Gongul și rochia de nisip

 

ÎNCOTRO?

 

Ioana Geier şi-a pus sinceritatea în joc în cărţile publicate anterior: „Femeie, ia-o spre vest!” – scriere în proză  şi „ Rochia de nisip” – versuri, iar prin  cartea „ Gongul din Altenmunster” continuă povestea ei de femeie singură împotriva valului vremii, a schimbărilor care se produc în Europa şi care marchează fiinţele, mişcarea oamenilor din estul Europei spre vestul continentului şi formarea de familii sub presiunea schimbărilor, a tendinţelor economice, a căderii unui sistem în est şi a redescoperirii vieţii în sine ca viaţă.

Cartea „Gongul din Altenmunster”, apărută la Editura „ Polidava” – Deva, 2007, consilier editorial Eugen Evu şi tehnoredactare – procesare Ion Urdă – Hunedoara,  surprinde prin curajul unei femei singure care crede în destinul ei de a aborda esenţa existenţei umane – speranţa spre mai bine. Este biografia destul de frustă a scriitoarei care se eliberează prin scris de povara dragostei dusă de ea prin lume, de la o margine de continent la altă margine, o dragoste neconsumată, doar zbucium, doar aşteptarea minunii care vine din relaţia plină de forţă a iubirii, ar fi putut salva existenţa unei vieţi.

Împinsă de realitate, o româncă e nevoită să caute mirajul căsătoriei în vest, în Germania şi să poată realiza ceea ce în România i-a fost refuzat. Relaţia aceasta nouă, dintre o femeie şi un bărbat, văzută exclusiv prin ochii femeii, se încheagă în carte şi continuă  taina din celelalte cărţi.

Cred că scrisul la Ioana Geier este o modalitate de a fugi de realitate într-un fel, o recunoaştere tacită şi adâncă a faptului că reorganizarea unui continent, prin apropierea informaţiilor, a economiilor, a legilor statale nu rezolvă problemele oamenilor,  ci dau un nou sens existenţei, noi provocări.

Cartea nu are propriu – zis un fir epic, dar se leagă prin frânturi de gând, de imagini, de cuvinte, de năzuinţe, de anotimpuri redescoperite, se recompun din fragmente disparate zile şi nopţi în care femeia aşteaptă, răspunde doar gongul … Uneori e prea multă singurătate în viaţa eroinei, ţipătul ei discret printre brume, flori şi speranţe, răzbate până la cititor.

Se întreabă femeia, ca oricare dintre noi, ne aude cineva, e capabil cineva să aştepte un semn venit din taina singurătăţii.

Tablourile din carte se leagă în jurul unor idei simple, o portiţă deschisă care îndeamnă la înţelepciune, la căutarea familiei, dincolo de eu-ul fiecăruia. Iar singurătatea se accentuează şi mai mult, captivitatea între generaţii care nu mai au legături, care privesc fiecare spre alte valori, ruptura dintre oameni, nu numai dintre civilizaţii, ceva pierdut definitiv. 

 

„Lecţia aceasta de înţelepciune din faţa portiţei semi – deschise, m-a întremat din nou. Pentru că, indirect, cu subtilitate, a vrut să-mi comunice părerea sa despre mine; părerea unei femei ce a crezut, la timpul ei, în principiile solide ale familiei, principii cărora le-a rămas fidelă şi astăzi, comparativ cu mai tinerele generaţii în care nu primează decât nevoile eu –ului”.

 

Cartea  prinde viaţă din gesturi simple, în jurul unor obiecte banale ca frigiderul, televizorul, sau privitul la fereastră, lucruri vechi care îşi caută locul, un copac bătrân, grâul care rodeşte, florile mari, culori albe şi roşii, grădina care aşteptă ploaia …

În viaţa aceasta din Germania revin imagini din viaţa trăită în România, o lume mai săracă, dar mai dispusă să comunice încă, să se bucure de o bere, de un mic la grătar, de tragedii care nu se spun şi care se văd din forfota lumii, imagini peste imagini, care revin pentru a da un sens povestirii din povestire .

E uneori un fel de tristeţe în scrisul Ioanei Geier prin faptul că această lume nu-l caută pe Dumnezeu, nu caută esenţa pură, e gongul, nu e clopotul, de aceea singurătatea se potenţează.

„Mai vreau şi mâine privind pe fereastra aceasta, dacă visele mi s-au prăbuşit înainte de izbândă. Mai vreau lângă omul acesta, dacă tot nu m - a descoperit un altul mai devreme.

Să-i spun <<Gutten Morgen !>> în fiecare dimineaţă, la răsăritul de soare şi <<Gutten Nacht !>> când somnul mă cuprinde, în noapte. „

 

Cartea se termină cu întrebarea „ Încotro ?”

Pare întrebarea unei femei singure, dar prin reflex, e întrebarea Europei, sau a lumii, sau a ta, cititorule, sau a sunetului care zboară din mişcarea zilei în univers…

 

Constantin Stancu

Primăvara, 2007.               

Apocalipsa după Artur Silvestri. Istorie literară și legături culturale

 

Constantin Stancu

 

Apocalipsa putea începe de pe strada Ciprian Porumbescu

 

Prin anul 2004, probabil primăvara, scriitorul Eugen Evu m-a invitat la Hunedoara, la domiciliul său unde era şi redacţia revistei. În acea perioadă colaboram la revista „Provincia Corvina” (ulterior „Nova Provincia Corvina”), dânsul fiind redactorul şef, secretara, directorul, copistul, corectorul, adică cel ce ţinea publicaţia în modul său specific, fără resurse financiare personale, fără instituţie, adică. A scos câteva reviste lux, ceva peste revistele literare, titlul: „Casa Lux”, ca susținere pentru cultură. Mi-a spus o scurtă poveste formată din realitate, vise, dorinţe şi alte poeseuri. Mi-a zis, pe scurt, că vom colabora cu Artur Silvestri pentru că este un cărturar şi ne va sprijini cumva în demersurile noastre de a scoate o revistă la Hunedoara, la marginea haldei de zgură.

Am primit curând după aceea cărţile scrise de Artur Silvestri (1953-2008). Am citit, am scris texte, pretexte, eseuri, gânduri pe marginea acestora. Cărturarul scria eseuri de ţinută în revista „Casa Lux”, coordonată de Mariana Brăescu, soţia sa. Formau un cuplu care au pus bazele unei afaceri pornind de la arta scrisului la români. Era un om care ştia despre fenomenul imobiliar din România.

A scris şi Eugen Evu unele cronici sau eseuri despre opera lui Artur Silvestri. Acestea au apărut în revistele din Hunedoara, Arad, sau alte zone din ţară.

Ulterior, eu am migrat la Bucureşti pentru a lucra acolo, la o companie, în domeniul comercial.

Brusc, m-am îmbolnăvit, Artur m-a ajutat cu ceea ce a putut în acele momente şi îi sunt recunoscător, a făcut-o şi la sugestia lui Eugen Evu.

Artur Silvestri a hotărât să editeze o plachetă cu textele scrise de mine despre cărţile sale,  care a şi apărut, purtând titlul Pseudo-Imobiliaria. Placheta a ieşit în anul 2005 la Editura „Intermundus”, cu o prefaţă de Constantin Dumitru şi A.I. Brumar.

Eugen Evu, probabil prin anul 2006, schimbându-şi viziunea asupra literaturii a decis să nu mai colaboreze cu Artur Silvestri, probabil motivat şi de faptul că visul său de a fi susţinut de un cărturar nu s-a realizat şi de faptul că imaginea publică a acestuia s-a deteriorat datorită luptelor politice şi altor lupte specifice în peisajul literar românesc, afectat încontinuu de marile descoperiri despre viaţa unuia sau altuia, de invidie şi de laşitate în acelaşi timp. Eugen Evu mi-a sugerat să nu mai colaborez cu Artur Silvestri, trimiţându-mi din Hunedoara la Bucureşti epistole prin email.

Din cauza programului încărcat al lui Artur şi din cauza serviciului meu, întâlnirile cu Artur Silvestri au fost sporadice în Bucureşti, în timp de trei ani ne-am întâlnit de vreo trei ori. Am fost afectat de faptul că editorul care era Artur întârzia să vadă şi cărţile mele, le vedea pe ale sale, era obsedat de planul său. Iluziile mele s-au risipit, am înţeles că există timp şi netimp în viaţa fiecărui scriitor şi dânsul era mai preocupat de proiectele sale şi de apariţiile sale şi de prezenţele sale în public şi lumea literară. Poate venise vremea să nu mai fie vreme în lume pentru dânsul…

În anul 2006, mi-a apărut volumul de versuri Pomul cu scribi la Editura Eubeea din Timişoara, editor Nina Ceranu, la sugestia lui Eugen Evu, m-a eliberat de tensiunea operei pe care fiecare scriitor o poartă cu sine.

În septembrie 2005, Artur Silvestri îl premiază pe Eugen Evu pentru activitatea sa la revista din Hunedoara, pentru revista de provincie Provincia Corvina, prin ARP, adică Asociaţia pentru Patrimoniul Românesc, alături de alţi mulţi scriitori din ţară. Festivitatea de premiere a avut loc la Bucureşti, undeva pe malul lacului Herăstrău, într-un local de ţinută, cu masă, filme, interviuri şi alte obiceiuri literare publice. Eugen Evu m-a vizitat şi am avut o întâlnire pe malul lacului şi în apartamentul meu deţinut temporar cu chirie în Bucureşti.

La data festivităţii de premiere din septembrie 2005, deja eram sub o presiune teribilă, medicii mi-au pus diagnosticul  de cancer. Numai soţia ştia, la trei zile de la festivitate eram pe masa de operaţie. Experienţa am pus-o în cartea în manuscris acum, Pe masa de operaţie.

Prin anul 2008, Artur mi-a trimis ultima sa carte despre fenomenul imobiliar, m-a rugat să scriu câte ceva şi am scris un eseu pe marginea acestea cu titlul: Imobiliarul în direct. Am transmis eseul mai departe către scriitor. Mi-a mulţumit. Am înţeles că se simţea foarte singur într-un oraş cu peste trei milioane de cetăţeni, în total…   

Am primit şi continui să primesc de la Mariana Brăescu cărţile publicate de editurile girate de cel de a fost Artur Silvestru.

În data de 30 noiembrie 2008 cărturarul s-a dus pentru un concert baroc în ceruri.

Viaţa literară românească este fulgerată în continuare de marile dileme, sau ca să-l parafrazăm este la apogeul derutei.

Rememorez o zi cu Artur Silvestri…

Ziua era frumoasă ca un dar de la Dumnezeu. Am fost sunat la telefon de secretara lui Artur. Mi-comunicat scut că este liber şi ne-am putea întâlni. Programasem această întâlnire de mai multă vreme, dar timpul fugea de noi într-un mod sau altul. Fie el, fie eu am fost ocupaţi într-un mod sau altul, programul, serviciul, ideile, toate ne-au presat şi ne-au ocupat timpul.

Am primit cărţi în toate modurile posibile, prin poştă, prin intermediul secretarei sale, prin prieteni. Lumea este mai frumoasă când primeşti cărţi care vin ca păsările călătoare din alte ţări, ţi se aşează pe umăr, chiar înainte de culcare şi le porţi cu tine prin lume, citeşti, te laşi învăluit de idee şi apoi laşi lucrurile să lucreze în fiinţa ta.

Mă îndreptam spre strada Ciprian Porumbescu încet, dar cu un fel de siguranţă.

Întâlnirea cu Artur a fost una normală, parcă am fi continuat ceea ce începusem mai demult, nu au existat bariere, reţineri, cel puţin din partea mea. Căderea zidurilor dintre oameni este un lucru important, pentru că, în timp, se pierduse mult din cauza aceasta. Oamenii nu mai puteau comunica. Certurile, gluma uşoară de doi bani, zbieretele erau considerate comunicare.

Dar dialogul cu Artur a fost unul liniştit, curgător, când vorbea ceva din mine se scurgea spre el, când vorbeam el ceva din el curgea spre mine. Cred că avea nevoie de confirmare, de oglindă, de ceva în care să se răsfrângă, deşi nu o arăta în mod direct. Eram bucuros, aveam nevoie de comunicare adevărată, oamenii au nevoie să înveţe să comunice între ei, pentru a putea comunica şi cu Dumnezeu.

Într-un mare oraş te simţi singur. Singurătatea era problema celor care trăiau aici, dincolo de modele trecătoare de tot felul. Unii în spatele măştii erau goi. Se risipeau şi risipeau.

Cu Artur a fost altceva.

-        Cum a-i ajuns aici?

-        Nu ştiu, sunt lucruri pe care nu le pot explica.

-        Aici este o altă ţară! E adevărat şi eu am pornit de la ideea aceasta. Sunt atâţia care pleacă dincolo, peste hotare, pe alte meleaguri… Aici este totuşi neamul meu. Am luat exemplu lor, a celor care pleacă şi am îndrăznit !

Nu a mai insistat asupra ideii. Era unul care ştia. Cunoştea lumea. I-a pătruns esenţele, nu se mai lega de forme. Nu-i mai păsa.

Ştiam că în sinea lui se simţea singur. Se temea de moarte, lupta împotriva nefiinţei, iar arma lui era să scoată la lumină oameni adevăraţi de care lumea nici nu-i păsa, nici nu-i cunoştea, dar nici nu era vrednică de ei.

Într-un fel ducea o viaţă de minier, săpa adânc în timp pentru a da de aur. Dacă nu aş fi citit cartea dumneavoastră despre viitorul României, despre migraţia forţei de muncă, nu m-aş fi decis să vin aici! Ideea nu este nouă, dar cartea m-a ajutat să o conștientizez la timp.

-        Aici trebuie să fi tare! m-a avertizat Artur, parcă ştiind ce gândesc.

-        Da!… Aici nu-mi plac relaţiile interumane, oamenii par bolnavi, parcă nu pot comunica. Calitatea umană este slabă, aş vrea să mă obişnuiesc cu asta, dar…

-        Şi eu m-am luptat ani buni să-mi formez o echipă. Ştii puterea bisericii rugătoare, a rugăciunii. Cred în puterea rugăciunii… A spus-o sincer, ca o soluţie eternă la problemele noastre.

Am păstrat ideea în mine sau poate am şi spus-o. Fără cuvinte.

-     Mi-au trebuit ani să găsesc oamenii de care am nevoie! Uneori nu poţi face mare lucru…

-     Eu cred că Dumnezeu ne alege într-un mod sau altul, chiar dacă lucru nu este vizibil, o face cu răbdare, cu dragoste, asta cere timp…, iar noi, oamenii, nu prea mai dăm importanţă timpului….

-        Iţi mulţumesc pentru că ai scris despre cărţile mele, a fost un efort…, a intervenit Artur, aducându-şi aminte de eseurile pe care le-am scris…

-        Aşa dau eu sens vieţii, la început am dorit să se scrie despre mine, i-am răspuns, dar cu timpul m-am trezit că scriu despre alţii, a venit impulsul pe neaşteptate, ocazia. Nu sunt critic, n-am sistem, încerc să privesc la partea spirituală a omului, să-i caut inima, să văd ce este în cuvintele lui. Am scris despre zeci de persoane, dar eseurile mele sunt, de fapt, poeme mascate, ocazia să mai scriu un poem pe o temă dată, să respir, adică...

În biroul lui Artur erau un calculator, icoane, multe manuscrise, un birou mic, în aparenţă, dar mare prin viziune…

-        Cred că acea carte despre megapolis are în ea încărcătura necesară, e scurtă, dar electrică, i-am spus şi mă gândeam la peştii aceea electrici din adâncurile oceanului care te pot omorî prin electricitatea naturală acumulată în trupul lor…

-        Ai dreptate, aici se naşte un oraş, se naşte megapolisul, o acumulare de capitaluri, cu suprastructuri…

Încerca să-mi transmită mesajul cu mult calm, având o bucurie secretă, ca unul care deja văzuse cu ochii minţii viitorul, era ceva între profeţie şi prietenie, probabil încerca să mă iniţieze.

Avea un gest format în timp, din când în când parcă dorea să facă ordine între actele de pe masa de lucru, le atingea discret, fără să le privească, era ceva de dragoste în acest gest, parcă le apăra, doar păsările fac la fel când îşi apără cuibul. Se vedea din limbajul trupului că se grăbea, timpul îi era drămuit, avea un program încărcat, dar îi făcea plăcere să schimbe câteva cuvinte.

- Vezi? Oraşul acesta este marele bolnav al Europei. Oricând poate fi atins de un cutremur, de o catastrofă. Am dat în lucru echipei mele un studiu despre cutremure aici, pregătim o carte, e nevoie să se cunoască efectele unui cutremur pentru că nu este acelaşi lucru dacă vine vara sau iarna, ziua sau noaptea, dacă te prinde în lift sau în altă parte … Există riscul ca toate căile de acces, toate bulevardele să fie blocate, să se rupă legătura cu lumea şi să nu se mai poată interveni, să nu se mai poată alimenta oraşul cu electricitate, cu gaze naturale, cu apă… Efortul de refacere a megapolisului ar putea să fie prea mare şi în final să fie abandonat …

Mi-am amintit de idolatria care radia din lumea aceasta, cum se putea vedea la colţurile străzii, peste tot, cum oamenii erau mulţumiţi în inconştienţa lor, apoi m-am gândit la profeţii aceia, la „văzători” , care primeau misiunea să avertizeze lumea. Dar oamenii nu i-au primit cum trebuie pe „văzători”, mesajul nu era pe placul lor, era un mesaj al dureri, al schimbării pentru ei, al înnoirii.

-        Să nu fie prea târziu toată această muncă de aici! i-am răspuns. Ar fi păcat. E nevoie ca oamenii să ştie. Dumnezeu îi avertizează pe oameni, nu face nimic fără să le spună într-un fel sau altul.

Într-un fel mi-era teamă. Un cutremur ne-ar afecta pe toţi, dar viaţa este o taină care nu ne aparţine, parcă am fi martori în propria viaţă, parcă am trăi gânduri care vin din altă parte. Poate mai avem timp sau poate nu …

-        În 1977 eram aici, a fost dramatic, a fost durere, i-am spus, o vagă amintire, grea amintire m-a atins.

-        Da, mi-a răspuns, dacă se poate interveni, nu este nici o problemă, nu-mi mai pasă de sisteme sociale, nu mă mai leg de ele, dacă se poate face ceva. Atunci s-a putut face câte ceva, acum lipsa de legătură dintre oameni, dintre instituţii, ar duce la o catastrofă. Trebuie să fim realişti, posibilităţi există, dar lucrurile nu se leagă întotdeauna. Se simţea că acest fenomen îl preocupa cu adevărat.

-        De fapt aţi şi scris despre partea negativă a lucrurilor, despre ceea ce ne putea afecta viitorul…

-        Da, ai remarcat, ai scris şi tu, mi-a atras atenţia faptul că ai scris „Fericirile după Artur”, şi mi-a plăcut. Nu-mi fac un cult al personalităţii, dar lucrurile trebuie spuse pentru ca românii să ştie, mi-e teamă să nu uităm a vorbi româneşte…

Era aici o durere, o tristeţe care îl apăsa. A tăcut şi poate această stare era o bună continuare a ideii … 

Înainte de a vorbi de cartea viitoare, mi-a pus în faţă un subiect la care nu mă gândisem, nu-l credeam actual, dar care doare oricând. Cărţile arse al românilor. Cărţile care ard exprimă durere, sunt fiinţe care se duc în neant, nu hârtia contează, ci cuvintele care dau viaţă hârtiei. Dar cărţile românilor, în timpul primit în dar de la Dumnezeu, au ars, multe din ele s-au topit. Era un fel de ardere a cărnii noastre. Se născuse o legendă a cărţilor arse despre care puţini români ştiau, sau s-ar fi gândit. Uitarea, violenţa informaţiei universale, venită de oriunde, au făcut să pierdem din vedere acest lucru. Glasul lui Artur era convingător, ideea îi săpase în fiinţă adânc tragedia românilor. Era unul care ştia, poate printre puţinii care dorea ca ei să ştie… Mi-a povestit despre motivele reale ale cărţilor arse, era o raţiune negativă a vremurilor şi chiar Dimitrie Cantemir scrisese prin 1700 despre acest lucru… Durerea lui Artur era cu atât mai mare cu cât şi el păţise prin 1989 acest lucru, care durea, memoria părea să se stingă, probabil că scrierea sa arsă atunci făcea parte din fiinţa lui, deşi nu lăsa să se vadă…

Eram pregătit pentru o nouă carte vorbindu-mi-se despre cărţile arse ale românilor. Mă durea pentru că în mine muriseră multe cărţi pe care nu le-am scris, carnea mea uitase cărţile pe care le-aş fi putut scrie…

A trecut apoi la programul strict de editură în care urma să finalizez cartea. O făcea exact, precis. A venit cineva din editură care m-a fotografiat, nu mi s-a părut necesar, dar ei erau profesioniştii, ştiau ce trebuie făcut.

De la întâlnirea aceea am ştiut că erau tărâmuri  necunoscute în mine, că mă puteam deschide ideilor trăite sau construcţiei de idei. Senzaţia mea a fost că timpul fusese prea scurt, zgârcit cu noi…Artur s-a ridicat brusc, secunda s-au dus ca un fluture în lampa arzând. Atât ne-a rezervat Dumnezeu şi trebuia să fim mulţumiţi. Ne-am ridicat de pe scaunele acelea, ne-am întins mâinile şi ne-am încredinţat fiecare lui Dumnezeu.

Mi-am amintit că Artur scrisese o scurtă povestire despre Geneza, o concepuse ca o parabolă a scriitorului stăpân pe creaţie, luând modelul lui Balzac. Scrierea, deşi scurtă, era plină de sensuri. Totul era prezentat ca o dezvăluire, de fapt în modelul Apocalipsei, într-o secundă infinită, era acolo tiparul lui Isus, salvând ceea ce era de salvat.

Am părăsit strada Ciprian Porumbescu ştiind că Apocalipsa putea începe chiar de pe strada Ciprian Porumbescu.

C. Stancu ©

*Text publicat în revista „Amfiteatrul literar”, nr. 4/2026

 

 

 

Revista „Sud”, nr. 5-6/2026. Semnal, câteva semne literare

 Sursa. Gabriel Dragnea

Sebastian Văduva - Despre experiența oamenilor de succes, trăsături și tentații. Înzestrări naturale, abilități de negociere, hărnicie, creativitate, determinare, altruism, pragmatism

 

Poezia e la Bistrița, 2026

 

Breaking news for Missing People / Breaking news pentru absenți

 Breaking news for Missing People

Breaking news and weather forecast,

the sparrows have frozen, they crack like pods,

it is a chilling night as a rate

pulled out with a forceps from the national bank’s statistics...

The worker is thinking about a strike and he howls yet again,

the artist dreams about the birth of Christ in a humble stable,

coated with newspapers which promote

the small ads and the big absence.

Breaking news and weather forecast,

the governors listen to old carols

while calculating the possible votes and

special allowances.

From the sky mirrors fall on the fresh snow,

the unemployed prepares his knife bought at the discount,

he cuts a piece of the night –

weather forecast and breaking news for absentees.

At the sportscast it is announced the new football champion,

a man with a guitar keeps the white above the snow,

not to levitate to the skies.

Television makes publicity out of death,

and on Facebook the absentees leave a like greedily...

Breaking news pentru absenți

Breaking news și timpul probabil,

au îngheţat vrăbiile, pocnesc precum păstăile,

e o noapte geroasă ca o dobândă

trasă cu forcepsul din statisticile băncii naționale…

Muncitorul se gândeşte la grevă și mai înjură o dată,

artistul visează la naşterea lui Isus într-o iesle simplă,

căptușită cu ziare care promovează

mica publicitate și marea absență.

Breaking news și timpul probabil,

guvernanţii ascultă colinzi vechi

în timp ce socotesc posibilele voturi și

indemnizațiile speciale.

Din cer cad oglinzi peste zăpada fragedă,

şomerul îşi pregăteşte cuţitul cumpărat la promoție,

taie din noapte o bucată -

timpul probabil și breaking news pentru absenți.

La ştirile sportive se anunţă noua campioană la fotbal,

un om cu o ghitară ţine albul deasupra zăpezilor,

pentru a nu se ridica la cer.

Televiziunea face publicitate morţii,

iar pe Facebook absenții dau like cu poftă...

Constantin Stancu ©

Traducerea Elena Țăpean

*Din volumul Breaking news pentru absenți

Revista „Discobolul”, nr. 337-338-339 (ian.-feb.-mar.)/2026. Semnal, sumar, redacția. Revistă de cultură ce apare la Alba Iulia sub egida Uniunii Scriitorilor din România

 

Despre Răscoala lui Horea. Local și european

 

Anotimpurile Răscoalei lui Horea

 

În anul 2025, între 22-23 mai, a avut loc un eveniment deosebit la Deva, Conferința Internațională „Între local și european – 240 de ani de la martirajul lui Horea, Cloșca și Crișan”. Cu acest prilej, un număr important de istorici, oameni de cultură, iubitori ai istoriei, au avut expuneri documentate despre eveniment, bine argumentate. Cu toate că au trecut 240 de ani de la răscoala cunoscută, o serie de materiale istorice au fost prezentate, noi și vechi paradoxuri au fost scoase la lumină. Sub coordonarea lui Ioan Bolovan, din partea Academiei Române, și Ioan Sebastian Bara, managerul Bibliotecii Județene „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva, au fost adunate aceste texte istorice într-o lucrare amplă, 751 pagini de ținută academică. Această manifestare științifică s-a materializat în cartea ÎNTRE LOCAL ȘI EUROPEAN, 240 de ani de la martirajul lui Horea, Cloșca și Crișan, Cluj-Napoca: Editura Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, 2025, finanțarea fiind asigurată de Consiliul Județean Hunedoara.

Cei doi coordonatori au avut un cuvânt introductiv, punctând momentul. Domnul academician Ioan-Aurel Pop a prezentat, pe scurt, viziunea lui David Prodan despre Răscoala lui Horea, plecând de la teza de doctorat semnată de autor în 1938 și de la reeditările lucrării de referință, cunoscută în mediul academic și în rândul istoricilor, dar și a iubitorilor de cultură. De fapt, cu acest prilej, în anul 2025, a fost lansată a treia ediție, un reper în scrisul istoric românesc.

Cartea are mai multe paliere, legate de fenomenul istoric: percepții străine ale românilor, apoi aspecte legate de tradiție și inovare metodologică. Filmul evenimentelor între represalii și consecințe, memorie și reprezentare, istorie și istoriografie, aspecte între mitologie și realitate. O monografie amplă, cu impact, atingând esențele răscoalei.

Cartea reflectă timpul răscoalei ca o izbucnire violentă a societății, contradicțiile sociale amplificându-se la maxim în acei ani. Transilvania a fost locul unde s-au petrecut faptele cunoscute: În Zarand, pe Mureș, în comitatul Arad, pe Valea Streiului, în Țara Hațegului etc. Cititorul are în față o geografie istorică a vremii, un film bazat pe mai multe cadre în care s-au desfășurat fapte violente cu impact emoțional, mitologic, social. Era vremea schimbărilor, în epocă răscoala avea legătură cu Războiul de Independență a Coloniilor Americane sau cu Marea Revoluție Franceză, evenimente cunoscute pe plan internațional. Există o punte între local și european sau chiar universal. Răscoala a pus problema desființării relațiilor feudale depășite de evoluția socială, de ruperea relației nobil-iobag. Iobagii susțineau societatea fiind legați economic și juridic de nobil, stăpânul vremii. Dar și nobilii erau legați de țăranul harnic, priceput la muncile câmpului, pădure, gospodării. O legătură brutală, care a modelat istoria, pregătind evenimentele ulterioare legate de revoluțiile de la 1848 în Europa etc. Au murit atunci peste 500 de țărani, dar și aproximativ 150 de nobili. Răscoala reflectă universul țăranului român și ideea țăranului deschis, luminat, cunoscător al suferințelor și tradițiilor vremii. Totul pare în hotarele vechii Dacii, o amprentă istorică demnă de reținut. Problema s-a complicat și mai mult din punct de vedere etnic, țăranii erau români, nobili, maghiari în Imperiul Austro-Ungar, astfel caracterul violent a fost amplificat de factori care țin de coagularea unei națiuni. De fapt, ridicarea țărănimii române din Transilvania a pus acut problema națiunii române cu drepturi depline. Țăranii au fost tolerați la acel moment, fiind excluși din rândul cetățenilor ținutului, statut blocat și de legile în vigoare. Pe acest fond s-a format și „mitul împăratului”, cel care ar fi putut duce la rezolvarea tensiunilor, dar relațiile sociale din imperiu au blocat fenomenul, acutizând relațiile interumane și relațiile dintre națiunile din imperiu. Mitul a rămas mit.

Răscoala nu a fost o revoluție așa cum au încercat unii să pluseze, nu a avut o finalitate specifică revoluțiilor. A reprezentat un moment istoric important. Sunt câteva idei care se coagulează în carte. Ele punctează istoria noastră, dau mesaje despre faptul că povestea nu ar trebui să se repete, poate mai acut, datorită evoluției sociale în epoca societății informatizate, când știrile despre evenimentele violente, care izbucnesc în diferite zone ale lumii, sunt tot mai dese.

Cartea are numeroase pagini în limba engleză, deschiderea spre european și universal făcându-se prin aceste texte care transmit mesajul pertinent, academic, despre istoria românilor.

Cartea pune în lumină, alături de fenomenul prezentat și unele aspecte legate de istoria noastră, cum ar fi: imaginea românilor în relatările călătorilor străini, problema elitelor și maselor, imaginea celor trei eroi, Horea, Cloșca, Crișan, în scrierile bisericești sau cauzele răscoalei în viziunea puternicilor zilei. De-a lungul timpului s-a pus problema canonizării lui Horea și Cloșca, valorificare arhivelor imperiale, prezența eroilor în corespondența vremii, legătura socială între Horea, Avram Iancu și împărat, dar și activitatea poliției secrete a vremii. Chiar dacă răscoala a fost reflectată în literatura sau filmul de la noi, au existat și momente în care faptele au fost politizate excesiv, mai ales în perioada socialistă, răscoala fiind considerată, eronat, ca fiind revoluție.

Scriind despre teza de doctorat a lui David Prodan, domnul academician Ioan-Aurel Pop reține: „David Prodan, s-a considerat toată viața un țăran, deși devenise un intelectual rafinat. El a scris preponderent despre țărani și a trasat un portret al țăranului. Țăranul lui David Prodan a fost întâi de toate om, de orice limbă și confesiune, dar, prin număr și pondere în Transilvania, a fost român. Țăranul este prototipul românului medieval transilvănean, fiindcă elita era, de la o vreme, cvasitotal neromânească…” (p. 14). 

Constantin V. Necula, referindu-se la mitul lui Horea, punctează: „Cea mai frapantă proiecție mitică este însă cea de <<Împărat al dacilor>>. Această titulatură, deși anacronică, demonstrează o intuiție extraordinară a imaginarului colectiv. Într-o perioadă în care elitele cărturărești abia începeau să articuleze ideologia daco-romană ca fundament al revendicărilor naționale (prin Școala Ardeleană), conștiința populară făcea deja, pe cale intuitivă, această legătură” (p. 214).

Cartea merită citită atent, pentru că istoria ne permite să vedem în trecut cum se poate modela viitorul nostru. Cum vom trece prin numeroasele contradicții, tensiuni sociale, prin încercările care vin brutal, violent, pregătind noua paradigmă românească, pendulând între local și european...

 

 

Note Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Răsunetul cultural”, nr. 7/2026

Revista „Răsunetul cultural”, nr. 7/2026. Semnal, câteva semne la cald

 

100 de poeți și poemul lor identitar... Fotografia de moment (2026) a literaturii. O antologie de poezie românească realizată de Mihai Barbu și Dumitru Augustin Doman

 

100 de poeți - nimic în plus, nimic în minus

 

O antologie de poezie românească, realizată de Mihai BARBU și Dumitru Augustin DOMAN, 100 de poeți români de azi și poemul lor identitar, apărută la Editura HOFFMAN, în anul 2026, 340 pagini dense, reduse la esențe. Volumul a apărut cu sprijinul financiar al Asociației „Fire de iarbă” din Petroșani și COPYRO, dovadă că poezia mai are șanse de a răzbi în lume. Pe contra coperte avem date despre cei doi autori, scriitori cu visurile și speranțele lor, cu operele care i-au adus până la acest moment al întâlnirii cu o sută de poeme inedite. Pe ultima copertă avem lista celor o sută de poeți, tablou al prezenței poeziei în cetate. La început, cei doi povestesc despre modul cum au realizat antologia. Ea este rezultatul colaborării, amândoi din aceeași filială (Alba-Hunedoara), dar care trăiesc în zone diferite și cultural, și social: MIHAI BARBU locuiește în Orașul Cărbunelui, Petroșani și DUMITRU AUGUSTIN DOMAN locuind în Orașul Regal, adică în urbea de rezistență Curtea de Argeș, cu istorie specială. S-au cunoscut pe când lucrau în presa cotidiană, unul la București, celălalt în Valea Jiului, poezia atrăgându-i în mrejele ei.

Sunt unele absențe notabile din această carte bazată pe numele scriitorilor, faptul se datorează lipsei de reacție a autorilor invitați să participe cu un poem (identitar), aceasta fiind  alegerea lor. Din acest motiv autorii au limitat numărul poeților la o sută, în august 2025, un număr rotund ca o promisiune.

Antologia se citește cu interes, avem amprenta poeziei românești, dublată de motivația, de argumentele poeților referitor la poemul pe care îl consideră cu adevărat reprezentativ, contextul în care s-au născut poemele, cu suferință, mirare, bucurie, pasiune pentru frumos. Este o dovadă cât de bogată este poezia românească din zilele noastre. Cele câteva date biobibliografice dau direcția literară, bazată pe cărțile publicate, pe poemele în manuscris, pe cele care vor fi incluse în noile cărți.

Un astfel de demers a mai fost realizat de Ion Pillat și Perpessicius cu o sută de ani în urmă, antologia purta titlul Antologia poeților români de astăzi, a fost publicată de Editura Cartea Românească, după cum au remarcat cei doi. Din când în când, în literatura română se produc astfel de sinteze. A fost și lista canonică a poeților români, se află pe sit-ul Uniunii Scriitorilor, actualizată periodic, începând cu anul 2020. Este doar lista, cititorul fiind invitat să caute el secretul canonic. Cei doi, însă, au mers mai departe, ne-au oferit o panoramă concretă a poeziei. Faptul că unii autori au arătat geneza poemului identitar este remarcabil, ține loc de scurtă cronică, plusează pe momentele care au generat acele versuri, devoalează valorile pe care se bazează. Poemele nu țin neapărat de teoria literară pentru a se încadra într-un anumit canon, ele reflectă viața, cu forța ei de a penetra destinele, de a pune presiune pe poetul aflat la post în timpul vieții sale.

Avem forme și stiluri poetice diferite, cu subiectivismul necesar și pasiunea pe măsură: un lirism existențial, bazat și pe idei originale, apoi estetica existențial-poetică a prezentului și proza lirică promovată de generațiile mai tinere, la  teme abstracte, chiar vizionar și absurde. Nu lipsește parabola și ironia, ritmurile baladei și valul muzicalității personale, forjat spre meditații metafizice, onirice, fanteziste. Sunt poeți care au devenit membrii ai Uniunii Scriitorilor din România, au în spate volume sau texte publicate în revistele literare, cunoscuți, iată, chiar și pe rețelele sociale sau blogurile de creație, dovadă că lumea virtuală capturează poezia cu toate tentaculele. Lipsesc și nume importante precum Aurel Pantea, Eugen Dorcescu, Nicolae Băciuț, Daniel Corbu, Ioan Pintea, Ion Mureșan, Varujan Vosganian, Ioan Evu etc. Unii poeți/ poete, până la apariția antologiei, au plecat spre alte zări: Ioan Romeo Roșianu, Nina Ceranu etc. Semn că poezia are un timp și netimp al ei.

 Temele sunt diverse, țin mai mult de existență trăită intens, până la cenușă. Iubire, moarte, părinți, volume publicate, aventura în refuzul mundan, singurătate, influența altor poeme, poemul în sine ca entitate vie, cu lumina în el, cu otrăvurile din el. Alegerea a fost în ordine alfabetică, poezia fiind vedeta de serviciu, cu toate farurile pe cititor. Poetul care deschide antologia este Adrian Alui Gheorghe, iar ultimul, cel care trage ușa după sine, deocamdată,  după ce a evadat de o nouăzeci și nouă de ori din realitatea imediată, este George Vulturescu. Temele sunt abrupte, abisale sau pur și simplu levitație în realitatea imediată. Sunt construcții elaborate, poeme mai lungi, cu meandre și oaze, cu tristeți și bucurii. Atele sunt mai scurte, fiecare poem are povestea lui, la fel de importantă. Poeții nu au putut evita dezastrul sau înălțarea, în funcție de clipa astrală care a pus stăpânire pe ei. De la muntele ca stare, la nașterea unui copil. Apoi modul cum se poate descoperi adevărul, cum sare în față timpul, de la o secundă la o zi, apoi la mileniu. Unii se joacă, deși este o joacă serioasă, sunt cu ochii pe caii de la biclă, sau pe cântecul de leagăn, ori Chiritza la Viena. Unii propun un poem emblemă. Spiridon Popescu adaugă poemul Doamne, dacă-mi ești prieten, poem cunoscut și preluat de artiști de prestigiu cu diverse ocazii. Alții se opresc la balade sau experiențe existențiale, ori poemele poemului nescris. Un alt poet recunoaște că poemul său pășește înaintea sa și este târât de acesta în orice loc.

Adrian Alui Gheorghe are un motto la poemul său Muntele: „Alpinistul care a urcat Golgota nu mai este interesat de Everest” (Mihail Kuzmin). Poemul s-a scris singur, dintr-o suflare, fără puncte de cădere (p. 11). Henrieta Artimon și-a scris poemul visându-se la braț cu Sigmund Freud (p. 17). Ilie Chelaru mărturisește că a scris poemul tricoul cu che dezamăgit de ratarea idealurilor din 89, „încremenirea în neputință și baronizarea tagmei scriitorilor, schematizarea și alterarea limbii române” (p. 47). Zenovie Cârlugea și-a elaborat poemul Luminoidul într-o noapte, definindu-l cu atenție (p. 35). Gellu Dorian dedică un poem pentru Eleonora, unul din folclorul de stradă, este o oră în care ea se plimbă, ducându-și trupul cu ostentație în orașul în care pare că nu se întâmplă nimic (p. 90). Dumitru Augustin Doman dedică un poem mamei, un accident de familie a răpit-o într-o altă lume, versuri trăite cu toată ființa, pentru că e dificil să spui: ”A murit mama” (p. 85)… Arcadie Suceveanu descrie Mașina apocaliptică, el invită cititorul în atelierul mecanic al poemului, acolo se pune în mișcare mașina de fabricat absurd și mașina de fabricat haos, arătând modul cum se fabrică un poem cu personaje biblice și „selenice”, o sincronizare a scrisului cu paradigma postmodernă, spațiile spirituale deschizându-se ca o țară promisă (p.265).

Fiecare poem se sprijină pe alte mii de poeme. Cu această antologie poeții se pot cunoaște și citit unii pe alții, cu sentimentul că pășesc în camera aceea în care are loc operația făcută de Dr. Tulp din tabloul Rembrandt. Virgil Todeasă a trecut prin operația la inima sa bolnavă (3 bypass-uri), apoi a scris poemul Dr. Tulp (p. 272), limita dintre realitate și versuri este redusă, durere și spaima fiind ocolite de speranță și ajutorul aproapelui, făcut de medicul/ medicii. 

O călătorie cu anonimus (Nicolae Silade) și Îngerul pervers (Radu Ulmeanu) prin occident (Virgil Diaconu),  printr-o lume aproape perfectă (Ofelia Prodan), pentru a folosi titlurile unor poeme, iar pentru curățire, îmbăierea bărbatului (Camelia Iuliana Radu). Într-o lume a dispozitivelor electronice, care lasă poemul să curgă cu terabytes, Vasile Dan, împăcat cu sine, cu menirea poetului, aduce în prim plan Scrisul de mână, care se va reinventa, cinci mii de ani fiind o etapă în istoria lumii și istoria cărților. El afirmă: „Scrisul de mână parcă lasă o urmă organică, din tine, pe hârtie. Literele, poate chiar pocite, chinuite, te reprezintă pe tine: ți le recunoști imediat” (p. 67). 

În concluzie: O sută de poeți/ poete scriu un singur poem, fiecare își aduce, tainic, o contribuție, chiar dacă se furișează după câte un titlu, după câte o întâmplare care îi alungă din timpul presupus și-i plasează într-un timp subtil, ca o cămașă din cel mai fin material.

Cei doi autori, Mihai Barbu și Dumitru Augustin Doman, au avut inspirația să realizeze o antologie de referință, bazată nu pe presupuneri, pe ierarhii, bazată pe haloul care însoțește viața și, cum scria Ioan  Moldovan: Mă trezesc brusc și-mi amintesc cuvinte…

 

Constantin Stancu

*Text publicat în Revista „Discobolul”, ian.-feb.-mar./2026 

Lumea literară: Note de lectură, analize, dicționare, comentarii, timp și netimp

 Constantin Stancu în acest loc de lume și diversitatea literaturii române

Note critice – studii, analize, comentarii

 

-        Almăjan, Silvia-Gabriela, Epistolele de la Rama: schițe de portret, Timișoara, Editura Eurostampa, 2023, pp.145 – 148, (Timpul – judecător sau judecata timpului).

-        Ardelean, Camelia, Urme de condei (II), Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019, p.p. 41-48 (Știri de ultimă oră pe canalul poeziei – Breaking news pentru absenți).

-        Anghel, Mariana, Încercare asupra operei lui Eugen Dorcescu (Și alte eseuri), Timișoara, Editura Waldpress, 2024, p.44, p. 52, p. 90, p. 91, p.111, p. 113, p.145, p. 156.

-        Berca, Olimpia, Note de lectură, Paris (Timişoara): Editura Calameo, 2014.

-        Berca, Olimpia, Din literatura timişoreană, Timişoara: Editura Mirton, 2015.

-        Crăciun, Boris / Crăciun- Costin, Daniela, Dicţionarul scriitorilor români de astăzi, Iaşi: Editura Porţile orientului, 2011.

-        Colectiv  (coordonatori Ioan Sebastian BARA; Marcela BALAZS; Florin DOBREI; Vasile IONAŞ; Ioachim LAZĂR; Liviu LAZĂR; Paulina POPA; Denisa TOMA), Monografia județului Hunedoara (Personalități Hunedorene), Deva: Editura Emia, 2015, în colaborare cu Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara – Deva, p. 508.

-        Dorcescu, Eugen, Literatură şi metafizică, Paris (Timişoara): Editura Calameo, 2014.

-        Dorcescu, Eugen, Hic sunt leones, exegeze, Timișoara: Editura Waldpress, 2023, p.p. 245-248 (Despre transimanență).

-        Elvireanu, Sonia Privind prin lucarnă, cronici literare, recenzii, note literare, Iași: Editura Ars Longa, 2025. Judecătorul și jurnalul ars, pp. 321-324; Judecătorul și jurnalul ars, pp. 325-328.

-        Daradici, Ladislau, Rezervor. Despre alcătuirea poemului (critică literară), București: Editura eLiteratura, 2016, litera S, p.186.

-        Daradici, Ladislau, Rezervor. Despre frumusețea imaginației poetice (critică literară), București: Editura eLiteratura, 2017,

-        Daradici, Ladislau, Rezervor. Provocare prozei, Giroc, Editura Catrum de Thymes, 2024,  pp.76-82, Jocul creației și al credinței în deșertul de cenușă; p.p. 136-152, Pe urmele trilogiei Vadului ars.

-        Evu, Eugen, A treia carte a întâlnirilor, Deva: Editura Corvin, 2009.

-        Evu, Ioan, Cartea consumatorului de poezie, Iaşi: Editura Tipo Moldova, 2013.

-        Lőrinczi, Francisc-Mihai, Condeiul de trestie, note literare, Sibiu: Editura CronoLogia, 2016 (Eseu – Romanul Vadul ars, de Constantin Stancu).

-        Lőrinczi Francisc-Mihai, Năvoade (eseuri), Sibiu: Editura CronoLogia, 2021, pp. 67-79 (Migrația cosonilor în nebănuitul ființei; Decupaje lirice anizotrope).

-        Lőrinczi Francisc-Mihai, De aproape, eseuri, Sibiu: Editura CronoLogia, 2022, pp.74-83 (Trilogia românească a tranziției postdecembriste).

-        Holban, Ioan și colectivul, Un dicționar al scriitorilor români contemporani, vol. al II-lea, Iași: Editura Tipo Moldova, 2016, p. 511.

-        Monica Grosu  și Maria-Daniela Pănăzan, Filigrane caroline. Antologie aniversară – Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România – 10 ani -, Sibiu: Editura CronoLogia, 2016.

-        Monica Grosu  și Maria-Daniela Pănăzan, De vorbă cu scriitori de azi, interviu, p. p. 337-348, Sibiu: Editura CronoLogia, 2018.

-        Hurubă, Dumitru, Cititorul de iluzii, Timişoara, Editura Eubeea, 2010.

-        Hurubă, Dumitru, Scriitori din judeţul Hunedoara, Deva: Vox libris nr. 2/ 2012.

-        Hurubă, Dumitru, Încă nu e totul pierdut, Opera omnia – publicistică şi eseu contemporan, Iaşi: Editura Tipo Moldova, 2014.

-        Hurubă, Dumitru, Scriitori contemporani din judeţul Hunedoara, Opera omnia – publicistică şi eseu contemporan, Iaşi: Editura Tipo Moldova, 2015.

-        Hurubă, Dumitru, Semnal I, cronici literare, Editura Vatra veche, 2024, pp. 102-103, Responsabilitatea actului poetic; Constantin Stancu, Păsările plâng cu aripi, Editura Helicon, 1998.

-        Hurubă, Dumitru, Semnal II, cronici literare, Editura Vatra veche, 2024, pp. 211-213, Între clasic și modernism (Judecătorul și jurnalul ars, 2021).

-        Igna, Radu, Vocaţia culturală a  Haţegului, Deva: Editura Gligor Haşa, 2010.

-        Igna, Radu, Recuperarea unei lumi (note de lectură),  Baia Mare: Editura Marist, 2023. Proza poetului Constantin Stancu, pp. 19-29.

-        Mariș, Daniel, Proprietarii de stele (cronici literare), Castrum de Thymes, Gioroc – Timișoara, 2024, Exerciții de ardere, pp. 198-200.

-        Mihuțiu, Simona, Călătorii printre cuvinte. Escale. Vol.II, Editura Vatra veche, 2026 ( O lacrimă pe sticla cerului), p. 161-167.

-        Nemecsek, Ştefan, Literatura Hunedoreană (de la începuturi până în prezent), Vulcan: Editura Realitatea românească, 2008.

-        Aurel Pantea, Gabriela Chiciudean, Cornel Nistea, Mircea Stâncel: DICȚIONAR-ALMANAH AL FILIALEI ALBA-HUNEDOARA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA. Colecția revistei Discobolul, Editura Emma Books, 2016.

-        Pachia-Tatomirescu, Ion,  Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol. I-2014 (608 pagini B-5), vol. II-2015 (616 pagini B-5) şi vol. III-2015 (632 pagini B-5), Vol. IV- 2018 (740 pagini B-5), Timişoara: Editura Waldpress, vol. al-II-lea.  Nominalizări în vol. al II-lea, pp 242-254 și vol. al IV-lea, pp. 102-106, 107, 182 -190, 242, 243, 255-258, 285, 370, 371, 374, 547, 554, 663, 666, 693.

-        Pachia-Tatomirescu, Ion, Scriitori din vremea pandemiei de Covid-19, Timișioara: Editura Waldpress, 2023, pp. 219-226 (Zalmoxian caligrafiat: dacă poet - Partea-i sănătoasă, atunci și poeziei - Întreg îi merge bine).

-        Pănăzan, Maria-Daniela, Poezia religioasă românească. O istorie comentată, Sibiu: Editura CronoLogia, 2013.

-        Pănăzan, Maria-Daniela, Spirale literare, Iaşi: Editura Tipo Moldova, 2013.

-        Silvestri, Artur, Mărturisirea de credinţă literară, Bucureşti: Editura Carpathia Press, 2006.

-        Ţic Miron, De azi pe mâine, Bucureşti: Editura Amurg sentimental, 2007.

-        Galetaru, Geo; Bitere, Silvia, redactori coordonatori, Almanah Sintagme literare 2015, Timişoara: Editura Eurostampa, 2015.

Note C Stancu ©