Sonia Elvireanu despre Traficantul de cărți, de Constantin Stancu

 

Sursa: Revista „Arca”, nr. 2/2026

Traficantul... o poveste... Mihai Petre: „Traficantul de cărți este o carte inspirată din realitatea contemporană, Valea Albă fiind toposul simbol al oricărei localități românești. Ideea care-i asigură unitate este aceea a cărții, văzută ca sursă de informație, bază a culturii, suport al relațiilor interumane și antidot împotriva singurătății”

 

Traficantul de cărți

  Ca substantiv neologic, trafic dezvoltă o familie lexicală restrînsă. Sensul primar trimite la modul de derulare a circulației, în ipostaza ei terestră, aeriană ori navală. În siajul său semantic atrage doar adjective și două prepoziții, de și cu, ambele permițîndu-i o deschidere spre viața contemporană. Ne-am obișnuit cu traficul blocat, dificil, oprit etc., nu doar pe Valea Oltului! și cu buletinele de știri care anunță arestări, cercetări sau condamnări pentru trafic de persoane, de organe, ori de influență sau pentru trafic cu aur, cu criptomonede, cu metale și pămînturi rare etc... Un domeniu nu mai puțin interesant este cultura, traficul cu valori, de la tablouri, icoane, monede la cartea veche, se consumă într-un prezent colorat de spectaculosul loviturilor și al sumelor asociate unor asemenea bunuri de patrimoniu, traficate de rețele organizate național ori transnațional.

  Portretul unui traficant, atipic prin obiectul și scopul acțiunii, este supus atenției noastre, în cartea Traficantul de cărți,  apărută la Editura Vatra veche, din Târgu-Mureș, în 2025, scrisă de Constantin Stancu. Autorul este cunoscut prin și pentru bogata activitate literară, însumînd poezie și proză, cronică și publicistică, cu numeroase premii literare care au confirmat valoarea operei sale.

  Construită cu talent, trama narativă a romanului îl are ca erou pe Pavel Bucur, alter ego al autorului. Identitatea este ușor de observat, nu doar prin persoana I, folosită în derularea acțiunii, ci și prin experiența de viață a fostului economist, acum pensionar. Ca spațiu al întîmplărilor narate este aleasă mica localitate, Valea Albă, (aceeași ori diferită de Vadul alb?..., v. p. 130, cu suprapunerea de localități!) și, ca timp, perioada privatizărilor postindustriale. Valea Albă poate fi ușor identificată cu oricare oraș industrial, iar tranziția de la socialism la capitalism este fenomenul atît de apropiat memoriei cititorilor, astfel încît cronotopul capătă dimensiuni familiare.

Ca angajat, valoarea timpului era prestabilită, însumînd ore de muncă în poziția aceea incomodă la birou, acum, are timp pentru sine, avînd posibilitatea de a călători și de a se plimba. Cum Valea Albă nu-i oferă reale posibilități de agrement, deplasările devin ritualice, cu magazinul alimentar și casa, plus un apartament, ambele dominate de o mare și bogată bibliotecă. În fața celor doi pereți plini de cărți. meditația pe tema condiției sale se îmbogățește cu cea a destinului cărții. Moartea soției și plecarea copiilor, mari și cu familii, l-au lăsat singur. Încercările de a depăși singurătatea, lucrativ ori erotic, au eșuat, rămînîndu-i doar șansa atenuării ei prin... carte. A descoperit-o în liceu, ca lectură obligatorie,  devenind apoi pasiune și cheltuind cam mulți bani pe cărți. Ceea ce pentru unii poate fi o prostie, pentru el este rațiune de a fi, ca singură modalitate de a ieși din criza singurătății. Condiția sa se împletește cu a cărții, ambii fiind valorificați ocazional, el de patroni și primar, ea de tot mai puținii cunoscători ai valorii livrești. Dragostea pentru cărți l-a adus aproape de un fel de singurătate, căci în prezența lor se definește cultural și moral. Ceea ce îi oferă lectura cărții este acea bogăție interioară care-l face diferit de afaceriștii Moise Moț și Domn Chinezu, lacomi și egoiști. Preferă să-i ajute pe mici întreprinzători, adică pe nimuruci și să facă rost de... cărți, identificînd surse gratuite, de la fostele biblioteci ale întreprinderilor de stat la persoane particulare. Noii patroni ai combinatelor, interesați doar de profitul adus de fierul vechi, de cupru și de aluminiu, nu dau nici un ban pe cartea, pentru ei, bună doar de aruncat la gunoi. Unii particulari, cu podul plin de cărți, unele rare, poate și manuscrise, găsesc dificil efortul de a le cerceta, argumentînd că praful de pe ele face boală la plămâni... În prezența bibliotecii, Pavel Bucur nu mai este singur. Depășind propria-i condiție, meditația se extinde, aducînd în aria observației numeroase aspecte. Sunt puse în discuție megatendințele contemporane, globalizatoare, de la calculatoare și marketingul literar la centrele de putere și revistele literare, toate cu costurile aferente. În toate domeniile, inclusiv cel literar, banii vorbește! Puține reviste literare rezistă, fiind puternic concurate de cele online. Criticii literari de certă vocație sunt puțini și înscriși în sistem (o revistă, un grup dominant, o direcție sau un ONG). Absența timpului de a citi pentru informare și pentru analiza critică a unei opere nu-i exonerează de seriozitate, competență și obiectivitate. Lumea contemporană nu mai are timp de lectura ce presupune o prealabilă educație culturală și plăcerea descoperirii altor orizonturi existențiale. Se citește doar pe internet, puțin și rapid, la nivelul informației, căci divertismentul a luat locul literaturii și, cu toate acestea, lumea culturală va trebui să se adapteze. Firesc pentru tineri, procesul este mai dificil pentru pensionarii ce nu pot uita bucuria procurării și a lecturii unei cărți rare, plăcerea de a-i fi primul cititor, informațiile oferite ca documente istorice și religioase, politice și culturale etc. Cunoștințele acumulate prin lectura atentă îi permit autorului să devină un interlocutor avizat fie pe teme biblice (de la prorocirea lui Ieremia, din Vechiul Testament, la David, Natan și Iisus, ori religioase, cu Martin Luther și reformarea bisericii catolice, fie pe cele ale lumii contemporane (de la pandemie, educație și cultură la mirajul Europei și al Americii, cu migrația, fenomenul contemporan ale cărui consecințe ne afectează nu doar demografic).

Cunoscută, pasiunea lui pentru cărți îl aduce mai aproape de oameni și-l obligă să participe la viața cetății, în diferite ipostaze. Mai întîi, un fost coleg îl solicită să scrie la o revistă bucureșteană, cronici de întîmpinare. Încearcă să refuze, motivînd că a citi și a colecționa cărți este altceva decît a scrie despre ele, mai ales că profesioniștii (critici) nu iartă și nu uită..., scriu unii pentru alții..., se compensează între ei și-i taxează dur pe intrușii în domeniul lor. Cronica nu este pe placul editorului care-i cere s-o modifice, pentru a-i da satisfacție scriitorului cu putere mare, e pe la organizația scriitorilor, are pile..., duce sponsorizări..., se pliază..., are influență... I se cere ca accentul să nu fie pus pe atmosferă și conflict, ci pe erotismul care aduce rating, cuvîntul de ordine și de profit, de la publicitate la poezia erotică, semn al crizei spirituale în care se bălăcește cultura. Va modifica recenzia care va fi semnată de fostul coleg de liceu! O altă ipostază, de veche și cunoscută realitate, este aceea a omului avizat. O fostă colegă, Mimi Ciobanu, îi vorbise despre o bibliotecă mare, de la biserica evanghelică, cercetată și de profi universitari..., de prin America sau Anglia. Acum găsește timpul drumului spre biserica unde-l cunoaște pe tînărul pastor Nicu Manole. Din discuția cu acesta, se rețin similitudinile evenimentelor biblice cu vremurile de acum, vremuri dominate de părerologi și de formatori de opinie, falși prooroci (sic!) ai zilelor noastre, lansatori de fake și breakings news. Ipostaza cronicarului este dublată de cea a donatorului de carte, ajutîndu-l pe preotul Nicolae Popa să adune cărți pentru cei din Moldova, de prin închisori care  au nevoie să citească, să nu se piardă... Fenomenul ruperii de sine este dureros trăit și de cei ce aleg să trăiască în alte țări. Adaptarea la cutume și valori străine este dificilă, iar supraviețuirea devine rațiune de a fi, renunțînd la rădăcini și suflet. Dimensiunea acestei triste experiențe nu ar avea nevoie de exemple, dar  preotul o exemplifică totuși, folosind jurnalul unui alt preot, Florin Dragu. Tot donator este și pentru profesorul Dragu a cărui misiune este să ducă oamenilor din penitenciare... ceva cărți, în speranța că poate se schimbă și ei, mai văd altfel viața. A treia ipostază, cea a posesorului de carte este valorificată de edilul-șef al urbei. Ca invitat al acestuia, participă la petrecerea de la o cabană selectă..., a primarului, observînd că pandemia este doar pentru oameni obișnuiți. Cei cu bani mulți, politicienii și patronii, nu se supun regulilor sanitare comune. Pentru investitorul Arthur Snow care aduce și fonduri europene, i se cere și acceptă să organizeze o expoziție despre Valea Albă, adunînd cărți și istorii locale, inclusiv ziare vechi..., căci puțină cultură nu strică. Reușită ca implicare și organizare, apreciată și de primar, pagina de cultură, începută sub bune auspicii, a fost compromisă de acțiunea unor tineri activiști de mediu care, în timp ce strigă și cer să se scrie pe calculator..., căci cărțile ne omoară natura..., aruncă cu vopsea și distrug cărți, tablouri, fotografii, obiecte de artă populară, broderii, costume țărănești..., toate însemne ale culturii și identității locale. Ultima ipostază este aceea a vînzătorului de carte într-o librărie, cu un raion de anticariat. În această afacere intră la sugestia Laurei, vecina iubită și amatoare de artă, care-i închiriază un spațiu potrivit în Cluj-Napoca. Viața universitară înseamnă și tineri cu sinceră nevoie de carte, iar Pavel Bucur trăiește satisfacția de a le fi util măcar cu o informație. Veselul librar și anticar devine trist cînd Garda Financiară îl amendează, deoarece face evaziune fiscală!, neputînd dovedi proveniența cărților sale.

Traficantul de cărți este o carte inspirată din realitatea contemporană, Valea Albă fiind toposul simbol al oricărei localități românești. Ideea care-i asigură unitate este aceea a cărții, văzută ca sursă de informație, bază a culturii, suport al relațiilor interumane și antidot împotriva singurătății. Folosind perspectiva narativă homodiegetică, Constantin Stancu transmite din cunoștințele sale impresionante prin deschiderea spre domenii atît de variate, de la istorie la religie, de la educație la cultură, de la viața literară la cea școlară etc. Fluența stilului e asigurată și de absența ostentației, autorul prezintă și invită cititorul să descopere un univers, fără obligația de a-i accepta părerile. Un alt element, marcă a stilului său, este arta portretului. Printre altele, se rețin Mimi, fata bătrînă care știa tot ce mișcă în Valea Albă, pastorul tînăr, cu pulover bleumarin și blugi, cu o privire ageră..., preotul ortodox cu costum obișnuit, gri, cămașă albă..., ochii săi erau expresivi... și primarul, Aristotel Albu, cu mustăcioară..., costum impecabil, ținută de diplomat..., cravată colorată, mov... Aceste linii, trase cu siguranță și talent, fixează personajele ce susțin acțiunea celor XIX capitole în incipitul cărora se află un fragment de pînă la 10 rînduri din text. Cunoscută, această tehnică romanescă incită cititorul și, în plus, recomandă spre lectură această carte atît de interesantă.  

Mihai Petre

Profesor, scriitor, 6 noiembrie 2025

*În revista „Banchetul”, nr. 121-123/2026

 

Recursul la înțelepciune (Traficantul de cărți), note de Ladislau Daradici... „Prin romanul său, Constantin Stancu ne dăruiește o carte despre cărți, scrisă cu înțelepciune, empatie și durere, povestea unui iubitor de cărți relatată de el însuși”

 

Ladislau Daradici:

 

RECURSUL LA ÎNȚELEPCIUNE

 

Constantin Stancu, Traficantul de cărți

Editura VatraVeche, Târgu-Mureș, 2025

 

Autorul celebrului roman Fahrenheit451era de părere că pentru a distruge o cultură nu e nevoie să arzicărțile, e suficient ca oamenii să nu le mai citească; mi-am amintit de cuvintele lui Ray Bradbury citind Traficantul de cărți, recentul roman al luiConstantin Stancu, apărut în 2025 la Editura VatraVeche, Târgu-Mureș.

Constantin Stancu e un cunoscut poet, prozator și critic literar, în cele patru decenii de carieră scriitoricească publicând cinci romane, nouă cărți de poezie și peste zece volume de eseu și critică literară, cărți premiate, apreciate de critici și îndrăgite de cititori, cunoscute la nivel național:să ne amintim doar de Greutatea gândului nerostit, Etemenanki (Ultima săptămână) sau Breaking news pentru absenți, dintre volumele de versuri, sau de romanele Pe masa de operație și trilogia Vadul Ars, roman-document, cronică realistă a societății românești postrevoluționare.

Poate că era inevitabil ca autorul Arhivelor de la Hațeg, scriitorcomplex, exemplar, ajuns la apogeul carierei (și care a promovat prin sute de cronici volumele poeților și prozatorilor contemporani), să nu ne surprindă și cu un roman despre cărți, pasiunea sa de o viață.Titlul său e metaforic, desigur, însă o metaforă plină de ironie amară, căci personajul principal Pavel Bucur, economist pensionar din Valea Albă,care și-a trăit viața înconjurat de cărți, hrănindu-și spiritul din cărți, doar traficant nu poate fi considerat. Mai degrabă un idealist precum Don Quijote, dependent de lectură, pe cale de dispariție ca și cărțile pe care încearcă să le salveze.

Pavel Bucur e perfect conștient de dificultatea demersului său („Cred că am fost un nebun, alții alergau după afaceri, eu după cai verzi pe pereți”), însă are un ideal și e dispus să-și trăiască anii care i-au rămas sub semnul acestuia („După un timp, cărțile se nasc a doua oară, dacă le dai o șansă”). Pasionat de tot ce ține de civilizație și de evoluția omului, își folosește cunoștințele despre religie, istorie, filozofie, sociologie și artă, făcând apel la lecturile sale în încercarea de a înțelege prezentul și de a prevedea evoluția viitoare a omenirii („lecturile izbucneau în vorbele mele când mă așteptam mai puțin”).

Traficantul de cărți este un roman complex, înscris sub semnul culturii și al înțelepciunii existențiale, care te determină să prețuiești cărțile, în același timp îndemnându-te la lectură. O poveste emblematică despre demnitate și valori, într-o lume bazată tot mai mult pe incultură și nonvaloare, o lume a banului, a oportunismului politic, a dominației inteligenței artificiale și mass-mediei care, pentru rating, propagând obsedant aspectele degradante ale vieții, ucide speranța și face apologia violenței. 

Acțiunea romanului se petrece întimpul pandemiei de coronavirusși, paradoxal, amintindu-ne de aceleași cuvinte ale lui Ray Bradbury, toată strădania lui Pavel Bucur are loc în condițiile în care lumea nu mai citește; oare ce rost mai are atunci să salvezi cărțile? În toată această trudă a sa de recuperare, recondiționare și conservare a lor, pensionarul erudit, simțindu-se tot mai inutil, încearcă să se salveze, dând vieții sale sens (nu există om pe lume, obișnuiește să spună Constantin Stancu în conversațiile sale cotidiene, să nu aibă o misiune).Și dacă Valea Albă poate fi oricare localitate din țară, și Pavel Bucur e un personaj emblematic, reprezentativ pentru toți aceia dintre noi care ne-am format și am devenit sub semnul culturii, al cărților, al artei, al cunoașterii valorilor veacurilor trecute, realizând acum că nimeni nu mai pune preț pe acest inestimabil tezaur al umanității înmagazinat în cărți, parcă nu mai pune nimeni valoare pe noi. E drept că e vorba de cărți învechite, deteriorate, prăfuite, recuperate din case vechi, chiar poduri, însă colecționarii și cititorii lor pasionați de odinioară s-au cultivat datorită lor, trezindu-se acum împinși la „margine”, abia tolerați (considerați dubioși și jalnici, dacă nu periculoși) de „elita” generațiilor tinere, cu licențe cumpărate, doctorate false, promovați politic, după gradul de rudenie, ocupând posturi-cheie și funcții înalte.

În acest sens, Pavel Bucur se consideră fericit că a trăit într-o perioadă când cărțile aveau încă valoare, iar oamenii de cultură erau apreciați, lecturile și acei oameni extraordinari modelându-i sufletul. Întâlnind-o pe Laura, redescoperă iubirea și, așa cum în viața sa, la anii săi, iubirea e posibilă, e convins că și cărțile mai au dreptul la o șansă în această perioadă în care, ca să-l parafrazăm pe Marin Preda, nu doar timpul, dar mai ales oamenii nu mai au răbdare. Adunând cărți de pretutindeni, de la monografii ale locurilor, ceasloave vechi, evanghelii, până la lucrări scrise după ‘89, jurnale, amintiri ale trecutului, casa și apartamentul lui Pavel Bucur se umplu de cărți, devenind „depozitele umbrelor și cuvintelor azvârlitede oamenii din Valea Albă în fața istoriei carnivore”.

Considerând că „fiecare carte e un continent ce poate fi descoperit” și că „după un timp, cărțile se nasc a doua oară, dacă le dai o șansă”, recuperarea și salvarea acestora devine principala sa preocupare, sfârșind prin a vedea cărțile altfel („cele din Evul Mediu aveau ceva aparte, un fel de lumină subtilă păstrată între file, pe coperte”), gândindu-se cu nostalgie că în acele vremuri, dăruirea unei cărți rare către o biserică sau mănăstire eraun moment de „mare smerenie și slujire duhovnicească”, iar „o carte dăruită constituia motiv de protecție divină”.

Umblând pe urmele cărților și căutând informații despre autori, face câteva descoperiri rare: o carte despre Valea Albă, care fusese un centru civil pe vremea dacilor, cu o cetate de apărare, lucrare scrisă după Primul Război Mondial de către un dascăl și un topograf (descoperirea mormântului dascălului în cimitir îi creează o emoție aparte). Dar și alte povești despre Valea Albă, despre biblii ascunse de un pastor în beciul amantei șefului securității, un alt preot consemnând în memorii cum securiștii îi înscenau lucruri reprobabile doar ca să încalce taina spovedaniei și să divulge secretele intime ale oamenilor. În contrast, prin ochii personajului său, Constantin Stancu face și o radiografie a orașului, a societății: văzută „de sus”, luminată în noapte, Valea Albă pare un loc mirific, creându-ți o stare de mulțumire. La nivelul întregii societăți însă, agresivitatea și vulgaritatea sunt tot mai prezente: „Pe străzi, pe autostrăzi, în trafic, televiziunile erau mediu pentru asta, cu știrile lor, zise noutăți, cu filmele străine care promovau violența, drogurile, violurile... Sinucideri, crime între soți, salturi de la balcoanele patriei, incendii în blocuri, în case. Pensionari prădați de tineri dornici de bani nemunciți. Politicieni corupți...”. E un univers al profitului, al violenței, al ignoranței, cultura mai având doar rol decorativ, picturi care să împodobească biroul vreunui director, șef de partid, târguri de carte și expoziții care să impresioneze vreun politician sau investitor străin.

Prin Traficantul de cărți scriitorul ne propune și o poveste de dragoste. Târzie, temperată, ivită însă pe un fundament solid: cărțile. Amândoi iubesc cărțile, amândoi sunt dependenți de lectură. Apariția Laurei în viața lui Pavel Bucur vine ca o revelație, acesta privind apropierea dintre femeie și bărbat ca un har. În Pavel, Laura descoperă omul împlinit și misterios care are cărțile sale în care poate „plonja” oricând cu poftă... De dragul cărților, cei doi pornesc într-o aventură inedită: să exploreze o casă veche, nelocuită, dar ticsită de cărți, casa unul fost administrator de liceu, Marin Olaru. Dialogul dintre femeie și bărbat e tainic și cald: „Cărțile te-au împins spre risc, spre margine”, îi spune ea, continuând: „Dar vom găsi vreo poveste faină, veche, uitată...”. „O poveste de iubire”, conchide bărbatul, lucru care se va și adeveri, căci jurnalul Anei, descoperit într-o ladă uitată, în pod, alături de un pistol și treizeci și nouă de monede de aur este povestea tragică a unei iubiri interzise de odinioară, nu lipsită de mister.

Astfel, motivul jurnalului revine în Traficantulde cărți (să ne amintim că al treilea roman al trilogiei despre Vadul Ars se intitulează Judecătorul și jurnalul ars). La un moment dat, și Pavel Bucur începe să scrie un jurnal, naratorul făcând referire și la Florin Dragu, profesor emigrat în America, autor și el al unui jurnal despre două lumi, una reală, a Americii, dar și una spiritual, sufletească, cuprinzând nostalgiile despre țara natală. Este o altă imagine a migranților care se adaptează greu, plătind cu suferință, neputându-se rupe de rădăcini, un jurnal al supraviețuirii, fiind adusă în discuție și problema credinței, rolul bisericii, îndepărtarea omului de cele sfinte, mistica jobului, cultura violenței, carențele educației (titlul celui de-al doilea roman al trilogiei lui Constantin Stancu este Migranți fără bagaje).

De remarcat dimensiunea interpersonală a romanului, căci încercarea lui Constantin Stancu, ca și în celelalte romane ale sale, este despre oameni. Oameni cu care se întâlnește Pavel Bucur ca Daniel Leu, fost coleg de liceu din București, care are anticariat, fiind și patron de revistă și editură, ca pastorul Nicu Manole, care-i vorbește lui despre pasiunea sa pentru cărți, dăruindu-i lucrarea Biblia și viitorul, o analiză a prezentului și viitorului prin ochii vechilor profeți. O prezență aparte e preotul Nicolae Popa, care face apel la iubitorii de carte pentru a le dona bisericii să le trimită apoi spre locuri mai modeste din Moldova, Serbia, Ungaria, în sate uitate de lume unde se mai vorbește limba română, dar și Ioan Drăgan, profesor de filozofie și istoria creștinismului sau Vasile Bărbat, directorul casei de cultură, care intenționează să trimită cărți la închisori și îi propune lui  Pavel Bucur să organizeze o expoziție cu cărți, manuscrise și jurnale, tablouri, sculpturi, fotografii despre Valea Albă cu prilejul vizitei unei delegații de investitori străini, încurajat și de primarul Aristotel Barbu care vrea cultură, nu „industria spectacolului” cu „bere, raci, mici, craci pe scenă”.

Traficantul decărți este și o carte de înțelepciune, prin roman Constantin Stancu făcând dovada erudiției și măiestriei sale scriitoricești. Numeroase gânduri sau replici ale lui Pavel Bucur sunt veritabile cugetări despre cărți, despre timp, despre lume. Sunt aduse în discuție o serie de evenimente care au marcat evoluția omenirii, precum Războiul Țărănesc German din 1524, dar și violențele de după uciderea lui George Floyd de către ofițerul de poliție Derek Chauvin, din mai 2020, dimensiunea creștină regăsindu-se în desele trimiteri la Biblie, la Moise, la Iisus, profetul Ieremia, la David etc. Pavel Bucur e preocupat și de megatendințele care au pus stăpânire pe viața socială, cu referiri la Alvin Toofler și Cioran: internet, rețele sociale, specializarea consumatorilor de cultură, atracția marilor orașe, emigrația, fractura dintre generații, divertisment în loc de artă, globalizare etc.

Dar iată câteva exemple de reflecții, vorbe de înțelepciune: „Timpul ne strivea, devenise monedă de schimb, mai valoros ca vechile monede de aur”; sau „Intru în realitatea de lângă mine cu toată istoria pe umeri, abia dacă îmi pot face loc între memorie și logică”; sau „Trupul, se pare, e bun conducător de eternitate, iubirea este o modalitate de a evada din realitatea imediată”. De la autor aflăm, prin gura personajului său (pentru care pasiunea pentru cărți rămâne „ca un ecou din alt univers”) că bătrânul castan din centrul orașului „e un bun conducător de eternitate”, că „parcă Eminescu ne vizitează mereu”, că „lumea se va muta în violență, apoi în virtual cu bagaje cu tot”, că într-un final „vom cânta și vom scrie poezii deasupra prăpastiei”, iar cărțile vechi au nu doar miros de hârtie în descompunere, dar și „miros de uitare”. Desigur, semnificativ este și deznodământul acțiunii romanului: distrugerea cărților și operelor de artă de la expoziție de către activiștii de mediu, dar și eșecul fiscal al „afacerii” cu librăria de la Cluj, pusă la dispoziția lui Pavel Bucur de către Laura. În final, învins, eroul realizează că despre tot ce se întâmpla în lume cititse deja din cărți, de mult.

Măiestria scriitoricească a lui Constantin Stancu merită o analiză aparte. Menționăm doar că aceeași cunoaștere a cărților, a romanelor se observă în arhitectura capitolelor, precedat fiecare de o secvență reprezentativă din text, semnificativă pentru idee și trăire deopotrivă. Expresia e concisă, debarasată de artificii. Nota succintă, camusiană adesea, îmbină observația realistă cu reflecția, finalurile capitolelor devenind astfel exemplare: „Aud în oraș sirenele de la o salvare, fac zgomot, sunt stridente, sparg zidurile. Cineva moare. Sau cineva se naște... Totdeauna există o grabă în univers, legături periculoase pentru oameni” (Capitolul VI).

Prin romanul său, Constantin Stancu ne dăruiește o carte despre cărți, scrisă cu înțelepciune, empatie și durere, povestea unui iubitor de cărți relatată de el însuși. Parafrazându-l pe Cicero, care spunea că o încăpere fără cărți este ca un trup fără suflet, ne întrebăm retoric: dar o societate fără cărți, populată de oameni care nu mai citesc? Finalul e relevant, amar, anecdotic, iubitorul de cărți căzut în plasa celor de la fisc reflectând amar: „Și când te gândești că toate vor trece, munții, norii și valea asta, castanul dincentru... Dar cuvintele vor rămâne albe, fără pete, într-o vale a vremii... Mereu aceeași problemă: de o parte binecuvântarea, de cealaltă blestemul...”.

În „Vatra veche”, nr. 5/2026

 

 

„Timpul ne strivea, devenise monedă de schimb, mai valoros ca vechile monede de aur”... Ladislau Daradici despre Traficantul de cărți

 

Ladislau Daradici:

 

RECURSUL LA ÎNȚELEPCIUNE

 

Constantin Stancu, Traficantul de cărți, Editura VatraVeche, Târgu-Mureș, 2025

 

Autorul celebrului roman Fahrenheit451era de părere că pentru a distruge o cultură nu e nevoie să arzicărțile, e suficient ca oamenii să nu le mai citească; mi-am amintit de cuvintele lui Ray Bradbury citind Traficantul de cărți, recentul roman al luiConstantin Stancu, apărut în 2025 la Editura VatraVeche, Târgu-Mureș.

Constantin Stancu e un cunoscut poet, prozator și critic literar, în cele patru decenii de carieră scriitoricească publicând cinci romane, nouă cărți de poezie și peste zece volume de eseu și critică literară, cărți premiate, apreciate de critici și îndrăgite de cititori, cunoscute la nivel național:să ne amintim doar de Greutatea gândului nerostit, Etemenanki (Ultima săptămână) sau Breaking news pentru absenți, dintre volumele de versuri, sau de romanele Pe masa de operație și trilogia Vadul Ars, roman-document, cronică realistă a societății românești postrevoluționare.

Poate că era inevitabil ca autorul Arhivelor de la Hațeg, scriitor complex, exemplar, ajuns la apogeul carierei (și care a promovat prin sute de cronici volumele poeților și prozatorilor contemporani), să nu ne surprindă și cu un roman despre cărți, pasiunea sa de o viață. Titlul său e metaforic, desigur, însă o metaforă plină de ironie amară, căci personajul principal Pavel Bucur, economist pensionar din Valea Albă,care și-a trăit viața înconjurat de cărți, hrănindu-și spiritul din cărți, doar traficant nu poate fi considerat. Mai degrabă un idealist precum Don Quijote, dependent de lectură, pe cale de dispariție ca și cărțile pe care încearcă să le salveze.

Pavel Bucur e perfect conștient de dificultatea demersului său („Cred că am fost un nebun, alții alergau după afaceri, eu după cai verzi pe pereți”), însă are un ideal și e dispus să-și trăiască anii care i-au rămas sub semnul acestuia („După un timp, cărțile se nasc a doua oară, dacă le dai o șansă”). Pasionat de tot ce ține de civilizație și de evoluția omului, își folosește cunoștințele despre religie, istorie, filozofie, sociologie și artă, făcând apel la lecturile sale în încercarea de a înțelege prezentul și de a prevedea evoluția viitoare a omenirii („lecturile izbucneau în vorbele mele când mă așteptam mai puțin”).

Traficantul de cărți este un roman complex, înscris sub semnul culturii și al înțelepciunii existențiale, care te determină să prețuiești cărțile, în același timp îndemnându-te la lectură. O poveste emblematică despre demnitate și valori, într-o lume bazată tot mai mult pe incultură și nonvaloare, o lume a banului, a oportunismului politic, a dominației inteligenței artificiale și mass-mediei care, pentru rating, propagând obsedant aspectele degradante ale vieții, ucide speranța și face apologia violenței. 

Acțiunea romanului se petrece întimpul pandemiei de coronavirusși, paradoxal, amintindu-ne de aceleași cuvinte ale lui Ray Bradbury, toată strădania lui Pavel Bucur are loc în condițiile în care lumea nu mai citește; oare ce rost mai are atunci să salvezi cărțile? În toată această trudă a sa de recuperare, recondiționare și conservare a lor, pensionarul erudit, simțindu-se tot mai inutil, încearcă să se salveze, dând vieții sale sens (nu există om pe lume, obișnuiește să spună Constantin Stancu în conversațiile sale cotidiene, să nu aibă o misiune).Și dacă Valea Albă poate fi oricare localitate din țară, și Pavel Bucur e un personaj emblematic, reprezentativ pentru toți aceia dintre noi care ne-am format și am devenit sub semnul culturii, al cărților, al artei, al cunoașterii valorilor veacurilor trecute, realizând acum că nimeni nu mai pune preț pe acest inestimabil tezaur al umanității înmagazinat în cărți, parcă nu mai pune nimeni valoare pe noi. E drept că e vorba de cărți învechite, deteriorate, prăfuite, recuperate din case vechi, chiar poduri, însă colecționarii și cititorii lor pasionați de odinioară s-au cultivat datorită lor, trezindu-se acum împinși la „margine”, abia tolerați (considerați dubioși și jalnici, dacă nu periculoși) de „elita” generațiilor tinere, cu licențe cumpărate, doctorate false, promovați politic, după gradul de rudenie, ocupând posturi-cheie și funcții înalte.

În acest sens, Pavel Bucur se consideră fericit că a trăit într-o perioadă când cărțile aveau încă valoare, iar oamenii de cultură erau apreciați, lecturile și acei oameni extraordinari modelându-i sufletul. Întâlnind-o pe Laura, redescoperă iubirea și, așa cum în viața sa, la anii săi, iubirea e posibilă, e convins că și cărțile mai au dreptul la o șansă în această perioadă în care, ca să-l parafrazăm pe Marin Preda, nu doar timpul, dar mai ales oamenii nu mai au răbdare. Adunând cărți de pretutindeni, de la monografii ale locurilor, ceasloave vechi, evanghelii, până la lucrări scrise după ‘89, jurnale, amintiri ale trecutului, casa și apartamentul lui Pavel Bucur se umplu de cărți, devenind „depozitele umbrelor și cuvintelor azvârlitede oamenii din Valea Albă în fața istoriei carnivore”.

Considerând că „fiecare carte e un continent ce poate fi descoperit” și că „după un timp, cărțile se nasc a doua oară, dacă le dai o șansă”, recuperarea și salvarea acestora devine principala sa preocupare, sfârșind prin a vedea cărțile altfel („cele din Evul Mediu aveau ceva aparte, un fel de lumină subtilă păstrată între file, pe coperte”), gândindu-se cu nostalgie că în acele vremuri, dăruirea unei cărți rare către o biserică sau mănăstire eraun moment de „mare smerenie și slujire duhovnicească”, iar „o carte dăruită constituia motiv de protecție divină”.

Umblând pe urmele cărților și căutând informații despre autori, face câteva descoperiri rare: o carte despre Valea Albă, care fusese un centru civil pe vremea dacilor, cu o cetate de apărare, lucrare scrisă după Primul Război Mondial de către un dascăl și un topograf (descoperirea mormântului dascălului în cimitir îi creează o emoție aparte). Dar și alte povești despre Valea Albă, despre biblii ascunse de un pastor în beciul amantei șefului securității, un alt preot consemnând în memorii cum securiștii îi înscenau lucruri reprobabile doar ca să încalce taina spovedaniei și să divulge secretele intime ale oamenilor. În contrast, prin ochii personajului său, Constantin Stancu face și o radiografie a orașului, a societății: văzută „de sus”, luminată în noapte, Valea Albă pare un loc mirific, creându-ți o stare de mulțumire. La nivelul întregii societăți însă, agresivitatea și vulgaritatea sunt tot mai prezente: „Pe străzi, pe autostrăzi, în trafic, televiziunile erau mediu pentru asta, cu știrile lor, zise noutăți, cu filmele străine care promovau violența, drogurile, violurile... Sinucideri, crime între soți, salturi de la balcoanele patriei, incendii în blocuri, în case. Pensionari prădați de tineri dornici de bani nemunciți. Politicieni corupți...”. E un univers al profitului, al violenței, al ignoranței, cultura mai având doar rol decorativ, picturi care să împodobească biroul vreunui director, șef de partid, târguri de carte și expoziții care să impresioneze vreun politician sau investitor străin.

Prin Traficantul de cărți scriitorul ne propune și o poveste de dragoste. Târzie, temperată, ivită însă pe un fundament solid: cărțile. Amândoi iubesc cărțile, amândoi sunt dependenți de lectură. Apariția Laurei în viața lui Pavel Bucur vine ca o revelație, acesta privind apropierea dintre femeie și bărbat ca un har. În Pavel, Laura descoperă omul împlinit și misterios care are cărțile sale în care poate „plonja” oricând cu poftă... De dragul cărților, cei doi pornesc într-o aventură inedită: să exploreze o casă veche, nelocuită, dar ticsită de cărți, casa unul fost administrator de liceu, Marin Olaru. Dialogul dintre femeie și bărbat e tainic și cald: „Cărțile te-au împins spre risc, spre margine”, îi spune ea, continuând: „Dar vom găsi vreo poveste faină, veche, uitată...”. „O poveste de iubire”, conchide bărbatul, lucru care se va și adeveri, căci jurnalul Anei, descoperit într-o ladă uitată, în pod, alături de un pistol și treizeci și nouă de monede de aur este povestea tragică a unei iubiri interzise de odinioară, nu lipsită de mister.

Astfel, motivul jurnalului revine în Traficantul de cărți (să ne amintim că al treilea roman al trilogiei despre Vadul Ars se intitulează Judecătorul și jurnalul ars). La un moment dat, și Pavel Bucur începe să scrie un jurnal, naratorul făcând referire și la Florin Dragu, profesor emigrat în America, autor și el al unui jurnal despre două lumi, una reală, a Americii, dar și una spiritual, sufletească, cuprinzând nostalgiile despre țara natală. Este o altă imagine a migranților care se adaptează greu, plătind cu suferință, neputându-se rupe de rădăcini, un jurnal al supraviețuirii, fiind adusă în discuție și problema credinței, rolul bisericii, îndepărtarea omului de cele sfinte, mistica jobului, cultura violenței, carențele educației (titlul celui de-al doilea roman al trilogiei lui Constantin Stancu este Migranți fără bagaje).

De remarcat dimensiunea interpersonală a romanului, căci încercarea lui Constantin Stancu, ca și în celelalte romane ale sale, este despre oameni. Oameni cu care se întâlnește Pavel Bucur ca Daniel Leu, fost coleg de liceu din București, care are anticariat, fiind și patron de revistă și editură, ca pastorul Nicu Manole, care-i vorbește lui despre pasiunea sa pentru cărți, dăruindu-i lucrarea Biblia și viitorul, o analiză a prezentului și viitorului prin ochii vechilor profeți. O prezență aparte e preotul Nicolae Popa, care face apel la iubitorii de carte pentru a le dona bisericii să le trimită apoi spre locuri mai modeste din Moldova, Serbia, Ungaria, în sate uitate de lume unde se mai vorbește limba română, dar și Ioan Drăgan, profesor de filozofie și istoria creștinismului sau Vasile Bărbat, directorul casei de cultură, care intenționează să trimită cărți la închisori și îi propune lui  Pavel Bucur să organizeze o expoziție cu cărți, manuscrise și jurnale, tablouri, sculpturi, fotografii despre Valea Albă cu prilejul vizitei unei delegații de investitori străini, încurajat și de primarul Aristotel Barbu care vrea cultură, nu „industria spectacolului” cu „bere, raci, mici, craci pe scenă”.

Traficantul de cărți este și o carte de înțelepciune, prin roman Constantin Stancu făcând dovada erudiției și măiestriei sale scriitoricești. Numeroase gânduri sau replici ale lui Pavel Bucur sunt veritabile cugetări despre cărți, despre timp, despre lume. Sunt aduse în discuție o serie de evenimente care au marcat evoluția omenirii, precum Războiul Țărănesc German din 1524, dar și violențele de după uciderea lui George Floyd de către ofițerul de poliție Derek Chauvin, din mai 2020, dimensiunea creștină regăsindu-se în desele trimiteri la Biblie, la Moise, la Iisus, profetul Ieremia, la David etc. Pavel Bucur e preocupat și de megatendințele care au pus stăpânire pe viața socială, cu referiri la Alvin Toofler și Cioran: internet, rețele sociale, specializarea consumatorilor de cultură, atracția marilor orașe, emigrația, fractura dintre generații, divertisment în loc de artă, globalizare etc.

Dar iată câteva exemple de reflecții, vorbe de înțelepciune: „Timpul ne strivea, devenise monedă de schimb, mai valoros ca vechile monede de aur”; sau „Intru în realitatea de lângă mine cu toată istoria pe umeri, abia dacă îmi pot face loc între memorie și logică”; sau „Trupul, se pare, e bun conducător de eternitate, iubirea este o modalitate de a evada din realitatea imediată”. De la autor aflăm, prin gura personajului său (pentru care pasiunea pentru cărți rămâne „ca un ecou din alt univers”) că bătrânul castan din centrul orașului „e un bun conducător de eternitate”, că „parcă Eminescu ne vizitează mereu”, că „lumea se va muta în violență, apoi în virtual cu bagaje cu tot”, că într-un final „vom cânta și vom scrie poezii deasupra prăpastiei”, iar cărțile vechi au nu doar miros de hârtie în descompunere, dar și „miros de uitare”. Desigur, semnificativ este și deznodământul acțiunii romanului: distrugerea cărților și operelor de artă de la expoziție de către activiștii de mediu, dar și eșecul fiscal al „afacerii” cu librăria de la Cluj, pusă la dispoziția lui Pavel Bucur de către Laura. În final, învins, eroul realizează că despre tot ce se întâmpla în lume citise deja din cărți, de mult.

Măiestria scriitoricească a lui Constantin Stancu merită o analiză aparte. Menționăm doar că aceeași cunoaștere a cărților, a romanelor se observă în arhitectura capitolelor, precedat fiecare de o secvență reprezentativă din text, semnificativă pentru idee și trăire deopotrivă. Expresia e concisă, debarasată de artificii. Nota succintă, camusiană adesea, îmbină observația realistă cu reflecția, finalurile capitolelor devenind astfel exemplare: „Aud în oraș sirenele de la o salvare, fac zgomot, sunt stridente, sparg zidurile. Cineva moare. Sau cineva se naște... Totdeauna există o grabă în univers, legături periculoase pentru oameni” (Capitolul VI).

Prin romanul său, Constantin Stancu ne dăruiește o carte despre cărți, scrisă cu înțelepciune, empatie și durere, povestea unui iubitor de cărți relatată de el însuși. Parafrazându-l pe Cicero, care spunea că o încăpere fără cărți este ca un trup fără suflet, ne întrebăm retoric: dar o societate fără cărți, populată de oameni care nu mai citesc? Finalul e relevant, amar, anecdotic, iubitorul de cărți căzut în plasa celor de la fisc reflectând amar: „Și când te gândești că toate vor trece, munții, norii și valea asta, castanul din centru... Dar cuvintele vor rămâne albe, fără pete, într-o vale a vremii... Mereu aceeași problemă: de o parte binecuvântarea, de cealaltă blestemul...”.

Text publicat în revista „Vatra veche”, nr. 5/2026

 

 

O aventură în timp - Bonanza, de Mirela-Ioana Dorcescu

 

Semne în zăpada timpului…

 

(Mirela-Ioana Dorcescu, Bonanza, roman, 319 pagini,

Timișoara: Editura Waldpress, 2026)

 

Literatura are numeroase surse de inspirație, pentru Mirela-Ioana Dorcescu (Borchin) viața este cea mai puternică sursă. Profesor universitar, bună cunoscătoare a teoriei literare, cu romanul Bonanza dânsa propune o aplicație concretă a ceea ce înseamnă literatura, dar și o mărturie despre vremea în care a trăit. Cartea a apărut la Editura Waldpress, în anul 2026, are 319 pagini dense, mustind de viață. Tema este relația de cuplu, ea și el, Arina-Teodoru, în fapt personaje reale, poetul Eugen Dorcescu și autoarea. Este aici un curaj, se deschide o fereastră într-o carte cu o poveste reală, un script despre taina relației dintre bărbat și femeie. Viața oferă povestea, ea se ramifică pe mai multe paliere cu fiecare pagină, narațiunea glisează pe verticală și orizontală. Avem o carte în parte jurnal, pentru că pune în evidență viața de zi cu zi. Există pagini de eseu, de teorie literară, de istorie literară, de teologie, de cultură, descrieri de natură, atmosfera urbană, având în centru Timișoara, oraș universitar, arătând amprenta culturii, a evenimentelor din 1989, emblematice pentru România. Oraș în care s-au format mulți intelectuali și unde deschiderea spre un Vest presupus este mereu prezentă, amprenta multiculturală fiind evidentă.

Romanul este o continuare, dintr-o anumită perspectivă, a romanului „Celesta” (2018), tot de aceeași autoare, narațiunea se dezvoltă pe alte planuri, după experiențe esențiale. În „Celesta”, relația dintre scriitorul Teodoru și profesoara Arina Sălceanu (ei sunt: Eugen Dorcescu & Mirela-Ioana Dorcescu) a deschis perspectiva într-o narațiune profundă, cu numeroase portaluri spre viitor.

Cei doi sunt la vârsta de aur, viețile s-au împlinit social, talantul a fost pus în circulație, dar întâlnirea declanșează noi energii, dinamizează povestea. Teodoru, mai vârstnic, a ajuns la limita umană fizică, are nevoie de un scaun cu rotile pentru a ieși din universul strâmt al camerei sale, pentru a se deplasa în lumea știută și dorită. Apare momentul evadării și al deschiderii izvorului de viață și creație. Limitarea umană exercită o presiune asupra ființei, este în rânduiala omului creat, scriitorul și soția o simt acut. Este și momentul de a face saltul, în această etapă a vieții, peste limita impusă, dar și asumată spiritual de personaje, cu toată diferența de ani dintre ei. Valorile care au stat la baza vieții îi ajută, credința, cultura, legătura cu cei de dinainte, pe care se sprijină lumea, povestea spusă în numeroase forme de cărțile parcurse prin lectură, experiența asimilată, toate slujesc pentru ca soțul și soția să dinamizeze narațiunea. Este rețeta lor de viață, alta nu există. Doar o lungă și umilă mulțumire, viața este o treaptă spre altă dimensiune. 

Arina a punctat valorile pe care se sprijină viața: valorificarea talentelor/ darurilor pe care un om le are. Munca continuă, bazată pe credință. Relația cu Dumnezeu la nivel personal, în formele acceptate social. Relația dintre ea și el, ca o relație cu active complementare, în care fiecare se poate ridica la un alt orizont. Aprecierea valorilor trecute și continuitate în opera proprie. Asimilarea culturii universale și a celei locale, cu deschidere spre adevărul ființei. Grija pentru sentimentele celuilalt, pentru personalitatea celuilalt. Capacitatea de a transmite mai departe aceste valori. Mulțumirea pentru ceea ce a dobândit omul, spiritual și material, într-un timp dat, într-un loc dat, în trupuri de carne (sarx). Rugăciunea pentru a modela mintea umană cu voința divină, apoi iubirea, iertarea, generozitatea… Sunt câteva din valorile pe omul le poate asimila în ființa sa. Alături de Teodoru, acestea au o dimensiune practică, utilă la nivel personal și social. Când se referă la lecția generată de Biblie, Teodoru prezintă cheia psalmilor, atât de agreați de oameni de-a lungul timpului. Explicațiile sale sunt pragmatice, adevărul este unul al ființei:

„Perspectiva istorică și pragmatică, perspectiva stilistică sau semiotică te pot îndepărta de adevărul profund și întreg. Hai să scoatem dușmanii din contextul epocii lui David! Ce dușmani ai tu?, m-a întrebat. Nu te sumeți că n-ai avea! Gândește-te la tentațiile cărora nu le faci față. Minore, desigur, însă, când te dedai lor, îți fac rău fără excepție. Îți alterează sănătatea, echilibrul, îți distrug liniștea, te fac să te simți vinovată, rușinată, înciudată că nu le-ai opus rezistență…(…) Fă abstracție, deci, de contextul istoric. Ai să vezi atunci cât de valabil este - și în prezent, și pentru tine - orice verset” (p. 18).

Este o probă de hermeneutică necesară, justă pentru orice om, inclusiv pentru cititorul curios să „vadă” cheile spre viața din plin.    

Romanul se desfășoară pe trei paliere: trecut, prezent, viitor. Viața, ca valoare supremă, sparge monotonia timpului, viața este văzută ca o istorie personală cu un scop tainic și un final tainic.

Trecutul este dinamizat prin amintirile despre membrii familiei, despre alte vremuri, despre oameni care au uitat sensul în viață. Sunt frați care și-au ucis bunicul pentru a păstra averea (pp. 112-114) sau scrisoarea partizanilor către personajele rememorate în narațiune (p. 212). Geneza cărților scrise de Teodoru, momentele în care inspirația s-a materializat și au apărut aceste volume, de exemplu, Agonia caniculei, modul cum s-a născut o carte de poeme (p.118). Chiar și Revoluția din 1989 este văzută ca o etapă în istoria comunității și a personajelor, cu efecte prezente imprevizibile (p. 125). Călătoria celor doi în peisajul urban aduce în fața cititorului alte evenimente din viața lor, se construiește tabloul de ansamblu. Deplasarea în scaunul cu rotile este o aventură, o călătorie în care sunt implicați cei doi, fiecare purtând greutățile celuilalt, fie fizice, fie de suflet. Sunt aspecte dureroase, distrugerea arhivei literare a fostei Edituri Facla, o pierdere imensă pentru cultura română. Apoi constituirea Școlii de Literatură de la Timișoara sub aripa scriitorului și a soției, o etapă în formarea unor oameni dedicați scrisului, cu deschidere în timpul ce ni s-a dat. Sunt multe tablouri în care trecutul este adus în fața cititorului ca un dat, ca o etapă în viața omului.

Prezentul este și el dens, cu multiple deschideri spre o lume a valorilor solide, care pot susține viața, comunitatea, împlinirea personală și tristețea. Cei doi dezbat problema bătrâneții, etapă în viața lor, una care trebuie depășită, cu greutăți, dar și cu responsabilitate pentru viitor (p. 188). Apare și problema morții, apăsătoare, și care presupune evadarea din starea prezentă, cu responsabilități viitoare, de dincolo de un final implacabil (p. 198). O mare problemă a prezentului a constat în activitatea profesională de la Universitate, acolo unde Arina era angajată. Ea, însă, este șocată de eliminarea Semioticii din cursul predat, chiar în aceste momente de schimbări sociale. Semiotica legând valorile culturale, cu accent pe fenomenul Eminescu (p.280-p. 290). Este accentuată situația noutăților din sistemul universitar, apar dispozitive electronice versatile care schimbă modul de asimilare a valorilor, pe care studenții ar trebui să le absoarbă în mintea lor, dincolo de tehnologia care a migrat în viața socială (p. 38). O temă prezentă, este iubirea dintre ea și el, la o vârstă a maturității depline, bazată pe gravitația spirituală, comunicarea dintre cei doi, ca punte între suflete (p. 132). Prezentul este mereu străbătut de imaginea balerinei, presupusă fostă iubită a lui Teodoru, o apariție agilă într-un univers limitat, cu fulgerele tinereții și ale misterului care poate lega bărbatul și femeia. Balerina, pendulând între femeia anonimă și femeia fatală, ca o fata morgana, domină peisajul urban și aduce clipe de îndoială, revoltă, deschidere pentru Arina. Prezentul se eliberează de trecutul iubirii, balerina luând locul fostei soții a lui Teodoru, Marga, plecată în altă lume, cu mitul prezent doar în opera poetului. Totodată, prezentul este agresat de fenomenul izolării pe timpul pandemiei (p. 170) sau de telefonul cu două cartele, plătit de Teodoru, de vină, se pare, compania de telefonie, în goană după venituri, prin marketingul practicat doar cu cei în vârstă, mai ușor de convins, deși Arina presupunea o altă faptă a bărbatului aflat la o vârstă vulnerabilă.  Este viața din plin, într-un oraș mare, universitar, agitat până la destrămarea ființelor.

Viitorul este modelat de dorința lui Teodoru de a achiziționa o casă la țară, simplă, ca în copilărie, cu grădină și departe de spasmul urban. Un mediu care să țină mai mult de Raiul promis, decât de o schimbare a paradigmei.

Viitorul este marcat și de credința într-o altă viață, pe alte dimensiuni, departe de agitația modernă, de materialismul barbar din epocă. Teodoru îi spune Arinei: „Toată poezia mea este spre întru mântuire. După moarte, Îl voi întâlni, în mod sigur, pe Dumnezeu. Nu știu sub ce formă, dar voi realiza precis când se va întâmpla. Și nu voi mai reveni niciodată aici. Niciodată la Stroiești, niciodată la Timișoara, nici la Carani, nici la cărțile mele”…(p. 315).  

Viitorul se arată și prin destinul care acționează dincolo de voința lui, de voința ei. Destinul unui scriitor este implacabil, străbate istoria literară oficială și datul social. Arina scrie: „Mă preocupă acum Teodoru. Nu e puțin lucru să te dedici unui mare scriitor. <<Să stai lângă un abis>>, cum mărturisise el iubiților confrați că aș face eu. Iată că eram căsătorită de opt ani și jumătate cu abisul…” (p. 10).

Misterul relației dintre ea și el se fixează în cuvintele Arinei, această relație are o fantă spre alte dimensiuni, greu vizibile pentru ceilalți. Ea scrie, căutând să rămână lucidă: „Mi-a inspirat nu doar încredere și respect, ci și curaj. La vârsta la care alții nici nu se gândesc la o femeie, el m-a luat în grija lui cu imensă dragoste. Nimic nu e mai frumos decât să iubești. Oriunde în lumea asta. Chiar și în cercul nostru – strâmt pentru ochii altora, dar atât de încăpător pentru noi! Cum fiecare ar timpul său, putem spune că acesta, cel din urmă, este timpul nostru” (p. 133).

Viața celor doi stă sub semnul poruncilor, nu e o joacă, o relație efemeră. Ea vine din tensiunea a două dintre ele: să cinstești pe tatăl și pe mama ta; omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa (p. 208). Un efort pentru a păstra echilibru dintre viața prezentă, speranțele omului și viața ulterioară.

E o carte despre simboluri? Discutând despre Semiotică, o știință care are deschiderea spre dimensiuni greu abordabile de omul aflat pe trecerea de pietoni, dar necesare existențial, se afirmă, dincolo de durerea de a pierde un curs, de a fi eliminată din jocul universitar:

„Cui voi mai arăta eu cum apar simbolurile? Uite, în La steaua lui Eminescu, se pornește de la semn, la prima ocurență <<steaua>> are sens codic: <<La steaua care a răsărit/ E-o cale atât de lungă/ că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă>>. Nimic de adevărul științific. Dar semnul se destramă imediat: <<Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie>>. Semnul, cu ambele componente – de expresie și de conținut -, a dispărut. A rămas în urmă doar expresia, goală pe dinăuntru: <<Azi o vedem și nu e>>. De fapt, <<nu e>>, fiindcă nu există semn fără referent” (p. 290).

Prin aceste explicații, scriitoarea definește chiar semnele pe care le lasă viața zi de zi despre fiecare dintre noi, în spatele lor se află o altă lume, una care își face drum ca megatendință, expresie a voinței divine.      

Titlul romanului vine firesc, Bonanza, starea de bine, de mulțumire, de împlinire a cuplului, un dar divin, cu ceea ce au dobândit, material și spiritual, sub aspre ninsori, lângă aburii ce se ridică din ceașca plină de ceai aromat, ca o mireasmă a vieții de după viață (p. 319).       

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în Revista „Vatra veche”, nr. 4/2026

 

Silviu Guga - Constantin Stancu și destinul cărții în vremurile înclinate

Silviu Guga

 

 

Constantin Stancu -

Un roman despre destinul cărții

 

 

Demn de luat în seamă este demersul lui Constantin Stancu care prin romanul „Traficantul de cărți” reflectă în oglinda literaturii și nu, cum s-a mai făcut, printr-o oglindire teoretică, soarta vitregă a cărții tipărite. Așadar acest scriitor, din ținut hunedorean, face ca destinul cărții să devină o incitantă temă literară. Scriitor „încercat”, consacrat mai întâi ca poet, apoi ca eseist și critic literar și, din 2011, ca romancier, cu un palmares literar impresionant, Constantin Stancu are capabilitatea de a aborda această temă. 

El însuși, cu detașarea și competența criticului literar, își prezintă scrierea în numărul precedent al revistei noastre: „Romanul Traficantul de cărți reprezintă un mesaj legat de lumea în care trăim și-n care oamenii au început să-și schimbe modul de a privi literatura, cultura, abandonând cartea pe suport de hârtie, cultura migrând spre o lume virtuală... traficantul de cărți este martorul trecerii de la o epocă la alta, de la un fel de a face cultură și a păstra mesajul dintre generații, la o altă cultură modelată de megatendințele care ne afectează, care nu țin cont de dorințele și iluziile noastre”. Nu putem decât să subscriem acestor pertinente și obiective aprecieri.

Romanul „Traficantul de cărți” a suscitat interesul criticilor, dovadă e o multitudine de referiri în mai multe publicații. Acțiunea romanului se desfășoară într-un orășel pe care autorul se dovedește a-l cunoaște foarte bine, Valea Albă, asemănător cu Vadul Ars din romanul omonim, dar care poate fi orice orășel din țară. Realitatea care e surprinsă în roman poate fi oriunde localizată. 

Scriitor versat, Constantin Stancu știe să abordeze, literaturizând, aspectele sociale, economice și, de la sine înțeles, culturale ale unei urbii, toate de actualitate. Personajul narator, Pavel Bucur, un economist a cărei muncă era apreciată de patronii unor firme „pentru micile șmecherii contabile... Numai ca să nu plătească „taxe și impozite”, a ajuns să se bucure la primirea primului cupon de pensie. A scăpat de stresul profesiei, dar nu și de singurătate. Singurul remediu era lectura, „am găsit multe povestiri care m-am făcut fericit”. A fost atât de pasionat de cărți încât a ajuns să aibă o bibliotecă respectabilă, impresionantă pentru un contabil, chiar dacă acestuia îi plăcea „să urmărească viața literară, viața scriitorilor”. Constatând lipsa de interes pentru citit („Cine mai cumpără cărți?...Cui îi mai pasă de cărți?”), își dă seama că biblioteca ar putea-o s-o ofere celor interesați și să devină „traficant de cărți”. Întâmplarea, norocoasă, face să găsească o cititoare, Laura Vrabie, „vecina de pe scara următoare”. Această femeie, părăsită de soțul plecat în străinătate, ca și nouă îndeletnicire de care se apucase, să scrie recenzii, l-au făcu să scape de monotonia în care intrase.

Romanul, fără să-și piardă filonul principal, cel al prezentării destinului cărții și implicit al bibliotecii, devine și un roman de dragoste, romanul unei iubiri târzii care poate să împrospăteze viața. Simbioza între planurile romanului se face firesc. Naturalețea „alipirii” este o altă dovadă de măiestrie scriitoricească pe care o are, aș spune aproape nativ, Constantin Stancu.

Toate realizările literare din romanul „Traficantul de cărți” ne face să credem că e cel mai reușit roman al acestui scriitor.

 

 

În Revista „Algoritm literar”, nr. 1-2/2026

Valea Albă: Cartea veche... Fragment din cartea Traficantul de cărți

 

„O carte dăruită constituia motiv de protecție divină. Erai ferit de evenimente nedorite, cataclisme, căderi. Uneori, acest gest însemna un eveniment aparte al familiei donatorului, s-au o iertare de mari păcate. Alții erau dornici de publicitate, de aprecierea comunității, de mândrie personală sau un gest care marca starea lui socială”.

Cărțile vechi erau cărți de biserică, cele din Evul Mediu, aveau ceva aparte, un fel de lumină subtilă păstrată între file, pe coperte.

Valea Albă a fost un loc unde s-au manifestat valorile Evangheliei, mai ales Evanghelia după Ioan, copiști și meseriași s-au implicat pentru ca aceste texte sacre să ajungă la oameni. Nu a fost ușor, tehnica editării cărților în Evul Mediu era grea, scumpă, presupunea oameni calificați, educați, greu de găsit. Contribuția financiară a celor implicați era mare, atunci importantă, cărțile avea ferăcături de argint elegant lucrate și semnificative. În mănăstiri au trăit călugări, copiști, legători, gravori, dascăli, iubitori de carte, oameni care au știut valoarea unei cărți în timp, dar și-n domeniul spiritual. Și ei aveau nevoie de resurse să trăiască.

Cărțile erau achiziționate din diverse motive, specifice vremurilor vechi. De obicei, preotul sau slujbașul bisericesc achiziționa o carte. De multe ori, o comunitate se implica, era necesar efortul material colectiv. Era, poate, singura din acea zonă. Unii o dăruiau, moment de mare smerenie și slujire duhovnicească, puțin știau să citească și să prețuiască o carte. O carte dăruită constituia motiv de protecție divină. Erai ferit de evenimente nedorite, cataclisme, căderi. Uneori, acest gest însemna un eveniment aparte al familiei donatorului, s-au o iertare de mari păcate. Alții erau dornici de publicitate, de aprecierea comunității, de mândrie personală sau un gest care marca starea lui socială.

O carte avea un preț însemnat, raportat la starea economică a vremii. Însemna valoarea unui Mercedes bun din ziua de astăzi. Tirajele erau reduse, meseriași tipografi puțini, distanța de la locul realizării ei era mare, negociatori pricepuți puțini, costuri mari de procurare. Sunt multe analize, ele arată cât de greu se procura o carte.

Pe filele cărților s-au găsit însemnări legate de evenimente și de viața socială a comunității, situații aparte, fenomene meteorologice aparte, care au afectat locurile și oamenii. Aceste însemnări constituie un fel de jurnal ad-hoc în care au fost marcate zile cu importanță personală, colectivă, stări ale comunității.   Majoritatea notelor proveneau de la preoți, ei fiind și primii cititori ai cărților. Ele vizau fenomenele meteorologice, calamității, probleme medicale. Posesorii cărților au consemnat evenimente istorice importante pe filele acestora, scrisul lor captând frământările sociale și punctând tragediile. Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan s-a notat pe cărțile sacre. Apoi ciumele, mereu reveneau, ca o judecată a oamenilor. Sunt note minime, în limbajul epocii, fără multe detalii, făcute de oameni modești, care cunoșteau scrisul și cititul, dar marcați de cele întâmplate, dorind să lase urmașilor semne despre evenimentele la care au luat parte și care i-a marcat. Ele au ajutat la consolidarea limbii române în perioade grele.

Constantin Stancu ©

Dumitru Dumitrescu, GABRIEL, Ed. Exclusiv, 2025. Avem un tablou pertinent al epocii (1996-2007), deși autorul punctează doar în treacăt portretele personajelor secundare, umbre în drama și reușita vremurilor.

Corzile rupte ale destinului

 

(Dumitru Dumitrescu, Gabriel, roman, 316 pagini,

Vulcan: Casa de Editură Exclusiv, 2025)

 

Există cărți care abordează viața în mod realist, cu atenție. Autorul/ autorii lor au trăit pe viu vremurile descrise, au fost atinși de acidul din fiecare faptă petrecută. O presiune aparte se revarsă peste ființa cititorului declanșată de narațiune. Dumitru Dumitrescu ne propune prin romanul Gabriel, apărut la Vulcan: Casa de Editură Exclusiv, în anul 2025. Tiberiu Vințan, editor și jurnalist, susține tema principală: „Scriitorul Dumitru Dumitrescu pune, în acest roman social, într-o oglindă când strălucitoare, când opacă, întâmplări și personaje fictive care, însă, prin localizare în timp și spațiu, par a fi desprinse dintr-o cronică  a societății românești contemporane” (ultima copertă). Pe de altă parte, autorul ține să precizeze că acțiunea romanului se petrece pe malul stâng al Dunării, în trei localități aflate pe ruta Turnu Severin – Calafat, deci în imediata apropiere a vieții provestitorului care, probabil, a fost și el martor la evenimente petrecute după un anumit tipar în societatea postdecembristă de la noi. Impuls al tranziției, de la un mod de organizare a comunităților în alt mod de organizare, când valorile noi nu s-au stabilizat, cele vechi răbufnesc în viețile oamenilor, provocând revoltă, evadare, întrebări la răspunsuri fortuite oferite de viață. La acestea se adaugă, urmărind firul narațiunii, educația precară, păcatele obișnuite: lăcomie, furt, invidie, șmecherie, trafic de influență, nesinceritate, goana după idoli deșerți, mândrie etc.  De obicei romanul social are această menire. Să pună în valoare efectele forțelor economice în viața oamenilor, alături de misticism, căsătorii superficiale, forțele negative ale oamenilor aflați momentan la putere, dispuși să profite de orice vulnerabilitate a sistemului social.

Iată cum descrie zona: „Pe drumul de întoarcere, Silvan a rămas fascinat să privească în dreapta sa apele Dunării stăvilite în lacul de acumulare de la Gogoșu. Ghirlandele de lumini aprinse pe coronamentul barajului străjuind șoseaua de trecere a frontierei dintre celor două țări, îi dădeau un sentiment de mândrie, gândindu-se la relațiile frățești existente între sârbi și români” (p. 69).  

Titlul cărții este dat de numele personajului principal, pe de o parte. Pe de altă parte, Gabriel simbolizează și îngerul păzitor al personajului principal, situație dezvăluită de autor, simbolic, la finalul povestirii.

Gabriel se mișcă într-o lume în schimbare, a fost director de bancă, apoi abordează activități pe cont propriu, un magazin, o vulcanizare, activități private la început de epocă, după înghețului comunist petrecut la noi. Ca director de bancă s-a întâlnit cu fenomene sociale abrupte, foamea de capital, la început de ciclu social determina o presiune asupra băncilor, una greu de stăpânit, în joc întrând oamenii puterii: polițiști, primari, oameni din serviciile secrete, șmecheri formați în tranziția rezultată din desființarea fostelor cooperative agricole sau întreprinderi de stat. Fiecare cu interesele lui, cu rețeaua de relații vizibile sau invizibile. În joc au intrat și oamenii din bancă, contabila șefă, paznici, specialiști, inclusiv de la sucursalele superioare. Fenomenul este frânt de privatizarea băncii, de noile semne privind migrația capitalului străin în zonă.

Ca administrator al propriei societăți, Gabriel se implică, are capacitatea să prindă firul să-și realizeze venitul necesar traiului. Practică meseria de economist, ține evidențe contabile, este tentat să migreze în străinătate pentru a cânta într-o formație de muzică de petrecere, la modă în acea perioadă. Își atrage dușmani, aceeași care au pus ochii pe valorile rămase în urma fostelor întreprinderi de stat, cu extensie asupra noilor companii, apărute în urma fenomenului de privatizare: polițiști, primari, oameni ai serviciilor secrete. La acești se adaugă speculanții apăruți în urma activităților din străinătate, flămânzi să pună mâna aici pe averile nou formate, agresivi, în relație cu oamenii puterii, dispuși să facă multe compromisuri și evaziuni. Gabriel rezită până la o limită. Este atacat și fizic de noii speculanți, constată că nu este apărat de sistemul instituțiilor chemate să mențină ordinea socială.

Personajul principal, vector de imagine literară și acțiune în roman, este căsătorit, are bucuria nașterii unui copil, se relochează la părinți cu familia, are capacitatea de adaptare. Soția, Emilia, apare în poveste ca însoțitor al eroului anonim al privatizării din zonă, activă și grijulie. Părinții, marcați de tradiție, liniștiți, având cultul familiei, sunt activi și sprijină familia după posibilități și în limita bunului simț, simbol al păstrării liniei strămoșești într-o lume agitată.

Îngerul păzitor este prezent în momentele cheie ale vieții: când vine vreme să nască soția, apare medicul specialist care favorizează o naștere reușită în ciuda complicațiilor; când i se înscenează la bancă evenimente menite să-l elimine din postul de director în mod brutal, apare ideea care calmează situația, oferind o nouă direcție în viață; când este agresat de speculanți îmbogățiți din șmecherii în străinătate, este salvat dintr-o situație complicată, este dus la spitalul de urgență și trece prin clipe grele; când are loc accidentul pe drumul spre Italia, în căutarea de venituri, ca un bun component al formației de muzică de petrecere, este salvat miraculos.

În povestire, autorul înserează scene prin care personajul este avertizat de evenimentele viitoare. Un exemplu a fost atitudinea calului din gospodăria părinților, ca un barometru al stărilor abisale, semn al legăturii dintre ceea ce este viu și deschis la fluxul spiritual al lumii etc.

Autorul punctează și prezența războiului la graniță, unul purtat în Serbia, în anii nouăzeci, trecerea României în zona NATO, deși relația dintre români și sârbi, în zona de graniță, era amicală: muzicanții sârbi cântau în țară, era schimb de mărfuri la nivel de oameni obișnuiți, plus traficul practicat de oamenii vremii, aflați vremelnic la butoanele sociale, dar profitând din plin poziția lor. Fenomen care a marcat epoca, generând averi peste noapte și destine frânte.

Autorul descrie momentele sociale abrupte ocazionate de evenimentele generate de noile reguli sociale. Primarul în funcție organizează petrecerea în perioada premergătoare alegerilor, stârnind populația: muzică, mici și bere gratis, promisiuni, cu obișnuita bătaie la finalul „spectacolului” (p. 83).

De asemenea, prezintă epopeea prețurilor la unele produse, în funcție de eliberarea sau nu a chitanțelor la încasarea lui  (p. 152). Apoi fenomenul angajaților la companiile nou înființate: pe bază de „carte de muncă” sau fără „carte de muncă”. Se insistă pe migrația forței de muncă în străinătate, noul fenomen social, unul care a marcat generații, soluția rezistenței prin migrație fiind una acceptată social, aducând venituri rapid și poziții. Dar acestea au afectat activitatea noilor antreprenori care nu aveau stabilitatea de zi cu zi în afacerilor lor.

Întotdeauna se găseau soluții pentru eliminarea celor incomozi: la bancă se înscenează pierderea unui pistol de către un paznic (p. 140). Apoi, primarul și șeful poliției aranjează vânzarea de terenuri concesionate prin trecerea din domeniul public în domeniul privat al localității a acestora, în vederea eliminării celor care reușeau prin activitatea lor în stil privat.

Avem un tablou pertinent al epocii (1996-2007), deși autorul punctează doar în treacă portretele personajelor secundare, umbre în drama și reușita vremurilor.  

Narațiunea este frustă, liniară, bazată pe evoluția lui Gabriel, cel care trece, totuși, prin evenimente dure: pierderea postului de director; scenariul pus la cale de fostul primar, care a pierdut alegerile, pentru a-i prelua postul prin aranjamente și relații neacademice; controale dese la noua lui companie pentru a-l timora; agresiune vecinilor speculanți dornici să-l elimine din joc cu ajutorul celor din jurul său; pierderea angajaților specializați; depărtarea soției de familie pentru a-și putea exercita meseria etc.

Uneori, autorul s-a grăbit în a expune narațiunea, nerăbdător să prezinte o lume de care s-a depărat. Sunt fraze și idei trecute cu ușurință, povestirea la persoana a treia dă linia de depărtare de fluxul fierbinte al faptelor, deși multe dintre ele au afectat viața sa și a multor persoane din generația care a trecut prin acele vremuri complicate. Este o anumită încrâncenare în text, o frustrare dar și o evadare din cercul destinului, creionat de personaje, dialoguri, reflecții pe marginea epocii și a zonei.

Sunt și momente de relaxare și deschidere în roman: Gabriel cântă la chitară, muzica oferind evadarea din realitatea imediată; zilele de sărbătoare alături de părinți și familie, cu respectarea tradițiilor; dialogurile cu oamenii apropiați, care nu au intrat în jocul absurd al societăților în schimbare; prezența calului în tablouri speciale, ca un personaj care depășește înțelegerea vizibilă, dar care păstrează miracolul comunicărilor cu zona subtilă a existenței etc.   

Despre momentele de evadare: „Dând să iasă din grajd, dintr-odată calul s-a rotit pe lângă el și i-a blocat calea. Înțelegând gestul animalului ca un atașament deosebit, Gabriel ca să scape a mers la iesle și i-a întins o mână de iarbă, amăgindu-l.(..) Ca niciodată, calul a fornăit mai tare de câteva ori împingând cu capul colțul de sus al ușii cât să i se vadă ochii mari și umezi, de parcă i-ar fi venit să plângă” (p. 310). 

La final, Dumitru Dumitrescu, punctând realismul acțiunii, ține să-și anunțe cititorii că o parte din personaje au trecut „în lumea celor drepți”, ca o pedeapsă divină…

Pe de altă parte, personajul principal are parte de semne, după ce a avut loc accidentul în care a fost implicat. Iată ultimele fraze ale romanului: „Aceeași creangă a plopului afectat de lovitura mașinii, legănată acum de vântul molcom al dimineții, îi mângâia fața  cu umbrele frunzelor precum o fâlfâie de aripi. Da, a aripilor Îngerului său păzitor”…(p. 313).

În continuarea povestirii, ni se prezintă câteva din cărțile autorului, publicate între anii 2010-2022, de la Armonia divină (2010) la Oglinda de obsidian (2022), trecând prin Lumina umbrelor (2014)  sau Revelațiile tăcerii (2015), atât proză cât și poezii. Titluri reprezentative pentru universul autorului, care, așa cum se definește într-o carte de poezii, ar putea fi: Ultimul nostalgic.   

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. „Piedestal”, nr. 4/2025