Mesager şi călăuză
Pe scriitorul Constantin Stancu l-am cunoscut, în primul rând, datorită
site-ului său personal, Costyabc-Hatzegworld, folosit atât pentru postarea
propriilor creaţii, cât şi pentru promovarea literaturii contemporane (reviste,
autori, poeme, ştiri etc.). Tot acolo am observat că are şi un grup de prieteni
foarte apropiaţi cu care rezonează din punct de vedere artistic şi spiritual,
prieteni care i-au analizat cărţile cu răbdare şi minuţiozitate (Eugen
Dorcescu, Adrian Botez, Ioan Evu, Dumitru Hurubă etc.). Am fost plăcut
impresionat de activitatea acestui om de litere din Haţeg, un om destul de
discret, dar foarte generos.
Constantin Stancu a debutat publicistic în 1981, a scris aproape 30 de
cărţi (incluzând şi cărţile pe suport electronic) şi este membru al Uniunii
Scriitorilor din România (filiala Alba-Hunedoara) din anul 2009. Având o
asemenea activitate literară, realizarea unei antologii care să incorporeze
cele mai reprezentative dintre poemele sale a fost un lucru firesc şi necesar.
Prin urmare, în anul 2015, apare la editura Princeps Multimedia antologia „Fructul din fruct”, cu subtitlul „Adio, ne vedem pe străzile de aur”,
cuprinzând poeme din volumele: Fructul din fruct (Ed. Facla, 1988), Păsările plâng cu aripi (Ed. Helicon, 1988), Pomul cu scribi (Ed. Eubeea, 2006), Greutatea gândului nerostit (Ed. Realitatea
Românească, 2012) şi Eteminanki (Ultima săptămână) (Ed. CronoLogia, 2014).
Pe lângă poemele din aceste volume mai sunt incluse şi câteva poeme nepublicate
în volum (ciclul „Alte poeme”) precum şi poemul de început „Argumentele antimateriei”. În total,
antologia de 204 pagini conţine 93 de poeme. Trebuie menţionat că peste 50 de
pagini din antologie sunt dedicate referinţelor critice şi notelor
biobibliografice.
Plecând de la faptul că numele antologiei este acelaşi cu numele primului
volum din conţinut, cititorul poate intui că autorul elaborează prin metafora „fructul din fruct” o concepţie
metafizică ce ţine de ciclicitate (cu trimitere la Oswald Spengler). Poetul se
hrăneşte din fructul inspiraţiei, înfloreşte prin poezia sa, devenind la rândul
lui, prin această metempsihoză, rodul poeziei, sursă de inspiraţie pentru alţi oameni,
dar şi ofrandă pentru divinitate. Inspiraţia provine din interior (fără a se
oblitera conexiunea cu realitatea exterioară), pe fondul unei atente
introspecţii, aşa cum şi „fructul are ochiul deschis spre sine”, dar poetul „nu-şi uită
carnea” (v. Cezar Ivănescu), deoarece „O
mână s-a întins dinspre ziduri, / avea degetele umede, picurau silabe din vârful
lor, / mi-a desenat inima, / mi-a scris numele pe o bucată de carne..”
(Poemul se scrie singur). Spre deosebire de fructul interzis, acest fruct este
la dispoziţia tuturor, „e pretutindeni, / în crăpăturile luminii, carne fecundată de ploaie, / retină în misterul oglinzii în care te priveşti în /
fiecare dimineaţă”, numai că cei mai mulţi dintre noi, incapabili să-i
desluşim forma şi esenţa, „tăcem închişi
sub membrana lui / în
care curg semne peste semne şi tăceri.”
Dacă la Matei Vişniec poemul se citeşte pe sine, autodevorându-se (motivele
fiind mai multe, printre care şi indiferenţa sau lipsa de înţelegere a celor
din jur), la Constantin Stancu se simte nevoia transcendentală de ocrotire
divină, nevoia de a rămâne în atenţia creatorului suprem: „Scrie-mă, Doamne, repede, pe ceva, scrie-mă, / nu refuza poemul care
sunt în vârful degetelor Tale…” (Scriere). Acest lucru ne poate face să
credem că teama poetului de a fi privat de poezie este mai mare decât teama de
„dincolo”, poetul voind să-şi asume, până la capăt, rolul de „mesager al
sufletului” (după cum afirma şi Ioan Evu într-o cronică): „mesager fără ştire… // O, mesagerul care nu ştie ce faţă a văzut şi
unde, / învăţând veşnicia, dar limitat de cuvintele sale, / închis în cetatea
cuvintelor sale, / pe care le-a primit de la cei dinaintea sa şi / ei le-au
primit de la Dumnezeu… // El, poetul mesager, păstrându-se curat într-un timp
ce alunecă / spre putrezire…” (Schimbarea inimii). Dar, pe lângă rolul de
mesager, poetul îşi asumă şi rolul de călăuză, invitându-ne să degustăm
metafore pentru hrana sufletului nostru, încât să fim pregătiţi pentru
momentele în care „trupul va trece
dintr-o vreme în alte vremi..” (Călătoria). Şi tot el ne avertizează că
sunt „capcane peste tot, / în piaţa publică, pe ape adânci, capcane de fier, / de
aur, albastre, de vis, de aer, / capcane invizibile…”. Titlul poemului care conţine aceste versuri, „Pete de sânge pe un cuvânt”, are tentă fatalistă şi ne aduce aminte
de celebrele cuvinte ale lui Nichita Stănescu: „Eu nu sunt altceva decât o pată de
sânge care vorbeşte”.
Dacă poetul va reuşi sau nu ceea ce şi-a propus, depinde şi de noi
ceilalţi. Într-o lume ultratehnologizată, într-o lume decăzută spiritual,
într-o lume în care poezia a devenit o biată cerşetoare care stă cu mâna întinsă
în faţa bibliotecilor şi a librăriilor, poeţii ajung, cel mai adesea, la
capătul puterilor şi al inspiraţiei, fără să găsească un corespondent metafizic.
Tocmai din acest motiv, ei ajung să se retragă într-o dimensiune a claustraţiei
şi a resemnării, din care nu mai pot ieşi niciodată. Ce le mai rămâne de făcut
în această situaţie? Constantin Stancu, un fin observator al sufletului uman şi
un poet veritabil, cu neaşteptate resurse extrasenzoriale, are răspuns şi la
această întrebare: „Mi-a rămas doar atât:
/ să-mbrac umila cămaşă a poemului, / să caut capătul firului din care a fost
ţesută, / începutul acela alb, luminos, / aflat în cealaltă parte a vieţii, /
acolo unde este o floare de sânge, / strivită de strigătele călăului, / cu
trupul moale de timp în ruină…” (Cămaşa poemului).
Ionuţ Caragea
3 mai 2017, Oradea
În Revista „Vatra veche”. nr. 6/2017, pp.30-31
Visit our Facebook page
