vineri, 28 februarie 2020

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 1 martie 2020, de la ora 15, în Green Hours jazz&theatre-café (Calea Victoriei 120, Sector 1, București), la întâlnirea cu poetele Irina Roxana Georgescu și Monica Stoica. În cadrul întâlnirii va avea loc prezentarea volumului „Fetele visează electric” (Editura Charmides, 2019) de Monica Stoica



 



Irina Roxana Georgescu (n. 1986) este doctor în Filologie cu o teză despre „Influența criticii occidentale asupra criticii literare postbelice românești (1960-1980)” (2016). A debutat în limba franceză cu volumul de poezie „(Intervalle ouvert)”, apărut la editura L’Harmattan (2017), și în românește cu „Noțiuni elementare” (2018).
Monica Stoica (n. 1990) a terminat Litere, secția Literatură universală și comparată, la București, iar acum este studentă la UNATC, secția Regie. A lucrat mai mulți ani ca jurnalistă, străduindu-se să resusciteze jurnalismul cultural și a debutat cu volumul de poezie „Fetele visează electric” (2019).

Moderator: Claudiu Komartin

Daniel Marian și veverițele nebune pentru o apocalipsă de unică folosință...


Sursa: Revista „Sintagme literare”, nr. 1/2020 - Geo Galetaru

Revista „Sintagme literare”, nr. 1/2020. Sumar, lecturi, vitrina literară, texte cu stil, atelier critic, poezia înmugurește...

Lecturi:

https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/sintagme-literare/

miercuri, 26 februarie 2020

Daniel Corbu: Scrisori către cei singuri...

În colecția ,,Cantos” a Editurii ,,JUNIMEA” Iași a apărut cartea SCRISORI CĂTRE CEI SINGURI, semnată de DANIEL CORBU. Scrisorile lirice pe care le cuprinde vizează personalități literare afine , între care: Odysseas Elytis, Alvaro Mutis, Nichita Stănescu, Borges, Ion Mircea, Matei Vișniec, Paolo Rufilli, E. M. Cioran, Dante Maffia, C. M. Spiridon, Nichita Danilov, Nicolae Sava, Lucian Vasiliu, Inger Johansson, Gabriel Garcia Marquez, Cezar Ivănescu, G. Vulturescu etc.
 


Pe coperta a IV-a a cărții stă scris:
Cu ostentaţie şi dureroasă distanţare ironică, poetul face din singurătate un purgatoriu şi din inconformism o etică.
Laurenţiu ULICI


Daniel Corbu salvează religia poemului prin parabolă. Unul din eforturile sale este menţinerea poemului printre limbajele sacrale. Poetica devine la el un principiu de subzistenţă şi o terapie de suspendare a morţii, un exorcism al fricii de neant.
Al. CISTELECAN


Daniel Corbu este înainte de orice un iniţiat şi nu se sfieşte să o recunoască public. Dar felul cum o recunoaşte acreditează instantaneu în cititor certitudinea că se află în faţa unui mare poet.
Ion MIRCEA


Sursa: Daniel Corbu (FB)

Ionuț Caragea: Dublă apariție editorială - Locuiesc în casa cu ferestre deschise și Eu la pătrat...

Dublă apariție editorială

La editura FIDES din Iaşi au apărut două noi volume de poeme semnate de Ionuț Caragea. 
Primul volum se numește "Locuiesc în casa cu ferestre închise" (120 de pagini, 48 de poeme, coperta de Jacqueline Barkla, prefața de Jean-Paul Gavard-Perret). Ediția în limba franceză a acestui volum a fost publicată în Franţa, la editura Stellamaris din Brest, câștigând premiul pentru poezie Mompezat 2019 oferit de Societatea Poeţilor Francezi, cea mai veche şi cea mai prestigioasă societate de poezie din Franţa.
 Al doilea volum este o antologie de poeme în vers clasic, purtând titlul "Eu la pătrat" (ediția a doua adăugită, 164 de pagini, 107 poeme, coperta de Ionuț Caragea & Janos Miklos & Tiberius Viris, prefața de Maria-Ana Tupan, postfața de Theodor Codreanu).

Tehnoredactor al ambelor volume și director al editurii Fides: Dumitru Scorțanu.
Pentru volume semnate de autor, sunt disponibile câteva exemplare pe care le puteți comanda la: ionut.caragea@gmail.com sau mesaj pe Facebook.

Lăsați numele și adresa poștală completă în mesaj, alături de numele pentru care se fac dedicațiile.

Cărțile se pot achiziționa numai împreună, la prețul total de 62 de lei (transportul este inclus în preț).



Ionuț Caragea

"Crucea singurătății"

doar eu și umbra
ca o aripă rănită a morții
pe care-o vindec cu lacrimi amare

doar eu și noaptea
ca un mormânt în care stelele
au fost îngropate de vii

doar eu și luna lacomă
cu gura plină de lumină

doar eu și inima împietrită
pe care-o arunc
în apa lină a viselor
în schimbul unor cuvinte

doar eu și durerile
ca niște păsări înfometate
ciugulind din propria mea
existență

doar eu și veninul șarpelui
folosit ca medicament
pentru mușcătura iubirii

doar eu și râul sângelui
care se varsă-n abis
luând cu el toate frunzele amintirilor

doar eu și oasele
ca niște pergamente nedesfăcute

doar eu și tăcerile
ca niște bijuterii pentru sufletul
orbit de frumusețea unei femei

doar eu și amprenta
pe care nimicnicia
o caută în baza de date
a tuturor atingerilor
pentru a-mi spune
că sunt vinovat de iubire

doar eu și lacrima
care strigă după fosta sa viață
în care s-a abținut
să nu curgă

doar eu și cântecul
care îngenunchează
sărutând crucea
singurătății

Dumitru Hurubă: Noii scriitori...


NOII SCRIITORI ŞI CRITICA LITERARĂ

Tacit, parcă făcându-ne şmechereşte şi complice cu ochiul, unii autori, şi nu foarte puţini, se dau importanţi şi conştiincioşi pentru ca ale lor creaţii să pună umărul la construcţia edificiului noii literaturi naţionale, cea postdecembristă. Frumos, patriotic şi normal dacă avem în vedere felul în care profesioniştii revoluţionari ai momentului clamează agresiv şi spectaculos instalarea noii noastre literaturi ruptă, în sfârşit!, de cenzura şi racilele unei societăţi bazată pe încorsetarea între laturile ideologiei comuniste, şi  respectuoasă faţă de dialectica marxist-leninstă. Nu dau exemple, fiindcă ele sunt la îndemâna oricui, însă, ideea debarasării de aceste tare ale trecutului apropiat, personal o apreciez ca fiind extrem de importantă şi de bun augur. Numai că, iar aici intervine partea reală şi interesantă a poveştii: păstrând proporţiile, transferul e palpabil, cu menţiunea că trecerea, cred eu, s-a făcut nu brusc, ci brutal, respectiv de la o literatură valoroasă, echilibrată şi apreciată ca atare, la una în care nonvalorile domină – din nefericire… În consecinţă, noua literatură, pierzând în mod deliberat baza restructurării sale şi, tropăind grobian cu bocanci cârpiţi cu metafore – unele greu explicabile şi greu ataşabile ideilor din creaţie – prin  Catedrala literaturii române, nu numai că pierde startul, dar se şi abate de la un traseu normal. Aparent, doar aparent!, atitudinea noului val de autori nu este de lepădat, ba pare chiar de bonton, dacă n-ar fi jignitoare pentru literatura română, iar cei care se prefac a nu cunoaşte acest adevăr, înseamnă că sunt părtaşi la reconstrucţia nefastă a edificiului literaturii naţionale. Aici nu încap discuţii. Acest proces de distrugere a valorilor, chiar dacă sună cumva a fatalitate, sau măcar a science fiction, nu este o povestire drăguţă, ci, mai degrabă, o realitate extrem de gravă. În acest sens, considerând că rostul criticii şi teoriei literare este de a analiza şi de a trage semnale de alarmă atunci când unii autori, cu imaginaţia lor debordantă ies în decor, ca să folosesc o formulă mai… tehnică, ar trebui ca revistele literare, în primul rând, să dea o mână de ajutor… Despre ce cred eu că ar fi vorba? Fără să apară ca o cenzură (deşi…), unor pretinşi cronicari literari ar trebui să li se atragă atenţia că permanentul laudatio în cazul unei cărţi, indiferent de valoarea ei, este un mare deserviciu inclusiv pentru autorul ei. Aici ar fi nedrept să nu (re)amintesc adevărul inco0ntestabil că, acei critici literari cu vocaţie şi responsabilitate, au menirea de a păzi literatura autohtonă de calitate, fie prin cronici literare obiective, documentate şi pertinente fie prin atitudini corespunzătoare, chiar prin eliminarea, cu analize corecte, a unor autori cu cărţile lor cu tot din viaţa literară. Eu vorbesc/scriu simplificând lucrurile, dar situaţia e cu mult mai complicată şi mai complexă.       
      
În această ordine de idei, entuziasmul şi veselia multor autori de a încălca asiduu şi cu nonşalanţă cele mai elementare norme ale gramaticii limbii române, nu mai este, de ani buni, o noutate, ci o lipsă acută de responsabilitate vizavi de actul creaţiei. Dacă descindem în acest context, vom constata pe viu cum autorii, mai ales cei lipsiţi de talent, dar înduioşător de harnici, nu creează, ci produc literatură cu o putere de muncă fantastică. Pentru edificare, putem face următorul experiment: luăm zece poezii de la zece autori, le amestecăm relativ bine, după care, ţinând seama de calităţile cutărui autor, criteriile nefiind neapărat rigide, să le repartizăm pe cap de creator bazându-ne, între altele, pe capacitatea intelectului şi nivelului de cultură, fie ea şi generală. Va fi greu spre imposibil recunoaşterea individualităţilor măcar. Aici şi acum, adevăraţii şi sincerii critici literari, ar avea obligaţia de a trece de la interminabilele laude şi trimiteri spre…  genialitate a cutărui autor, la un obiectivism care ar mai atenua înflăcărarea anumitor autori care, strofocându-se a scrie un poem fără cap şi fără coadă, dar motivându-l ca fiind filozofic, i-ar pune, probabil, pe gânduri. Astfel, mesajul criticii literare ar trebui să avertizeze că democraţia niciunui sistem din lume nu înseamnă şi că, între altele, se poate reconstrui o nouă literatură pornind de la zero. La noi, ’89-le a fost aducătorul de libertate, inclusiv dacă vorbim de creaţia literară. Bucurie generală, invazia de autori şi cărţi cu respectarea unui principiu total greşit: am terminat cu cenzura, avem democraţie şi libertate. Problema este: dar avem capacitatea de a de a ne autocenzura pentru a nu trece de la o literatură drastic cenzurată la una real-valorică? Din nefericire, în foarte multe cazuri răspunsul este nu, iar acest adevăr fiind confirmat de mulţimea cărţilor publicate a căror valoare este, în multe cazuri,  îndoielnică, să nu-i spun chiar catastrofală. Aici, simt nevoia să revin; multe, foarte multe reviste literare sau de cultură, publică în paginile lor nu creaţii de slabă valoare, ci adevărate compromisuri din care bietul cititor nu poate pricepe mare lucru. Continuând ideea un pic pe o coordonată complementară, personal trăiesc senzaţia că asist la un maraton în care participanţii sunt adepţii machiavelicului: „scopul scuză mijloacele”, important rămânând nu calitatea-valoarea, ci cantitatea impregnată cu metafore şi alte salvatoare figuri de stil. Este, de fapt, vorba despre o subtilă inducere în eroare generală, deoarece, după investigaţiile noastre, vom descoperi sub camuflajul metaforico-filozofic deseori trâmbiţat cu aroganţă, mai mult ca efect decât ca eficienţă, o exprimare doar paralelă cu creaţia literar-artistică. În acest fel, se pare că mulţi autori nu ţin seama de un adevăr, nu lipsit de importanţă, al profesorului german de psiholingvistică la Heidelberg, Norbert Groeben, care avertiza încă în urmă cu aproape o jumătate de secol: „Opera literară nu poate fi concepută nici fără autor, nici fără cititor.” (Norbert Groeben, Psihologia literaturii, Ed. Univers, 1978, p.42; trad. Gabriel Liiceanu şi Suzana Mihalescu). Având cumva această dezlegare, o seamă de autori postdecembrişti consideră importantă producţia literară şi, nicidecum, valoarea ei. Astfel, atât paginile multor reviste cât şi cuprinsul mulţimii de volume publicate, dovedesc, deseori însăilări, ca să nu le spun chiar… elucubraţii, autorii înşişi nemaiştiind despre ce este vorba în propriile creaţii,  ajungându-se ca totul să fie transferat într-un ţinut al derizoriului, cel puţin, deşi, cum spuneam, salvarea vine de la „ameninţarea” cu hrănirea creaţiei proprii cu materie primă din câmpia filozofiei şi cea a postmodernismului – curent literar mai mult invocat decât existent clar delimitat de alte curente literare, cel puţin la noi… În această ordine de idei, destui creatori se eliberează de tarele unei posibile culpe dând vina pe noua literatură, încă greu de înţeles de către cititorul actual, încă nepregătit pentru a face faţă asaltului. În urma acestui impact, admitem că nu-i mare bai prin pierderea operei nonvalorice şi implicit a autorului ca reprezentativitate, precum şi îndepărtarea cititorului de lectură, ci faptul că în locul rămas în urma curăţirii nu se pune nimic sau aproape, ceea ce nu e deloc vesel şi benefic pentru noua literatură.
Să mai notez că, în urmă cu peste 40 de ani, francezul Robert Escarpit (n.1918-d.2000), profesor universitar, critic literar şi sociolog în domeniul sociologiei literare, atrăgea atenţia înţelegător: „Orice scriitor, în momentul în care creează, are un public prezent în conştiinţa sa, chiar dacă acest public nu ar fi altcineva decât el însuşi. Un lucru nu poate spus în întregime decât dacă este spus cuiva, adică publicat (…)” (Robert Escarpit, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, studii şi eseuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.86). În aproape sigură necunoaştere, acei „unii” autori despre care am pomenit ceva mai înainte – indiferent de genul literar abordat  - consideră că e suficient să scrie, urmând zicerea lui Faulkner dintr-un minunat interviu, şi-atât! Dar ce colosală diferenţă între ei şi celebrul scriitor american! Mă rog, altă poveste… Însă, din nefericire, povestea care rămâne, este şi va rămâne!, responsabilitatea, uriaşa responsabilitate, de a avertiza şi proteja valorile scrierilor literare, cu adevărat de valoare, şi nici într-un caz prin a glorifica pe bază de coterii, prietenii şi alte cele cu rost real în teoria şi critica literară, pentru ca istoria literară să poată consolida o zestre altfel în veci recuparabilă. De-aceea, acest text îl vreau ca o ca atenţionare/alarmă în condiţiile în care multor autori actuali, sub acoperişul libertăţii şi democraţiei, li se pare firesc să scrie şi-atât, pentru că, acelaşi W.Faulkner se debarasa de griji spunând: „Rostul meu e de-a scrie, crtica literară e cea care se ocupă de valoarea scrierilor mele!” Însă, el adăuga, ca un corolar: „Artiştii nu au timp să ia seama de critici. Cei care vor să fie scriitori citesc recenziile, cei care vor cu adevărat să scrie nu au timp să citească recenziile.”.
Da, dar… individul se numeşte WilliamFaulkner, unu căruia i s-a acordat Premiul Nobel în anul 1949.
Da, altă poveste…

                             Dumitru Hurubă 

sâmbătă, 22 februarie 2020

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 23 februarie 2020, de la ora 15:00, în Green Hours jazz&theatre-café (Calea Victoriei 120, sector 1, București), la întâlnirea cu poeții Ionel Ciupureanu și T.S. Khasis





Ionel Ciupureanu (n. 1957, Coșoveni, jud. Dolj) a publicat șapte cărți de poezie: „Pacea poetului” (1994), „Amos” (1996), „Fălci” (1999), „Krampack” (2002), „Adormisem și mă gândeam” (2005), „Mișcări de insectă” (Casa de Editură Max Blecher, 2010), „Venea cel care murisem” (Casa de Editură Max Blecher, 2014) și volumul de poeme în proză „E timpul să visăm un măcel” (Casa de Editură Max Blecher, 2018). În anii ʻ90 a scris versuri pentru formația punk Terror Art.
T.S. Khasis (n. 1975, Lipova, jud. Arad) a debutat editorial cu placheta „Farmacia cuvintelor” (2003), dar s-a impus cu volumul „Arta scalpării” (2005), reluat șase ani mai târziu cu câteva poeme inedite în „Pe datorie” (2011). A mai publicat „Aparenta naturalețe a vieții” (Casa de Editură Max Blecher, 2015) și pregătește un volum nou, ce se anunță drept revenirea unuia dintre cei mai autentici și mai admirați poeți români din ultimii cincisprezece ani.

Moderator: Claudiu Komartin

vineri, 21 februarie 2020

Zenovie Cârlugea: Mihai Eminescu. Dicționar monografic. Oamenii din viața lui... Opera omnia


Uniformele absenței... Scrisoare din alt veac


Scrisoare din alt veac


            Mi-ai trimis aceasta scrisoare de dragoste
                        acum douăzeci de ani,

            am primit-o doar ieri, după atâta timp
                        am fost cutremurat de scrisul naiv, iluzoriu,
de faliile dintre zile, de țipătul din vocale…


            A citit-o băiatul meu căruia îi creste mustaţa și
postează pe blog poeme de dragoste pentru femeile singure...

                        El, care scrie, aleargă într-o lume virtuală,
căuta, visează în piețe publice, s-a îndrăgostit de o scrisoare veche,
scrisa în alt timp, cu vorbe de diamant…
                        Acel pumn de litere, acele cuvinte bătrâne
                        formează raiul din care am fost alungaţi
                        acum douăzeci de ani,
                            cu un măr în pumnul drept,
îmbrăcați în uniformele absenței...


C Stancu