Ziua Iubitorilor de Carte

 

Valeria Bilț și Nicolae Băciuț în dialog despre literatură, familie, puterea cuvântului (continuare)

 Interviu cu Nicolae Băciuț – Despre continuitate, familie și verticalitatea cuvântului

(Continuare)

 

VI. Revenirea în prim-planul literar – planuri, viziuni, spații de confort spiritual

 

- Simțiți că perioada de după 2020 a adus o reorientare a priorităților dumneavoastră literare?

 

-După 2020, mi-am văzut de toate ale mele începute, consolidându-le, amplificându-le, diversificându-le.

Prioritățile se schimbă, din când în când, dar fără a abandona definitiv ceva. Mă obsedează gândul revizuirii integrale a tot ceea ce am publicat, nu puține titluri, către 250, și, totodată, speranța de a pune punct eu principalelor proiecte în derulare – în primul rând poezia, apoi interviurile, într-o întregire a primei ediții a ceea ce a fost „o istorie a literaturii române contemporane în interviuri”.

În derulare ritmică sunt și cele două publicații lunare, Vatra veche și Cadran. Apoi evenimentele literare pe care nu mi le pot refuza, precum nu pot să nu dau curs solicitărilor editoriale – cărți și reviste.

 

- Ce proiecte editoriale sau literare pregătiți pentru următorii ani?

 

-Dacă mai am suficientă putere și sănătate, vreau să mă recuperez pe mine, să-mi fac ordine în lucruri, să-mi termin cărțile începute, să revizuiesc cărți publicate.

Să pot să-mi finalizez ce am în gând pentru 2026, când rotunjesc 70 de ani. Intenționez să tipăresc cel puțin 12 titluri, vechi și noi. Trebuie să-mi fac ordine în lucrurile care vor rămâne după mine, dacă vor mai interesa pe cineva. Ultimele cazuri mă deprimă. Familia lui Mihai Sin nu pare deloc intersesată de posteritatea prozatorului. După moartea Voicăi Foișoreanu-Guga, soția lui Romulus Guga, moștenirea lor culturală, neavând copii, se dispersează la Cluj-Napoca, Bistrița…

Cu siguranță, casa memorială pe care am tot invocat-o ca salvatoare a memoriei lui Guga, la Răstolița, nu va mai fi.  Anton Cosma, Ioan Radin Peianov, alți doi vetriști, au dispărut complet din peisajul local. Ca și un număr important de actori, despre care nu se mai vorbește deloc.

Vreau să-mi recuperez trecutul. Am avut mereu grijă de ceilalți, iar biografia mea e împrăștiată de-a valma.

Dacă mai apuc, voi rândui în chip de „casă memorială” casa în care m-am născut de la Chintelnic. Dacă nu, mi-am asigurat „garsoniera” individuală în cimitirul satului, lângă părinții mei. Am avut cîteva tentative de a-mi comanda un mormânt, dar n-am fost luat în serios.

 

- În ce medii literare vă simțiți cel mai confortabil astăzi – în cenacluri, în festivaluri, în dialogul critic sau în solitudinea creatoare?

 

-Întrebarea ta vrea să deschidă orizonturi, dar orizonturile vieții literare coboară tot mai jos, viața literară și-a pierdut culoarea de altă dată, boema nu e decât amintire, iar în „zgomotul și furia” veacului, eu sunt, paradoxal, un singuratic, un alergător singuratic de cursă lungă, care, însă, în alergarea lui, îi face și pe cei de pe margine să alerge, fiecare cu energiile lui, spre sensurile proprii ale existenței.

Eu am parcurs toate traseele posibile ale poeziei în peste cinci decenii de căutări. Am fost în cenacluri literare, cele în care eram acasă, la Bistrița, Cluj-Napoca, Târgu-Mureș, cele în care eram în ospeție, de la Timișoara, la Brăila, de la București la Iași, acolo unde ani buni, poezia ne apăra de relele din jurul nostru, ne proteja de stricăciunile ideologice.

Am înființat cenacluri literare – în adolescență, la Bistrița, cu Alexandru Cristian Miloș, am înființat Cenaclul „Virtus Romana rediviva”, după ce trecusem prin Cenaclul Liceului „Liviu Rebreanu”, ori prin Cenaclul „George Coșbuc”, al Casei de Cultură a Sindicatelor din Bistrița. Au urmat cenaclurile clujene – „Echinox”, „Napoca Universitară”, „Tribuna”, apoi cele târgu-Mureșene, „Liviu Rebreanu” și „Vatra”, ca apoi să înființez eu Cenaclul „Romulus Guga”.

Întâlnirile de la Cenaclul de Luni din București, „Dialog” din Iași, au rămas repere ale boemei literare, al unei „tinereți fără bătrânețe”.

Ceea ce mi s-a părut relevant pentru acele anotimpuri literare era spiritul critic, duceam în noi nostalgia „junimismului”, fiind mereu „zburători”, adică aveam sentimentul istoriei literare, între Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu.

Încep să cred că cenaclurile sunt mai degrabă apanajul unei vârste în care incertitudinile au chipul certitudinii. Când se schimbă rolurile, când certitudinile nasc îndoielile incertitudinii, nevoile de dialog, de comunicare se înscriu pe alte trasee.

Festivalurile și-au schimbat chipurile, rosturile, nevoile.  Acum sunt încă între doi poli: Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu” de la Ploiești și Festivalul Internațional de Poezie și Interpretare „Ana Blandiana”, de la Brăila, unde mă regăsesc printre organizatori, iar anul acesta, am fost „investit” ca Președinte al Festivalului Internațional de Literatură „Întâlnirile de la Viișoara/Neamț”, și mi s-a propus să fiu Președintele Juriului la Festivalul Național de Poezie „Costache Conachi”, de la Tecuci. Nu știu dacă voi mai ajunge la Patras (Grecia), unde în ultimii doi ani am fost la Festivalul Internațional de Poezie din patria lui Homer!

Am nostalgia unui Festival care a devenit Everestul poeziei românești: Festivalul Internațional de Poezie „Cununa de aur” de la Struga (acum Republica Macedonia de Nord), cu cei doi mari laureați rămâni: Nichita Stănescu și Ana Blandiana.

Dar nici festivalurile nu mai sunt ce au fost și, cu atât mai puțin, nici noi nu mai suntem cei de altădată, Ne simțim bine însă atunci când ne putem aduna, ca la Târgu-Lăpuș, la Festivalul Zilele Iei-Zilele Poeziei, animați de sentimente confraterne și de entuziasmul de a descoperi  vârste ale tinereții din noi.

Memorabil a fost și festivalul „Europoezia”, de la Brăila, unde am retrăit clipe de boemă literară alături de confrați din generația mea…

Nu aș vrea să las uitat un festival, Concursul Național de Creație Literară în Limba Rromani „Ștefan Fuli”, pe care l-am inițiat la Brăila, în anii în care eram președintele Concursului Național de Poezie „Ion Creangă”, concurs/festival care s-a înscris în circuit prin mai multe localități din țară.

În multe din aceste festivaluri am susținut recitaluri de poezie, dând festivalurilor ce era al festivalurilor și poeziei ce era al poeziei...

Scrisul rămâne însă o misiune pe cont propriu. La masa de lucru suntem singuri, singuri, singuri… cu putințele și neputințele noastre, cu experiența de viață și cu cărțile pe care ne-am pus temelie dorinței noastre de a fi și de a rămâne în dialog cu lumea.

Scrisul își are însă farmecul său, te face să nu mai fi singur, când ești singur… Să fi solidar, când ești solitar…

 

- Ce mesaj le-ați transmite tinerilor autori care vă privesc ca pe un reper al culturii române contemporane?

 

- Tinerii autori…. Ce capcane ascunde o sintagmă inocentă. Fiecare termen în parte și-a pierdut identitatea. Ce înseamnă tinerețea în literatură? Dacă debutezi la 16 ani, ca Eminescu, ești tânăr autor, nu? Dar dacă debutezi la 47 de ani, ca Arghezi, putem vorbi tot de…  „tânăr autor”?

Și-apoi, ce mai înseamnă azi autor, când tot facebookistul, comițând, texte, poate avea pretenția că e autor?

Celor care încep să creadă că au ceva de spus, le transmit un vechi îndemn: să scrie ce cred, dar să creadă în ce scriu!

Scrisul nu e aflat în treabă din lipsă de treabă.

Dacă îl zgândăre talentul pe cineva, scrisul nu e cea mai bună soluție, în absența unei culturi minimale și fără cunoașterea  gramaticii. Nu poți deveni profesor dacă n-ai fost elev! Nu te poți apuca de scris înainte de a ucenici la gramatica limbii române. Nu poți aspira să devii scriitor, dacă n-ai trecut puțin, măcar, prin istoria literaturii române!

Nu poți dori să promovezi cultura, dacă n-ai cultură!

Sunt multe îndemnuri pentru cei care se apucă de scris, până la a se crede „tineri autori”!

Dacă restrâng lucrurile la mine, atunci m-aș bucura dacă vreun tânăr autor, care m-ar vrea ca reper, să încerce să urce Golgota literaturii cu trudă și cu respect pentru adevărații truditori ai literaturii.

Dar, nu știu dacă eu sunt bun ca reper, pentru că eu am plecat de la început cu ideea că ceea ce se poate dobândi în literatură presupune nu sacrificii, ca să nu fiu grav, ci renunțări.  În primul rând, timpul nu mai poate fi gestionat la întâmplare, nici nu te poți risipi în tot felul de fleacuri.

Timpul pentru scris e un dar pe care îl primești. Poți face cu timpul orice, dar când vrei să fii scriitor, timpul are altă valoare, alt ritm, altă durată.

Apoi, să-și apare libertatea, cu orice preț. În afara libertății, scrisul e slugărnicie, e cerșetorie.

Apoi, să nu fie fricos, dar nici prost în curajul cu care trebuie să înfrunte realitățile timpului său.

Tânărul autor să se gândească apoi că nu va putea trăi din scris, că va trebui să găsească soluții profesionale care să nu-l înrobească, să nu-l deturneze de la cele ale scrisului.

 

VALERIA BILȚ

6 decembrie 2025 - 11 aprilie 2026

*Foto: Nicolae Băciuț și Editura Vatra veche la Salonul Hunedorean al Cărții, octombrie 2025

Valeria Bilț și Nicolae Băciuț în dialog (continuare)

 Interviu cu Nicolae Băciuț – Despre continuitate, familie și verticalitatea cuvântului

V. Viața personală – familia, nepoatele și echilibrul interior

 

În interviurile recente ați vorbit tot mai des despre familie, ca fundament al echilibrului dumneavoastră.

-Ce rol joacă familia în viața dumneavoastră de astăzi? Cum au evoluat fiii și nurorile în plan profesional și personal?

Cum a susținut soția dumneavoastră activitatea culturală intensă pe care o duceți de zeci de ani?

 

-Îmi place să-mi amintesc o poveste a academicianului Răzvan Theodorescu, care-mi povestise cum, participând la redeschiderea unui muzeu important, după ample lucrări de reabilitare, gazdele au încercat să-i gâdile orgolii pe care nu le avea, mulțumindu-i pentru sprijinul acordat. Le-a spus că apreciază recunoașterea contribuției sale, dar aceasta a constat nu în a-i fi sprijinit în vreun fel, ci în a le fi acordat creditul necesar pentru ca să facă ceea ce trebuia făcut. Sunt în aceeași ipostază, primind acest credit în a fi lăsat să fac ceea ce am simțit că vreau/trebuie făcut, acceptând, de voie, de nevoie, că acesta poate fi cea mai potrivită susținere.

Dar nu a fost singura ipostază a sprijinului, pentru că în numeroase proiecte a fost fie partener, fie omul din umbră. În același timp, și-a luat și ea partea ei de scris, în câteva cărți, iar un jurnal de călătorie e foarte aproape de momentul tiparului.

Oricare dintre fiii mei ar fi putut să-și facă din scris o cale în viață.

Într-o poveste legată de bombardamentele Iranului asupra Dubaiului, unde eram în vacanță, Raul, fiul cel mare, a dat proba harului său literar și a calităților jurnalistice. Niciodată însă nu va fi prea târziu! Nu am vrut să influențez pe nimeni. Fiecare își alege singur crucea pe care să o ducă în viață. Iar scrisul, oricât de tentant e, nu e cea mai ușoară cruce.

Discret, familia mi-a fost mereu aproape. Iar nepoatele s-au lăsat contaminate de microbul scrisului, în așa măsură încât una dintre ele, Nicola, s-a apucat… de scris!

 

-Vorbiți-ne despre nepoatele dumneavoastră. Ce v-au adus ele nou în plan afectiv și existențial?

 

-Am fost plăcut surprins să descopăr talentul artistic al Carinei (a început să facă pian, canto), Emma pictează, Nicola scrie povești, iar imaginarul Alexiei, la 5 ani, mă lasă dezarmat!

Mă bucură preocupările lor artistice, creatoare, dar nu vreau să forțez nimic. Fiecare va decide la momentul potrivit ce e mai… potrivit.

Aș fi încântat însă ca măcar una dintre nepoate să-mi calce pe urme…

Deocamdată sunt mulțumit cu ceea ce ar putea să însemne apetitul lor cultural.

 

-Cum reușiți să vă mențineți sănătatea, ritmul de lucru și disciplina într-o perioadă marcată de mobilitate și solicitare continuă?

 

- Poate că reușitele mele sunt legate de faptul că tot ceea ce fac cu plăcere, cu frenezie, cu entuziasm adolescentin, nici nu văd cât de aproape e celălalt capăt al vieții.

Oricum, atât cât am reușit să fac, pe multiple planuri, mă fac pe mine să simt că am trăit mai multe vieți în una singură, că vârsta mea din acte nu e aceeași cu cea biologică, iar cea spirituală le-a lăsat cu mult în urmă.

Viața mea culturală este terapie, iar scrisul hrană salvatoare.

Felul în care mi-am clădit destinul a fost dinlăuntrul ființei mele. Am răzbit în viață, învingând nenumărate potrivnicii, nelăsându-mă îngenuncheat de dușmani văzuți și nevăzuți, știuți și neștiuți.

Apoi, programul meu de lucru e draconic. Uneori lucrez și 20 de ore pe zi, pe mai multe fronturi. Spun adesea că mă odihnesc muncind. Fiindcă ceea ce muncesc fac cu drag, nu am nici percepția timpului, nu simt nici oboseala. Nu mă las sedus de nimicuri și nu mă las deturnat din drumurile mele.

E rețetă proprie pentru elixirul vieții.

 

VI. Revenirea în prim-planul literar – planuri, viziuni, spații de confort spiritual

 

- Simțiți că perioada de după 2020 a adus o reorientare a priorităților dumneavoastră literare?

 

-După 2020, mi-am văzut de toate ale mele începute, consolidându-le, amplificându-le, diversificându-le.

Prioritățile se schimbă, din când în când, dar fără a abandona definitiv ceva. Mă obsedează gândul revizuirii integrale a tot ceea ce am publicat, nu puține titluri, către 250, și, totodată, speranța de a pune punct eu principalelor proiecte în derulare – în primul rând poezia, apoi interviurile, într-o întregire a primei ediții a ceea ce a fost „o istorie a literaturii române contemporane în interviuri”.

În derulare ritmică sunt și cele două publicații lunare, Vatra veche și Cadran. Apoi evenimentele literare pe care nu mi le pot refuza, precum nu pot să nu dau curs solicitărilor editoriale – cărți și reviste.

 

- Ce proiecte editoriale sau literare pregătiți pentru următorii ani?

 

-Dacă mai am suficientă putere și sănătate, vreau să mă recuperez pe mine, să-mi fac ordine în lucruri, să-mi termin cărțile începute, să revizuiesc cărți publicate.

Să pot să-mi finalizez ce am în gând pentru 2026, când rotunjesc 70 de ani. Intenționez să tipăresc cel puțin 12 titluri, vechi și noi. Trebuie să-mi fac ordine în lucrurile care vor rămâne după mine, dacă vor mai interesa pe cineva. Ultimele cazuri mă deprimă. Familia lui Mihai Sin nu pare deloc intersesată de posteritatea prozatorului. După moartea Voicăi Foișoreanu-Guga, soția lui Romulus Guga, moștenirea lor culturală, neavând copii, se dispersează la Cluj-Napoca, Bistrița…

Cu siguranță, casa memorială pe care am tot invocat-o ca salvatoare a memoriei lui Guga, la Răstolița, nu va mai fi.  Anton Cosma, Ioan Radin Peianov, alți doi vetriști, au dispărut complet din peisajul local. Ca și un număr important de actori, despre care nu se mai vorbește deloc.

Vreau să-mi recuperez trecutul. Am avut mereu grijă de ceilalți, iar biografia mea e împrăștiată de-a valma.

Dacă mai apuc, voi rândui în chip de „casă memorială” casa în care m-am născut de la Chintelnic. Dacă nu, mi-am asigurat „garsoniera” individuală în cimitirul satului, lângă părinții mei. Am avut cîteva tentative de a-mi comanda un mormânt, dar n-am fost luat în serios.

 VALERIA BILȚ

6 decembrie 2025 - 11 aprilie 2026

*Foto: Nicolae Băciuț la Salonul Hunedorean al Cărții, Deva, oct. 2023

Valeria Bilț: Interviu cu Nicolae Băciuț

 Interviu cu Nicolae Băciuț – Despre continuitate, familie și verticalitatea cuvântului,

 (continuare)

- În ce măsură evenimentele sociale, culturale și personale recente v-au influențat creația literară?

 

-Eu sunt o ființă socială…. Ce i se întâmplă lumii mi se întâmplă și mie. Sunt un receptacol al mesajelor care vin din toate direcțiile. Scrisul meu e amprentat de tot ceea ce mi/ni se întâmplă. Sunt martorul unui timp și depun mărturie pentru timpul căruia i-am fost însoțitor.

Aparțin unui timp, în măsura în care și el îmi aparține. Avem obligații reciproce. Cititorul află de la istorici datele pe care nu I le poate oferi altcineva. De la scriitor, află datele sufletești în care s-a manifestat omul într-un timp istoric dat. Eu nu vreau să fac concurență istoricilor, dar nici să las să treacă neobservate unduirile sufletești reactive la datele cotidianului.

 

- Cum percepeți receptarea critică a lucrărilor publicate în această perioadă?

 

- S-a scris mult și favorabil despre cărțile mele, atât cât s-au întâlnit cu critica literară. N-am cultivat critici, nu le-am trimis cărți. Cărțile au o circulație sugrumată de mecanismele care au preluat difuzarea cărții. Întâlnirile cărților mele cu critica au fost întâmplătoare, așa că nu reproșez cuiva că nu a scris despre ele, câtă vreme, probabil, nici nu s-a întâlnit cu ele.

Sigur, trebuie să dăm criticii ce e al criticii, dar nici nu putem credita la modul absolut nicio judecată de valoare. Fiecare critic își are limitele lui în a recepta creația literară. De-a lungul timpului, au scris critici de primă mărime despre cărțile mele, dar au scris și critici „de ocazie” despre ele. Confrați cărora le-am dăruit cărțile au simțit nevoia să scrie despre ele. E interesant cum ești perceput și valorizat, de cei care te citesc, oricine ar fi ei - dar primul critic rămâi tot tu, autorul, cel care dă drumul în lume cărților sale, cu conștiința împăcată că și-a respectat condiția și conștiința lui literară a funcționat la parametri maximi.

Critica literară își iese încet din parametri care au definit-o și au consacrat-o. Cronicarii literari sunt tot mai puțini, radiografia aparițiilor editoriale este la voia întâmplării și în umbra conjuncturilor, a circumstanțelor socio-literare.

Ce critic mai poate citi măcar o mică parte din producția editorială a unui an, ce publicație poate aloca suficient spațiu pentru câte așteptări sunt din partea autorilor de literatură?!

Mai e ceva ce nu poate fi ignorant: cine mai citește critica literară de actualitate? Cine își alege lecturile în funcție de judecățile critice exprimate în publicațiile literare care, la rândul lor, sunt la… terapie intensivă. Dispar discret, ori aria de circulație e nesemnificativă.

Nici la nivel didactic critica literară nu mai e de interes, câtă vreme autorii contemporani nu prea își găsesc loc în manualele școlare.

Iar scriitorii nu știu în ce măsură țin cont de opiniile unor critici literari.

Dincolo de toate aceste stări de fapt, scriitorii își văd de treabă. Se scrie mult, se tipărește fără măsură (și la propriu și la figurat!).

Important este că încă sunt destui autori care nu abandonează scrisul, care nu-i aduce nici un câștig financiar, ba chiar îl supune la cheltuieli.

Iar prestigiul scriitorului se erodează și el, cu cât numărul impostorilor îl întrece pe cel al autorilor autentici.

 

 

IV. Ziua Limbii Române și dimensiunea identitară

Ziua Limbii Române a devenit, în mod repetat, un prilej de afirmare identitară în proiectele dumneavoastră.

-Ați participat la numeroase manifestări dedicate Zilei Limbii Române. Cum vedeți misiunea scriitorului contemporan în apărarea și transmiterea patrimoniului lingvistic?

 

-Ziua limbii Române, în opinia mea, trebuie să fie marcată în fiecare zi din an, în primul rând în respect față de moștenirea pe care am primit-o fără să plătim nimic, apoi, în respect față de moștenirea pe care o lăsăm, fără să primim nimic în schimb.

„Ziua Limbii” ar trebui să certifice ceva, să aibă o semnificație care să justifice această înnobilare, această distincție, sinonimă cu „ziua de naștere”. Ziua Limbii Române e una mai degrabă de convenție și, în consecință tratată. Cel mai ades, convențional. De fapt, ce-ar trebui să facem de Ziua Limbii în care ne-am născut, trăim, visăm, murim?! Să o omagiem? Cum? Cine? Unde?

Am intrat în jocul acestei convenții și, după prima ediție (în Basarabia, se sărbătorește din 1990, în România din 2011 și în Ucraina din 2026) din România, când am dezvelit „după lupte seculare” și fără avize bustul lui Grigore Vieru în Târgu-Mureș, am deschis orizonturi noi pentru ceea ce înseamnă „în limba ta”!

Așa am ajuns să marcăm această zi – 31 august  - în comunități românești din afara granițelor, din sentimente de solidaritate și împreună trăire în aceeași limbă, dincolo de vitregiile istoriei și ale geografiei.

Prin „cântec, joc și voie bună” ne-am regăsit în limba română toți cei care ne recunoaștem de frați, oferindu-le și străinilor pilda nevoii de identitate lingvistică, nu văduvind, ci îmbogățind patrimoniul lingvistic al fiecărei etnii în parte.

Mi-am asumat misiunea omagierii limbii române în lume, susținut și de confrați scriitori, dar și de conaționali care cred în valorile limbii române. De la Roma la Pererâta, de la Viena la Vidin, din Grecia în Serbia, am parcurs trasee în care limba română a fost la ea acasă, oriunde s-ar fi vorbit.

De reținut că toate elanurile noastre culturale dedicate sărbătoririi Zilei Limbii Române au fost acoperite din venituri personale, nu am cerut bani publici și nu am cerut permisiuni oficiale pentru a ne bucura de șansa de a ne fi născut în limba română și de a o putea vorbi oriunde ne-ar fi purtat pașii.

Ne-am sărbătorit limba noastră în respect față de celelalte limbi.

 

-Credeți că publicul și-a schimbat, în ultima decadă, modul de raportare afectivă și culturală la limba română?

 

- Există un imperialism lingvistic… Limba engleză este necruțătoare. Alte limbi și-au găsit loc în viața românilor, împinși de nevoi să caute un trai mai bun. Dar nu am întâlnit români care să nu fie mândri că le-a fost dată limba română, chiar dacă ea nu mai e în fruntea bucatelor vieții.

De aceea am ținut să ne întâlnim cu români, măcar de ziua care ne leagă, și să ne bucurăm că putem să turnăm în cuvinte ceea ce ne-a fost dat să trăim…

Altfel, soarta limbii române, după cum se desfășoară „ostilitățile” în învățământul românesc, nu e prea fericită. Zestrea lingvistică individual e tot mai săracă, mai limitată la nevoile curente, fără ieșiri în largul ei, atât de bogat și cu un potențial literar indiscutabil.

Din experiența mea, comunitățile românești din afara granițelor au un cult mai pronunțat al limbii române și, oricât de favorizant este mediul cultural și economic în care își duc zilele, limba română este cea în care gândesc și visează.

VALERIA BILȚ

6 decembrie 2025 - 11 aprilie 2026

*Cărți la Editura Vatra veche prezentate la Salonul Hunedorean al Cărții, 2025

Valeria Bilț și Nicolae Băciuț în dialog (continuare)

 

II. Festivaluri, parteneriate culturale și recunoaștere publică.

 

-Activitatea dumneavoastră din ultimii ani a fost strâns legată de dialogul cu comunități culturale diverse: poeți, editori, profesori, promotori de tradiție. Festivalurile au devenit repere ale parcursului dumneavoastră.

 Care sunt festivalurile la care ați fost invitat, laureat, partener sau organizator după 2020 și care dintre ele v-au rămas cel mai aproape de suflet?

 

-Mă ajutați, „limitând” intervalul de referință la ultimii cinci ani. Am fost invitat la foarte multe festivaluri și, din păcate, n-am putut participa la toate, unele dintre ele suprapunându-se ca dată de desfășurare.

Două dintre aceste festivaluri sunt, însă, cu statut aparte. Ele au devenit tradiționale, au continuitate și consistență.

O dată e Festivalul Internațional de Crație și Interpretare „Ana Blandiana”, de la Brăila, unde am fost inițiator și susținător pe parcursul celor 14 ediții.

Apoi, e Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, de la Ploiești, unde am primit în 2014 Marele Premiu, în 2025 Premiul pentru promovarea operei lui Nichita Stănescu, iar în 2026 Diploma „Magnum Opus”.

Alte festivaluri pe care nu pot să nu le menționez sunt „Europoezia”, de la Brăila, unde am și primit Premiul Festivalului, Festivalul Zilele Iei-Zilele Poeziei, de la Târgu-Lăpuș, cu partea sa de culoare și ca temă și ca loc, și Festivalul de la Viișoara/Piatra Neamț, unde am participat la două din cele patru ediții ale sale și unde, în 2026 am fost desemnat Președinte al Festivalului.

Am fost două ediții la rând la Festivalul Internațional de Poezie de la Patras, Grecia, o experiență teribilă. La ultima ediție, din 2025, m-am trezit cu mash stradal, cu portretul meu. E prima oară când am întâlnit acest mod de a promova un eveniment literar și pe participanți.

Regret că am abandonat festivaluri pe care le-am inițiat – în primul rând festivalul de poezie și Proză „Romulus Guga”, Festivalul de Poezie Religioasă „Credo”, primul de acest fel din România, „Prima iubire”, Festivalul „Serafim Duicu”. Fără susținere financiară și cu eforturile organizatorice pe capul meu, nu se mai putea merge mai departe. De pe margine e ușor de comentat, ca la fotbal. Ca să scape de grija altora, comentatorii nu trebuie decât să intre pe teren, să joace și ei. Apoi mai stăm de vorbă.

Ce m-a deranjat mai mult a fost faptul că unii credeau că aceste festivaluri sunt obligații de serviciu… Le-am lăsat să aibă și ei „obligații de serviciu”. Flăcările acestor festivaluri s-au stins însă treptat, până la dispariție.

Ele erau și concursuri de creație literară și aveau această componentă necesară pentru descoperirea și promovarea tinerelor talente.

Cât mă mai țin puterile sunt însă prea multe festivaluri pentru timpul care e din ce în ce mai zgârcit și care „crește-n urma mea”!

 

-Cum ați perceput dezvoltarea Festivalului Zilele Iei, Zilele Poeziei de la Târgu Lăpuș și ce v-a determinat să reveniți constant în acest spațiu?

 

-Festivalurile sunt printre puținele manifestări care au ca destinatari pe cei din lumea literară, prilejuri în care scriitorii își consumă nevoia lor de dialog, de întâlniri „de specialitate”, de schimburi editoriale.

Festivalul de la Târgu Lăpuș s-ar fi putut numi, fără să-și schimbe conținutul, Festivalul Prieteniei literare, vai, un bun atât de târât prin noroaiele vieții literare.

Deci, aceasta a fost suprema rațiune de a fi parte a acestui Festival – prietenia.

 Și Valeria Bilț intră în galeria celor pe care îi consider prieteni și știu care e prețul prieteniei.

Am venit și din solidaritate cultural, din regăsirea în numele unor idealuri commune, care ne apropie, ne fac să ne cunoaștem unii pe alții mai bine și, de ce nu, chiar și pe noi înșine!

Apreciez Festivalul de la Târgu-Lăpuș și pentru că îmbracă poezia în ie, iar iei îi revelează adâncimi poetice uitate!

Festivalul de la Târgu Lăpuș creează noi legături literare și le consolidează pe cele mai vechi.

Nu în ultimul rând, frumusețea locurilor te atrage ca pe albine florile din care să aduni și tu ce se poate pentru ceea ce regăsim în sintagma „figure de miere”!

 

- Ce alte manifestări culturale din Maramureș au fost importante pentru dumneavoastră în ultimii ani și ce impresii v-au lăsat?

 

-Am reînnodat în 2025 legătura și cu Festivalul de Poezie de la Sighetu Marmației, unde nu mai fusesem de decenii, iar gazdele au găsit de cuviință să-mi răsplătească așteptarea și poezia, cu unul dintre premiile sale.

Un lucru e sigur – nu voi refuza invitațiile în Maramureș, în numele literaturii! Aviz organizatorilor de astfel de manifestări!

E de admirat nu doar eforturile supraomenești care se fac pentru a menține în viață astfel de manifestări, dar și ospitalitatea dezarmantă cu care am fost tratat de fiecare dată.

- Ați primit, în această perioadă, mai multe titluri de Cetățean de Onoare. Care dintre ele v-a emoționat cel mai profund și care este semnificația acestor distincții pentru un creator?

 

- Două astfel de titluri m-au emoționat și m-au făcut să îmi regăsesc rădăcini ale copacului din care am mușcat din fructele poeziei. Să fii „Cetățean de onoare al județului Bistrița-Năsăud” e o mare onoare pe care mi-o acordă locul intrării mele în lume. Pentru mine e și o motivație în plus pentru gândul meu de a mă întoarce acasă, în eternitate, da a redeveni lutul din care am fost plămădit. Ardelenii, se știe, își rânduiesc și cele ale vieții, dar și cele ale morții. Ori eu vreau să ajung în cimitirul satului, lângă părinții mei, plecați prea repede din această lume și alături de care n-am stat cât mi-aș fi dorit să stau, dacă am în vedere că mama a murit când aveam 14 ani, în 1970, iar tatăl, în 1995, fără ca eu să-i pot fi alături în momentul în care poate că avea nevoie de prezența mea.

Pe de altă parte, începuturile mele literare, primele iubiri sunt legate de o lume de care nu m-am despărțit niciodată, oricât de întortocheată a fost geografia biografiei mele. În triunghiul Chintelnic – Cluj-Napoca – Târgu-Mureș, locul nașterii a rămas mereu în vârf.

Am rămas dator acestor locuri – ar fi trebuit să realizez o monografie, dar n-am reușit decât povestea centenară a bisericii.

Fiind „Cetățean de onoare al județului”, am toate motivele să mă ridic la înălțimea unei astfel de recunoașteri și să mă întorc, pentru totdeauna, acasă.

Apoi, titlul de „Cetățean de onoare al municipiului Iași” înseamnă să mi se recunoască apartenența mea spirituală la ceea ce am numit „Capitala in pectore” pentru mine. Înseamnă recunoașterea unei iubiri pe care am purtat-o unui oraș din care a luat energii de nebănuit sufletul românesc.

Dar nu sunt „cetățean de onoare al Târgu-Mureșului”, oraș căruia i-am dat ce am avut mai bun în mine, dar care a rămas prizonierul prejudecăților și încrâncenărilor etnice, în condițiile în care nu am acceptat niciun fel de compromis în ceea ce privește „sentimentul românesc al ființei”.

E adevărat, când văd ce nume au o astfel de distincție, nu m-aș simți deloc confortabil cu o astfel de „onoare”.  De aceea, spun adesea, cu năduf, că cel mai departe oraș de mine e Târgu-Mureșul.

VALERIA BILȚ

6 decembrie 2025 - 11 aprilie 2026

*Foto: Editura Vatra veche la Salonul Hunedorean al Cărții,  octombrie 2024

Valeria Bilț și Nicole Băciuț în dialog despre familie, literatură, cărți, autori, festivaluri

 Interviu cu Nicolae Băciuț – Despre continuitate, familie și verticalitatea cuvântului (II)

 (continuare) 

II. Festivaluri, parteneriate culturale și recunoaștere publică.

 

-Activitatea dumneavoastră din ultimii ani a fost strâns legată de dialogul cu comunități culturale diverse: poeți, editori, profesori, promotori de tradiție. Festivalurile au devenit repere ale parcursului dumneavoastră.

 Care sunt festivalurile la care ați fost invitat, laureat, partener sau organizator după 2020 și care dintre ele v-au rămas cel mai aproape de suflet?

 

-Mă ajutați, „limitând” intervalul de referință la ultimii cinci ani. Am fost invitat la foarte multe festivaluri și, din păcate, n-am putut participa la toate, unele dintre ele suprapunându-se ca dată de desfășurare.

Două dintre aceste festivaluri sunt, însă, cu statut aparte. Ele au devenit tradiționale, au continuitate și consistență.

O dată e Festivalul Internațional de Crație și Interpretare „Ana Blandiana”, de la Brăila, unde am fost inițiator și susținător pe parcursul celor 14 ediții.

Apoi, e Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, de la Ploiești, unde am primit în 2014 Marele Premiu, în 2025 Premiul pentru promovarea operei lui Nichita Stănescu, iar în 2026 Diploma „Magnum Opus”.

Alte festivaluri pe care nu pot să nu le menționez sunt „Europoezia”, de la Brăila, unde am și primit Premiul Festivalului, Festivalul Zilele Iei-Zilele Poeziei, de la Târgu-Lăpuș, cu partea sa de culoare și ca temă și ca loc, și Festivalul de la Viișoara/Piatra Neamț, unde am participat la două din cele patru ediții ale sale și unde, în 2026 am fost desemnat Președinte al Festivalului.

Am fost două ediții la rând la Festivalul Internațional de Poezie de la Patras, Grecia, o experiență teribilă. La ultima ediție, din 2025, m-am trezit cu mash stradal, cu portretul meu. E prima oară când am întâlnit acest mod de a promova un eveniment literar și pe participanți.

Regret că am abandonat festivaluri pe care le-am inițiat – în primul rând festivalul de poezie și Proză „Romulus Guga”, Festivalul de Poezie Religioasă „Credo”, primul de acest fel din România, „Prima iubire”, Festivalul „Serafim Duicu”. Fără susținere financiară și cu eforturile organizatorice pe capul meu, nu se mai putea merge mai departe. De pe margine e ușor de comentat, ca la fotbal. Ca să scape de grija altora, comentatorii nu trebuie decât să intre pe teren, să joace și ei. Apoi mai stăm de vorbă.

Ce m-a deranjat mai mult a fost faptul că unii credeau că aceste festivaluri sunt obligații de serviciu… Le-am lăsat să aibă și ei „obligații de serviciu”. Flăcările acestor festivaluri s-au stins însă treptat, până la dispariție.

Ele erau și concursuri de creație literară și aveau această componentă necesară pentru descoperirea și promovarea tinerelor talente.

Cât mă mai țin puterile sunt însă prea multe festivaluri pentru timpul care e din ce în ce mai zgârcit și care „crește-n urma mea”!

 

-Cum ați perceput dezvoltarea Festivalului Zilele Iei, Zilele Poeziei de la Târgu Lăpuș și ce v-a determinat să reveniți constant în acest spațiu?

 

-Festivalurile sunt printre puținele manifestări care au ca destinatari pe cei din lumea literară, prilejuri în care scriitorii își consumă nevoia lor de dialog, de întâlniri „de specialitate”, de schimburi editoriale.

Festivalul de la Târgu Lăpuș s-ar fi putut numi, fără să-și schimbe conținutul, Festivalul Prieteniei literare, vai, un bun atât de târât prin noroaiele vieții literare.

Deci, aceasta a fost suprema rațiune de a fi parte a acestui Festival – prietenia.

 Și Valeria Bilț intră în galeria celor pe care îi consider prieteni și știu care e prețul prieteniei.

Am venit și din solidaritate cultural, din regăsirea în numele unor idealuri commune, care ne apropie, ne fac să ne cunoaștem unii pe alții mai bine și, de ce nu, chiar și pe noi înșine!

Apreciez Festivalul de la Târgu-Lăpuș și pentru că îmbracă poezia în ie, iar iei îi revelează adâncimi poetice uitate!

Festivalul de la Târgu Lăpuș creează noi legături literare și le consolidează pe cele mai vechi.

Nu în ultimul rând, frumusețea locurilor te atrage ca pe albine florile din care să aduni și tu ce se poate pentru ceea ce regăsim în sintagma „figure de miere”!

 

- Ce alte manifestări culturale din Maramureș au fost importante pentru dumneavoastră în ultimii ani și ce impresii v-au lăsat?

 

-Am reînnodat în 2025 legătura și cu Festivalul de Poezie de la Sighetu Marmației, unde nu mai fusesem de decenii, iar gazdele au găsit de cuviință să-mi răsplătească așteptarea și poezia, cu unul dintre premiile sale.

Un lucru e sigur – nu voi refuza invitațiile în Maramureș, în numele literaturii! Aviz organizatorilor de astfel de manifestări!

E de admirat nu doar eforturile supraomenești care se fac pentru a menține în viață astfel de manifestări, dar și ospitalitatea dezarmantă cu care am fost tratat de fiecare dată.

 

- Ați primit, în această perioadă, mai multe titluri de Cetățean de Onoare. Care dintre ele v-a emoționat cel mai profund și care este semnificația acestor distincții pentru un creator?

 

- Două astfel de titluri m-au emoționat și m-au făcut să îmi regăsesc rădăcini ale copacului din care am mușcat din fructele poeziei. Să fii „Cetățean de onoare al județului Bistrița-Năsăud” e o mare onoare pe care mi-o acordă locul intrării mele în lume. Pentru mine e și o motivație în plus pentru gândul meu de a mă întoarce acasă, în eternitate, da a redeveni lutul din care am fost plămădit. Ardelenii, se știe, își rânduiesc și cele ale vieții, dar și cele ale morții. Ori eu vreau să ajung în cimitirul satului, lângă părinții mei, plecați prea repede din această lume și alături de care n-am stat cât mi-aș fi dorit să stau, dacă am în vedere că mama a murit când aveam 14 ani, în 1970, iar tatăl, în 1995, fără ca eu să-i pot fi alături în momentul în care poate că avea nevoie de prezența mea.

Pe de altă parte, începuturile mele literare, primele iubiri sunt legate de o lume de care nu m-am despărțit niciodată, oricât de întortocheată a fost geografia biografiei mele. În triunghiul Chintelnic – Cluj-Napoca – Târgu-Mureș, locul nașterii a rămas mereu în vârf.

Am rămas dator acestor locuri – ar fi trebuit să realizez o monografie, dar n-am reușit decât povestea centenară a bisericii.

Fiind „Cetățean de onoare al județului”, am toate motivele să mă ridic la înălțimea unei astfel de recunoașteri și să mă întorc, pentru totdeauna, acasă.

Apoi, titlul de „Cetățean de onoare al municipiului Iași” înseamnă să mi se recunoască apartenența mea spirituală la ceea ce am numit „Capitala in pectore” pentru mine. Înseamnă recunoașterea unei iubiri pe care am purtat-o unui oraș din care a luat energii de nebănuit sufletul românesc.

Dar nu sunt „cetățean de onoare al Târgu-Mureșului”, oraș căruia i-am dat ce am avut mai bun în mine, dar care a rămas prizonierul prejudecăților și încrâncenărilor etnice, în condițiile în care nu am acceptat niciun fel de compromis în ceea ce privește „sentimentul românesc al ființei”.

E adevărat, când văd ce nume au o astfel de distincție, nu m-aș simți deloc confortabil cu o astfel de „onoare”.  De aceea, spun adesea, cu năduf, că cel mai departe oraș de mine e Târgu-Mureșul.

VALERIA BILȚ

6 decembrie 2025 - 11 aprilie 2026

Valeria Bilț în dialog cu Nicole Băciuț. Un interviu despre continuitate, familie, fenomenul literar, provocări și realizări (I)

 

Interviu cu Nicolae Băciuț – Despre continuitate, familie și verticalitatea cuvântului,

 

Introducere

 

După 2020, lumea culturală românească a trecut prin transformări accelerate: reconfigurări ale publicului, mutări ale evenimentelor în spațiul digital, reașezări ale valorilor în jurul ideii de comunitate. Nicolae Băciuț – scriitor, editor, publicist, animator cultural – nu doar că a traversat această perioadă, ci și-a consolidat prezența, devenind o voce constantă în susținerea poeziei, a limbii române și a dialogului dintre generații.

Acest interviu își propune să surprindă mai ales „ce s-a întâmplat în liniștea dintre ani”, felul în care proiectele sale au crescut, s-au diversificat sau s-au reorientat după 2020, precum și modul în care familia, sănătatea și apartenența la comunitatea literară modelează astăzi identitatea unui autor cu vocație statornică. Mai mult, interviul de față își propune să surprindă nu doar activitatea sa din ultimii ani, ci și vibrația lăuntrică a unui scriitor care își continuă neobosit drumul, între familie, condei și public.

 

-Activitatea editorială și publicistică după 2020

 

- Înainte de evenimente, festivaluri sau recunoașteri, rămâne munca tăcută de editor și de constructor de conexiuni între autori. De aici începem: cum a evoluat revista Vatra veche în ultimii ani? Ce direcții noi ați imprimat revistei după 2020 și ce provocări ați întâmpinat?

 

- Ceea ce la început, în 2009, avea ca motivație amărăciunea ieșirii de pe traseul consacrat a revistei Vatra, la care lucrasem două decenii (1983-2003), a devenit apoi entuziasmul și bucuria rostului. Vatra veche intrase treptat într-o cadență amețitoare, cu o audiență de ordinul miilor și cu atragerea de colaboratori din toată lumea. Reacțiile, consemnate într-o rubrică dedicată special receptării, feed back-ului editorial, stau mărturie a altitudinii publicistice a revistei, cu aprecieri atât ale cititorilor „necalificați”, cât și ale celor mai autoritare voci, de rang academic. De altfel, însuși președintele Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop a devenit colaborator fidel al Vetrei vechi.

Recunosc, nu mă așteptam la atât de mult, și mă amuză încrâncenarea unor culturnici locali ori a unor gășcari de a se face că nu văd revista. Se înșeală, cecitatea lor nu scade valoarea revistei.

Am intrat de la bun început în ritmurile vieții literare, dând importanță atât istoriei literare cât și actualității. Nu am impus colaboratorilor nici teme obligatorii, nici judecăți critice la comandă. Fiecare și-a asumat responsabilitatea estetică și morală pentru articolele semnate. Diversitatea de opinii a fost mereu întreținută. Regula rămânând aceeași: opiniile autorilor nu sunt opiniile revistei. Nu am cultivat acțiuni de execuție, dar am agreat acțiuni concertate de susținere a unor autori și a unor apariții editoriale de excepție.

Toate genurile literare au avut/au ușa deschisă. N-am înregimentat revista în acțiuni de politică literară, nici n-am solicitat vreo egidă.

Vatra veche continuă să apară prin eforturi personale maxime, sub toate aspectele, în timp ce surata mai în vârstă are susținere financiară din bani publici (771.000 lei în 2024, 881.000 în 2025 – informații din surse publice), chiar dacă ritmul revistei s-a redus, aparițiile nemaifiind lunare, ci din două în două luni, în tiraje „amețitoare” de cam 200 ex. pe apariție. Vatra de acum nu se distribuie în chioșcuri, ci doar în două librării, una din București și una din Cluj-Napoca, după cum se menționează în raportul pe 2024 al revistei. N-am găsit nicăieri revista la vânzare în Târgu-Mureș. Ceea ce e nefiresc, dacă nu ar semăna și a dispreț față de geografia literară din ai cărei bani e susținută.

Dacă nu s-ar scrie pe frontispiciu unde apare, nu s-ar vedea decât sporadic și întâmplător vreo legătura cu Mureșul cultural și artistic.

Mereu îmi amintesc de politica editorială integratoare a lui Romulus Guga, care aduna în jurul revistei TOATĂ suflarea culturală a zonei și antrena în acțiuni culturale pe toate lumea, ilustrând, totodată viață tuturor instituțiilor de cultură mureșene.

Revista Vatra are 9 angajați salarizați! Ceea ce nu e de ici-colo. Aproape cât România literară, care apare săptămânal.

Cât privește regăsirea autorilor locali în paginile revistei – cam cel mult 25 la sută dintre aceștia sunt agreați, restul sunt ignorați complet, la fel cum e ignorată în bună măsură activitatea instituțiilor culturale din județ.

Spun aceste lucruri, pentru că revista apare din bani publici, iar menirea ei nu poate exclude întregul fenomen cultural județean, circumscriindu-l culturii naționale.

Se spune chiar că revista e confiscată de un grup bine definit. Cum se poate explica nereflectarea activității editoriale a unui important număr de scriitori mureșeni, care sunt în circuit național, nu și în cel al revistei?! Dacă vreți, vă pun la dispoziție o listă de aproape o sută de autori mureșeni, de toate calibrele, despre care nu s-a scris un rând în ultimele două decenii, de parcă nici n-ar exista. Nu cere nimeni să se aducă osanale vreunui autor, dar ignorarea totală e indiscutabil imorală.

Numerele tematice ale revistei nu pot acoperi nevoia de actualitate literară/culturală. Care, până la urmă, a fost rațiunea de a fi a unei astfel de publicații și de a fi tipărită din bani publici proveniți din surse locale.

Astfel de numere tematice n-au legătură cu locul editării și cu sursa finanțării…  Unde e cultura mureșeană în astfel de politici editoriale?

Pe bani proprii poți să faci ce politică editorială vrei, pe bani publici, parcă e moral să te poziționezi în rezonanță și cu mișcarea culturală mureșeană! Un exclusivism ieftin a devenit judecată de valoare.

Nu militez, Doamne ferește, pentru provincialism, dar nici să fie exclusă provincia, odată ce apari „în provincie”, ci susținută și promovată în identitatea sa culturală.

Am tăcut ani la rând, în speranța că se va schimba ceva în politica redacțională a acestei publicații.

De ce să-mi fie teamă să spun adevărul? Nu se va mai scrie despre mine în Vatra? Oricum, nu s-a scris nimic de aproape 25 de ani. Îmi voi face mai mulți dușmani? Voi fi acuzat că sunt demolator al Vetrei? Voi fi înjurat de prietenii revistei?

Analizați datele prezentate și trageți singuri concluziile! Cine a demolat și cine demolează revista!

Nu mă simt deloc confortabil emițând judecăți de valoare față de o publicație la care am trudit două decenii, dar nici nu pot abdica de dragul liniștii personale la o opinie care nu se vrea demolatoare, cât vrea să îndrepte, cât (mai) e posibil, lucrurile.

M-ați întrebat despre Vatra veche și eu v-am răspuns altceva. Mi-am amintit însă versurile lui Mircea Dinescu, din poemul Grâu păzit de maci: „Dacă eu tac, tu mâine n-ai niciun drept să taci”. Dar am considerat că acest „mâine” e azi și „tu” pot să fiu și eu!

Neluarea niciunei atitudini ori indiferența sunt din același aluat cu lașitatea.

Pe munca și resursele mele financiare, îmi pot îngădui orice politică editorială. Pe bani publici, există însă responsabilitate față de public! Îi pasă cuiva de o astfel de necesitate/cerință?

Direcția Vetrei vechi, de la bun început, a fost deschiderea spre toate orizonturile tematice, ideatice, spre toate categoriile de producători/consumatori culturali, spre autori de pretutindenea…

Colaboratorii Vetrei vechi, încet-încet, s-au adunat din toate zările lumii. Nu întâmplător sloganul de pe frontispiciul revistei e „Români din toate țările, uniți-vă”. Am colaboratori și din SUA și din Australia, și din Canada și din Franța…, dar și din Bucovina de Nord și din Basarabia!

Sigur, m-aș fi bucurat dacă colaboratorii revistei n-ar fi avut prejudecăți legate de simpatiile față de Vatra. Cum e Ana Blandiana, care a colaborat la ambele publicații.

Am reușit, an de an, nu doar să mențin ritmul lunar al publicației – 88 p. A4, ci să editez și suplimente, dedicate unor nume grele din literatura română (Nichita Stănescu, Ana Blandiana, N. Steinhardt, Ion Brad…. ) sau unor autori locali (Romulus Guga, Lazăr Lădariu, Valentin Marica, Răzvan Ducan…) Aceasta, în condițiile în care, din 2019, mai editez o publicație social-culturală, Cadran (jurnal mureșean), tocmai pentru a veni și mai mult în întâmpinarea așteptărilor autorilor locali și evenimentelor locale… O revistă care apare exclusiv tot prin eforturile mele conjugate!

Pentru mine, cititorii sunt foarte importanți, iar comunicarea cu ei e permanentă, grație și tehnologiei informatice.

Distribui gratuit cele două publicații la aproape 20.000 de adrese de email.

Pe timpul, pe energia și pe banii mei!

Și n-am nicio umbră de regret pentru eforturile pe care le fac.

Arhiva celor două publicații face dovada mărturiei trecerii prin timp în cultură și pentru cultură.

 

-Există proiecte speciale sau colecții noi la Editura Vatra Veche care marchează această perioadă?

 

Editura Vatra veche, cu identitate în adaptare și integrare (după ce fusese mai întâi Tipomur, apoi Nico), nu a ieșit din registrul voluntariatului, rămânând sprijinul autorilor din zonă, în primul rând, dar publicând și autori români din SUA, Canada, Germania, Italia, Franța, Anglia etc. Aceasta în condițiile în care tirajele au fost, de la o vreme, la limita confidențialului, sub 100 de exemplare, căci difuzarea cărții a intrat în colaps, iar interesul cumpărătorilor de-abia face față ofertelor editoriale…. grele.

Am publicat cărți de toate genurile, de la literatură pentru copii, la poezie, proză, teatru, critică și istorie literară, publicistică, albume, monografii, nu după planuri prestabilite, ci în funcție de cererile care au apărut din timp în timp.

Am promovat cărțile în cele două publicații, am participat la lansări și la întâlniri ale autorilor cu cititorii, am făcut tot ce a fost posibil pentru a întreține interesul pentru lectură, pentru a da fiecărui autor șansa lui.

Nu am publicat întotdeauna cărți sub imperativul maximei exigențe, ci manifestând înțelegere pentru profilul fiecărui autor și nevoia fiecăruia de exprimare, după harul și priceperea acestora.

Când mi s-a propus un manuscris nu am spus nu, ci „hai să vedem ce putem scoate din el”, ca să ne putem privi reciproc în ochi, autor și editor.

Dacă e să detașez „proiecte speciale”, atunci aș putea reține că sunt autori care și-au construit destinul literar prin Vatra veche, de la Dumitru Hurubă la Răzvan Ducan, de la Doina Bălțat la Nastasica Popa. Editura s-a antrenat în astfel de susțineri, reușind, prin mijloacele sale, să asigure vizibilitate, circulație, confruntare cu critica literară și cu publicul.

Cred că am contribuit la creșterea portofoliului editorial al multor autori care au devenit autorități în domeniul lor de manifestare.

 

-Cum s-a schimbat, în opinia dumneavoastră, publicul revistei și al editurii, inclusiv prin migrarea spre mediul digital?

-E greu de evaluat ce se întâmplă cu publicul revistei, al editurii, în absența unei evaluări sociologice și axiologice. Nu știm cine mai sunt cititorii de reviste, nici care e calitatea acestora.

Cât privește presiunea digitalului, a informaticii, în general, eu încă merg la două capete: tipăresc revistele, cărțile, dar le și difuzez în format electronic. Vatra veche pleacă la peste 16.000 de destinații pe email. Cadranul la 4000, Dacă iau în calcul rubrica „Curier” a revistei Vatra veche, unde public semnale de la cititori, am suficiente motive să cred că revista are cititori de calitate și lecturi pe măsură. Cele câteva zeci de mii de mesaje sunt „la dispoziția dumneavoastră”. Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu e prima care mi-a solicitat și deține arhiva integrală a revistei Vatra veche. Acolo se poate verifica faptul că spusele mele nu sunt vorbe în vânt.

Numărul celor care doresc să publice în revista Vatra veche este copleșitor, uneori mă simt vinovat că trebuie să amân texte valoroase din rațiuni de spațiu. Mi-am impus limita de 88 pagini pe număr și rareori am făcut excepții.

Primesc și azi solicitări de a trimite în format electronic sau tipărit reviste care au apărut de-a lungul anilor – peste 200 de ediții are numai revista Vatra veche. Un raft de bibliotecă greu de ignorat!

VALERIA BILȚ

6 decembrie 2025 - 11 aprilie 2026

*Foto: Nicolae Băciuț la Salonul Hunedorean al Cărții, 2025. Alături de Varujan Vosganian, Dumitru Tâlvescu, Constantin Stancu

(Va urma)