Traficantul de cărți și povestea cărților

 

Traficantul de cărți în câteva note literare

 

 

*„Veritabil <<traficant de cărți>>, de veghe în lanul în care acestea rodesc, Constantin Stancu s-a impus prin distincție și eleganță, în ipostaza de critic literar, prin delicatețe poetică, atunci când s-a refugiat în lumea versurilor, fiind și un împătimit povestitor, nu doar prin formație profesională, <<facând dreptate>> în nevoia noastră de a ne cunoaște adâncimi sufletești, rămânând și „avocatul diavolului” atunci când diavolul mai pune puțină ordine și teamă în pierderea respectului față de frumos și valoare, căci, până la urmă, într-o reverberație dostoievskiană, sperăm că tot frumusețea va salva lumea, atunci când ea înseamnă și morală și estetică și sens”.

 

Nicolae Băciuț, scriitor, editor, jurnalist

 

*„Distinsul Receptor (siglă, infra, D. R.): Şi acestui nou op al lui Constantin Stancu i s-a ales un inspirat-metaforic titlu bine dozat ironic, «Traficantul de cărţi», devreme ce nu există vreo astfel de persoană în întregul spaţiu spiritual valahofon ‒ cum nici reţele de indivizi organizate naţional / internaţional ‒ făcătoare de „comerţ ilicit cu produse-cărţi“ ca şi când ar fi drept <<arme, droguri, organe umane pentru transplant: ficat, inimă, pancreas, plămân, rinichi etc>>., ceea ce nu înseamnă că autorul iese de data asta din perimetrul estetic al realismului întâlnit în „ciclul“ format deja din romanele-i apărute anterior, între anii 2016 ‒ 2021  ‒ «Vadul ars», «Migranţi fără bagaje», «Judecătorul şi jurnalul ars» etc. ‒, realism ce surprinde cu impresionantă obiectivitate, cu supramăsură chiar, catastrofala, păguboasa tranziţie a societăţii din România aflată dincoace de Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989”.

 

Ion Pachia-Tatomirescu, scriitor, profesor, istoric literar

 

 

 

*„Firul narativ al romanului, într-o prezentare succintă, ar fi acesta: fostul contabil Pavel Bucur, retras la pensie, este solicitat de afaceriștii locali să își aducă o modestă contribuție la implementarea unui proiect de interes pentru urbe, rolul său fiind de a organiza o expoziție de carte despre Valea Albă. Acesta este un pasionat de literatură, de viața cărților și a revistelor, chiar dacă profilul meseriei sale era unul pragmatic. Pavel Bucur încearcă să se salveze în perioada pandemiei prin literatură, prin puterea ei taumaturgică, de asemenea socializând, cât era permis, cu prieteni și cunoscuți, care îl vizitau uneori sau el însuși era invitat personal la anumite evenimente restrânse. Pe această urzeală narativă se țese o poveste de dragoste dintre Pavel și Laura, o vecină de bloc, cu soțul plecat demult în străinătate, cu care își împarte micile bucurii ale vieții, șarmul femeii cucerindu-l: trupul, se pare, e un bun conducător de eternitate”.

 

Lőrinczi Francisc-Mihai, scriitor, cronicar literar,editor,  profesor

 

 

 

*„O lume românească în schimbare, în tranziție către capitalismul vestic, unde dorința de câștig imediat și carieră încalcă principii etice și denaturează caractere deconspiră autorul prin personajele sale, plasate într-un topos simbolic, Valea Albă, o zona industrială monolit, în ruină, înlocuită cu mediul de afaceri privat.  Schimbarea se observă la nivel de mentalitate, economie, mod de viață, cultură, politică. Dacă în romanele anterioare accentul era pus mai ales pe economia de piață ce înlocuiește una centralizată, pe bătălia acerbă pentru supraviețuire și adaptare, acasă sau migrând în țări occidentale, în Traficantul de cărți, privirea critică vizează cultura marginalizată, dezinteresul față de cartea tipărită, care își pierde rolul în societatea actuală, riscând să fie înghițită de varianta sa virtuală, accesibilă în orice colț de lume prin conectare la internet. Modificările planetare se resimt drastic în zona editării și promovării cărților, autorilor, revistelor, în pierderea reperelor valorice, asaltul mediocrității sub presiunea interesului economic individual”.

 

Sonia Elvireanu, scriitor, traducător, critic literar

 

 

*„Traficantul de cărți este o carte inspirată din realitatea contemporană, Valea Albă fiind toposul simbol al oricărei localități românești. Ideea care-i asigură unitate este aceea a cărții, văzută ca sursă de informație, bază a culturii, suport al relațiilor interumane și antidot împotriva singurătății. Folosind perspectiva narativă homodiegetică, Constantin Stancu transmite din cunoștințele sale impresionante prin deschiderea spre domenii atît de variate, de la istorie la religie, de la educație la cultură, de la viața literară la cea școlară etc. Fluența stilului e asigurată și de absența ostentației, autorul prezintă și invită cititorul să descopere un univers, fără obligația de a-i accepta părerile. Un alt element, marcă a stilului său, este arta portretului. Printre altele, se rețin Mimi, fata bătrînă care știa tot ce mișcă în Valea Albă, pastorul tînăr, cu pulover bleumarin și blugi, cu o privire ageră..., preotul ortodox cu costum obișnuit, gri, cămașă albă..., ochii săi erau expresivi... și primarul, Aristotel Albu, cu mustăcioară..., costum impecabil, ținută de diplomat..., cravată colorată, mov...”.

 

Mihai Petre, scriitor, critic literar, profesor

 

 

*„La finalul lecturii acestei cărți, lăsăm să ne cadă și nouă o lacrimă între filele sale atunci când, deodată cu autorul ei, rostim întrebarea: <<Ce vor însemna cărțile? Dar cultura binecunoscută?>>. Ce vom mai însemna noi, cei care scriem, dacă în viitor vor fi (deja sunt) scriitori ipotetici care „figurează în fișierele virtuale” și cărți scrise de inteligența artificială? <<Spaima va veni când acestui scriitor virtual va trebui să i se atribuie premiul literar pentru „realitatea” din narațiunea bine construită, după canoane acceptate>>, observă cu umor Constantin Stancu.

În fața anticipării unor cataclisme ideologice, sociale și culturale perfect posibile, ne rămâne ecoul întrebării lui Constantin Stancu: <<Cine rezistă?>> Tot anticipativ, îmi vine în minte și răspunsul: cei care merg înainte pe calea visului lor, cei care continuă să citească și să scrie!”

 

Simona Mihuțiu, scriitor, medic

 

*„Pe marginea periplului proaspătului economist pensionar din Valea Albă, se țese o poveste cu implicații sociale impresionante până la emotiv devastatoare. În economia combinatului căzut în dizgrație, proaspătul ieșit la iarbă verde, iată de pildă cum vede drama principală: <<Mi-am amintit ziua în care uzina a lichidat biblioteca strânsă în cincizeci de ani. Compania a intrat în faliment, pe nimeni nu mai interesa biblioteca, bibliotecarele au fost concediate primele. Prin curtea combinatului a fost un covor de cărți de toate felurile. Muncitorii care făceau „lichidarea”, adică strângeau fierul vechi, cuprul, toate cele bune, călcau pe un covor de cărți. M-a durut inima când am văzut măcelul. Oamenii se grăbeau. Nu aveau timp de cărți. Unele erau murdare de noroi, altele de ciment, altele de praf. Timpul adunase tot praful din lume și îl așezase peste ele. Au venit unii din zona uzinei și au mai strâns niște cărți. Era o hârtie bună pentru aprins focul în sobe. Lichidatorul nu a putut vinde cărțile pentru preț de deșeuri recuperabile, costul cu transportul lor la firma de recuperare ar fi costat mult mai mult decât <<valoarea>> lor. S-a făcut un proces verbal de distrugere, și asta a fost totul. Casarea...>>”.

 

Daniel Marian, scriitor, cronicar literar, jurnalist

 

 

„Scris în perioada 2020-2023, în plină pandemie de coronavirus, romanul excelează în astfel de reflecții, unele foarte acute, de-a dreptul îngrijorătoare, asupra unor aspecte de strictă actualitate: problema migrației, cu unele câștiguri dar și cu inevitabile consecințe, greu de suportat, problema culturii, în special a cărții, în Statul Globalist cu fantasmagoriile a ceea ce înseamnă <<cancel culture>> și toate racilele progresismului care au denaturat civilizația occidentală, toate manipulările naționale și transnaționale, idiotica <<political correctness>>, stupiditatea activiștilor de mediu, problema libertății și, în general, a ceea ce numim homo virtualis, cu viitoarele <<ipoteze de lucru>> ce vor sta în fața omenirii...

În totul, romanul dlui Constantin Stancu este scris inteligent, fiecare capitol fiind precedat de un excerpt din cuprinsul lui, semnificativ, esențializând mesajul. Nu putem trece peste caracterul eseistic al multor pagini, protagonistul-economist fiind în definitiv un om cu întinse lecturi, un reflexiv al existenței și condiției umane, cu judicioase observații și inconfortabile premoniții în multiple planuri”.

 

 

Prof. dr. Zenovie Cârlugea, istoric și critic literar, scriitor, publicist

 

 

 

 

Sonia Elvireanu despre Traficantul de cărți, de Constantin Stancu

 

Sursa: Revista „Arca”, nr. 2/2026

Traficantul... o poveste... Mihai Petre: „Traficantul de cărți este o carte inspirată din realitatea contemporană, Valea Albă fiind toposul simbol al oricărei localități românești. Ideea care-i asigură unitate este aceea a cărții, văzută ca sursă de informație, bază a culturii, suport al relațiilor interumane și antidot împotriva singurătății”

 

Traficantul de cărți

  Ca substantiv neologic, trafic dezvoltă o familie lexicală restrînsă. Sensul primar trimite la modul de derulare a circulației, în ipostaza ei terestră, aeriană ori navală. În siajul său semantic atrage doar adjective și două prepoziții, de și cu, ambele permițîndu-i o deschidere spre viața contemporană. Ne-am obișnuit cu traficul blocat, dificil, oprit etc., nu doar pe Valea Oltului! și cu buletinele de știri care anunță arestări, cercetări sau condamnări pentru trafic de persoane, de organe, ori de influență sau pentru trafic cu aur, cu criptomonede, cu metale și pămînturi rare etc... Un domeniu nu mai puțin interesant este cultura, traficul cu valori, de la tablouri, icoane, monede la cartea veche, se consumă într-un prezent colorat de spectaculosul loviturilor și al sumelor asociate unor asemenea bunuri de patrimoniu, traficate de rețele organizate național ori transnațional.

  Portretul unui traficant, atipic prin obiectul și scopul acțiunii, este supus atenției noastre, în cartea Traficantul de cărți,  apărută la Editura Vatra veche, din Târgu-Mureș, în 2025, scrisă de Constantin Stancu. Autorul este cunoscut prin și pentru bogata activitate literară, însumînd poezie și proză, cronică și publicistică, cu numeroase premii literare care au confirmat valoarea operei sale.

  Construită cu talent, trama narativă a romanului îl are ca erou pe Pavel Bucur, alter ego al autorului. Identitatea este ușor de observat, nu doar prin persoana I, folosită în derularea acțiunii, ci și prin experiența de viață a fostului economist, acum pensionar. Ca spațiu al întîmplărilor narate este aleasă mica localitate, Valea Albă, (aceeași ori diferită de Vadul alb?..., v. p. 130, cu suprapunerea de localități!) și, ca timp, perioada privatizărilor postindustriale. Valea Albă poate fi ușor identificată cu oricare oraș industrial, iar tranziția de la socialism la capitalism este fenomenul atît de apropiat memoriei cititorilor, astfel încît cronotopul capătă dimensiuni familiare.

Ca angajat, valoarea timpului era prestabilită, însumînd ore de muncă în poziția aceea incomodă la birou, acum, are timp pentru sine, avînd posibilitatea de a călători și de a se plimba. Cum Valea Albă nu-i oferă reale posibilități de agrement, deplasările devin ritualice, cu magazinul alimentar și casa, plus un apartament, ambele dominate de o mare și bogată bibliotecă. În fața celor doi pereți plini de cărți. meditația pe tema condiției sale se îmbogățește cu cea a destinului cărții. Moartea soției și plecarea copiilor, mari și cu familii, l-au lăsat singur. Încercările de a depăși singurătatea, lucrativ ori erotic, au eșuat, rămînîndu-i doar șansa atenuării ei prin... carte. A descoperit-o în liceu, ca lectură obligatorie,  devenind apoi pasiune și cheltuind cam mulți bani pe cărți. Ceea ce pentru unii poate fi o prostie, pentru el este rațiune de a fi, ca singură modalitate de a ieși din criza singurătății. Condiția sa se împletește cu a cărții, ambii fiind valorificați ocazional, el de patroni și primar, ea de tot mai puținii cunoscători ai valorii livrești. Dragostea pentru cărți l-a adus aproape de un fel de singurătate, căci în prezența lor se definește cultural și moral. Ceea ce îi oferă lectura cărții este acea bogăție interioară care-l face diferit de afaceriștii Moise Moț și Domn Chinezu, lacomi și egoiști. Preferă să-i ajute pe mici întreprinzători, adică pe nimuruci și să facă rost de... cărți, identificînd surse gratuite, de la fostele biblioteci ale întreprinderilor de stat la persoane particulare. Noii patroni ai combinatelor, interesați doar de profitul adus de fierul vechi, de cupru și de aluminiu, nu dau nici un ban pe cartea, pentru ei, bună doar de aruncat la gunoi. Unii particulari, cu podul plin de cărți, unele rare, poate și manuscrise, găsesc dificil efortul de a le cerceta, argumentînd că praful de pe ele face boală la plămâni... În prezența bibliotecii, Pavel Bucur nu mai este singur. Depășind propria-i condiție, meditația se extinde, aducînd în aria observației numeroase aspecte. Sunt puse în discuție megatendințele contemporane, globalizatoare, de la calculatoare și marketingul literar la centrele de putere și revistele literare, toate cu costurile aferente. În toate domeniile, inclusiv cel literar, banii vorbește! Puține reviste literare rezistă, fiind puternic concurate de cele online. Criticii literari de certă vocație sunt puțini și înscriși în sistem (o revistă, un grup dominant, o direcție sau un ONG). Absența timpului de a citi pentru informare și pentru analiza critică a unei opere nu-i exonerează de seriozitate, competență și obiectivitate. Lumea contemporană nu mai are timp de lectura ce presupune o prealabilă educație culturală și plăcerea descoperirii altor orizonturi existențiale. Se citește doar pe internet, puțin și rapid, la nivelul informației, căci divertismentul a luat locul literaturii și, cu toate acestea, lumea culturală va trebui să se adapteze. Firesc pentru tineri, procesul este mai dificil pentru pensionarii ce nu pot uita bucuria procurării și a lecturii unei cărți rare, plăcerea de a-i fi primul cititor, informațiile oferite ca documente istorice și religioase, politice și culturale etc. Cunoștințele acumulate prin lectura atentă îi permit autorului să devină un interlocutor avizat fie pe teme biblice (de la prorocirea lui Ieremia, din Vechiul Testament, la David, Natan și Iisus, ori religioase, cu Martin Luther și reformarea bisericii catolice, fie pe cele ale lumii contemporane (de la pandemie, educație și cultură la mirajul Europei și al Americii, cu migrația, fenomenul contemporan ale cărui consecințe ne afectează nu doar demografic).

Cunoscută, pasiunea lui pentru cărți îl aduce mai aproape de oameni și-l obligă să participe la viața cetății, în diferite ipostaze. Mai întîi, un fost coleg îl solicită să scrie la o revistă bucureșteană, cronici de întîmpinare. Încearcă să refuze, motivînd că a citi și a colecționa cărți este altceva decît a scrie despre ele, mai ales că profesioniștii (critici) nu iartă și nu uită..., scriu unii pentru alții..., se compensează între ei și-i taxează dur pe intrușii în domeniul lor. Cronica nu este pe placul editorului care-i cere s-o modifice, pentru a-i da satisfacție scriitorului cu putere mare, e pe la organizația scriitorilor, are pile..., duce sponsorizări..., se pliază..., are influență... I se cere ca accentul să nu fie pus pe atmosferă și conflict, ci pe erotismul care aduce rating, cuvîntul de ordine și de profit, de la publicitate la poezia erotică, semn al crizei spirituale în care se bălăcește cultura. Va modifica recenzia care va fi semnată de fostul coleg de liceu! O altă ipostază, de veche și cunoscută realitate, este aceea a omului avizat. O fostă colegă, Mimi Ciobanu, îi vorbise despre o bibliotecă mare, de la biserica evanghelică, cercetată și de profi universitari..., de prin America sau Anglia. Acum găsește timpul drumului spre biserica unde-l cunoaște pe tînărul pastor Nicu Manole. Din discuția cu acesta, se rețin similitudinile evenimentelor biblice cu vremurile de acum, vremuri dominate de părerologi și de formatori de opinie, falși prooroci (sic!) ai zilelor noastre, lansatori de fake și breakings news. Ipostaza cronicarului este dublată de cea a donatorului de carte, ajutîndu-l pe preotul Nicolae Popa să adune cărți pentru cei din Moldova, de prin închisori care  au nevoie să citească, să nu se piardă... Fenomenul ruperii de sine este dureros trăit și de cei ce aleg să trăiască în alte țări. Adaptarea la cutume și valori străine este dificilă, iar supraviețuirea devine rațiune de a fi, renunțînd la rădăcini și suflet. Dimensiunea acestei triste experiențe nu ar avea nevoie de exemple, dar  preotul o exemplifică totuși, folosind jurnalul unui alt preot, Florin Dragu. Tot donator este și pentru profesorul Dragu a cărui misiune este să ducă oamenilor din penitenciare... ceva cărți, în speranța că poate se schimbă și ei, mai văd altfel viața. A treia ipostază, cea a posesorului de carte este valorificată de edilul-șef al urbei. Ca invitat al acestuia, participă la petrecerea de la o cabană selectă..., a primarului, observînd că pandemia este doar pentru oameni obișnuiți. Cei cu bani mulți, politicienii și patronii, nu se supun regulilor sanitare comune. Pentru investitorul Arthur Snow care aduce și fonduri europene, i se cere și acceptă să organizeze o expoziție despre Valea Albă, adunînd cărți și istorii locale, inclusiv ziare vechi..., căci puțină cultură nu strică. Reușită ca implicare și organizare, apreciată și de primar, pagina de cultură, începută sub bune auspicii, a fost compromisă de acțiunea unor tineri activiști de mediu care, în timp ce strigă și cer să se scrie pe calculator..., căci cărțile ne omoară natura..., aruncă cu vopsea și distrug cărți, tablouri, fotografii, obiecte de artă populară, broderii, costume țărănești..., toate însemne ale culturii și identității locale. Ultima ipostază este aceea a vînzătorului de carte într-o librărie, cu un raion de anticariat. În această afacere intră la sugestia Laurei, vecina iubită și amatoare de artă, care-i închiriază un spațiu potrivit în Cluj-Napoca. Viața universitară înseamnă și tineri cu sinceră nevoie de carte, iar Pavel Bucur trăiește satisfacția de a le fi util măcar cu o informație. Veselul librar și anticar devine trist cînd Garda Financiară îl amendează, deoarece face evaziune fiscală!, neputînd dovedi proveniența cărților sale.

Traficantul de cărți este o carte inspirată din realitatea contemporană, Valea Albă fiind toposul simbol al oricărei localități românești. Ideea care-i asigură unitate este aceea a cărții, văzută ca sursă de informație, bază a culturii, suport al relațiilor interumane și antidot împotriva singurătății. Folosind perspectiva narativă homodiegetică, Constantin Stancu transmite din cunoștințele sale impresionante prin deschiderea spre domenii atît de variate, de la istorie la religie, de la educație la cultură, de la viața literară la cea școlară etc. Fluența stilului e asigurată și de absența ostentației, autorul prezintă și invită cititorul să descopere un univers, fără obligația de a-i accepta părerile. Un alt element, marcă a stilului său, este arta portretului. Printre altele, se rețin Mimi, fata bătrînă care știa tot ce mișcă în Valea Albă, pastorul tînăr, cu pulover bleumarin și blugi, cu o privire ageră..., preotul ortodox cu costum obișnuit, gri, cămașă albă..., ochii săi erau expresivi... și primarul, Aristotel Albu, cu mustăcioară..., costum impecabil, ținută de diplomat..., cravată colorată, mov... Aceste linii, trase cu siguranță și talent, fixează personajele ce susțin acțiunea celor XIX capitole în incipitul cărora se află un fragment de pînă la 10 rînduri din text. Cunoscută, această tehnică romanescă incită cititorul și, în plus, recomandă spre lectură această carte atît de interesantă.  

Mihai Petre

Profesor, scriitor, 6 noiembrie 2025

*În revista „Banchetul”, nr. 121-123/2026

 

Recursul la înțelepciune (Traficantul de cărți), note de Ladislau Daradici... „Prin romanul său, Constantin Stancu ne dăruiește o carte despre cărți, scrisă cu înțelepciune, empatie și durere, povestea unui iubitor de cărți relatată de el însuși”

 

Ladislau Daradici:

 

RECURSUL LA ÎNȚELEPCIUNE

 

Constantin Stancu, Traficantul de cărți

Editura VatraVeche, Târgu-Mureș, 2025

 

Autorul celebrului roman Fahrenheit451era de părere că pentru a distruge o cultură nu e nevoie să arzicărțile, e suficient ca oamenii să nu le mai citească; mi-am amintit de cuvintele lui Ray Bradbury citind Traficantul de cărți, recentul roman al luiConstantin Stancu, apărut în 2025 la Editura VatraVeche, Târgu-Mureș.

Constantin Stancu e un cunoscut poet, prozator și critic literar, în cele patru decenii de carieră scriitoricească publicând cinci romane, nouă cărți de poezie și peste zece volume de eseu și critică literară, cărți premiate, apreciate de critici și îndrăgite de cititori, cunoscute la nivel național:să ne amintim doar de Greutatea gândului nerostit, Etemenanki (Ultima săptămână) sau Breaking news pentru absenți, dintre volumele de versuri, sau de romanele Pe masa de operație și trilogia Vadul Ars, roman-document, cronică realistă a societății românești postrevoluționare.

Poate că era inevitabil ca autorul Arhivelor de la Hațeg, scriitorcomplex, exemplar, ajuns la apogeul carierei (și care a promovat prin sute de cronici volumele poeților și prozatorilor contemporani), să nu ne surprindă și cu un roman despre cărți, pasiunea sa de o viață.Titlul său e metaforic, desigur, însă o metaforă plină de ironie amară, căci personajul principal Pavel Bucur, economist pensionar din Valea Albă,care și-a trăit viața înconjurat de cărți, hrănindu-și spiritul din cărți, doar traficant nu poate fi considerat. Mai degrabă un idealist precum Don Quijote, dependent de lectură, pe cale de dispariție ca și cărțile pe care încearcă să le salveze.

Pavel Bucur e perfect conștient de dificultatea demersului său („Cred că am fost un nebun, alții alergau după afaceri, eu după cai verzi pe pereți”), însă are un ideal și e dispus să-și trăiască anii care i-au rămas sub semnul acestuia („După un timp, cărțile se nasc a doua oară, dacă le dai o șansă”). Pasionat de tot ce ține de civilizație și de evoluția omului, își folosește cunoștințele despre religie, istorie, filozofie, sociologie și artă, făcând apel la lecturile sale în încercarea de a înțelege prezentul și de a prevedea evoluția viitoare a omenirii („lecturile izbucneau în vorbele mele când mă așteptam mai puțin”).

Traficantul de cărți este un roman complex, înscris sub semnul culturii și al înțelepciunii existențiale, care te determină să prețuiești cărțile, în același timp îndemnându-te la lectură. O poveste emblematică despre demnitate și valori, într-o lume bazată tot mai mult pe incultură și nonvaloare, o lume a banului, a oportunismului politic, a dominației inteligenței artificiale și mass-mediei care, pentru rating, propagând obsedant aspectele degradante ale vieții, ucide speranța și face apologia violenței. 

Acțiunea romanului se petrece întimpul pandemiei de coronavirusși, paradoxal, amintindu-ne de aceleași cuvinte ale lui Ray Bradbury, toată strădania lui Pavel Bucur are loc în condițiile în care lumea nu mai citește; oare ce rost mai are atunci să salvezi cărțile? În toată această trudă a sa de recuperare, recondiționare și conservare a lor, pensionarul erudit, simțindu-se tot mai inutil, încearcă să se salveze, dând vieții sale sens (nu există om pe lume, obișnuiește să spună Constantin Stancu în conversațiile sale cotidiene, să nu aibă o misiune).Și dacă Valea Albă poate fi oricare localitate din țară, și Pavel Bucur e un personaj emblematic, reprezentativ pentru toți aceia dintre noi care ne-am format și am devenit sub semnul culturii, al cărților, al artei, al cunoașterii valorilor veacurilor trecute, realizând acum că nimeni nu mai pune preț pe acest inestimabil tezaur al umanității înmagazinat în cărți, parcă nu mai pune nimeni valoare pe noi. E drept că e vorba de cărți învechite, deteriorate, prăfuite, recuperate din case vechi, chiar poduri, însă colecționarii și cititorii lor pasionați de odinioară s-au cultivat datorită lor, trezindu-se acum împinși la „margine”, abia tolerați (considerați dubioși și jalnici, dacă nu periculoși) de „elita” generațiilor tinere, cu licențe cumpărate, doctorate false, promovați politic, după gradul de rudenie, ocupând posturi-cheie și funcții înalte.

În acest sens, Pavel Bucur se consideră fericit că a trăit într-o perioadă când cărțile aveau încă valoare, iar oamenii de cultură erau apreciați, lecturile și acei oameni extraordinari modelându-i sufletul. Întâlnind-o pe Laura, redescoperă iubirea și, așa cum în viața sa, la anii săi, iubirea e posibilă, e convins că și cărțile mai au dreptul la o șansă în această perioadă în care, ca să-l parafrazăm pe Marin Preda, nu doar timpul, dar mai ales oamenii nu mai au răbdare. Adunând cărți de pretutindeni, de la monografii ale locurilor, ceasloave vechi, evanghelii, până la lucrări scrise după ‘89, jurnale, amintiri ale trecutului, casa și apartamentul lui Pavel Bucur se umplu de cărți, devenind „depozitele umbrelor și cuvintelor azvârlitede oamenii din Valea Albă în fața istoriei carnivore”.

Considerând că „fiecare carte e un continent ce poate fi descoperit” și că „după un timp, cărțile se nasc a doua oară, dacă le dai o șansă”, recuperarea și salvarea acestora devine principala sa preocupare, sfârșind prin a vedea cărțile altfel („cele din Evul Mediu aveau ceva aparte, un fel de lumină subtilă păstrată între file, pe coperte”), gândindu-se cu nostalgie că în acele vremuri, dăruirea unei cărți rare către o biserică sau mănăstire eraun moment de „mare smerenie și slujire duhovnicească”, iar „o carte dăruită constituia motiv de protecție divină”.

Umblând pe urmele cărților și căutând informații despre autori, face câteva descoperiri rare: o carte despre Valea Albă, care fusese un centru civil pe vremea dacilor, cu o cetate de apărare, lucrare scrisă după Primul Război Mondial de către un dascăl și un topograf (descoperirea mormântului dascălului în cimitir îi creează o emoție aparte). Dar și alte povești despre Valea Albă, despre biblii ascunse de un pastor în beciul amantei șefului securității, un alt preot consemnând în memorii cum securiștii îi înscenau lucruri reprobabile doar ca să încalce taina spovedaniei și să divulge secretele intime ale oamenilor. În contrast, prin ochii personajului său, Constantin Stancu face și o radiografie a orașului, a societății: văzută „de sus”, luminată în noapte, Valea Albă pare un loc mirific, creându-ți o stare de mulțumire. La nivelul întregii societăți însă, agresivitatea și vulgaritatea sunt tot mai prezente: „Pe străzi, pe autostrăzi, în trafic, televiziunile erau mediu pentru asta, cu știrile lor, zise noutăți, cu filmele străine care promovau violența, drogurile, violurile... Sinucideri, crime între soți, salturi de la balcoanele patriei, incendii în blocuri, în case. Pensionari prădați de tineri dornici de bani nemunciți. Politicieni corupți...”. E un univers al profitului, al violenței, al ignoranței, cultura mai având doar rol decorativ, picturi care să împodobească biroul vreunui director, șef de partid, târguri de carte și expoziții care să impresioneze vreun politician sau investitor străin.

Prin Traficantul de cărți scriitorul ne propune și o poveste de dragoste. Târzie, temperată, ivită însă pe un fundament solid: cărțile. Amândoi iubesc cărțile, amândoi sunt dependenți de lectură. Apariția Laurei în viața lui Pavel Bucur vine ca o revelație, acesta privind apropierea dintre femeie și bărbat ca un har. În Pavel, Laura descoperă omul împlinit și misterios care are cărțile sale în care poate „plonja” oricând cu poftă... De dragul cărților, cei doi pornesc într-o aventură inedită: să exploreze o casă veche, nelocuită, dar ticsită de cărți, casa unul fost administrator de liceu, Marin Olaru. Dialogul dintre femeie și bărbat e tainic și cald: „Cărțile te-au împins spre risc, spre margine”, îi spune ea, continuând: „Dar vom găsi vreo poveste faină, veche, uitată...”. „O poveste de iubire”, conchide bărbatul, lucru care se va și adeveri, căci jurnalul Anei, descoperit într-o ladă uitată, în pod, alături de un pistol și treizeci și nouă de monede de aur este povestea tragică a unei iubiri interzise de odinioară, nu lipsită de mister.

Astfel, motivul jurnalului revine în Traficantulde cărți (să ne amintim că al treilea roman al trilogiei despre Vadul Ars se intitulează Judecătorul și jurnalul ars). La un moment dat, și Pavel Bucur începe să scrie un jurnal, naratorul făcând referire și la Florin Dragu, profesor emigrat în America, autor și el al unui jurnal despre două lumi, una reală, a Americii, dar și una spiritual, sufletească, cuprinzând nostalgiile despre țara natală. Este o altă imagine a migranților care se adaptează greu, plătind cu suferință, neputându-se rupe de rădăcini, un jurnal al supraviețuirii, fiind adusă în discuție și problema credinței, rolul bisericii, îndepărtarea omului de cele sfinte, mistica jobului, cultura violenței, carențele educației (titlul celui de-al doilea roman al trilogiei lui Constantin Stancu este Migranți fără bagaje).

De remarcat dimensiunea interpersonală a romanului, căci încercarea lui Constantin Stancu, ca și în celelalte romane ale sale, este despre oameni. Oameni cu care se întâlnește Pavel Bucur ca Daniel Leu, fost coleg de liceu din București, care are anticariat, fiind și patron de revistă și editură, ca pastorul Nicu Manole, care-i vorbește lui despre pasiunea sa pentru cărți, dăruindu-i lucrarea Biblia și viitorul, o analiză a prezentului și viitorului prin ochii vechilor profeți. O prezență aparte e preotul Nicolae Popa, care face apel la iubitorii de carte pentru a le dona bisericii să le trimită apoi spre locuri mai modeste din Moldova, Serbia, Ungaria, în sate uitate de lume unde se mai vorbește limba română, dar și Ioan Drăgan, profesor de filozofie și istoria creștinismului sau Vasile Bărbat, directorul casei de cultură, care intenționează să trimită cărți la închisori și îi propune lui  Pavel Bucur să organizeze o expoziție cu cărți, manuscrise și jurnale, tablouri, sculpturi, fotografii despre Valea Albă cu prilejul vizitei unei delegații de investitori străini, încurajat și de primarul Aristotel Barbu care vrea cultură, nu „industria spectacolului” cu „bere, raci, mici, craci pe scenă”.

Traficantul decărți este și o carte de înțelepciune, prin roman Constantin Stancu făcând dovada erudiției și măiestriei sale scriitoricești. Numeroase gânduri sau replici ale lui Pavel Bucur sunt veritabile cugetări despre cărți, despre timp, despre lume. Sunt aduse în discuție o serie de evenimente care au marcat evoluția omenirii, precum Războiul Țărănesc German din 1524, dar și violențele de după uciderea lui George Floyd de către ofițerul de poliție Derek Chauvin, din mai 2020, dimensiunea creștină regăsindu-se în desele trimiteri la Biblie, la Moise, la Iisus, profetul Ieremia, la David etc. Pavel Bucur e preocupat și de megatendințele care au pus stăpânire pe viața socială, cu referiri la Alvin Toofler și Cioran: internet, rețele sociale, specializarea consumatorilor de cultură, atracția marilor orașe, emigrația, fractura dintre generații, divertisment în loc de artă, globalizare etc.

Dar iată câteva exemple de reflecții, vorbe de înțelepciune: „Timpul ne strivea, devenise monedă de schimb, mai valoros ca vechile monede de aur”; sau „Intru în realitatea de lângă mine cu toată istoria pe umeri, abia dacă îmi pot face loc între memorie și logică”; sau „Trupul, se pare, e bun conducător de eternitate, iubirea este o modalitate de a evada din realitatea imediată”. De la autor aflăm, prin gura personajului său (pentru care pasiunea pentru cărți rămâne „ca un ecou din alt univers”) că bătrânul castan din centrul orașului „e un bun conducător de eternitate”, că „parcă Eminescu ne vizitează mereu”, că „lumea se va muta în violență, apoi în virtual cu bagaje cu tot”, că într-un final „vom cânta și vom scrie poezii deasupra prăpastiei”, iar cărțile vechi au nu doar miros de hârtie în descompunere, dar și „miros de uitare”. Desigur, semnificativ este și deznodământul acțiunii romanului: distrugerea cărților și operelor de artă de la expoziție de către activiștii de mediu, dar și eșecul fiscal al „afacerii” cu librăria de la Cluj, pusă la dispoziția lui Pavel Bucur de către Laura. În final, învins, eroul realizează că despre tot ce se întâmpla în lume cititse deja din cărți, de mult.

Măiestria scriitoricească a lui Constantin Stancu merită o analiză aparte. Menționăm doar că aceeași cunoaștere a cărților, a romanelor se observă în arhitectura capitolelor, precedat fiecare de o secvență reprezentativă din text, semnificativă pentru idee și trăire deopotrivă. Expresia e concisă, debarasată de artificii. Nota succintă, camusiană adesea, îmbină observația realistă cu reflecția, finalurile capitolelor devenind astfel exemplare: „Aud în oraș sirenele de la o salvare, fac zgomot, sunt stridente, sparg zidurile. Cineva moare. Sau cineva se naște... Totdeauna există o grabă în univers, legături periculoase pentru oameni” (Capitolul VI).

Prin romanul său, Constantin Stancu ne dăruiește o carte despre cărți, scrisă cu înțelepciune, empatie și durere, povestea unui iubitor de cărți relatată de el însuși. Parafrazându-l pe Cicero, care spunea că o încăpere fără cărți este ca un trup fără suflet, ne întrebăm retoric: dar o societate fără cărți, populată de oameni care nu mai citesc? Finalul e relevant, amar, anecdotic, iubitorul de cărți căzut în plasa celor de la fisc reflectând amar: „Și când te gândești că toate vor trece, munții, norii și valea asta, castanul dincentru... Dar cuvintele vor rămâne albe, fără pete, într-o vale a vremii... Mereu aceeași problemă: de o parte binecuvântarea, de cealaltă blestemul...”.

În „Vatra veche”, nr. 5/2026

 

 

„Timpul ne strivea, devenise monedă de schimb, mai valoros ca vechile monede de aur”... Ladislau Daradici despre Traficantul de cărți

 

Ladislau Daradici:

 

RECURSUL LA ÎNȚELEPCIUNE

 

Constantin Stancu, Traficantul de cărți, Editura VatraVeche, Târgu-Mureș, 2025

 

Autorul celebrului roman Fahrenheit451era de părere că pentru a distruge o cultură nu e nevoie să arzicărțile, e suficient ca oamenii să nu le mai citească; mi-am amintit de cuvintele lui Ray Bradbury citind Traficantul de cărți, recentul roman al luiConstantin Stancu, apărut în 2025 la Editura VatraVeche, Târgu-Mureș.

Constantin Stancu e un cunoscut poet, prozator și critic literar, în cele patru decenii de carieră scriitoricească publicând cinci romane, nouă cărți de poezie și peste zece volume de eseu și critică literară, cărți premiate, apreciate de critici și îndrăgite de cititori, cunoscute la nivel național:să ne amintim doar de Greutatea gândului nerostit, Etemenanki (Ultima săptămână) sau Breaking news pentru absenți, dintre volumele de versuri, sau de romanele Pe masa de operație și trilogia Vadul Ars, roman-document, cronică realistă a societății românești postrevoluționare.

Poate că era inevitabil ca autorul Arhivelor de la Hațeg, scriitor complex, exemplar, ajuns la apogeul carierei (și care a promovat prin sute de cronici volumele poeților și prozatorilor contemporani), să nu ne surprindă și cu un roman despre cărți, pasiunea sa de o viață. Titlul său e metaforic, desigur, însă o metaforă plină de ironie amară, căci personajul principal Pavel Bucur, economist pensionar din Valea Albă,care și-a trăit viața înconjurat de cărți, hrănindu-și spiritul din cărți, doar traficant nu poate fi considerat. Mai degrabă un idealist precum Don Quijote, dependent de lectură, pe cale de dispariție ca și cărțile pe care încearcă să le salveze.

Pavel Bucur e perfect conștient de dificultatea demersului său („Cred că am fost un nebun, alții alergau după afaceri, eu după cai verzi pe pereți”), însă are un ideal și e dispus să-și trăiască anii care i-au rămas sub semnul acestuia („După un timp, cărțile se nasc a doua oară, dacă le dai o șansă”). Pasionat de tot ce ține de civilizație și de evoluția omului, își folosește cunoștințele despre religie, istorie, filozofie, sociologie și artă, făcând apel la lecturile sale în încercarea de a înțelege prezentul și de a prevedea evoluția viitoare a omenirii („lecturile izbucneau în vorbele mele când mă așteptam mai puțin”).

Traficantul de cărți este un roman complex, înscris sub semnul culturii și al înțelepciunii existențiale, care te determină să prețuiești cărțile, în același timp îndemnându-te la lectură. O poveste emblematică despre demnitate și valori, într-o lume bazată tot mai mult pe incultură și nonvaloare, o lume a banului, a oportunismului politic, a dominației inteligenței artificiale și mass-mediei care, pentru rating, propagând obsedant aspectele degradante ale vieții, ucide speranța și face apologia violenței. 

Acțiunea romanului se petrece întimpul pandemiei de coronavirusși, paradoxal, amintindu-ne de aceleași cuvinte ale lui Ray Bradbury, toată strădania lui Pavel Bucur are loc în condițiile în care lumea nu mai citește; oare ce rost mai are atunci să salvezi cărțile? În toată această trudă a sa de recuperare, recondiționare și conservare a lor, pensionarul erudit, simțindu-se tot mai inutil, încearcă să se salveze, dând vieții sale sens (nu există om pe lume, obișnuiește să spună Constantin Stancu în conversațiile sale cotidiene, să nu aibă o misiune).Și dacă Valea Albă poate fi oricare localitate din țară, și Pavel Bucur e un personaj emblematic, reprezentativ pentru toți aceia dintre noi care ne-am format și am devenit sub semnul culturii, al cărților, al artei, al cunoașterii valorilor veacurilor trecute, realizând acum că nimeni nu mai pune preț pe acest inestimabil tezaur al umanității înmagazinat în cărți, parcă nu mai pune nimeni valoare pe noi. E drept că e vorba de cărți învechite, deteriorate, prăfuite, recuperate din case vechi, chiar poduri, însă colecționarii și cititorii lor pasionați de odinioară s-au cultivat datorită lor, trezindu-se acum împinși la „margine”, abia tolerați (considerați dubioși și jalnici, dacă nu periculoși) de „elita” generațiilor tinere, cu licențe cumpărate, doctorate false, promovați politic, după gradul de rudenie, ocupând posturi-cheie și funcții înalte.

În acest sens, Pavel Bucur se consideră fericit că a trăit într-o perioadă când cărțile aveau încă valoare, iar oamenii de cultură erau apreciați, lecturile și acei oameni extraordinari modelându-i sufletul. Întâlnind-o pe Laura, redescoperă iubirea și, așa cum în viața sa, la anii săi, iubirea e posibilă, e convins că și cărțile mai au dreptul la o șansă în această perioadă în care, ca să-l parafrazăm pe Marin Preda, nu doar timpul, dar mai ales oamenii nu mai au răbdare. Adunând cărți de pretutindeni, de la monografii ale locurilor, ceasloave vechi, evanghelii, până la lucrări scrise după ‘89, jurnale, amintiri ale trecutului, casa și apartamentul lui Pavel Bucur se umplu de cărți, devenind „depozitele umbrelor și cuvintelor azvârlitede oamenii din Valea Albă în fața istoriei carnivore”.

Considerând că „fiecare carte e un continent ce poate fi descoperit” și că „după un timp, cărțile se nasc a doua oară, dacă le dai o șansă”, recuperarea și salvarea acestora devine principala sa preocupare, sfârșind prin a vedea cărțile altfel („cele din Evul Mediu aveau ceva aparte, un fel de lumină subtilă păstrată între file, pe coperte”), gândindu-se cu nostalgie că în acele vremuri, dăruirea unei cărți rare către o biserică sau mănăstire eraun moment de „mare smerenie și slujire duhovnicească”, iar „o carte dăruită constituia motiv de protecție divină”.

Umblând pe urmele cărților și căutând informații despre autori, face câteva descoperiri rare: o carte despre Valea Albă, care fusese un centru civil pe vremea dacilor, cu o cetate de apărare, lucrare scrisă după Primul Război Mondial de către un dascăl și un topograf (descoperirea mormântului dascălului în cimitir îi creează o emoție aparte). Dar și alte povești despre Valea Albă, despre biblii ascunse de un pastor în beciul amantei șefului securității, un alt preot consemnând în memorii cum securiștii îi înscenau lucruri reprobabile doar ca să încalce taina spovedaniei și să divulge secretele intime ale oamenilor. În contrast, prin ochii personajului său, Constantin Stancu face și o radiografie a orașului, a societății: văzută „de sus”, luminată în noapte, Valea Albă pare un loc mirific, creându-ți o stare de mulțumire. La nivelul întregii societăți însă, agresivitatea și vulgaritatea sunt tot mai prezente: „Pe străzi, pe autostrăzi, în trafic, televiziunile erau mediu pentru asta, cu știrile lor, zise noutăți, cu filmele străine care promovau violența, drogurile, violurile... Sinucideri, crime între soți, salturi de la balcoanele patriei, incendii în blocuri, în case. Pensionari prădați de tineri dornici de bani nemunciți. Politicieni corupți...”. E un univers al profitului, al violenței, al ignoranței, cultura mai având doar rol decorativ, picturi care să împodobească biroul vreunui director, șef de partid, târguri de carte și expoziții care să impresioneze vreun politician sau investitor străin.

Prin Traficantul de cărți scriitorul ne propune și o poveste de dragoste. Târzie, temperată, ivită însă pe un fundament solid: cărțile. Amândoi iubesc cărțile, amândoi sunt dependenți de lectură. Apariția Laurei în viața lui Pavel Bucur vine ca o revelație, acesta privind apropierea dintre femeie și bărbat ca un har. În Pavel, Laura descoperă omul împlinit și misterios care are cărțile sale în care poate „plonja” oricând cu poftă... De dragul cărților, cei doi pornesc într-o aventură inedită: să exploreze o casă veche, nelocuită, dar ticsită de cărți, casa unul fost administrator de liceu, Marin Olaru. Dialogul dintre femeie și bărbat e tainic și cald: „Cărțile te-au împins spre risc, spre margine”, îi spune ea, continuând: „Dar vom găsi vreo poveste faină, veche, uitată...”. „O poveste de iubire”, conchide bărbatul, lucru care se va și adeveri, căci jurnalul Anei, descoperit într-o ladă uitată, în pod, alături de un pistol și treizeci și nouă de monede de aur este povestea tragică a unei iubiri interzise de odinioară, nu lipsită de mister.

Astfel, motivul jurnalului revine în Traficantul de cărți (să ne amintim că al treilea roman al trilogiei despre Vadul Ars se intitulează Judecătorul și jurnalul ars). La un moment dat, și Pavel Bucur începe să scrie un jurnal, naratorul făcând referire și la Florin Dragu, profesor emigrat în America, autor și el al unui jurnal despre două lumi, una reală, a Americii, dar și una spiritual, sufletească, cuprinzând nostalgiile despre țara natală. Este o altă imagine a migranților care se adaptează greu, plătind cu suferință, neputându-se rupe de rădăcini, un jurnal al supraviețuirii, fiind adusă în discuție și problema credinței, rolul bisericii, îndepărtarea omului de cele sfinte, mistica jobului, cultura violenței, carențele educației (titlul celui de-al doilea roman al trilogiei lui Constantin Stancu este Migranți fără bagaje).

De remarcat dimensiunea interpersonală a romanului, căci încercarea lui Constantin Stancu, ca și în celelalte romane ale sale, este despre oameni. Oameni cu care se întâlnește Pavel Bucur ca Daniel Leu, fost coleg de liceu din București, care are anticariat, fiind și patron de revistă și editură, ca pastorul Nicu Manole, care-i vorbește lui despre pasiunea sa pentru cărți, dăruindu-i lucrarea Biblia și viitorul, o analiză a prezentului și viitorului prin ochii vechilor profeți. O prezență aparte e preotul Nicolae Popa, care face apel la iubitorii de carte pentru a le dona bisericii să le trimită apoi spre locuri mai modeste din Moldova, Serbia, Ungaria, în sate uitate de lume unde se mai vorbește limba română, dar și Ioan Drăgan, profesor de filozofie și istoria creștinismului sau Vasile Bărbat, directorul casei de cultură, care intenționează să trimită cărți la închisori și îi propune lui  Pavel Bucur să organizeze o expoziție cu cărți, manuscrise și jurnale, tablouri, sculpturi, fotografii despre Valea Albă cu prilejul vizitei unei delegații de investitori străini, încurajat și de primarul Aristotel Barbu care vrea cultură, nu „industria spectacolului” cu „bere, raci, mici, craci pe scenă”.

Traficantul de cărți este și o carte de înțelepciune, prin roman Constantin Stancu făcând dovada erudiției și măiestriei sale scriitoricești. Numeroase gânduri sau replici ale lui Pavel Bucur sunt veritabile cugetări despre cărți, despre timp, despre lume. Sunt aduse în discuție o serie de evenimente care au marcat evoluția omenirii, precum Războiul Țărănesc German din 1524, dar și violențele de după uciderea lui George Floyd de către ofițerul de poliție Derek Chauvin, din mai 2020, dimensiunea creștină regăsindu-se în desele trimiteri la Biblie, la Moise, la Iisus, profetul Ieremia, la David etc. Pavel Bucur e preocupat și de megatendințele care au pus stăpânire pe viața socială, cu referiri la Alvin Toofler și Cioran: internet, rețele sociale, specializarea consumatorilor de cultură, atracția marilor orașe, emigrația, fractura dintre generații, divertisment în loc de artă, globalizare etc.

Dar iată câteva exemple de reflecții, vorbe de înțelepciune: „Timpul ne strivea, devenise monedă de schimb, mai valoros ca vechile monede de aur”; sau „Intru în realitatea de lângă mine cu toată istoria pe umeri, abia dacă îmi pot face loc între memorie și logică”; sau „Trupul, se pare, e bun conducător de eternitate, iubirea este o modalitate de a evada din realitatea imediată”. De la autor aflăm, prin gura personajului său (pentru care pasiunea pentru cărți rămâne „ca un ecou din alt univers”) că bătrânul castan din centrul orașului „e un bun conducător de eternitate”, că „parcă Eminescu ne vizitează mereu”, că „lumea se va muta în violență, apoi în virtual cu bagaje cu tot”, că într-un final „vom cânta și vom scrie poezii deasupra prăpastiei”, iar cărțile vechi au nu doar miros de hârtie în descompunere, dar și „miros de uitare”. Desigur, semnificativ este și deznodământul acțiunii romanului: distrugerea cărților și operelor de artă de la expoziție de către activiștii de mediu, dar și eșecul fiscal al „afacerii” cu librăria de la Cluj, pusă la dispoziția lui Pavel Bucur de către Laura. În final, învins, eroul realizează că despre tot ce se întâmpla în lume citise deja din cărți, de mult.

Măiestria scriitoricească a lui Constantin Stancu merită o analiză aparte. Menționăm doar că aceeași cunoaștere a cărților, a romanelor se observă în arhitectura capitolelor, precedat fiecare de o secvență reprezentativă din text, semnificativă pentru idee și trăire deopotrivă. Expresia e concisă, debarasată de artificii. Nota succintă, camusiană adesea, îmbină observația realistă cu reflecția, finalurile capitolelor devenind astfel exemplare: „Aud în oraș sirenele de la o salvare, fac zgomot, sunt stridente, sparg zidurile. Cineva moare. Sau cineva se naște... Totdeauna există o grabă în univers, legături periculoase pentru oameni” (Capitolul VI).

Prin romanul său, Constantin Stancu ne dăruiește o carte despre cărți, scrisă cu înțelepciune, empatie și durere, povestea unui iubitor de cărți relatată de el însuși. Parafrazându-l pe Cicero, care spunea că o încăpere fără cărți este ca un trup fără suflet, ne întrebăm retoric: dar o societate fără cărți, populată de oameni care nu mai citesc? Finalul e relevant, amar, anecdotic, iubitorul de cărți căzut în plasa celor de la fisc reflectând amar: „Și când te gândești că toate vor trece, munții, norii și valea asta, castanul din centru... Dar cuvintele vor rămâne albe, fără pete, într-o vale a vremii... Mereu aceeași problemă: de o parte binecuvântarea, de cealaltă blestemul...”.

Text publicat în revista „Vatra veche”, nr. 5/2026

 

 

O aventură în timp - Bonanza, de Mirela-Ioana Dorcescu

 

Semne în zăpada timpului…

 

(Mirela-Ioana Dorcescu, Bonanza, roman, 319 pagini,

Timișoara: Editura Waldpress, 2026)

 

Literatura are numeroase surse de inspirație, pentru Mirela-Ioana Dorcescu (Borchin) viața este cea mai puternică sursă. Profesor universitar, bună cunoscătoare a teoriei literare, cu romanul Bonanza dânsa propune o aplicație concretă a ceea ce înseamnă literatura, dar și o mărturie despre vremea în care a trăit. Cartea a apărut la Editura Waldpress, în anul 2026, are 319 pagini dense, mustind de viață. Tema este relația de cuplu, ea și el, Arina-Teodoru, în fapt personaje reale, poetul Eugen Dorcescu și autoarea. Este aici un curaj, se deschide o fereastră într-o carte cu o poveste reală, un script despre taina relației dintre bărbat și femeie. Viața oferă povestea, ea se ramifică pe mai multe paliere cu fiecare pagină, narațiunea glisează pe verticală și orizontală. Avem o carte în parte jurnal, pentru că pune în evidență viața de zi cu zi. Există pagini de eseu, de teorie literară, de istorie literară, de teologie, de cultură, descrieri de natură, atmosfera urbană, având în centru Timișoara, oraș universitar, arătând amprenta culturii, a evenimentelor din 1989, emblematice pentru România. Oraș în care s-au format mulți intelectuali și unde deschiderea spre un Vest presupus este mereu prezentă, amprenta multiculturală fiind evidentă.

Romanul este o continuare, dintr-o anumită perspectivă, a romanului „Celesta” (2018), tot de aceeași autoare, narațiunea se dezvoltă pe alte planuri, după experiențe esențiale. În „Celesta”, relația dintre scriitorul Teodoru și profesoara Arina Sălceanu (ei sunt: Eugen Dorcescu & Mirela-Ioana Dorcescu) a deschis perspectiva într-o narațiune profundă, cu numeroase portaluri spre viitor.

Cei doi sunt la vârsta de aur, viețile s-au împlinit social, talantul a fost pus în circulație, dar întâlnirea declanșează noi energii, dinamizează povestea. Teodoru, mai vârstnic, a ajuns la limita umană fizică, are nevoie de un scaun cu rotile pentru a ieși din universul strâmt al camerei sale, pentru a se deplasa în lumea știută și dorită. Apare momentul evadării și al deschiderii izvorului de viață și creație. Limitarea umană exercită o presiune asupra ființei, este în rânduiala omului creat, scriitorul și soția o simt acut. Este și momentul de a face saltul, în această etapă a vieții, peste limita impusă, dar și asumată spiritual de personaje, cu toată diferența de ani dintre ei. Valorile care au stat la baza vieții îi ajută, credința, cultura, legătura cu cei de dinainte, pe care se sprijină lumea, povestea spusă în numeroase forme de cărțile parcurse prin lectură, experiența asimilată, toate slujesc pentru ca soțul și soția să dinamizeze narațiunea. Este rețeta lor de viață, alta nu există. Doar o lungă și umilă mulțumire, viața este o treaptă spre altă dimensiune. 

Arina a punctat valorile pe care se sprijină viața: valorificarea talentelor/ darurilor pe care un om le are. Munca continuă, bazată pe credință. Relația cu Dumnezeu la nivel personal, în formele acceptate social. Relația dintre ea și el, ca o relație cu active complementare, în care fiecare se poate ridica la un alt orizont. Aprecierea valorilor trecute și continuitate în opera proprie. Asimilarea culturii universale și a celei locale, cu deschidere spre adevărul ființei. Grija pentru sentimentele celuilalt, pentru personalitatea celuilalt. Capacitatea de a transmite mai departe aceste valori. Mulțumirea pentru ceea ce a dobândit omul, spiritual și material, într-un timp dat, într-un loc dat, în trupuri de carne (sarx). Rugăciunea pentru a modela mintea umană cu voința divină, apoi iubirea, iertarea, generozitatea… Sunt câteva din valorile pe omul le poate asimila în ființa sa. Alături de Teodoru, acestea au o dimensiune practică, utilă la nivel personal și social. Când se referă la lecția generată de Biblie, Teodoru prezintă cheia psalmilor, atât de agreați de oameni de-a lungul timpului. Explicațiile sale sunt pragmatice, adevărul este unul al ființei:

„Perspectiva istorică și pragmatică, perspectiva stilistică sau semiotică te pot îndepărta de adevărul profund și întreg. Hai să scoatem dușmanii din contextul epocii lui David! Ce dușmani ai tu?, m-a întrebat. Nu te sumeți că n-ai avea! Gândește-te la tentațiile cărora nu le faci față. Minore, desigur, însă, când te dedai lor, îți fac rău fără excepție. Îți alterează sănătatea, echilibrul, îți distrug liniștea, te fac să te simți vinovată, rușinată, înciudată că nu le-ai opus rezistență…(…) Fă abstracție, deci, de contextul istoric. Ai să vezi atunci cât de valabil este - și în prezent, și pentru tine - orice verset” (p. 18).

Este o probă de hermeneutică necesară, justă pentru orice om, inclusiv pentru cititorul curios să „vadă” cheile spre viața din plin.    

Romanul se desfășoară pe trei paliere: trecut, prezent, viitor. Viața, ca valoare supremă, sparge monotonia timpului, viața este văzută ca o istorie personală cu un scop tainic și un final tainic.

Trecutul este dinamizat prin amintirile despre membrii familiei, despre alte vremuri, despre oameni care au uitat sensul în viață. Sunt frați care și-au ucis bunicul pentru a păstra averea (pp. 112-114) sau scrisoarea partizanilor către personajele rememorate în narațiune (p. 212). Geneza cărților scrise de Teodoru, momentele în care inspirația s-a materializat și au apărut aceste volume, de exemplu, Agonia caniculei, modul cum s-a născut o carte de poeme (p.118). Chiar și Revoluția din 1989 este văzută ca o etapă în istoria comunității și a personajelor, cu efecte prezente imprevizibile (p. 125). Călătoria celor doi în peisajul urban aduce în fața cititorului alte evenimente din viața lor, se construiește tabloul de ansamblu. Deplasarea în scaunul cu rotile este o aventură, o călătorie în care sunt implicați cei doi, fiecare purtând greutățile celuilalt, fie fizice, fie de suflet. Sunt aspecte dureroase, distrugerea arhivei literare a fostei Edituri Facla, o pierdere imensă pentru cultura română. Apoi constituirea Școlii de Literatură de la Timișoara sub aripa scriitorului și a soției, o etapă în formarea unor oameni dedicați scrisului, cu deschidere în timpul ce ni s-a dat. Sunt multe tablouri în care trecutul este adus în fața cititorului ca un dat, ca o etapă în viața omului.

Prezentul este și el dens, cu multiple deschideri spre o lume a valorilor solide, care pot susține viața, comunitatea, împlinirea personală și tristețea. Cei doi dezbat problema bătrâneții, etapă în viața lor, una care trebuie depășită, cu greutăți, dar și cu responsabilitate pentru viitor (p. 188). Apare și problema morții, apăsătoare, și care presupune evadarea din starea prezentă, cu responsabilități viitoare, de dincolo de un final implacabil (p. 198). O mare problemă a prezentului a constat în activitatea profesională de la Universitate, acolo unde Arina era angajată. Ea, însă, este șocată de eliminarea Semioticii din cursul predat, chiar în aceste momente de schimbări sociale. Semiotica legând valorile culturale, cu accent pe fenomenul Eminescu (p.280-p. 290). Este accentuată situația noutăților din sistemul universitar, apar dispozitive electronice versatile care schimbă modul de asimilare a valorilor, pe care studenții ar trebui să le absoarbă în mintea lor, dincolo de tehnologia care a migrat în viața socială (p. 38). O temă prezentă, este iubirea dintre ea și el, la o vârstă a maturității depline, bazată pe gravitația spirituală, comunicarea dintre cei doi, ca punte între suflete (p. 132). Prezentul este mereu străbătut de imaginea balerinei, presupusă fostă iubită a lui Teodoru, o apariție agilă într-un univers limitat, cu fulgerele tinereții și ale misterului care poate lega bărbatul și femeia. Balerina, pendulând între femeia anonimă și femeia fatală, ca o fata morgana, domină peisajul urban și aduce clipe de îndoială, revoltă, deschidere pentru Arina. Prezentul se eliberează de trecutul iubirii, balerina luând locul fostei soții a lui Teodoru, Marga, plecată în altă lume, cu mitul prezent doar în opera poetului. Totodată, prezentul este agresat de fenomenul izolării pe timpul pandemiei (p. 170) sau de telefonul cu două cartele, plătit de Teodoru, de vină, se pare, compania de telefonie, în goană după venituri, prin marketingul practicat doar cu cei în vârstă, mai ușor de convins, deși Arina presupunea o altă faptă a bărbatului aflat la o vârstă vulnerabilă.  Este viața din plin, într-un oraș mare, universitar, agitat până la destrămarea ființelor.

Viitorul este modelat de dorința lui Teodoru de a achiziționa o casă la țară, simplă, ca în copilărie, cu grădină și departe de spasmul urban. Un mediu care să țină mai mult de Raiul promis, decât de o schimbare a paradigmei.

Viitorul este marcat și de credința într-o altă viață, pe alte dimensiuni, departe de agitația modernă, de materialismul barbar din epocă. Teodoru îi spune Arinei: „Toată poezia mea este spre întru mântuire. După moarte, Îl voi întâlni, în mod sigur, pe Dumnezeu. Nu știu sub ce formă, dar voi realiza precis când se va întâmpla. Și nu voi mai reveni niciodată aici. Niciodată la Stroiești, niciodată la Timișoara, nici la Carani, nici la cărțile mele”…(p. 315).  

Viitorul se arată și prin destinul care acționează dincolo de voința lui, de voința ei. Destinul unui scriitor este implacabil, străbate istoria literară oficială și datul social. Arina scrie: „Mă preocupă acum Teodoru. Nu e puțin lucru să te dedici unui mare scriitor. <<Să stai lângă un abis>>, cum mărturisise el iubiților confrați că aș face eu. Iată că eram căsătorită de opt ani și jumătate cu abisul…” (p. 10).

Misterul relației dintre ea și el se fixează în cuvintele Arinei, această relație are o fantă spre alte dimensiuni, greu vizibile pentru ceilalți. Ea scrie, căutând să rămână lucidă: „Mi-a inspirat nu doar încredere și respect, ci și curaj. La vârsta la care alții nici nu se gândesc la o femeie, el m-a luat în grija lui cu imensă dragoste. Nimic nu e mai frumos decât să iubești. Oriunde în lumea asta. Chiar și în cercul nostru – strâmt pentru ochii altora, dar atât de încăpător pentru noi! Cum fiecare ar timpul său, putem spune că acesta, cel din urmă, este timpul nostru” (p. 133).

Viața celor doi stă sub semnul poruncilor, nu e o joacă, o relație efemeră. Ea vine din tensiunea a două dintre ele: să cinstești pe tatăl și pe mama ta; omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa (p. 208). Un efort pentru a păstra echilibru dintre viața prezentă, speranțele omului și viața ulterioară.

E o carte despre simboluri? Discutând despre Semiotică, o știință care are deschiderea spre dimensiuni greu abordabile de omul aflat pe trecerea de pietoni, dar necesare existențial, se afirmă, dincolo de durerea de a pierde un curs, de a fi eliminată din jocul universitar:

„Cui voi mai arăta eu cum apar simbolurile? Uite, în La steaua lui Eminescu, se pornește de la semn, la prima ocurență <<steaua>> are sens codic: <<La steaua care a răsărit/ E-o cale atât de lungă/ că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă>>. Nimic de adevărul științific. Dar semnul se destramă imediat: <<Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie>>. Semnul, cu ambele componente – de expresie și de conținut -, a dispărut. A rămas în urmă doar expresia, goală pe dinăuntru: <<Azi o vedem și nu e>>. De fapt, <<nu e>>, fiindcă nu există semn fără referent” (p. 290).

Prin aceste explicații, scriitoarea definește chiar semnele pe care le lasă viața zi de zi despre fiecare dintre noi, în spatele lor se află o altă lume, una care își face drum ca megatendință, expresie a voinței divine.      

Titlul romanului vine firesc, Bonanza, starea de bine, de mulțumire, de împlinire a cuplului, un dar divin, cu ceea ce au dobândit, material și spiritual, sub aspre ninsori, lângă aburii ce se ridică din ceașca plină de ceai aromat, ca o mireasmă a vieții de după viață (p. 319).       

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în Revista „Vatra veche”, nr. 4/2026

 

Silviu Guga - Constantin Stancu și destinul cărții în vremurile înclinate

Silviu Guga

 

 

Constantin Stancu -

Un roman despre destinul cărții

 

 

Demn de luat în seamă este demersul lui Constantin Stancu care prin romanul „Traficantul de cărți” reflectă în oglinda literaturii și nu, cum s-a mai făcut, printr-o oglindire teoretică, soarta vitregă a cărții tipărite. Așadar acest scriitor, din ținut hunedorean, face ca destinul cărții să devină o incitantă temă literară. Scriitor „încercat”, consacrat mai întâi ca poet, apoi ca eseist și critic literar și, din 2011, ca romancier, cu un palmares literar impresionant, Constantin Stancu are capabilitatea de a aborda această temă. 

El însuși, cu detașarea și competența criticului literar, își prezintă scrierea în numărul precedent al revistei noastre: „Romanul Traficantul de cărți reprezintă un mesaj legat de lumea în care trăim și-n care oamenii au început să-și schimbe modul de a privi literatura, cultura, abandonând cartea pe suport de hârtie, cultura migrând spre o lume virtuală... traficantul de cărți este martorul trecerii de la o epocă la alta, de la un fel de a face cultură și a păstra mesajul dintre generații, la o altă cultură modelată de megatendințele care ne afectează, care nu țin cont de dorințele și iluziile noastre”. Nu putem decât să subscriem acestor pertinente și obiective aprecieri.

Romanul „Traficantul de cărți” a suscitat interesul criticilor, dovadă e o multitudine de referiri în mai multe publicații. Acțiunea romanului se desfășoară într-un orășel pe care autorul se dovedește a-l cunoaște foarte bine, Valea Albă, asemănător cu Vadul Ars din romanul omonim, dar care poate fi orice orășel din țară. Realitatea care e surprinsă în roman poate fi oriunde localizată. 

Scriitor versat, Constantin Stancu știe să abordeze, literaturizând, aspectele sociale, economice și, de la sine înțeles, culturale ale unei urbii, toate de actualitate. Personajul narator, Pavel Bucur, un economist a cărei muncă era apreciată de patronii unor firme „pentru micile șmecherii contabile... Numai ca să nu plătească „taxe și impozite”, a ajuns să se bucure la primirea primului cupon de pensie. A scăpat de stresul profesiei, dar nu și de singurătate. Singurul remediu era lectura, „am găsit multe povestiri care m-am făcut fericit”. A fost atât de pasionat de cărți încât a ajuns să aibă o bibliotecă respectabilă, impresionantă pentru un contabil, chiar dacă acestuia îi plăcea „să urmărească viața literară, viața scriitorilor”. Constatând lipsa de interes pentru citit („Cine mai cumpără cărți?...Cui îi mai pasă de cărți?”), își dă seama că biblioteca ar putea-o s-o ofere celor interesați și să devină „traficant de cărți”. Întâmplarea, norocoasă, face să găsească o cititoare, Laura Vrabie, „vecina de pe scara următoare”. Această femeie, părăsită de soțul plecat în străinătate, ca și nouă îndeletnicire de care se apucase, să scrie recenzii, l-au făcu să scape de monotonia în care intrase.

Romanul, fără să-și piardă filonul principal, cel al prezentării destinului cărții și implicit al bibliotecii, devine și un roman de dragoste, romanul unei iubiri târzii care poate să împrospăteze viața. Simbioza între planurile romanului se face firesc. Naturalețea „alipirii” este o altă dovadă de măiestrie scriitoricească pe care o are, aș spune aproape nativ, Constantin Stancu.

Toate realizările literare din romanul „Traficantul de cărți” ne face să credem că e cel mai reușit roman al acestui scriitor.

 

 

În Revista „Algoritm literar”, nr. 1-2/2026