei de la Academie, când au lucrat la dicționarele limbii române, au pus osul serios. Un specialist cu doctoratul a lucrat timp de doi ani la cuvântul „viață”. Nu vi se pare interesant?
Sigur, e mai cool să o dai pe englezisme, stimulat de această digitalizare
nervoasă!
C Stancu ©
Un Cer nou și Pământul cel nou... Despre început doar Dumnezeu știa...
Un Cer nou
O, marea s-a pierdut şi ea,
Pământul şi Cerul nu mai erau,
Despre început doar Dumnezeu ştia,
Iar cele noi, prin Sine se chemau...
Vom vedea cum s-a stins orbirea,
Un nou Cer şi un Pământ mai nou,
Şi vom vedea cum am primit iubirea,
Cetatea Sfântă, ivită din albul ecou...
Era, deci, un Glas tare, prea tare,
Străbătând oameni şi veşnicii,
Era între viitor şi trecut o cărare,
Erau şi prieteni care-au fost și copii...
În Cetatea de Sus, cu
toate noi,
Vom locui cu Cel
Veşnic, Cuvântul,
Va fi lumină deplină,
nu vom mai fi goi,
Vom fi puternici,
precum gândul...
Lucrurile dintâi vor
trece toate,
Universul, iată, va
fi mereu altul,
De lacrimi nu vom
avea parte,
Cu alți ochii vom
privi înaltul...
Nu va mai fi, dar,
nici durere
Şi țipăt, lamentări
nu vor mai fi,
Vom trăi sub tainică
înviere,
Cu Iisus călătorind
prin veşnicii...
O, moartea, şi ea, se
va pierde,
Va fi o umbră undeva
în trecut,
Vom vedea ce-i permis
de văzut...
Un Cer nou, viața şi noul Pământ...
c Stancu ©
*Foto: La Densuș
duminică, 14 februarie 2021
sâmbătă, 13 februarie 2021
Scurta și nefericita viață a lui Marilyn Monroe... Când realitatea învinge literatura...
Simbol și dramă
(Milan Richter, Scurta și nefericita viață a lui Marilyn
Monroe,
Deva: Editura
Călăuza v.b., 2016;
traducerea
Muguraș Maria Petrescu)
Povestea lui
Marilyn este cunoscută în general, au existat documentare, informații,
narațiuni, articole de presă. Între anii 1950 și 1960 ea a fost un simbol
pentru femei, un agent al sexului frumos în lumea puterii, filmului, presei, în
așa-zisa lume bună. Viața ei a fost scurtă, a murit la 36 de ani din motive
neclare, învăluite în misterul specific lumii afacerilor puterii. Autorul,
Milan Richter, s-a documentat serios în domeniu, a reușit să ne prezinte câteva
crâmpeie din viața divei, specifice pentru ea și pentru societatea occidentală.
Dramaturgul renunță la factorul timp în sens clasic, apelează la jocul în timp,
trecut, prezent și viitor au o altă logică, logica dramei. Sub lumini și forme
clasice și moderne, o femeie întruchipează dezastrul unei lumi care și-a
pierdut busola, o lume fără Dumnezeu, minând dragostea, adevărul, angoasa
puterii politice, falsa cultură. Dispariția ei, posibilă sinucidere, prin
supradoză de medicamente, este concluzia finală, o femeie cu afecțiuni psihice,
bazându-se pe o frumusețe construită de
arta spectacolului, fără să înțeleagă ce se întâmplă cu ea, redă efectul unei
societăți care se bazează pe formele fără conținut.
Personajele care
dansează în jurul femeii fatale, sex-simbol, sunt cele cunoscute: Președintele
USA, fratele acestuia, procuror important, medicul psihiatru, menajera, actori,
agenți ai serviciilor secrete. La acestea se adaugă mama lui Marilyn, apoi un
personaj care sfidează timpul concret al morții, Norma Jeane Morteson, adică
diva la 20 de ani, personaj fără vârstă, etalon pentru dinamica dramei.
Frumusețea naturală împotriva frumuseții fabricate de industria de
entertainment. Industria plăcerii fără de motiv, a plăcerii ca artă fără scop,
divertismentul celor cu bani, a celor stresați de prea multă putere, agasați de
celebritate, agresați de presa occidentală.
Moartea femeii,
deși suspectă, este o certitudine, cineva a fost scos de pe marea scenă a
lumii, fără durere, fără să știe de ce, fără scop aparent. Nebunia ei, drogurile,
băuturile alcoolice, medicamentele în exces, clismele, reprezintă doar mediul
în care s-a mișcat. Boala mintală înfățișează simbolul unei lumii afectate de
păcat, limita acesteia. Bărbați care iubesc, politicieni care au nevoie de
frumusețea de suprafață, criminali cu ștaif, artiști fără scrupule, toți se
mișcă pe scenă pentru a da viață tragediei moderne, fără ieșire. Dinamismul
povestirii este bine dozat, suntem în prezența unei piese solide, autorul mișcă
planurile exact, scriptul este valabil. Piesa se poate urmări cu plăcere.
Medicul psihiatru o tratează constant, este mereu lângă femeia vulnerabilă, nu
reușește să o scoată din pasa eronată în care a căzut. Nu dorește să o salveze,
tratamentele înseamnă bani, înseamnă un sistem sofisticat de a urmări și de a
controla personajul principal.
Președintele
USA, poate cel mai puternic om al planetei, cade în plasa proprie a
slăbiciunilor sale, clipele de relaxare, dragostea este exclusă la acest nivel,
îl fac vulnerabil în fața serviciilor secretele, a presei, a lumii. Poveștile
sale intime sunt lăudăroșeniile unui bărbat slab în fața unei femei, asta pune
sub semnul întrebării relația lui cu femeia simbol. Ea tinde să se viseze
„prima doamnă”, femeia spectacol sare peste cenzură și peste cutume, cere prea
mult. Poate nu realiza că este altcineva decât se pretinde. Căutările ei, poate
chiar o formă de cerșit, după iubirea „adevărată”, sunt zbaterile unei ființe
fragile în pânza păianjenului. Sexul nu înseamnă dragoste, iubirea este unul
dintre cele mai înalte sentimente umane pe care cineva atât de firav nu-l poate
atinge.
Piesa prezintă
relațiile din lumea puterii, amestecul straniu de oameni politici, mafioți,
oameni corupți, artiști de joasă condiție, agenți secreți, ne descoperă o lume
în plină furtună, o lume care se crede în siguranță în brațele morții. Faptele
reale fac parte din acțiunea care se desfășoară, autorul s-a documentat riguros, ele dau prestanță
actului de creație propriu-zis. Personajele au un limbaj trivial, cuvinte
licențioase sunt aruncate în fața spectatorului sau cititorului, scriitorul nu
dorește să impresioneze, să dea sare și piper acțiunii, așa se comportau
oamenii reali în anii 50-60 în lumea occidentală. O lume aparent liberă,
necenzurată, fără să fie nevoită să-și controleze comportamentul. Fiecare avea
un dosar la serviciile secrete, putea fi oricând ținta. Motivele „siguranță
națională” erau deja fabricate înainte ca ele să se realizeze în scena vieții.
Milan Richter
s-a documentat serios, a citit mult, a parcurs documentele care erau
considerate secrete, acte provenind de la psihologul divei, dosare oficiale,
articole de presă. Despre subiect au mai scris Norman Mailer și Joyce Carol
Oates, unii au considerat că Marilyn a fost ucisă, alți jurnaliști au speculat
drama reală, căutând un „adevăr” propriu, speriați de marele adevăr despre
societatea modernă.
Drama femeii
simbol este definită chiar de Marilyn: „A iubi înseamnă a-i da cuiva puterea de
a te distruge”.
Carnetul de
însemnări, poate benzile înregistrate în apartamentele ei, posibilitatea unei
conferințe de presă, toate însemnau pericol public pentru oamenii puterii, cu
alte cuvinte era pusă în joc „siguranța națională”. Așa ceva nu se tolerează.
Iată ce afirmă personajul principal: „Nu vă mai dau nimic, Kennedy, bandă de
huligani ce sunteți! Gata! Ajunge! Poimâine voi susține o conferință de presă
și voi dezvălui reporterilor totul… Le spun eu ce porci sunteți voi doi! Cum vă
bateți joc de femeile neajutorate și fragile” (p. 314). Cei doi erau John F.
Kennedy – Președintele Statelor Unite ale Americii și Robert F. Kennedy –
Procuror General al Statelor Unite, frați, amanții femeii, personaje tragice,
celebre în timpurile moderne.
Tradus în
limbajul lui Marilyn: „Hollywood este locul unde se pot plăti o mie de dolari
pentru un sărut și cincizeci de cenți doar pentru sufletul tău. Știu foarte
bine că adeseori am refuzat prima ofertă, păstrând-o, în schimb, pe cea de
cincizeci de cenți” (p. 17).
Milan Richter
apus în scenă discuția dintre Jack (Președintele) și Marilyn în apartamentele
secrete. Președintele destăinuia secretele, extratereștrii cu tehnologii
spectaculoase, modul cu făcea dragoste Fidel Castro cu femeile fatale, purtând
cizmele și în pat, lupta împotriva comuniștilor, rachete cu încărcătură atomică,
atitudinea serviciilor secrete față de relațiile președintelui, mafia și
politica etc.
Secretul femeii
este devoalat lui Jack, Președintele trebuia să știe, să înțeleagă ce
reprezintă o femeie simbol: „Imediat ce îmi cumpăr pantofi, îi deformez. Apoi tai
o bucățică dintr-un toc și încerc să merg în așa fel, încât să nu se vadă că
șchiopătez. Iar în scopul acesta am un mușchi special antrenat și masat pe
picior. Iată care este marele secret al mersului meu atât de sexi” (p. 179).
Finalul este
dur, iluziile se risipesc, Marilyn înțelege ceea ce este, mărturisește
investigatorului într-o scenă suprarealistă: „Da, David, mă treceau de la unul
la altul ca pe o bucățică bună de carne… Ca să mă umilească. Și asta s-a
întâmplat cu o săptămână ca înainte eu să mor”. (p. 322).
Noma Jeane, un
alter ego, din vremuri mai bune, o vede altfel, prin altă lumină: „Marilyn
efectiv nu se putea aduna… o blondă decolorată! Care, pe deasupra, mai plângea,
ca și cum ar fi fost dusă la tăiere. A venit Paula la ea, apoi macheuza, au mai
liniștit-o, au rearanjat-o… și, după câteva minute, arăta din nou de parcă era
o păpușă scoasă din cutie. După care Milt Ebbins, coproducătorul întregului
circ, i-a făcut vânt și i-a spus: <<hai, du-te, du-te… sau toată șarada
asta o să se ducă dracului odată cu tine!>>” (p. 229).
Medicul
psihiatru îi explică vedetei cum este situația reală, când iubește un om
puternic precum președintele USA, cum serviciile secrete sunt atente la detalii
și show: „Să zicem că nu toți directorii ar trebui să facă un astfel de lucru.
Dacă observațiile mele despre Hoover (șef CIA, n.n), potrivit aparițiilor lui
publice sunt adevărate, el știe cu mult mai multe despre cei doi frați, decât
știu propriile lor neveste” (p. 107).
Milan Rihter, scriitorul,
notează despre acest personaj aflat sub o frumusețe zbuciumată: „În același
timp este un portret dramatic al uneia dintre cele mai atractive femei din
lume, o orfană vulnerabilă lipsită de un sentiment puternic de încredere în
sine, o femeie care suferă de o boală mintală ereditară, portretul perfect al
unei fete în căutare, prin lume, a unui bărbat pe care să-l iubească” (Actrița, cover girl și cântăreața Marilyn
Monroe, p.11).
Constantin
Stancu
Dumitru Hurubă, proza scurtă pentru zile lungi... VIZITA OPINATĂ... „Pentru că Tuşica Matia vine tocmai din Tauranga, oraş situat undeva în nordul Noii Zeelande, pe ţărmul Pacificului…”
Dumitru Hurubă
VIZITĂ OPINATĂ
– Vine Tuşica Matia!...
– Da, şi?
– Cum, şi?!
Pentru că Tuşica Matia vine tocmai din Tauranga, oraş situat undeva în nordul Noii Zeelande, pe ţărmul Pacificului…
– Uay!
– Ei?!
Normal că suntem fericiţi şi curioşi. Vreo doi membri din familie au început chiar să ţopăie de bucurie că Tuşica va veni încărcată precis de cadouri, deşi careva dintre ai casei a mormăit:
– Zgârcomana şi cadourile!
Iar bunicul a pus lucrurile şi mai la punct atrăgând atenţia celor doi ţopăitori că dansul lor semăna destul de convingător cu un tangou argentinian prelucrat după un ceardaş din sudul judeţului Harghita, la care nepotul familiei, adolescent, a reacţionat şoptit:
– Părerea bunicului? I-o depăşeală de-a lui!...
Ţopăitorii, simţindu-se oarecum jigniţi, au susţinut imediat că era vorba, în realitate, de melodia Marrakech în variantă neozeelandeză. Însă, când li s-a spus că dansul lor aducea mai degrabă a melodie de ritual incaş, interpretată la balalaică şi ţiteră, s-au mai dezumflat trecând, au explicat ei, la un vals-ritual de trib amazonian, iar prin casă imediat s-a simţit un fel de adiere exotică.
– Aşa da!, auzirăm o exclamaţie.
Dar ce să mai fi contat?
Până la urmă, întreaga familie s-a prins într-o horă a bucuriei în timp ce unul dintre gineri – om umblat prin lume, la cules de sparanghel – a început să fredoneze Oda bucuriei în limba germană, presărată ici-colo cu câteva ţâpurituri…
– Oşeneşti, a precizat el într-un dialect complet necunoscut făcându-l pe unchiul Crotescu să exclame cu ochii înlăcrimaţi brusc:
– Dialectul ăsta mi-aminteşte de prima căsnicie şi prima bătaie pe care am încasat-o de la socru-mi-o – mă iertaţi, dragii mei!...
L-am înţeles şi iertat convenind mai apoi cu toţii că, acest fel de a ne manifesta, avea unele momente nepotrivite, dar altele sublime, deoarece intenţia era să-i declanşăm Tuşicăi bucuria că fosta ei familie, noi adică, ne-am schimbat foarte mult din mai toate punctele de vedere. Iar acest adevăr se datora unui minunat şi eficient proces de emancipare condus de bunicul, ales din confuzie consilier de primărie, însă foarte apreciat de colegii consilieri, fiindcă dormea adânc în timpul şedinţelor fără să sforăie, ca alţii.
La un moment dat, bunica a anunţat cu vocea ei ruginită de cafea şi ţigări:
– Gata toată lumea, da?
– Da, a răspuns soră-mea, singura repetenta a familiei.
– Plecăm la gară s-o aşteptăm la tren pe Matia, a continuat bunica.
– Apoi, vine cu trenu?, s-a bosumflat un ginere.
– Da, cum, bă? Cu maşina, de la vreo şaptişpe mii de kilometri? Trezeşte-te, fraiere! Ţie nu ţi-a cântat cocoşu?
– Gata, copii, gata! Nu mă inervaţi…
– Toţi-toţi?, a întrebat careva.
– Da, toţi – hai, că aşa se cuvine!...
Cu toţii eram nouă…
La ieşirea din bloc, de la un balcon am auzit:
– Pleacă nebunii!
…La gară, în timp ce ne îmbrăţişam emoţionaţi că urma să ne întâlnim cu Tuşica Matia, aveam ochii înceţoşaţi de lacrimi, adică atât de înceţoşaţi, încât unul dintre ginerii familiei, copleşit şi zguduit psihic, o strânse în braţe şi o sărută focos pe o superbă domnişoară blondă, care a ţipat spre un tip cu giacă din piele:
– Giony, ăsta mă pupă?
– Unde?, s-a interesat cu indiferenţă insul.
Printre aplauzele celor de pe peron, s-a auzit şi vocea soacrei adresându-i-se ginerelui::
– Nenorocitule! Ne compromiţi familia, las-că ne răfuim noi acasă!
Apoi am auzit şuieratul locomotivei.
Un vagon cu vopseaua scorojită s-a nimerit să oprească fix în dreptul nostru.
– Sper să nu coboare chiar din vagonul ăsta, cu care a venit Traian să cucerească Dacia, a reflectat repetenta.
Şi am sperat cu toţii, până când în uşa batantă a vagonului a apărut un fel de arătare-vietate pe care, cu ambiţie şi vitejie din strămoşi, am considerat-o fiinţă omenească, apoi femeie. În momentul următor, dintre faldurile unei costumaţii tip filme horror, şi de sub o pălărie de cowboy adaptată pentru cules de orez în Cambodgia, s-a ivit un chip…
– Matiaaaa!, a urlat bunica repezindu-se spre scara vagonului cu braţele întinse spre îmbrăţişare.
În timp ce noi ne-am refugiat care pe unde să nu vadă lumea că aşteptasem la tren asemenea…
Asemenea, ce? Fiindcă am descoperit cu spaimă că ne lipsea un cuvânt potrivit momentului din vocabular…
Din alergare pe lângă mine, repetenta mi-a zis:
– Nu suntem destui nouă nebuni în familie?
Simeria, 29 Ianuarie,
2021
joi, 11 februarie 2021
Ștefan Străjeri - Istoria românilor canadieni (1890-2020). Semnal, câteva note
Sursa: Anca Sârghie
Recenzii:
GALINA MARTEA, „Istoria românilor canadieni, de Ștefan Străjeri – o paralelă în contextul evoluției umane”:
-Ziarul Ultima Oră, Ziar National Independent, România, 21 ianuarie 2021. https://ultima-ora.ro/istoria-romanilor-canadieni-de-stefan-strajeri-o-paralela-in-contextul-evolutiei-umane/
-Armonii Culturale, Revistă universală de creaţieşi atitudine culturală, România, 20 ianuarie 2021. http://armoniiculturale.ro/2021/01/20/istoria-romanilor-canadieni-de-stefan-strajeri-o-paralela-in-contextul-evolutiei-umane/
-Uniunea ZiariştilorProfesionişti din România, 21 ianuarie 2021. https://uzp.org.ro/44258/istoria-romanilor-canadieni-de-stefan-strajeri-o-paralela-in-contextul-evolutiei-umane/
-Melidonium, Revistă de cultură, artă, traditii, credinţă, istorie, educatie. România, 21 ianuarie 2021. https://melidoniumm.wordpress.com/2021/01/21/galina-martea-istoria-romanilor-canadieni-de-stefan-strajeri-o-paralela-in-contextul-evolutiei-umane/
-Logos și Agape, Revistă creștină de cultură, tradiții și atitudine civică, România, 21 ianuarie 2021. http://www.logossiagape.ro/2021/01/21/galina-martea-istoria-romanilor-canadieni-de-stefan-strajeri-o-paralela-in-contextul-evolutiei-umane/
-Confluențe Literare, Revistă de cultură universală, România, publicat în Ediţia nr. 3673 din 20 ianuarie 2021. https://confluente.org/galina_martea_1611160186.html
-Așii Români, Agenție de presă, Nürnberg, Germania, 16 ianuarie 2021. https://www.asiiromani.com/istoria-romanilor-canadieni-de-stefan-strajeri-o-paralela-in-contextul-evolutiei-umane/
-Ziarul Națiunea, România, 24 ianuarie 2021. https://ziarulnatiunea.ro/2021/01/24/o-paralela-in-contextul-evolutiei-umane/
Lectură plăcută!