Cornel Nistea și seducția sensibilă sau vioara
care cântă singură
(Schițe, nuvele, povestiri, romane sub aripa
timpului necruțător)
Cornel Nistea, scriitor român, este
membru al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România. Cornel
Nistea s-a născut la 6 august 1939 în satul Valea Larga (comuna Sălciua, pe
Valea Arieșului). Licențiat in litere al Universitarii Babeș-Bolyai din Cluj. A
fost profesor de limba si literatura româna la Alba Iulia. În anii '80 publica
proză scurtă în mai multe reviste ale Uniunii scriitorilor, debutează in volum
în 1984 cu Focuri
in septembrie (Editura Cartea Româneasca), redusă mult de cenzura
vremii. În iulie 2008 a ieşit de sub tipar romanul Ritualul bestiei. Amintiri din
şezlongul albastru (inițial
intitulat "Amintiri din șezlongul albastru"). Proză scurtă, nuvele: Colonia
de vulturi - Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2004; Papagalii
mei adoraţi, - Ed. Context, Cluj-Napoca, 2004 etc.
Este redactor al revistei „Discobolul”
(după anul 1990) şi un romancier de forţă. Din anul 2018 este președintele
filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România. A pledat constant
pentru condiţia scriitorului în societate şi a susţinut numeroşi confraţi prin
activitatea sa.
Se recunoaşte la prozator pasiunea
pentru conservarea memoriei şi pentru jurnal, metodă folosită şi în romanele
sale, cu certitudine, inspirate din viaţă.
Cornel Nistea, scriitor matur, cu
operă solidă și cu mesaj, transmite cititorului, prin noua sa carte Iar nimic în cutia poștală, apărută la
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, în anul 2019, faptul că misterul vieții
se poate regăsi și-n faptele de zi cu zi. Scriitorul ne propune o serie de
schițe, nuvele, povestiri, pledează pentru proza scurtă atât de necesară
cititorului de astăzi, mereu grăbit și dornic de teme incitante.
Textele au substanță, transmit un
mesaj penetrant și tulburător, există o atmosferă care recuperează marile drame
umane, personajele sunt obligate să ia viața în serios.
Despre ultima carte de proză scurtă
putem reține că vine o vreme în care viața face ordine în ființa umană.
Scriitorul este deschis provocărilor și notează evenimente, stări, fapte. El
decodifică mesajele pe care mintea omului le primește din zone cunoscute și
necunoscute.
Aflat la vârsta deplină a maturității,
Cornel Nistea ne prezintă o serie de tablouri, ipostaze despre foaia de parcurs
în viață. Se accentuează faptul că marile evenimente și micile evenimente ne
provoacă și ne atrag în curentul principal al istoriei. Nimic nu este gratuit,
totul are un preț.
Este și o carte a despărțirilor,
personajele se despart din diverse motive: boală, consumarea faptelor
personale, vârsta care decupează destinul din broderia vieții, misterul. Peste
toate aceste motive și conjuncturi se mai desprinde o cauză care modelează
destinul oamenilor: forța nevăzută care patronează timpul și netimpul
fiecăruia.
Personajele își trăiesc drama, caută
bucuriile năzuite, se revarsă în iubire, se ciocnesc de draperiile morții,
descoperă boli nevăzute, se revarsă în istorie cu toată energia. Nu-și dau
seama de această situație, o acceptă ca pe un dat, uneori se revoltă, alteori
invocă pe Dumnezeu.
Narațiunea se derulează pe mai multe
planuri, unul este cel epic, bine construit, cu detalii și evenimente curente.
Al plan este cel al presiunii spirituale, în zona aceea se năruiesc speranțele,
se leagă faptele, se declanșează criza și tot ceea ce implică aceasta. Prozatorul
are darul de a surprinde, obiectiv și cu o anumită detașare, decantarea
destinului pentru oamenii captivi în narațiunea propriu-zisă.
Faptele sunt normale: o plimbarea prin
ploaie, un botez, o zi la terapie intensivă, o înmormântare etc. Acțiunea se
declanșează în jurul unor obiecte simbol: cutia poștală, fularul, apartamentul
unde se întâmplă iubirea năzuită, jocul de cărți, atelierul de reparații auto
etc. Personajele acceptă decorul și destinul încrustat în aceste simboluri.
Fiecare schiță sau nuvelă este
construită cu atenție și răbdare, autorul participă la evenimente, se implică
indirect și constructiv, este afectat de întâmplări, construiește o lume aparte
într-o societate acceptată sau respinsă, în funcție de împrejurări. Tehnica
aceasta îi permite să se apropie de cititor, pe care-l face părtaș.
În mod repetat apare ninsoarea ca o
soluție salvatoare. Pasiunea schiatului este una reală și simbolică, viața
trece cu intensitate și rapid în aerul rece al destinului.
O temă aparte este dedicată relației
bărbat femeie, relația în jurul căreia se construiește lumea la nivelul
individului. Este o temă fundamentală în creștinism, este una presantă în toate
timpurile, naște drame și modelează sufletele oamenilor, pentru că ea se agață
de absolut. Puterea iubirii este imensă și generează decizii previzibile sau
imprevizibile în funcție de cum este percepută dragostea la nivel individual,
cu proiecție în lumea personajelor create de scriitor.
În povestirea Remember în șapte este redată această relație din perspectiva
bărbatului, fiindu-ne prezentate treptat, într-o discuție prietenească, modul
în care s-a închegat o căsătorie, o relație constantă cu o parteneră, aflată de
aceeași parte a baricadei vieții. Întâmplările sunt diverse, dovadă că există
un joc al sorții din această perspectivă, generat de la nivelul social al
fiecăruia. De la dragostea la prima vedere, la dragostea întâmplătoare ivită la
o petrecere organizată de prieteni sau la căsătoria aranjată din motive
generate de poziția socială.
Un personaj (Dinu) afirmă:
„-
Vezi, dragă prietene, instinctul primar poate învinge mai mereu rațiunea, ce se
retrage timorată datorită pulsiunilor puternice ale acesteia. Sociologia
cedează și ea pulsiunilor primare. Mă iertați, m-am căsătorit cu Tania nebănuind că era o
javră de muiere…”(p. 113).
Discuția dintre bărbații marturi
pornește de la fixarea cadrului de către același Dinu, cadru acceptat până la
un punct de restul prietenilor: „Mai
întâi vă întreb pe toți deodată dacă sunteți de acord cu mine că o căsătorie
trebuie să aibă la bază principiul compatibilității partenerilor, că în zilele
noastre prea adesea tinerii divorțează, provocând adevărate dezastre, și asta
pentru că s-au căsătorit în urma unui instinct cauzat de frumusețea uneori
aparentă a unei femei tinere… E adevărat, dragi prieteni, că frumusețea fizică,
sensibilitatea, generozitatea sunt tot atâtea însușiri, ca și averea, de care
oamenii se lasă atrași, neputând constata dintru început egoismul și, în unele
cazuri, presiunea excesivă a unuia dintre parteneri…” (p. 98). Fiecare își
expune filmul vieții, cele șapte personaje devin cele zece personaje, la final,
declarându-se o anumită solidaritate de gen între acestea, cititorul fiind
atras în dialog…
În povestirea În patru la canastă, relația dintre bărbat și femeie este văzută
din punctul de vedere al femeii. Cele patru personaje feminine, ajunse la
vârsta maturității depline și văduve, bine îmbrăcate, ca pentru spectacolul
final, își prezintă povestea/ telenovela cu o anumită ironie și detașare,
printre fazele jocului de societate. Scriitorul, între realitate și fantezie,
derulează narațiunea cu finețe și umor, sufletul acestora punându-se pe tava
destinului cu o poftă de viață generată de impactul produs de amintirile celor
patru femei. De la ambiguitatea sentimentului de dragoste declanșat la artistă
(Viviana), care joacă rolul îndrăgostitei atât la teatru cât și în viața reală,
o paralelă periculoasă, la Mily, fost magistrat, devenită infractoare, după
peripeții demne de un roman clasic. Ideea care marchează jocul de societate și
viața femeilor este luată din natură, în stup sunt mii de trântori pregătiți să
fecundeze matca, mulți vor muri alergând după ea… Și replica generată de
această constatare: „O femeie frumoasă
într-o aglomerație de bărbați poate să ucidă” (p. 144). Atenția
personajelor pe jocul de canastă surprinde mentalitatea acestor femei prinse în
plasa propriilor iluzii, ca o realitate plauzibilă.
În povestirea Stafia monstrului este redată dragostea intensă dintre un bărbat și
o femeie, căsătoriți, o ruptură în viața zilnică, generată de întâmplare, una
în care frumusețea vine din jocul divin, ca un dar neașteptat, unul după care
tânjim, matricea în care ființa umană se poate regăsi pe coordonate care tind
spre perfecțiunea de o zi. Și totuși, umbra celuilalt soț planează imponderabil
între ei… Reflecția celui care iubește fără cenzură: „Iubirea, dacă e să se manifeste, a zis cineva cu mii de ani în urmă, e
totuna cu temniță grea, din care nu vei mai ieși niciodată, i-am spus eu în
gând, dăruindu-i un zâmbet consolator” (p. 87). În fapt, personajele sunt
captive unor situații pe care le-au visat anterior.
De remarcat la Cornel Nistea accentul
pus pe drama socială trăită de mulți români înainte de 1989, forțele sociale au
bulversat ființa umană până la disoluție. În povestirea Victoria liberului consimțământ avem prezentat procesul
colectivizării forțate, o decizie socială care a marcat generații de români.
Istorisirea este o sinteză a modului în care faptele pe plan social se reflectă
în mintea și sufletul oamenilor pentru mulți ani, fără a putea șterge suferința
și ieșirea din jocul social.
În schița Pictor și vopsitor ne este prezentată condiția artistului în lume,
cu ipostaze diferite în funcție de structura socială generată de forțele
istorie. Pictorul era în comunism și vopsitor de lozinci pentru partidul aflat
la putere, o presiune imensă asupra individului. După trecerea la economia de
piață pictorul devine vopsitor de autoturisme, forțele sociale impun artistului
adaptarea la regulile câștigului cu orice preț pentru supraviețuirea obișnuită.
Efectul în viața artistului a fost o boală necruțătoare, cancerul, provocată de
substanțele toxice emanate de vopseaua folosită de acesta. În spatele scenei
stă tabloul reprezentând pe Maica Precista cu Pruncul, tablou confiscat de
fosta Securitate, imagine simbol a speranței. Acel tablou a înfuriat
anchetatorii vremii, adică omul judecă și anchetează pe Dumnezeu, libertate cu
efecte în plan spiritual, justiția divină acționând subtil și implacabil, peste
jocurile ideologice… Se pare că anchetatorii s-au deprins să aresteze
absolutul, situație de neacceptat în istorie. Dumnezeu are în control istoria…
În schița O zi din amintirea închipuită prozatorul redă, poate pentru
eternitate, în esență, viața omului simplu de la țară, o ipostază pământeană a
Raiului pierdut. Este o plimbare virtuală printr-un muzeu spiritual, una făcută
cu răbdare, mergând până la amănunt, la care cititorul este invitat cu
generozitate, o proiecție a unei lumi pierdute. Căldura și atenția acordată
acestui fragment de viață este pătrunzătoare, ea sugerează imensa cădere în
istorie și posibilitatea de recalibrare a fiecăruia… „Din nou, azi, m-a cuprins nostalgia după imaginile rustice din timpul
copilăriei cu dorința de-a fi unul dintre gospodarii satului, în liniștea lui
patriarhală, de dimineață să fi făcut focul în sobă, să-mi fi hrănit animalele,
să reintru în casă să văd pe soția mea pregătindu-se să facă mămăliga și-ntr-o
cratiță să pună pe foc carne și cârnaț ce abia au apucat să se afume”
(p.61). Amintirea apare ca o icoană făcută din lucruri concrete și solide: „Doamne, Doamne, de ce oare toate lucrurile
de peste zi mi se par acum asemenea unei sărbători pline de rugăciune!?...”
(p.71).
Fiecare povestire se încadrează
într-un plan mai larg, un fir spiritual leagă acțiunile, puterea de a rezista
într-o lume imperfectă prin imagini create de scriitorul care redă cu
sinceritate fiorul care străbate ființa omului, fiorul care ne leagă de cer și
pământ simultan.
Bun cunoscător al literaturii române
de azi și a literaturii universale, scriitorul ne lasă, prin textele sale, bine
armonizate cu drama omului trecător și limitat într-un univers cu tot mai multe
posibilități, dinamic, în plină schimbarea și afectat de diverse crize,
secretul trăirilor și al speranței justificate în lumina divină. El devoalează mecanismele prozatorului
dedicat, racordându-se și la legile psihologiei moderne, nu numai la teoria
literară: „…autorii folosesc adesea,
pentru a realiza seducția sensibilă, iluzionarea cititorului prin procedeul
inducției faptelor și sentimentelor…(Dintre
multele aduceri aminte, p. 194).
De remarcat limbajul cizelat al
prozatorului, decantat până la esență. Acest stil dă o notă de eleganță
textelor, experiența de viață și experiența literară, în mod special, îi
permite să fie seducător. Este prezentă o anumită doză de poezie în aceste
narațiuni, generată de ambianță, limbaj, dinamism, farmec… De asemenea, se poate observa lipsa de
vulgaritate în prezentarea unor scene intime, accentul căzând pe relația dintre
ființele implicate în acțiune, dominate de atracțiile cărnii, cum scria și
Apostolul Pavel când analiza relația dintre spirit și firea pământească.
Cu această carte Cornel Nistea
dovedește că resursele prozei scurte nu s-au epuizat, că există teritorii
neexploatate pe care artistul ar trebui să le abordeze cu încredere, scena
socială oferind numeroase situații, unele la limită, altele paradoxale, altele
lirice…
Prozatorul a mai publicat proză scurtă,
gen care îl atrage prin posibilitățile de a exprima tainele vieții de zi cu zi…
Un titlu aparent obişnuit: Vânzătorul
de apă colorată.
Nuvelele se edifică în jurul unui centru, apoi lucrurile radiază
spre zone ale vieţii unde lucrurile sunt dense, tensionate, capabile să radieze
realism în stare pură spre cititorul atent. Prozatorul nu experimentează, el
prezintă direct, inspirat, oameni, fapte, vremuri, tragedii. Un fior străbate
lumea lui Nistea. El vede oamenii aşa cum sunt, în paradigma proprie, dură,
casantă, irepetabilă. Destinul face parte din joc, presiunea vremii modelează
minţile oamenilor, imprevizibilul declanşează povestea. Da, povestea curge lin,
în spatele faptelor sunt mesaje unice, principii de viaţă, trăiri exemplare,
Cornel Nistea practică și aici un
simbolism discret, alegorii care zguduie vremurile, revolte interioare cu
efecte neprevăzute. Drama personajelor este drama unor colectivităţi, a unor
familii, drama cea de toate zilele care marchează sufletele.
Temele din textele cărţii sunt profunde: Absolutul de fiecare zi,
tragedii care marchează, situaţii limită, energiile care declanşează furia şi
zgomotul, profesii care afectează colectivităţi, scrisori de dragoste, oameni
simplii într-o lume complexă care îi devoră.
Personajele lui Cornel Nistea sunt: ţărani, profesori, cerşetori,
medici, scriitori, mineri, liber profesionişti. O atenţie deosebită o acordă și
aici cuplului bărbat-femeie, familiei. Acolo începe universul personajului, în
relaţia de iubire, în relaţia luminată, în nucleul pus de Dumnezeu în univers.
Nu o declară, dar prozatorul se focalizează pe o temă principală: predestinarea. Personajele caută un spaţiu
propriu, apoi nu mai pot evada, capcana e pusă cu mână proprie, invizibil, cu
fiecare eroare, cu fiecare frază, cu fiecare obsesie. Relaţia bărbat-femeie
este degradată iremediabil. Acest lucru afectează viitorul, ne afectează pe
fiecare.
Titlul cărţii este dat de nuvela Vânzătorul de apă colorată (p.106), este și o
povestire în care banalul devine scop, vânzătorul îşi vine paharul cu apă
sălcie şi colorată în locuri publice, face din asta o meserie, trăiește
la limită. La târguri, la sărbători el este
acolo, oferă iluzia necesară. Este preocupat de activitatea lui cu seriozitate,
cu pasiune. Trăieşte din comerţul cu iluzii. Oamenii acceptă jocul în piaţa
centrală, acceptă superficialitatea, banalul, convenţionalul. S-au deprins cu
apa colorată. Totul are un preţ în final… Şi afacerea începe cu inocenţii:
copiii, târgoveţii, oamenii obosiţi de viaţă. ”În
sufletul meu de copil a apărut curând dilema: cine era cu adevărat comerciantul
care ne vindea turtă dulce, acadele şi apă colorată, pe care o mai numea şi
limonadă, numai că nici vorbă de lămâie sau sirop de fructe de pădure în apa
aia, decât coloranţi sub formă de prafuri şi o jumătate de kilogram de zahăr la
cinci zeci de litri de apă sălcie” (p.109).
Călătoria alături de
povestitor începe cu o schiţă surpriză: Profeţiile
Pytiei. Lumea nu se bazează pe credinţă, lumea încearcă să afle destinul
din gura zeiţei. Confuzia care domneşte în mintea bărbatului îndrăgostit care
se doreşte puternic sub ritual, îi afectează destinul. Soarta este schimbătoare,
femeia adorată, frumoasa este acolo pentru a fi iubită, iubirea însă marchează
fiinţele, sub acest sentiment se declanşează drame neprevăzute. „A durat ceva
vreme până să-mi dau seama de vina de neiertat de-a fi confundat-o pe prietena
mea cu zeiţa” (p.6).
Consider că ideea principală a textelor din această carte se
devoalează în schiţa Bolovanul trădător.
Un bolovan imens apare în grădina bunicului, el apără grădina (raiul) de
puhoaie, de apele neiertătoare, de şuvoaie necontrolabile. Bolovanul trece de
la o grădină la alta, în funcţie de anotimpuri, de viituri. „Bolovanul acesta n-a fost dintotdeauna aici. Mi-a spus tata că a
fost adus aici de nişte ape mari în urmă cu vreo sută de ani. A fost stavilă
multă vreme şurii lui Şilip, numai că după despăduririle de atunci, când
împăraţii austrieci au pretins localnicilor mangal pentru fabrici în schimbul
terenului ce devenea arabil sau păşunat, au venit nişte revărsări de ape atât
de mari c-au luat şura cu animalele din poeţi şi acareturile lui Şilip cu bolovanul
acesta cu tot, care, credea el, le ocrotea pentru veşnicie”(p.p. 59-61). Există
aici o paradigmă: Doar Dumnezeu este stânca vremurilor, restul este întâmplare,
omul este la discreţia timpurilor năvalnice, nu înţelege, nu controlează
fenomenul, este sub vremuri, umil şi prins în colţii destinului. Grădina este
de importantă pentru fiecare familie, este proiecția Raiului.
În nuvela Genetică, un medic este prins în jocul sorţii, el nu se
poate vindeca pe sine, e ceva mai presus de puterile sale. Ştiinţa are dovezi
exacte, iubirea fură imaginile pe care personajul principal le credea reale.
Tâlcul povestirii bate foarte departe, în codul genetic, acolo sunt puse
informaţiile despre lume, implacabil, dur, fără ieşire în/din istorie.
Unele nuvele, prin densitatea naraţiunii se apropie de tensiunea
unui roman, sunt texte profunde, personaje, epoci, ritualuri, sfinţi şi
barbari… Parabole, simboluri, omisiuni, umor discret, parfumat de fructele
lirismului, planuri paralele, sinergia ritualului…
Cornel Nistea reţine în Profeţiile
Pytiei: „Totul se petrecuse ca-un vis şi-am întins mâna să văd dacă mai era
acolo. Nu mai era. Să fi fost femeia aceea frumoasă doar în dorinţa mea, în
visul meu?, mă întrebam mereu” (p. 6).
Prin aceste cuvinte exacte, prozatorul îşi stabileşte limitele
textelor sale. Urmăreşte apoi linia, drumul, căldura urcă prin fiinţa
cititorului până schimbă planurile şi gândurile… De la apa colorată la rigoarea codului
genetic, de la Pytia la femeia iubită, de la moarte la viaţă, de la absolut
la ridicol…
O altă carte de proză scurtă merită
menționată: Ieri a fost duminică. Iată, un buchet de schițe, nuvele povestiri.
Eroii săi sunt și aici oameni obișnuiți, marcați de un destin aparte, își caută
drumul în viață, perechea, un loc aparte, o mângâiere. Temele sale trec de la
Sodoma și Gomora la povestea unui manechin, la neveste fără frontiere, la
vioara care, iată, cântă singură. Cornel Nistea este atent la detaliile care
fac diferența în viață: Ochii albaștrii ai femeii, îmbrățișarea, o iubire de o
seară, cerșitul ca meserie, ardeiul iute etc.
Povestirea,
în general, începe cu o frază menită să definească destinul personajelor. Ele
se străduiesc să urmeze scenariul, se izbesc de limitele aduse de timp, de
oameni, de moarte, de iubirile necesare, de morțile necesare. Personajele sunt:
directori, politicieni, țărani, români sau țigani. Autorul vede dincolo de
aparențe, vede destinul în mișcare, drama, scânteia care schimbă timpurile.
Unele povestiri sunt melancolice, altele tragice, altele pun în lumină șocul
trecerii de la un fel de organizare socială la altul. Dramele sunt personale,
căderile lumilor vin brutal peste cei care nu pot ieși din matca unei vieți
marcate de erori.
Cartea
este dedicată fratelui său Ovidiu. Este o epistolă lungă în mai multe tablouri
despre viață. Prima povestire are ca temă tandrețea. Nevoia de dragoste,
apropiere între oameni, între bărbat și femeie este valabilă la orice vârstă,
temă centrală la prozator. Tandrețea face viața mai acceptabilă, legăturile
dintre oameni posibile. O pereche în vârstă privește spre vitrina unui magazin,
o domnișoară „îmbracă” manechinul cu atenție, este marketingul în mișcare,
frigul din cuvinte se topește în gesturile femeii tinere.
Cuvintele
bărbatului:
„- Câtă
drăgălășenie! Uită-te la ea cum aranjează cravata, iaca nu-i place cum stă pe
cap pălăria și i-o îndreaptă”.
Replica
femeii:
„- Bietul
de tine, ai șaptezeci de ani și te pomenești că ai vrea să fii în locul
manechinului ăluia să te aranjeze domnișoara aia de nouăsprezece ani! Hai, nu
te mai holba la ea!” (p. 7).
O anumită
poezie de toamnă se degajă din narațiuni, protagoniștii sunt prinși în plasa
unui timp aglutinat, se zbat să iasă într-o dimensiune pe care nu o înțeleg.
Da, manechinul avea pălăria pe o ureche și floarea la butonieră, fata era
simpatică și gesturile ei tandre chemau tinerețea pierdută!
Titlul
cărții este dat de proza Ieri a fost
duminică, povestea unui fost director ajuns la pensie, un om care a avut
rezultate cândva, a luat decizii pentru oamenii pe care i-a condus, timpurile
l-au dus într-o zonă a marilor anonimi. După ce te pensionezi, nu te mai
cunoaște nimeni, ieși din joc… Planurile vieții sunt dure, de la faptele care
mișcau orașul și viețile oamenilor, la anonimul care rămâne blocat în relații,
în mișcarea dintre bine și rău. Duminica fostul director servește liniștit masa
cu soția, un ritual normal după vizita la biserică, un ritual al celor
realizați, cu familia consolidată. După ani de frământări, bărbatul ar dori să
afle care au fost calitățile speciale care i-au cimentat familia. Discuția este
marcată de blazare, de ziduri, de refugii. Un răspuns indirect, un răspuns
venit din neant:
„ –
Handicapatule, ai fost consilier local opt ani de zile și nu l-ai putut
convinge pe primar să asfalteze strada plină de gropi pe care locuiești!...”
(p. 107).
Limitele
vieții sunt maleabile, omul nu știe să moară în liniște, povestirea Cum e să mori, dedicată lui Mircea
Muthu, este una a neputinței în fața morții. Nimeni nu știe cum e să mori,
nimeni n-a murit lucid, cortina cade și umbrele nu se mai mișcă. O sticlă cu
apă de trei lei pentru muribund, setea care zguduie destinele. Apa, esența
vieții. Simplu, simbolic, tragic, fără ieșire. Miracolul face diferența dintre
moarte și viață.
Prezența
cerșetorilor în peisajul urban este dovada unei boli sociale profunde, oameni
care au uitat să muncească, oameni care nu-și găsesc rostul într-o lumea a
economiei de piață, inventând paliative pentru a trăi într-o lume frământată.
„N-am
făcut nici douăzeci de pași că în fața noastră a reapărut același Făt-Frumos cu
teancul de iconițe cu chipul recentului Sfânt al Ardealului, popularizat pe mai
toate canalele de televiziune, care induc ideea că cei care se duc în vizită la
mormântul său se vindecă negreșit de orice boală, iar de aici și până a lua și
a ține în casă, la birou sau în mașină o iconiță cu chipul călugărului martir
Arsenie Boca e o dovadă de mărturisire a credinței noastre ortodoxe” (p. 81).
Cerșetorul este prezent în peisaj cu iconița, el însuși fiind icoana unui
blocaj social din care oamenii nu pot ieși.
Dramatică
situația celor care au suferit în închisorile comuniste. Ajunși într-un timp al
libertății și al iertării, ei nu-și pot mărturisi dramele, au rămas cimentați
în tragedia proprie, cu memoria prizonieră durerilor. Povestirea De ce tăcerile redă cu afecțiune povestea
lor. Concluzia unui personaj: „ Băgați de seamă, istoria ne-a fost
falsificată…” (p. 224). Mesajul celor care au fost puși la zid în timpul
comunismului, raportat la zilele actuale este unul cutremurător: „Ar fi cumplit să aflați umilințele noastre…”
(p. 227).
Proza
scurtă Vioara care cântă singură redă
harul care poate copleși omul, drama artistului, tragedia celui care poate
exprima cântecul sublim al vieții. Deși acțiunea se petrece într-o casă de
țigani, drama este universală. Vioara avea istoria ei, o istorie legată de
oameni care au fost atrași de farmecul unei melodii venite de departe,
seducătoare, magnetică.
„- Eu am
fost blăstămată să cânt la cetera asta, care mi-a adus numai suferință. Să i se
usuce mâinile aceluia dintre voi care va lua vioara asta din cui!” (p. 167). În
acea lume strâmtă harul și blestemul se împletesc - destinele sunt unice,
irepetabile. Finalul povestirii este unul al vieții frânte: „Nuțu s-a urnit cu
greutate de pe scaun și-a pus vioara cu coarda ruptă în cui, apoi a început să
plângă în hohote. Nenorocirea a fost că din momentul acela vioara străbunicului
a încetat să mai cânte singură” (p.172).
Treizeci
de povestiri, treizeci de evadări din timp. Fiecare proză scurtă are un
echilibru literar, religios, social. Numele personajelor fac parte din
scenariu, din realitate și din mesaj.
Un
personaj șoptește, imitând un banal comerciant de șlapi:
„ – Sodoma
și Gomora, șoptesc eu și continuu să îndur asprimea pietrelor de pe faleză” (Sodoma și Gomora, p. 32).
Despre romanele publicate putem
nota câteva aspecte, din punctul de vedere al cititorului pasionat.
Cornel Nistea în romanul Întâlnirile mele cu Orlando, este unul
solid, serios, care aduce o tuşă importantă în ce priveşte viaţa
intelectualului român înainte de anul 1989.
Romanul tratează viaţa artistului în
perioade dificile din istorie, când arta pare a fi uitată între necesităţile
sociale şi jocul puterii în platoul magnetic al destinului.
Temele pe care le ridică romancierul
sunt profunde, esenţiale şi mereu actuale. Există o fantă în istorie când
lucrurile trebuie spuse pe nume, se definesc şi devin mai clare. Cornel Nistea
este un lucid, vede trecutul prin perspectiva viitorului, unele teme vor fi
mereu actuale, contextul va fi altul, deschiderile altele, oportunităţile sub o
altă dimensiune.
Sunt puse în lumină destinul artei şi destinul
artistului, legătura cu divinitatea, cu oamenii, cu natura. Se face o paralelă
între artistul care trăieşte în mediu catolic, specific unei părţi a Europei, şi
artistul care trăieşte într-un mediu ortodox. Această paralelă vine să pună în
valoare principiile de viață stabilite de doctrina creștină de-a lungul
vremurilor. Romancierul insistă pe tema iubirii ca legătură importantă a
existenţei, între necesitate şi realizare. Iubirea este lentila prin care viaţa
se vede potenţată, viaţa prinde contur, sens, dramă. Relaţia bărbat-femeie, și
aici, mai ales în mediul artistic, pare a fi esenţială pentru că declanşează
energii nebănuite.
Romanul începe cu un motto: „Iubirea
este singura aducătoare de fericire pură”. Textul este preluat din Bergson,
acţiunea romanului se focalizează pe această perspectivă, mereu istorică şi
anistorică. Artistul căuta iubirea pentru că este călător spre fericirea pură.
Acţiunea are ca prim plan iubirile în
paralel, în oglindă, ale lui Horaţiu-romancier, în principal şi Anamaria, apoi
Orlando-pictor şi Diana. Cupluri simetrice, văzute din unghiuri diferite.
Preocupările femeilor sunt în sfera intelectualului, respectiv psihologie şi
artă, acest lucru face acţiunea mai interesantă, mai palpitantă din punct de
vedere spiritual. Aceste cupluri dinamizează acţiunea. Tensiunea dintre iubirea
ideală, aşa cum o doreşte Horaţiu Codru şi iubirea carnală, frustă şi
pragmatică, aşa cum o trăieşte Orlando, se materializează în lungi dialoguri,
reflecţii, acţiuni impulsive şi realitatea care le mediază şi limitează.
„Eram gelos pe relaţia lui cu Diana,
în mintea mea se crease un adevărat complex al unui incest, dar mai era şi
altceva, poate dorinţa ascunsă de-a mă afla măcar o vreme în locul lui şi nu-mi
puteam deloc potoli ticăloşia asta mizerabilă. Dar oare relaţia mea cu Anamaria
ce era? Nu era oare bazată tot pe nimicnicie? Nu, nu, era altceva! Şi-mi părea
aşa de rău că îndrăznisem să gândesc o asemenea aberaţie. Ei, nu, relaţia mea
cu Ana era deasupra tuturor mizeriilor, se afla într-un Eden şi acolo nu-o
puteau atinge răutăţile, geloziile de niciun fel”.
Cornel Nistea pune în balanţă, lucru
cel mai important, comunicarea artistului cu lumea fie prin imagine (Orlando),
fie prin cuvânt (Horaţiu). Aici se centrează tensiunea romanului. Scriitorul
comunică prin cuvinte, modul de înţelegere a operei scrise este mai complex,
mai dificil, romancierul pare angoasat, tracasat de neputinţele sale, de geloziile
sale, de lipsa de înţelege a celorlalţi. Pictorul comunică prin imagine,
imaginea vrăjeşte lumea, declanşează vitalitate în jur, femeile par atinse de
farmecul stârnit de culoarea care umbreşte destinul.
Romancierul visează la o artă
angajată, opera sa ar trebui să reflecte lumea aşa cum este, să nu
înfrumuseţeze, să fie oglinda adevărului. Pictorul este un estet, peisajul,
nudul, tabloul care picură frumuseţe de dragul frumuseţii, atrage ochiul,
mintea, trupul. Pictorul nu se complexează, el pictează nuduri pentru că este,
într-un fel, divin. Lumea a fost creată frust, iar trupul femeii reflectă
frumuseţea şi perfecţiunea creaţiei, în spatele cortinei este Creatorul.
Femeile acceptă (şi asta într-o epocă dificilă) să pozeze, indiferent de starea
socială în care se află pentru că sunt vrăjite de ideea eternităţii: peste ani
lumea va cunoaşte că ea a fost modelul
artistului. Un gând din copilăria lumii, modelul care trăieşte prin opera
artistului.
Pictorul instituise un adevărat ritual
pentru a atrage şi a picta femeile în atelierul său de boem, atingerile devin
argumente pentru o estetică a frumosului. Epoca, însă, vrea altceva: imagini
frumoase, peisaje la mare… peisaje din natura patriei, portretul sănătos al
muncitorului, ale femeii mature… Fiecare îşi va avea premiile lui, pare să fie
mesajul, uitând că vremurile trec; epocile se pliază, oamenii dispar, noi
personaje apar în planul secund, apoi în prim plan.
Romancierul, eroul din carte, se
doreşte un apărător al adevărului, titlurile romanelor sale sunt sugestive: Destine, Mizeria, Umilinţa cea de toate zilele… Frica de scris este sinonimă
cu frica de moarte, dar raţiunea vieţii este de a se realiza ca artist depăşind
condiţiile subiective trecătoare, care apar inerent în viaţa cotidiană.
Tangenţial se pune problema relaţiei cu Dumnezeu, mai ales în perioada în care
romancierul se afla la Praga într-un studiu aprofundat despre condiţia umană în
comunism.
Romancierul, ca personaj important,
visa la o viaţă împlinită alături de Anamaria, vremea petrecută în Cehoslovacia
(stat unic în perioada comunistă) îi va dovedi contrariu, va trăi o frumoasă
perioadă de dragoste alături de Katerina, fiica unor demnitari comunişti care
locuiau acolo.
Experienţa este unică, Horaţiu
descoperă o altă lume, ar putea să evadeze în lumea liberă dar rămâne prins în
plasa subtilă întinsă de sistemul comunist în viaţa artistului. Nu poate evada,
sistemul era mai puternic prin jocul politic, prin tehnici de manipulare,
supraveghere, testare… Faptul că, la un moment dat, Radio Europa Liberă îi
face public un fragment din romanul său, în loc să-l aducă aprecieri, este
privit cu suspiciune. Devine inamicul. Orice faptă a sa pare un element într-un
joc ciudat al sistemului de putere comunist care tindea să controleze totul. Viaţa
intimă dispărea, omul părea o piesă într-un puzzle dinainte anunţat… Viaţa îl
va împinge într-un spital de boli nervoase, mare evadare devine marea rătăcire,
sistemul punea o pecete irepetabilă pe conştiinţa artistului: nebun… O întâmplare îi va permite evadarea
la… Paris, e jocul marilor puteri în care individul este captat până la
anihilare… Sistemele sunt complementare şi omul este anihilat.
Întâlnirile romancierului cu Orlando
sunt ocazii de a emite idei, stări, definiţii, concluzii, nelinişti, concluzii
incomode.
„- Bine, Horaţiu! Hai să vorbim atunci
despre ce-i acela succes. Ai hoinărit prin lume, ai sedus femei, ai scris
romane. Ce bine mai mare ţi-ai putea dori. Apoi îţi mai spun ceva: Succesul e o
chestie absolut înşelătoare, care adeseori provoacă victime. Trebuie să fii un
om fericit că n-ai avut experienţa celor care au trăit succesul totdeauna
efemer şi iluzoriu. Ce să-ţi spun, după ce un artist are succes, cum acesta îl
părăseşte, trăieşte o dramă de neimaginat, pătimeşte mult mai tare decât cei
care n-au avut succes de-a lungul timpului, dar şi l-au dorit.”
Interesante sunt dialogurile
romancierului cu iubita sa Anamaria, o intelectuală de rasă, detaşată,
realistă, care se va realiza altundeva. Ea înţelege epoca, se desprinde din
plasa ideilor fabricate de propaganda comunistă. Apoi, întâlnirile lui Horaţiu cu alte persoane importante ale vremii sunt
interesante, incitante şi declanşează
stări spirituale de excepţie, ca o fractură în sistemul politic al epocii, o
fantă prin care se zăresc anii în toată goliciunea lor (nud-ul vremii).
Cu toate aceste, Horaţiu, până la un
moment dat, este un ales al destinului (titlu de roman) beneficiază din plin de
beneficiile sistemului, dar nu reuşeşte să se împlinească. Ajunge matur fără
familie, copii… Iubirea este o iluzie în epocă, o nălucă… Este aici şi drama
artistului căzut în capcana întinsă de sistem pentru cei care îndrăznesc să
viseze şi să caute esenţele…
„Creatorul de artă e un însingurat
ce-şi trăieşte drama fără să se poată vindeca vreodată de iminenţa eşecului” –
iată o idee despre destinul intelectualului într-o lume căzută din miracol…
„…am după mulţi ani prilejul să mă
întâlnesc cu Dumnezeu şi nu ştiu ce să-i spun”. – Drama artistului în faţa eternităţii
pure…
„…omul poate fi fericit fără a fi
negreşit creator de mari valori…”. – O temă incitantă pentru un psiholog.
„…omul are datoria să încerce să fie
fericit?” – Întrebarea care macină conştiinţa scriitorului.
„Ti-am citit ultimele capitole despre Reacţiile întârziate şi-am descoperit
acolo o analiză dintre cele mai originale asupra nepăsării şi trândăviei
sociale…”. – Gânduri interzise într-o lume captivă.
„Nu mă tem de nimic altceva mai mult
decât prostie. Nu-i o noutate că ne ascundem de oamenii ignoranţi şi răi”. –
Instinctul de apărare într-o societate bolnavă.
„Laşitatea omului de rând”. – O
direcţie imposibilă în epoca dictaturii comuniste pentru intelectual.
O altă temă interesantă într-un sistem
social închis: „Disertaţie despre lene, laşitate şi trădare”.
Romanul reuşeşte să fixeze esenţa
vieţii, în momentul în care iubirea este văzută ca un vehicul spre fericirea
pură, ca năzuinţă, ca speranţă, ca detentă spre desăvârşire…
De menționat și Ritualul bestiei, un roman special, bine construit, dens şi exact,
un roman ca un strigăt, poem epic în plin ritual al bestiei, apărut la
Alba-Iulia: Editura Teognost, 2009.
Tabloul de început este reprezentativ:
Un om în vârstă, la şaptezeci de ani,
stă în şezlongul albastru şi rememorează împreună cu nepoata viaţa sa care a curs,
ce este şi ce ar fi putut fi. O poveste care se suprapune peste povestea ţării
sale.
Pompiliu Dascălu are puterea de a
privi cumva detaşat istoria ultimilor cincizeci de ani în care a suferit
transformarea sa nedorită în mod brutal, dar a reuşit să supravieţuiască. Este
un biruitor, într-un fel anume, e biruinţa martorului care povestind, acuză. În
acelaşi timp, se lustrează depunând efortul de a purifica memoria românilor,
reuşind să rămână, cumva, detaşat de drama proprie.
Scriitorul a valorificat memoria colectivă a românilor
despre perioada comunistă dintr-un unghi etern, cel al credinţei trăite,
pornind de la valorile certe în aşa fel încât judecata, cu o sentinţă
nepronunţată, încă, vine de la sine. Este
judecata timpului crud care nu a mai avut răbdare, după cum scria Marin Preda.
Cornel Nistea urmăreşte viaţa eroului
principal, Pompiliu Dascălu, cercetător
la un institut românesc având ca temă rezistenţa celulei mormolocului de
broască împotriva factorilor nocivi de mediu, temă ambiguă şi simbolică,
implicit. Un ins ce dorea să fugă de politică şi să rămână omul de ştiinţă
preocupat de studiul său, în ciuda vârtejului în care au fost prinşi cei mai
mulţi români. Devine captiv în istorie.
Dar „Bestia” îşi face apariţia în
România după anul 1945, începe ritualul, un ritual asemenea celui religios, o
religie a necredincioşilor care doresc puterea cu orice preţ. Puterea care
trimitea la moarte orice om, chiar şi nevinovat, la moarte doar, şi pentru că, nu accepta ritualul. Ritualul
declanşat de Bestie este necesar pentru că individul, prins în hora acestea, nu
mai putea scăpa.
Citind romanul asistăm pe rând,
imaginar pentru cititor, dar real şi
tragic pentru mulţi români, la îmbolnăvirea spirituală şi fizică a omului. Românii
care au trăit în acele vremuri au simţi pe pielea lor ce înseamnă dansul „Bestiei”
pe destinele lor.
Dumnezeu este înlocuit de noul crez,
apostolii creştini de „marii dascăli ai
omenirii”, credinciosul obişnuit devine activist de partid. Scriptura este
înlocuită cu broşura de partid, psalmul credinţei de poezia patriotică. Proprietatea
individului devine proprietatea poporului, dar, în fapt, aparţinea celor care,
în mod cinic, o gestionează. Fără milă sau morală, biblioteca e un loc al
pierzării etc.
Pompiliu Dascălu devine, treptat, prizonier
al sistemului din care încearcă să evadeze, ţinând un jurnal ale întâmplărilor triste,
un jurnal secret şi public, indirect, în acelaşi timp, cu întâmplări ştiute de
toţi. A ţine un jurnal în vremuri grele, în prezenţa „Bestiei”, era un motiv de
condamnare la moarte pentru cel care scria şi pentru personajele jurnalului,
dar efortul, mai ales spiritual, trebuia făcut: o naţiune are nevoie de adevăr
pentru a se elibera, un adevăr care poate să vină la timp şi, uneori, la
netimp. Era în joc, de fapt, memoria unui popor care trebuia să înţeleagă şi să
nu repete.
Lângă personajul principal îşi
trăieşte drama Matei Petric, coleg la institutul de cercetare, drama sa este în
sens invers, ca fost legionar, căutând sprijin într-o doctrină specifică
perioadei dintre cele două războaie mondiale. Era o doctrină antagonică şi
totuşi având și puncte comune triste şi dure cu ritualul Bestiei, care a
măcinat generaţii de cetăţeni.
Privind din alt unghi, epoca este
străbătută de către Dorel Gozarul, fiul unui procuror de temut în acei ani, cu
avantajele materiale şi dezavantajele vieţii personale.
Peisajul uman este completat de Sorana
Lăpădatu, o femeie simplă care primeşte mai multă putere decât poate duce, are
origine sănătoasă în viziunea sistemului şi a marilor dascăli pe care-l
patronează. De la cartea de rugăciuni ajunge la cărticica de propagandă.
Zina Stricatu este femeia tânără şi
plină de impulsuri sentimentale, care caută un loc comod în partid şi în
societate. Da, prin prezenţa ei fizică şi prin pofta de viaţă simplă la nivelul
simţurilor comune, ca etalon în epocă, gată să participe la o masă bună şi la o
partidă de sex cu detaşare şi hărnicie, specifică oamenilor rudimentari care nu
puteau să înţeleagă; ei trăiau direct, fără complexe.
O apariţie interesantă pe paginile naraţiunii
este Luisa Tisoveanu, cercetătoare, colegă cu Dascălu, o femeie care aspira spre o viaţă luminoasă,
la dragoste şi la vremuri mai bune, totul în mod inutil, încercând să salveze
ce se mai poate salva din vremurile de libertate.
Personajele sunt mai multe, fiecare
are un traseu specific în viaţă şi asta dă culoare unui fundal trist al epocii,
însă viaţa pare absorbită de evenimente străine. Fiecare individ prezent pe
filele cărţii este un tipar uman asemenea mormolocului de broască, trebuind să
reziste factorilor nocivi de mediu.
Personajul principal se leagă de
trecut prin amintirile sale despre unchiul Lionel, fost avocat care a decis să
fugă din ţară dar care a lăsat în urmă cărţi, un apartament, câteva valori
specifice lumii libere. Atunci omul putea să vieţuiască aproape normal,
legătura e de natură spirituală şi nu de sânge cum ar fi fost firesc, memoria conservă speranţa după
cum şi transmite ultimul capitol al romanului. Pompiliu locuieşte pe strada
Speranţei nr. 13 bis, ca un fel de reluare a ritualului, pe un alt plan, al
amintirii şi al posibilităţii de reînviere a bestiei într-un alt context.
Vremurile fac imposibilă iubirea
dintre cei doi colegi, Pompiliu şi Luisa, iubirea este exclusă din ecuaţia
vremii, rămâne animalul care îşi caută locaş în căldura bestiei. Eforturile
personajelor de a realiza o relaţie simplă, de iubire, o relaţie sănătoasă şi
necesară la nivel uman, sunt inutile, vremurile au fost altele şi condiţiile
sociale au dus în ruină fiinţa.
Căderea omului este redată de
scriitorul Cornel Nistea prin întâlnirea dintre eroul principal şi pictorul
Mavros, e o întâlnire cu artistul care şi-a pierdut ţelul, se refugiază în
credinţă, renunţă la marile teme ale artei pentru a picta îngeri. Îşi ascunde
opera pentru a o ferit de distrugere, dar icoanele sale sunt împuşcate simbolic
de oamenii vremii, biserica rezistă la nivelul cuvântului rostit, semnele
creştine sunt omorâte de noii ucenici ai comunismului, ai
Anticristului.
Teroarea este şi ea menţinută de
tancuri şi armată, de abordarea brutală a individului de civili fără de
identitate care fac propagandă. Rezistenţa umană e la nivel de zvonuri,
percheziţia este iminentă la serviciu, acasă, la vecin, viața este la nivel de
bileţele, la nivel de fasole cu ciolan servită la restaurantul partidului,
totul făcând parte din ritual.
O prezenţă copleşitoare în acţiunea
romanului sunt papagalii, singurii
care mai pot duce un dialog, cât de cât normal cu personajul
principal. Mimează libertatea de gândire,
dar, brusc, totul cade, papagalii
preiau lozincile utilizate de Bestie, „învaţă”
repede noua ideologie pe care o strigă cu fervoare indiferent de
personaj. Prezenţa papagalilor în filmul acţiunii este una necesară şi lasă
deschisă povestea.
Evadarea eroului din real în jurnalul
pe care îl ţine este singura posibilitate de a rezista vremii.
Autorul scrie: „Dar ciudăţenia cea mai mare era că un pictor de avangardă cum era
Mavros renunţase instantaneu la viziunile sale moderniste şi începuse să
picteze dumnezei, sfinţi şi îngeri”.
Iar în alt loc scrie: „A coborât agale scara. Curând, în faţa mea
am văzut alt Mavros decât cel din urmă cu câţiva ani, un bătrân numai piele şi
os, cu barba albă şi faţa tristă de sfânt, de parcă atunci ar fi coborât de pe
perete”.
Romanul se termină optimist: castanii
de pe alee înfloresc a doua doară în acea toamnă de după retragerea „Bestiei”...,
acolo pe strada Speranţei nr. 13 bis…
O dimensiune aparte a creației lui
Cornel Nistea sunt dialogurile cu personalitățile culturii, în care s-a
implicat cu pasiune.
Tragismul
exilului românesc – interviuri –, mai mult decât o carte de aspre dialoguri, o carte de istorie
literară, mărturii, vieţi de scriitori în timpul dintre vremuri, o carte
eveniment. Cornel Nistea a pus în paginile cărţii texte publicate anterior în
revista „Discobolul” din Alba-Iulia. Adunate în carte, toate cuvintele
scriitorilor înseamnă mult mai mult. Epoca trecută, comunistă, epoca prezentă,
care a început în decembrie 1989, sunt oglindite cu luciditate în răspunsurile
date de cei disponibili la mărturie. O lume a scriitorilor care au suferit sau
suferă. Cornel Nistea, prozator solid, stăpân pe mijloacele sale, a ştiut să
pună întrebări. Ele au provocat mintea celor care au răspuns. A rezultat un
tablou real al vremii. Şocul a fost vizibil. A fost cerut de mulţi. Pe unii i-a
surprins, pe alţii i-a făcut mai puternici.
Exilul a fost şi este o pedeapsă.
Motivele au fost politice, economice, religioase. Scriitorul a simţit acut
depărtarea de patrie, de prieteni, de familie, de locul unic, special, în care
s-a născut. Înainte de 1989 motivele au fost politice sau religioase, ele au
pus presiune pe viaţa creatorului. După această dată motivele sunt financiare,
economice, sociale, psihologice şi religioase. Cartea se prezintă pe mai multe
paliere: Exilul exterior, exilul interior şi are un capitol distinct, exilul de
acasă, suferinţa ca unitate de măsură a epocii.
Exilul de acasă este bine pus în lumină
prin interviul realizat cu părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea. Aflat
la mijloc, între cele două straturi ale exilului, cel exterior şi cel interior,
acasă este exilul cel mai crunt,
suferinţa care a schimbat un om după voia lui Dumnezeu. La alţii greutatea s-a pus pe materializarea talentului primit,
pe căutări, pe suferinţă specifică unui artist. Răspunsurile părintelui Iovan
au o greutate aparte. Experienţa închisorilor comuniste a avut ca efect modelarea
unui suflet după principii divine dure şi necesare.
Părintele mărturiseşte: „Securitatea
m-a urmărit permanent. Am fost arestat şi condamnat din nou în trei rânduri: în
1966, în 1968 şi-n 1970. Ultima oară au găsit asupra mea drept corp delict
patrafirul… După treisprezece ani de puşcărie, de hărţuire de către securitate,
uneori mergând pe străzile Bucureştiului şi amintindu-mi de acţiunile lor
bestiale, mă întrebam dacă Securitatea nu-mi poate cunoaşte şi gândurile. Ura
lor a fost fără margini. Ei mi-au propus să-i iert şi să-i iubesc, să mă rog
pentru toţi torţionarii din puşcării şi nefericiţii lor informatori. Şi cred că
am reuşit” (părintele Ioan Iovan – În
căutarea sensului suferinţei, p.108).
Lecţiile supreme: Iertarea,
rugăciunea, răbdarea, rămânerea lângă Dumnezeu. Părintele nu a scris vreo carte
în mod special, dacă nu ar fi fost interviul realizat de Cornel Nistea,
răspunsurile ar fi fost cunoscute doar de Dumnezeu. Cuvintele aceste au
dimensiunea eternităţii.
În exilul exterior, cei care au
răspuns au reuşit să stabilească momentul când au intrat în exil, efectele
izgonirii scriitorului din spaţiul său intim, energiile declanşate în acest
exil, curajul, voinţa care s-au pus în mişcare, efectele asupra creaţiei
literare, zbuciumul, furia. Răspunsurile trasează limitele, impulsurile
necesare, instinctul supravieţuirii într-un nou mediu, străin. Este alungarea
din Rai, căpătarea unei alte identităţi, stabilirea relaţiilor dintre acasă şi
acolo, creionarea pericolelor şi captarea libertăţii într-un mod special.
Exilul poate fi interior, exterior,
voluntar, involuntar… Apare ca o boală, ca o moarte (Bujor Nedelcovici), ca o
perioadă iniţiatică, urmată de înviere.
„Datorez exilului o cunoaştere a unei
realităţi politice, culturale şi spirituale, dar îndeosebi dobândirea unei noi
dimensiuni – revelaţie – a eului intim” (p.10 – Bujor Nedelcovici).
Dan Culcer mărturiseşte: „Nu ezit să
reprecizez aici că nici într-un caz nu mă consider disident. Aş fi putut poate
ajunge să joc acelaşi rol cu cei care se zvonea în 1990 că au fost aşa ceva. Ridicol.
Eu voiam fie normalitate, adică respectul legilor, fie revolta imaginaţiei”
(p.36).
Exilul interior, interviuri cu
scriitori din ţară, pune accentul pe nevoia de adevăr. Există artişti exilaţi
acasă, cei autoexilaţi, cei care şi-au impus o conduită care să ducă la
integritate sau la asumarea responsabilităţilor spirituale într-o vreme când
oamenii au devenit materialişti. Fantomele trecutului, tăcerile, eludările,
lehamitea, alte păcate, mari sau mici, care bântuie în lumea literară, în viaţa
socială, toate sunt scoase spre lumină de răspunsurile primite de Cornel
Nistea. Se lămuresc cu multă claritate aspectele legate de condiţia
scriitorului în timpul dictaturii comuniste, raporturile dintre posibilităţile
de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile reale de evocare a
condiţiei umane. Sunt prezentate aspecte concrete ale relaţiei cu sistemul, cu
oamenii cenzurii, cu dimensiunile suferinţei, cu mitul revoltei, efectele
lipsei de libertate asupra operei scriitorilor. În final, sunt puse în balanţă
noile paradigme: Libertate sau angoasă, alienare sau optimism. Răspunsurile
sunt cutremurătoare şi dau dimensiunea adevăratului mediul literar românesc. De
aici se poate trece la o istorie literară concretă a vremii, la o critică
serioasă şi corectă. Au fost experienţe traumatizante, s-a constatat lipsa
solidarităţii dintre oamenii cu acelaşi destin, mascarada desfiinţării
cenzurii, o altă lume în lumea cunoscută, diferenţele dintre cartea din
dictatură şi cartea din democratură! Mărturiile arată că a existat un infern
din care s-a evadat cumva, boli spirituale nevindecate, aventuri într-un sistem
ostil, un adevăr care trece dincolo de optimism sau pesimism, singurătatea ca
soluţie, scrisul fără noimă, teme interzise, trauma supravieţuirii, apoi variantele
libertăţii – una originală, una „tradusă”… Obsesii şi noile realităţi obsesive.
Cum a fost în comunism?
„Te ţineau tot timpul ocupat, să nu
poţi scrie, să nu te poţi revolta, să nu-ţi poţi salva sufletul din
prizonieratul lor ideologic. Doamne, cât de repede a uitat lumea infernul
comunist din care am scăpat!” (Ion Zubaşcu – Infernul din care am scăpat, p. 163).
Cum era scriitorul?
„Şi totuşi, sub dictatură, am fost un
scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor
ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin
marginalizare, mai exact prin excludere” (Gabriela Creţan – Timpul acela p. 175).
Care este paradigma literară în
prezent?
„Astăzi scriitorul român e într-adevăr
liber să scrie ce vrea şi cum vrea. Nu mai există cenzură politică. Există însă
o altfel de cenzură, la fel de draconică. Cenzura economică şi, de ce să n-o
spun, de gaşcă. Poţi să scrii ce vrei şi cum vrei dar nu poţi să publici dacă
nu ai bani. Şi, mai rău, dacă nu faci parte dintr-un grup sau altul. Dacă eşti independent, eşti ca şi cum n-ai exista”
(Constantin Cubleşan – Dovada că erai
scriitor, p. 231).
De remarcat sinceritatea celor care au
răspuns întrebărilor puse, conştienţi că rememorarea se încrustează în granitul
vremurilor.
Cornel Nistea a realizat un lucru
admirabil, fericirea poate intra în calculele fiecăruia. Nu este un joc
superficial scrisul. E geneză. Este un mod de cunoaştere, de realizare, de
bucurie. Autorul ne prezintă un model spiritual demn de urmat şi ţinut minte:
„Părintele Ioan de Mănăstirea Naşterii
Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendă. În cercurile
ortodoxiei româneşti este un adevărat mit. De-o cuvioşie şi de-o modestie
uneori stânjenitoare şi o sinceritate vecină cu inocenţa, părintele Ioan, ajuns
la vârsta de 76 de ani (la momentul luării interviului, n.n.) respinge aura de
martir ce i se face…” (părintele Ioan Iovan – În căutarea sensului suferinţei, p. 99).
Cum se prefigurează viitorul?
„Cred că ar trebui să spun ceva şi
despre viitor. Născuţi în timpuri mai tolerante, tinerii scriitori de astăzi
n-au motive să-şi pună problema libertăţii, a lipsei de libertate. Asta însă nu
trebuie să însemne că nu au alte probleme, atâtea. Libertatea este totul şi, în
acelaşi timp nimic, dacă nu ştim ce să facem cu ea” (Serafim Saka – Cenzura, o obsesie…, p. 355).
Despre proza lui Cornel Nistea s-a mai scris, de la
romanele solide și implicate la proza scurtă menită să fixeze clipa în mintea
cititorului. Cornel Moraru nota: „Prozele lui Cornel Nistea sunt dense și
tensionate, par construite în jurul unui nucleu epic compact, expresie a unei
experiențe de viață trăite, nu doar imaginate (care) configurează mai degrabă o
atmosferă într-un cadru intim, dominat de reverie și mister, traversat de un
subtil fluaj erotic prelungit parcă în afara timpului și a realității imediate”
(ultima copertă - Iar nimic în cutia poștală).
Critica literară a sesizat temele
abordate și a mai constatat:
„Proza
aceasta, lipsita de artificiile genului, s-ar putea încadra în ceea ce teoria
literara numeşte autoficţiune, prin impresia transmisa cititorului d-abolire a
frontierelor dintre ficţiune si non-ficţiune” (Mircea Muthu).
„În fiecare
lume ficţionala din prozele lui Cornel Nistea exista un narator mai mult sau
mai puţin implicat în aceste lumi, cu un mandat moral evident de unde provine
si vocaţia sa de căutare a adevărului. De obicei, acest narator are voluptatea
retrospecţiilor destinate sa vindece răni mai vechi sau mai noi, fie ale sale,
fie ale altora” (Aurel Pantea).
„Orlando este
un alter-ego al autorului-dubitativ în perimetrul estetici: iscodind
prelungirile acesteia în modalităţi de comportament, de unde rezulta un grad de
sinceritate auctoriala demn de cel mai înalt interes” (Titu Popescu).
Cornel Nistea, prin această carte de
interviuri, a prezentat viziunea scriitorului despre literatură.
Concluzionăm că prozatorul, redactorul
de revistă literară, intelectualul implicat, cu o definiție, a reușit ca din
mai multe elemente să formeze vitraliul prin care putem privi, dincolo de
aparenţe, spre o realitate care ne definește.
Constantin Stancu
*Cornel Nistea, Iar nimic în cutia poștală: schițe, nuvele, povestiri, 195 pagini,
în colecția Școala ardeleană de proză, Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană,
2019 (câteva note critice la final de Cornel Moraru, Tudorel Urian, Aurel
Pantea, Gabriel Coșoveanu – ultima copertă).
*Cornel
Nistea, Vânzătorul de apă colorată - Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015.
*Cornel Nistea, Ieri a fost duminică, schițe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca:
Editura Grinta, 2016.
*Cornel Nistea, Întâlnirile mele cu Orlando, Editura Unirea – Alba Iulia, 2012.
*Cornel Nistea, Ritualul bestiei, Alba-Iulia: Editura Teognost – 2009.
*Cornel Nistea, Tragismul
exilului românesc, interviuri, Sebeş: Emma Books, 2016.
