„Timpul ne strivea, devenise monedă de schimb, mai valoros ca vechile monede de aur”... Ladislau Daradici despre Traficantul de cărți

 

Ladislau Daradici:

 

RECURSUL LA ÎNȚELEPCIUNE

 

Constantin Stancu, Traficantul de cărți, Editura VatraVeche, Târgu-Mureș, 2025

 

Autorul celebrului roman Fahrenheit451era de părere că pentru a distruge o cultură nu e nevoie să arzicărțile, e suficient ca oamenii să nu le mai citească; mi-am amintit de cuvintele lui Ray Bradbury citind Traficantul de cărți, recentul roman al luiConstantin Stancu, apărut în 2025 la Editura VatraVeche, Târgu-Mureș.

Constantin Stancu e un cunoscut poet, prozator și critic literar, în cele patru decenii de carieră scriitoricească publicând cinci romane, nouă cărți de poezie și peste zece volume de eseu și critică literară, cărți premiate, apreciate de critici și îndrăgite de cititori, cunoscute la nivel național:să ne amintim doar de Greutatea gândului nerostit, Etemenanki (Ultima săptămână) sau Breaking news pentru absenți, dintre volumele de versuri, sau de romanele Pe masa de operație și trilogia Vadul Ars, roman-document, cronică realistă a societății românești postrevoluționare.

Poate că era inevitabil ca autorul Arhivelor de la Hațeg, scriitor complex, exemplar, ajuns la apogeul carierei (și care a promovat prin sute de cronici volumele poeților și prozatorilor contemporani), să nu ne surprindă și cu un roman despre cărți, pasiunea sa de o viață. Titlul său e metaforic, desigur, însă o metaforă plină de ironie amară, căci personajul principal Pavel Bucur, economist pensionar din Valea Albă,care și-a trăit viața înconjurat de cărți, hrănindu-și spiritul din cărți, doar traficant nu poate fi considerat. Mai degrabă un idealist precum Don Quijote, dependent de lectură, pe cale de dispariție ca și cărțile pe care încearcă să le salveze.

Pavel Bucur e perfect conștient de dificultatea demersului său („Cred că am fost un nebun, alții alergau după afaceri, eu după cai verzi pe pereți”), însă are un ideal și e dispus să-și trăiască anii care i-au rămas sub semnul acestuia („După un timp, cărțile se nasc a doua oară, dacă le dai o șansă”). Pasionat de tot ce ține de civilizație și de evoluția omului, își folosește cunoștințele despre religie, istorie, filozofie, sociologie și artă, făcând apel la lecturile sale în încercarea de a înțelege prezentul și de a prevedea evoluția viitoare a omenirii („lecturile izbucneau în vorbele mele când mă așteptam mai puțin”).

Traficantul de cărți este un roman complex, înscris sub semnul culturii și al înțelepciunii existențiale, care te determină să prețuiești cărțile, în același timp îndemnându-te la lectură. O poveste emblematică despre demnitate și valori, într-o lume bazată tot mai mult pe incultură și nonvaloare, o lume a banului, a oportunismului politic, a dominației inteligenței artificiale și mass-mediei care, pentru rating, propagând obsedant aspectele degradante ale vieții, ucide speranța și face apologia violenței. 

Acțiunea romanului se petrece întimpul pandemiei de coronavirusși, paradoxal, amintindu-ne de aceleași cuvinte ale lui Ray Bradbury, toată strădania lui Pavel Bucur are loc în condițiile în care lumea nu mai citește; oare ce rost mai are atunci să salvezi cărțile? În toată această trudă a sa de recuperare, recondiționare și conservare a lor, pensionarul erudit, simțindu-se tot mai inutil, încearcă să se salveze, dând vieții sale sens (nu există om pe lume, obișnuiește să spună Constantin Stancu în conversațiile sale cotidiene, să nu aibă o misiune).Și dacă Valea Albă poate fi oricare localitate din țară, și Pavel Bucur e un personaj emblematic, reprezentativ pentru toți aceia dintre noi care ne-am format și am devenit sub semnul culturii, al cărților, al artei, al cunoașterii valorilor veacurilor trecute, realizând acum că nimeni nu mai pune preț pe acest inestimabil tezaur al umanității înmagazinat în cărți, parcă nu mai pune nimeni valoare pe noi. E drept că e vorba de cărți învechite, deteriorate, prăfuite, recuperate din case vechi, chiar poduri, însă colecționarii și cititorii lor pasionați de odinioară s-au cultivat datorită lor, trezindu-se acum împinși la „margine”, abia tolerați (considerați dubioși și jalnici, dacă nu periculoși) de „elita” generațiilor tinere, cu licențe cumpărate, doctorate false, promovați politic, după gradul de rudenie, ocupând posturi-cheie și funcții înalte.

În acest sens, Pavel Bucur se consideră fericit că a trăit într-o perioadă când cărțile aveau încă valoare, iar oamenii de cultură erau apreciați, lecturile și acei oameni extraordinari modelându-i sufletul. Întâlnind-o pe Laura, redescoperă iubirea și, așa cum în viața sa, la anii săi, iubirea e posibilă, e convins că și cărțile mai au dreptul la o șansă în această perioadă în care, ca să-l parafrazăm pe Marin Preda, nu doar timpul, dar mai ales oamenii nu mai au răbdare. Adunând cărți de pretutindeni, de la monografii ale locurilor, ceasloave vechi, evanghelii, până la lucrări scrise după ‘89, jurnale, amintiri ale trecutului, casa și apartamentul lui Pavel Bucur se umplu de cărți, devenind „depozitele umbrelor și cuvintelor azvârlitede oamenii din Valea Albă în fața istoriei carnivore”.

Considerând că „fiecare carte e un continent ce poate fi descoperit” și că „după un timp, cărțile se nasc a doua oară, dacă le dai o șansă”, recuperarea și salvarea acestora devine principala sa preocupare, sfârșind prin a vedea cărțile altfel („cele din Evul Mediu aveau ceva aparte, un fel de lumină subtilă păstrată între file, pe coperte”), gândindu-se cu nostalgie că în acele vremuri, dăruirea unei cărți rare către o biserică sau mănăstire eraun moment de „mare smerenie și slujire duhovnicească”, iar „o carte dăruită constituia motiv de protecție divină”.

Umblând pe urmele cărților și căutând informații despre autori, face câteva descoperiri rare: o carte despre Valea Albă, care fusese un centru civil pe vremea dacilor, cu o cetate de apărare, lucrare scrisă după Primul Război Mondial de către un dascăl și un topograf (descoperirea mormântului dascălului în cimitir îi creează o emoție aparte). Dar și alte povești despre Valea Albă, despre biblii ascunse de un pastor în beciul amantei șefului securității, un alt preot consemnând în memorii cum securiștii îi înscenau lucruri reprobabile doar ca să încalce taina spovedaniei și să divulge secretele intime ale oamenilor. În contrast, prin ochii personajului său, Constantin Stancu face și o radiografie a orașului, a societății: văzută „de sus”, luminată în noapte, Valea Albă pare un loc mirific, creându-ți o stare de mulțumire. La nivelul întregii societăți însă, agresivitatea și vulgaritatea sunt tot mai prezente: „Pe străzi, pe autostrăzi, în trafic, televiziunile erau mediu pentru asta, cu știrile lor, zise noutăți, cu filmele străine care promovau violența, drogurile, violurile... Sinucideri, crime între soți, salturi de la balcoanele patriei, incendii în blocuri, în case. Pensionari prădați de tineri dornici de bani nemunciți. Politicieni corupți...”. E un univers al profitului, al violenței, al ignoranței, cultura mai având doar rol decorativ, picturi care să împodobească biroul vreunui director, șef de partid, târguri de carte și expoziții care să impresioneze vreun politician sau investitor străin.

Prin Traficantul de cărți scriitorul ne propune și o poveste de dragoste. Târzie, temperată, ivită însă pe un fundament solid: cărțile. Amândoi iubesc cărțile, amândoi sunt dependenți de lectură. Apariția Laurei în viața lui Pavel Bucur vine ca o revelație, acesta privind apropierea dintre femeie și bărbat ca un har. În Pavel, Laura descoperă omul împlinit și misterios care are cărțile sale în care poate „plonja” oricând cu poftă... De dragul cărților, cei doi pornesc într-o aventură inedită: să exploreze o casă veche, nelocuită, dar ticsită de cărți, casa unul fost administrator de liceu, Marin Olaru. Dialogul dintre femeie și bărbat e tainic și cald: „Cărțile te-au împins spre risc, spre margine”, îi spune ea, continuând: „Dar vom găsi vreo poveste faină, veche, uitată...”. „O poveste de iubire”, conchide bărbatul, lucru care se va și adeveri, căci jurnalul Anei, descoperit într-o ladă uitată, în pod, alături de un pistol și treizeci și nouă de monede de aur este povestea tragică a unei iubiri interzise de odinioară, nu lipsită de mister.

Astfel, motivul jurnalului revine în Traficantul de cărți (să ne amintim că al treilea roman al trilogiei despre Vadul Ars se intitulează Judecătorul și jurnalul ars). La un moment dat, și Pavel Bucur începe să scrie un jurnal, naratorul făcând referire și la Florin Dragu, profesor emigrat în America, autor și el al unui jurnal despre două lumi, una reală, a Americii, dar și una spiritual, sufletească, cuprinzând nostalgiile despre țara natală. Este o altă imagine a migranților care se adaptează greu, plătind cu suferință, neputându-se rupe de rădăcini, un jurnal al supraviețuirii, fiind adusă în discuție și problema credinței, rolul bisericii, îndepărtarea omului de cele sfinte, mistica jobului, cultura violenței, carențele educației (titlul celui de-al doilea roman al trilogiei lui Constantin Stancu este Migranți fără bagaje).

De remarcat dimensiunea interpersonală a romanului, căci încercarea lui Constantin Stancu, ca și în celelalte romane ale sale, este despre oameni. Oameni cu care se întâlnește Pavel Bucur ca Daniel Leu, fost coleg de liceu din București, care are anticariat, fiind și patron de revistă și editură, ca pastorul Nicu Manole, care-i vorbește lui despre pasiunea sa pentru cărți, dăruindu-i lucrarea Biblia și viitorul, o analiză a prezentului și viitorului prin ochii vechilor profeți. O prezență aparte e preotul Nicolae Popa, care face apel la iubitorii de carte pentru a le dona bisericii să le trimită apoi spre locuri mai modeste din Moldova, Serbia, Ungaria, în sate uitate de lume unde se mai vorbește limba română, dar și Ioan Drăgan, profesor de filozofie și istoria creștinismului sau Vasile Bărbat, directorul casei de cultură, care intenționează să trimită cărți la închisori și îi propune lui  Pavel Bucur să organizeze o expoziție cu cărți, manuscrise și jurnale, tablouri, sculpturi, fotografii despre Valea Albă cu prilejul vizitei unei delegații de investitori străini, încurajat și de primarul Aristotel Barbu care vrea cultură, nu „industria spectacolului” cu „bere, raci, mici, craci pe scenă”.

Traficantul de cărți este și o carte de înțelepciune, prin roman Constantin Stancu făcând dovada erudiției și măiestriei sale scriitoricești. Numeroase gânduri sau replici ale lui Pavel Bucur sunt veritabile cugetări despre cărți, despre timp, despre lume. Sunt aduse în discuție o serie de evenimente care au marcat evoluția omenirii, precum Războiul Țărănesc German din 1524, dar și violențele de după uciderea lui George Floyd de către ofițerul de poliție Derek Chauvin, din mai 2020, dimensiunea creștină regăsindu-se în desele trimiteri la Biblie, la Moise, la Iisus, profetul Ieremia, la David etc. Pavel Bucur e preocupat și de megatendințele care au pus stăpânire pe viața socială, cu referiri la Alvin Toofler și Cioran: internet, rețele sociale, specializarea consumatorilor de cultură, atracția marilor orașe, emigrația, fractura dintre generații, divertisment în loc de artă, globalizare etc.

Dar iată câteva exemple de reflecții, vorbe de înțelepciune: „Timpul ne strivea, devenise monedă de schimb, mai valoros ca vechile monede de aur”; sau „Intru în realitatea de lângă mine cu toată istoria pe umeri, abia dacă îmi pot face loc între memorie și logică”; sau „Trupul, se pare, e bun conducător de eternitate, iubirea este o modalitate de a evada din realitatea imediată”. De la autor aflăm, prin gura personajului său (pentru care pasiunea pentru cărți rămâne „ca un ecou din alt univers”) că bătrânul castan din centrul orașului „e un bun conducător de eternitate”, că „parcă Eminescu ne vizitează mereu”, că „lumea se va muta în violență, apoi în virtual cu bagaje cu tot”, că într-un final „vom cânta și vom scrie poezii deasupra prăpastiei”, iar cărțile vechi au nu doar miros de hârtie în descompunere, dar și „miros de uitare”. Desigur, semnificativ este și deznodământul acțiunii romanului: distrugerea cărților și operelor de artă de la expoziție de către activiștii de mediu, dar și eșecul fiscal al „afacerii” cu librăria de la Cluj, pusă la dispoziția lui Pavel Bucur de către Laura. În final, învins, eroul realizează că despre tot ce se întâmpla în lume citise deja din cărți, de mult.

Măiestria scriitoricească a lui Constantin Stancu merită o analiză aparte. Menționăm doar că aceeași cunoaștere a cărților, a romanelor se observă în arhitectura capitolelor, precedat fiecare de o secvență reprezentativă din text, semnificativă pentru idee și trăire deopotrivă. Expresia e concisă, debarasată de artificii. Nota succintă, camusiană adesea, îmbină observația realistă cu reflecția, finalurile capitolelor devenind astfel exemplare: „Aud în oraș sirenele de la o salvare, fac zgomot, sunt stridente, sparg zidurile. Cineva moare. Sau cineva se naște... Totdeauna există o grabă în univers, legături periculoase pentru oameni” (Capitolul VI).

Prin romanul său, Constantin Stancu ne dăruiește o carte despre cărți, scrisă cu înțelepciune, empatie și durere, povestea unui iubitor de cărți relatată de el însuși. Parafrazându-l pe Cicero, care spunea că o încăpere fără cărți este ca un trup fără suflet, ne întrebăm retoric: dar o societate fără cărți, populată de oameni care nu mai citesc? Finalul e relevant, amar, anecdotic, iubitorul de cărți căzut în plasa celor de la fisc reflectând amar: „Și când te gândești că toate vor trece, munții, norii și valea asta, castanul din centru... Dar cuvintele vor rămâne albe, fără pete, într-o vale a vremii... Mereu aceeași problemă: de o parte binecuvântarea, de cealaltă blestemul...”.

Text publicat în revista „Vatra veche”, nr. 5/2026

 

 

Constantin Marafet - Amprentele uitării, opiniile criticilor mei, Editura Rafet, 2026

 Constantin Marafet rămâne fidel viziunii sale despre literatură: lumea ar putea fi mult mai bună, realismul social are greutatea lui în destinul oamenilor. Cu acest roman autorul a mai dat un semn despre capcanele vremurilor, despre posibila cădere a celui care se iluzionează că este liber. Pentru Marafet iubirea ar putea fi oferi soluții, dincolo de aparențe există un dosar al fiecăruia unde sunt puse filele bune și filele rele. Probabil că există un dosar în lumea de sus (după cum sugerează scriitorul), atinsă de cei care mai au ochii limpezi și cred că ieșirea din istorie se face prin adevăr și dreptate.

Timpul dragostei este dimineața, trupurile au ceva din energia de la Creație, ceva special. Lumina care năvălește peste cei doi oferă satisfacții, tristețe, bucurie, o cale spre desăvârșire. Poeme nu au o poveste lirică exact trasată, dacă în roman Constantin Marafet se ține scai de soarta personajelor sale, în versurile sale tema se deschide pe căi nedefinite, cuvintele sunt la marginea pustiului.

Scriitorul și-a pus toată pasiunea în aceste romane sau poezii, reușind să realizeze o poveste bine construită, povestea sa, faptele curgând firesc, fără găselnițe moderne, specifice tehnicii literare la modă. El nu forțează limitele, din contră, se regăsește în limitele sociale și le exploatează potențialul. Fraza curge lin și pune în evidență, în planul al doilea, simboluri și paradigme serioase. Fraza are sclipirile scriitorului Marafet, iar scenele sunt construite cu talent, așa cum am arătat. Experiența sa literară și cea de editor au fost valorificate bine, povestea provocând cititorul și atrăgând atenția asupra unei perioade complicate din istoria noastră. Mijloacele literare de care se folosește scriitorul sunt cele clasice, se pune în lumină viața oamenilor ca o valoare care aduce timp în plus.

Constantin Stancu ©

Biopoeme crescute lent în pământ european

 

Constantin Stancu

 

Biopoeme crescute lent

 

 

 

Dragi poeți, lumea vă va urî cu stil pentru că și pe Eminescu

l-au urât întâi. Voi nu mai sunteți băieții de gașcă,

lumea nu mai citește poeme cu ritm și rimă de import,

nu mai citește poeme în proză,

caută europoeme corecte estetic, politic,

biopoeme crescute lent.

Dacă pe Eminescu l-au otrăvit, vă va veni și vouă rândul,

dacă i-au trecut cuvintele prin mașina de tocat carne,

nu vor scăpa nici vorbele voastre.

Cum vă zic, lumea vă urăște, voi nu aveți telecomenzi în mâini, voi

purtați în pumni cuvinte sângerânde.

Acolo unde locuiește un poet, el își scrie poemele pe zidurile

apartamentului de la etajul zece,

sunt poeme cu balcon și aer condiționat.

Atât vă mai zic:

Nu pe voi vă urăște lumea, nici pe Eminescu,

sunteți cu toții mărci industriale precum numele sfinților

din zilele de pe urmă.

Lumea urăște pe fabricantul de cuvinte,

pe angrosistul de vorbe, pe agentul de vânzări,

pe vindecătorul care are o ambulanță,

plină cu acele cuvinte de lux, cu diacritice.

 

 

 

Slow Biopoems

 

 

Dear poets, the world will hate you, because Eminescu too

was hattred first. You are not anymore the good guys,

people are not reading today poems with imported rythm and rime,

are not reading anymore poems in prose,

they are looking for political correct biopoems,

slow biopoems.

If they empoisenned Eminescu, your will be in your turn,

if the words was passed by the meal machine,

nor your poems will be saved.

As I say, people hate you, because you have not ledcontrols in your

hands, you have blooded words in your hands.

There where lives a poet, he writes his poems on the walls

of their ten floor appartment,

there are poems with balcony and conditionned air.

I tell you only so:

Not you are hattered by the people, nor Eminescu,

your are all industrial marks as the name of the saints

from the last days.

The world hates the wordsmaker,

the words engrossist, the saleing agent,

the taumaturg wich has an ambulance,

fool with these luxury words, with diacryticals.

 

Traducerea în limba engleză Elena Țăpean

în coordonarea lui Daniel Dragomirescu

EFIGII - LUCIAN BLAGA, PROFESOR ȘI MENTOR

 

LUCIAN BLAGA – PROFESOR ȘI MENTOR

 

Sunt cărți reper în cunoaștere, ele se lipesc de marile personalități, cele care influențează o epocă, dau direcții, aduc noutate în paradigma vremii. Doamna Anca Sîrghie propune cititorului cartea Lucian Blaga - profesor și mentor, apărută la Editura Junimea din Iași, în anul 2024, în colecția Efigii. Este o monografie profundă despre omul, filozoful, poetul, despre lumea culturală de la noi, despre formarea matricei istorice la români. Studiu de istoria culturii în ansamblu armonizat cu activitatea de profesor a marelui om, dar și cea de mentor, capabil să formeze alte personalități ale culturii, cu impact în epocă și în viitor. Partea de noutate constă în faptul că avem anexe din care rezultă modalitatea în care profesorul reda studenților, elevilor săi modul său de gândire în domenii de înaltă ținută: filozofia, cultura, arta, literatura. Totul bazat pe argumente, pe un sistem coerent, solid, ideile dinamizate pe cuvântul adevărat fiind bine consolidate. Nu a fost ușor, autoarea studiului s-a documentat solid, bibliografia fiind relevantă și constituie o antologie de cultură românească. Lucian Blaga a fost prototipul profesorului, era pregătit profund în domeniul său, capabil să transmită studenților mesajul rotund, pertinent. Era nevoie să ajungă în postura de universitar, să acceadă în poziția de unde putea ca ideile sale să radieze spre alte persoane capabile să preia mesajul, să-l îmbogățească, să-l transmită spre alte generații.

Blaga s-a bucurat de susținerea lui Sextil Pușcariu, având poziția de rector la Universitatea Dacia Superioară din Cluj, cu puteri de organizare și funcționare. Deși era student încă, Blaga spera să ajungă profesor universitar la catedra de estetică a universității. După obținerea doctoratului și realizarea căsătoriei cu ființa iubită, Cornelia, accede la universitate. Din păcate, acolo au fost, asta la nivel universitar, persoane invidioase pe succesul său - Gh. Bogdan-Duică, Florian Ștefănescu-Goangă. Reținute în ce privește modul cum aborda domeniul, candidatul este amânat, îndrumat să refacă întreaga lucrare, să o modeleze după gustul altora. Un gest greu de acceptat, de mirare pentru vremurile de acum și de atunci, ostil evident. La îndemnul soției, candidatul părăsește Clujul, iese din mediul stresant și rigid, se retrage la Lugoj și își scrie lucrările pe care le avea în minte. Iată exilul interior, specific mediului cultural românesc. Retragerea din centrul atenției, dedicare cu toate forțele proiectelor pe care le dorea realizate. Lucian Blaga nu cedează, publică lucrarea sa de licență, este sprijinit de Nichifor Crainic și Tudor Vianu, astfel sunt cunoscute publicului larg ideile sale profunde și noi. Cartea se bucură de aprecieri, se pune în lumină un aspect determinat: filozofia culturii.

Destinul îi îndreaptă pașii spre un alt domeniu… În toamna anului 1926, Blaga va activa în diplomație. O perioadă de treisprezece ani, până în primăvara anului 1939, poetul va lucra  intens ca atașat și secretar de presă, sau „ministru extraordinar și plenipotențiar”, în zone din Europa, la Legațiile României de la Varșovia, Praga, Berna - în două rânduri, Viena și Lisabona.

Ideea de a deveni profesor nu-l părăsește. În anul 1937 își constituie dosarul după regulile consacrate, chiar adaugă și cărțile sale. Este amânat, elementele de birocrație administrativă fură din timp, ele trebuie reglate după normele bugetare și instituționale. Așa apare catedra de filozofia culturii, alături de catedra de estetică pentru D.D. Roșca. Abia în data de 1 octombrie 1938 Lucian Blaga devine profesorul universitar, procedurile administrative fiind epuizate cu dificultatea specifică vremurilor, inclusiv modificări legislative, după tipicul administrativ românesc.

Epopeea se desfășoară, marcată de schimbările în structura statului român, în mentalitatea vremii. Lucian Blaga va activa ca profesor de filosofia culturii, până la reforma învățământului din 1948, apoi, după desființarea catedrei (toamna anului 1948), fiind plasat pe post de cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie al Academiei Române din Cluj (1949-1951), ulterior bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei, de unde va veni ieșirea la pensie. La Cluj a sperat că va forma un colectiv puternic pentru a pune în lumină spiritul românesc, forța acestuia. I-a avut ca parteneri pe Vasile Băncilă și Bazil Munteanu, personalități de seamă în cultura românească, cu impact internațional. Lucian Blaga a visat la realizarea unui sistem de gândire bazat pe Bine, Frumos, Adevăr menit să pună în valoare atribuitele intelectual umane ale omului, cele modelate de energiile divine subtile.

Anca Sârghie, dedicată proiectului Lucian Blaga, pune accentul pe viața universitară, pe discursurile profesorului, pe publicistica sa, pe faptul că a format mai mulți urmași demni de înalte performanțe, un bun îndrumător care a transferat din experiența sa viață spre alte persoane capabile să ducă fluxul ideatic mai departe, cu amprentă românească și impact universal.

De importanță sunt capitolele dedicate mutării universității de la Cluj la Sibiu. O analiză amplă explică motivele, care țin de esența organizării culturii în spațiul românesc. Sibiul a avut o veche tradiție culturală, un spirit inovativ cert, aflat la intersecția drumurilor spirituale românești, în coliziune cu drumurile europene. Aici au existat de timpuriu activități de tipografie în limba română. Au activat personalități de primă mărime ale culturii, a funcționat prim școală ortodoxă română, cu impact față de învățământul în limba română. A existat Muzeul Brukenthal, iar Sibiul s-a format ca un centru de renaștere a culturii române, cu asociații, reviste, cărți. De asemenea, în domeniul social, Sibiul a fost activ, având spitale, afaceri, activități de inginerie publică, a avut o grădină zoologică, cinematograf, biblioteci, universități, teatru etc. Schimbările politice au amplificat dorința românilor de a avea o capitală culturală la Sibiu. „În cei 5 ani, cât a adăpostit Universitatea clujeană, Sibiul a devenit capitala Transilvaniei, dar nicidecum una politică, ci de data asta este vorba de o capitală culturală, datorită celor câteva sute de profesori și a celor două-trei mii de studenți, care au reîntremat atmosfera urbei. Între profesorii clujeni sosiți la Sibiu, unii aveau renume internațional, ca Lucian Blaga, Ioan Lupaș, Emil Racoviță, Sextil Pușcariu, Emil Hațieganu, Victor Papilian, Camil Negrea, Silviu Dragomir, Constantin Daicoviciu, Alexe Popovici etc. Conferințele unor asemenea specialiști au entuziasmat nu numai pe studenți, ci și pe intelectualii sibieni, însetați de elevație spirituală și culturală” (p. 135).

Nu sunt uitați asistenții profesorului. Lucian Blaga a fost mentor și acestora, autoarea face trimitere la oamenii de cultură Radu Stanca, Zevedei Barbu, Ovidiu Drimba, între „discipolii” apropiați fiind și I. D. Sîrbu etc. Un capitol tensionat, de referință, este Lucian Blaga față în față cu ideologia marxistă, schimbarea paradigmei istorice este relevantă la nivelul percepției unei asemenea personalități. Catedra de filozofia culturii se schimbă în Catedra de Teoria și istoria civilizației. Așa a fost eliminat Lucian Blaga din postura de profesor. Unii studenți sau doctoranzi, cum este Pavel Apostol, după ce au primit titlul de doctor cu Lucian Blaga profesorul coordonator, îl atacă și îi minimalizează importanța în lumina noilor realități, deși, indirect, recunoaște rolul filozofului. În final, Blaga este interzis atât ca filozof cât și ca scriitor. „În Bibliotecă, el este pus în situația dramatică de a scoate din rafturi propriile volume spre a le preda spre topire. Tot ce clădise filozoful prin munca sa de profesor, timp de peste un deceniu, acum era gata să se năruie, întrucât gânditorul intrase pe lista creatorilor interziși, iar tinerele generații nu mai aveau șansa de a-l citit și de a-l cunoaște” (p. 195).

Interesant pentru ansamblu cărții îl constituie „caietul de notițe de la cursul de Filosofie”, aparținând Feliciei Ionașiu (1906-1988). Ea a fost studentă la Sibiu, în acea perioadă avea 37 de ani, apropiată a familiei, care a reținut în scris cursul respectiv cu începere din data de  5 noiembrie 1943. Studenții au avut în față un profesor cu adevărat european, un creator original, el dominând spațiul spiritual românesc la acea vreme.  „Prin trilogiile sale, Blaga a realizat cel dintâi sistem filosofic coerent și amplu, unul de o valoare universală. El merita să fie tradus în limbile de circulație spre a fi cunoscut și peste hotarele României”, se reține în cartea de față, pe drept cuvânt.

Monografia ne oferă numeroase tablouri sociale cu impact pentru cititorul lucid.

Ca diplomat, Lucian Blaga avea la dispoziție o sumă de bani considerabilă pentru propaganda statului român. Din acest fond au beneficiat Tudor Arghezi și Zaharia Stancu. Ulterior, cei doi îl vor denunța la Securitate pe filozof (p. 90). Istorii literare interesante, dovadă că lumea este mereu în mișcare.

Ca profesor, Lucian Blaga și-a prezentat cursurile cu bucurie, ia parte la viața cultural-științifică alături de studenții săi. S-au inițiat cenacluri literare, spectacole de teatru, scriau pentru publicațiile vremii. El le-a fost reper cultural, interesat ca generația care urma să-i preia sistemul de gândire. Evocările studenților sunt relevante și entuziaste (p. 126).

Autoarea prezintă realitatea crudă, au fost momente în care în librării au fost exemplare nevândute din cărțile sale, iar unele teatre au refuzat să-i joace piesele. Chiar teologi ortodocși îi acuzat că este un mistic, depărtându-se de doctrina teologică religioasă, unii considerându-l chiar ateu. El însă va preciza poziția sa, aceea de om de cultură și filozof (p. 142). 

Profesorul își prezenta cursurile în mod cumpătat, fără se pună în lumină spectacolul atractiv al discursului epatant. Glasul monoton contrasta cu profunzimea ideilor, dar Blaga avea darul de a fi exact și își citea cursurile pentru a nu „spune prostii”. Prefera ca studenții să se concentreze pe ideile redate, pe concepte și sistem de gândire și nu pe formele exterioare ale unui spectacol didactic gratuit. Cu atât mai mult cu cât la cursurile sale participau și alte persoane interesate de profunzimea lecțiilor predate (198).

Cartea ere un moto din Constantin Noica: „Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe (…) pe planul spiritualității românești. Centrul nostru național este Transilvania, în acea <<învățată Transilvanie – spune cândva Bălcescu -, azil vecinic al naționalității române>>”. Aceste idei străbat cartea de față și atrag cititorul în vâltoarea evenimentelor spirituale din viața marelui om.

Prefața, cu un titlul reprezentativ, Câteva tușe și caligrafieri despre profesorul Lucian Blaga, este semnată de Eugeniu Nistor, bun cunoscător al fenomenului. După ce prezintă câteva aspecte din viața filozofului, se concluzionează: „Înainte cu doar cinci ani de trecerea la cele veșnice, Lucian Blaga era, în mod oficial: filozof interzis, scriitor cu interdicție de semnătură, academician scos din Academie, profesor pus pe tușă, cercetător în filozofie repudiat și, pe deasupra, un om aflat în cea mai cruntă prigoană – cu un dosar de urmărire deschis pe numele său de Direcția  regională Cluj a Securității Statului!

Să ne reamintim mereu, cu tristețe amară, că Lucian Blaga a murit în țara lui ca și cărturar român interzis” (p. 24). 

Pentru a echilibra situația, în 17 noiembrie 1938, la discursul inaugural profesorul sublinia: „Vom vorbi despre momentele fericite ale istoriei, despre momentele de supremă plenitudine și înflorire învoltă, destinate să atragă iarăși și iară aminte posterității.  <<Momentul fericit>> ne va preocupa astăzi nu atât din punct de vedere cronicăresc, cât ca o problemă de filozofie a istoriei” (p. 112).

O carte de studiat pentru a înțelege vremurile, inclusiv anexele legate de cursurile predate, o altă temă majoră pentru cititorul însetat de frumos, bine, adevăr, pentru a ne înțelege pe noi, pentru a vedea, dincolo de tragediile inerente, momentele de frumusețe ale culturii…

 

 

Constantin Stancu

*text publicat în revista „Discobolul”, nr. 3/2025

 

 

 

 

Premiul Național pentru Poezie „Lucian Blaga” Opera Omnia, ediția a X-a

 

Premiul Național pentru Poezie „Lucian Blaga” 

Opera Omnia, ediția a X-a

  

Consiliul Județean Alba, Uniunea Scriitorilor din România, Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, Primăria și Consiliul Local al Municipiului Sebeș și Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeș organizează cea de-a X-a ediție a evenimentelui cultural Premiul Național pentru Poezie „Lucian Blaga” Opera Omnia, important, care urmărește omagierea marelui om de cultură Lucian Blaga, promovarea poeziei românești contemporane și un mod elevat de promovare a operei și a valorii unui poet român contemporan, dar și filozof, profesor, bun reprezentant al statului în străinătate în calitate de diplomat.

 

Juriul acestei ediții a Premiului Național pentru Poezie „Lucian Blaga” Opera Omnia este format din: Constantina Buleu, Paul Cernat, Horia Gârbea, George Neagoe, Irina Petraș, Adrian Tudurachi și Mihai Zamfir. 

Scriitorii nominalizați la această a X-a ediție sunt: Vasile Dan, Dinu Flămând, Șerban Foarță, Ioan T. Morar, Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu și Varujan Vosganian. (Domnul Varujan Vosganian a anunțat retragerea, dânsul fiind și președintele Uniunii Scriitorilor din România).

 

Ceremonia decernării Premiului Național pentru Poezie „Lucian Blaga” Opera Omnia va avea loc în data 9 mai 2026, de la ora 11:00, la Casa Memorială „Lucian Blaga” din Lancrăm. Evenimentul va fi deschis cu un moment poetic din opera lui Lucian Blaga susținut de Elena Anghel, urmat de prezentarea poeților nominalizați, a juriului și a invitaților speciali, de către Cornel Nistea, președintele Filialei Alba - Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.

Vor urma apoi două conferințe: „Cum ar trebui citită poezia” susținută de prof. univ. dr. Al. Cistelecan și „Despre începutul cunoașterii «Prelegerile lui Schelling de la Erlangen»” susținută de prof. univ. dr. Dorin Ștefănescu.

După un omagiu adus marelui om de cultură Lucian Blaga va urma recitalul poetic al poeților nominalizați și decernarea Premiului Național pentru Poezie „Lucian Blaga” Opera Omnia, ediția a X-a.

 

Laureații edițiilor precedente au fost: Adrian Popescu (2017); Emil Brumaru (2018); Ana Blandiana (2019); Ion Mureșan (2021); Gabriel Chifu (2022); Nicolae Prelipceanu (2023); Ioan Es. Pop (2024); Aurel Pantea (2025).

 

 

Sursa: prof. Silvan Stâncel,
manager Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba  

 

O aventură în timp - Bonanza, de Mirela-Ioana Dorcescu

 

Semne în zăpada timpului…

 

(Mirela-Ioana Dorcescu, Bonanza, roman, 319 pagini,

Timișoara: Editura Waldpress, 2026)

 

Literatura are numeroase surse de inspirație, pentru Mirela-Ioana Dorcescu (Borchin) viața este cea mai puternică sursă. Profesor universitar, bună cunoscătoare a teoriei literare, cu romanul Bonanza dânsa propune o aplicație concretă a ceea ce înseamnă literatura, dar și o mărturie despre vremea în care a trăit. Cartea a apărut la Editura Waldpress, în anul 2026, are 319 pagini dense, mustind de viață. Tema este relația de cuplu, ea și el, Arina-Teodoru, în fapt personaje reale, poetul Eugen Dorcescu și autoarea. Este aici un curaj, se deschide o fereastră într-o carte cu o poveste reală, un script despre taina relației dintre bărbat și femeie. Viața oferă povestea, ea se ramifică pe mai multe paliere cu fiecare pagină, narațiunea glisează pe verticală și orizontală. Avem o carte în parte jurnal, pentru că pune în evidență viața de zi cu zi. Există pagini de eseu, de teorie literară, de istorie literară, de teologie, de cultură, descrieri de natură, atmosfera urbană, având în centru Timișoara, oraș universitar, arătând amprenta culturii, a evenimentelor din 1989, emblematice pentru România. Oraș în care s-au format mulți intelectuali și unde deschiderea spre un Vest presupus este mereu prezentă, amprenta multiculturală fiind evidentă.

Romanul este o continuare, dintr-o anumită perspectivă, a romanului „Celesta” (2018), tot de aceeași autoare, narațiunea se dezvoltă pe alte planuri, după experiențe esențiale. În „Celesta”, relația dintre scriitorul Teodoru și profesoara Arina Sălceanu (ei sunt: Eugen Dorcescu & Mirela-Ioana Dorcescu) a deschis perspectiva într-o narațiune profundă, cu numeroase portaluri spre viitor.

Cei doi sunt la vârsta de aur, viețile s-au împlinit social, talantul a fost pus în circulație, dar întâlnirea declanșează noi energii, dinamizează povestea. Teodoru, mai vârstnic, a ajuns la limita umană fizică, are nevoie de un scaun cu rotile pentru a ieși din universul strâmt al camerei sale, pentru a se deplasa în lumea știută și dorită. Apare momentul evadării și al deschiderii izvorului de viață și creație. Limitarea umană exercită o presiune asupra ființei, este în rânduiala omului creat, scriitorul și soția o simt acut. Este și momentul de a face saltul, în această etapă a vieții, peste limita impusă, dar și asumată spiritual de personaje, cu toată diferența de ani dintre ei. Valorile care au stat la baza vieții îi ajută, credința, cultura, legătura cu cei de dinainte, pe care se sprijină lumea, povestea spusă în numeroase forme de cărțile parcurse prin lectură, experiența asimilată, toate slujesc pentru ca soțul și soția să dinamizeze narațiunea. Este rețeta lor de viață, alta nu există. Doar o lungă și umilă mulțumire, viața este o treaptă spre altă dimensiune. 

Arina a punctat valorile pe care se sprijină viața: valorificarea talentelor/ darurilor pe care un om le are. Munca continuă, bazată pe credință. Relația cu Dumnezeu la nivel personal, în formele acceptate social. Relația dintre ea și el, ca o relație cu active complementare, în care fiecare se poate ridica la un alt orizont. Aprecierea valorilor trecute și continuitate în opera proprie. Asimilarea culturii universale și a celei locale, cu deschidere spre adevărul ființei. Grija pentru sentimentele celuilalt, pentru personalitatea celuilalt. Capacitatea de a transmite mai departe aceste valori. Mulțumirea pentru ceea ce a dobândit omul, spiritual și material, într-un timp dat, într-un loc dat, în trupuri de carne (sarx). Rugăciunea pentru a modela mintea umană cu voința divină, apoi iubirea, iertarea, generozitatea… Sunt câteva din valorile pe omul le poate asimila în ființa sa. Alături de Teodoru, acestea au o dimensiune practică, utilă la nivel personal și social. Când se referă la lecția generată de Biblie, Teodoru prezintă cheia psalmilor, atât de agreați de oameni de-a lungul timpului. Explicațiile sale sunt pragmatice, adevărul este unul al ființei:

„Perspectiva istorică și pragmatică, perspectiva stilistică sau semiotică te pot îndepărta de adevărul profund și întreg. Hai să scoatem dușmanii din contextul epocii lui David! Ce dușmani ai tu?, m-a întrebat. Nu te sumeți că n-ai avea! Gândește-te la tentațiile cărora nu le faci față. Minore, desigur, însă, când te dedai lor, îți fac rău fără excepție. Îți alterează sănătatea, echilibrul, îți distrug liniștea, te fac să te simți vinovată, rușinată, înciudată că nu le-ai opus rezistență…(…) Fă abstracție, deci, de contextul istoric. Ai să vezi atunci cât de valabil este - și în prezent, și pentru tine - orice verset” (p. 18).

Este o probă de hermeneutică necesară, justă pentru orice om, inclusiv pentru cititorul curios să „vadă” cheile spre viața din plin.    

Romanul se desfășoară pe trei paliere: trecut, prezent, viitor. Viața, ca valoare supremă, sparge monotonia timpului, viața este văzută ca o istorie personală cu un scop tainic și un final tainic.

Trecutul este dinamizat prin amintirile despre membrii familiei, despre alte vremuri, despre oameni care au uitat sensul în viață. Sunt frați care și-au ucis bunicul pentru a păstra averea (pp. 112-114) sau scrisoarea partizanilor către personajele rememorate în narațiune (p. 212). Geneza cărților scrise de Teodoru, momentele în care inspirația s-a materializat și au apărut aceste volume, de exemplu, Agonia caniculei, modul cum s-a născut o carte de poeme (p.118). Chiar și Revoluția din 1989 este văzută ca o etapă în istoria comunității și a personajelor, cu efecte prezente imprevizibile (p. 125). Călătoria celor doi în peisajul urban aduce în fața cititorului alte evenimente din viața lor, se construiește tabloul de ansamblu. Deplasarea în scaunul cu rotile este o aventură, o călătorie în care sunt implicați cei doi, fiecare purtând greutățile celuilalt, fie fizice, fie de suflet. Sunt aspecte dureroase, distrugerea arhivei literare a fostei Edituri Facla, o pierdere imensă pentru cultura română. Apoi constituirea Școlii de Literatură de la Timișoara sub aripa scriitorului și a soției, o etapă în formarea unor oameni dedicați scrisului, cu deschidere în timpul ce ni s-a dat. Sunt multe tablouri în care trecutul este adus în fața cititorului ca un dat, ca o etapă în viața omului.

Prezentul este și el dens, cu multiple deschideri spre o lume a valorilor solide, care pot susține viața, comunitatea, împlinirea personală și tristețea. Cei doi dezbat problema bătrâneții, etapă în viața lor, una care trebuie depășită, cu greutăți, dar și cu responsabilitate pentru viitor (p. 188). Apare și problema morții, apăsătoare, și care presupune evadarea din starea prezentă, cu responsabilități viitoare, de dincolo de un final implacabil (p. 198). O mare problemă a prezentului a constat în activitatea profesională de la Universitate, acolo unde Arina era angajată. Ea, însă, este șocată de eliminarea Semioticii din cursul predat, chiar în aceste momente de schimbări sociale. Semiotica legând valorile culturale, cu accent pe fenomenul Eminescu (p.280-p. 290). Este accentuată situația noutăților din sistemul universitar, apar dispozitive electronice versatile care schimbă modul de asimilare a valorilor, pe care studenții ar trebui să le absoarbă în mintea lor, dincolo de tehnologia care a migrat în viața socială (p. 38). O temă prezentă, este iubirea dintre ea și el, la o vârstă a maturității depline, bazată pe gravitația spirituală, comunicarea dintre cei doi, ca punte între suflete (p. 132). Prezentul este mereu străbătut de imaginea balerinei, presupusă fostă iubită a lui Teodoru, o apariție agilă într-un univers limitat, cu fulgerele tinereții și ale misterului care poate lega bărbatul și femeia. Balerina, pendulând între femeia anonimă și femeia fatală, ca o fata morgana, domină peisajul urban și aduce clipe de îndoială, revoltă, deschidere pentru Arina. Prezentul se eliberează de trecutul iubirii, balerina luând locul fostei soții a lui Teodoru, Marga, plecată în altă lume, cu mitul prezent doar în opera poetului. Totodată, prezentul este agresat de fenomenul izolării pe timpul pandemiei (p. 170) sau de telefonul cu două cartele, plătit de Teodoru, de vină, se pare, compania de telefonie, în goană după venituri, prin marketingul practicat doar cu cei în vârstă, mai ușor de convins, deși Arina presupunea o altă faptă a bărbatului aflat la o vârstă vulnerabilă.  Este viața din plin, într-un oraș mare, universitar, agitat până la destrămarea ființelor.

Viitorul este modelat de dorința lui Teodoru de a achiziționa o casă la țară, simplă, ca în copilărie, cu grădină și departe de spasmul urban. Un mediu care să țină mai mult de Raiul promis, decât de o schimbare a paradigmei.

Viitorul este marcat și de credința într-o altă viață, pe alte dimensiuni, departe de agitația modernă, de materialismul barbar din epocă. Teodoru îi spune Arinei: „Toată poezia mea este spre întru mântuire. După moarte, Îl voi întâlni, în mod sigur, pe Dumnezeu. Nu știu sub ce formă, dar voi realiza precis când se va întâmpla. Și nu voi mai reveni niciodată aici. Niciodată la Stroiești, niciodată la Timișoara, nici la Carani, nici la cărțile mele”…(p. 315).  

Viitorul se arată și prin destinul care acționează dincolo de voința lui, de voința ei. Destinul unui scriitor este implacabil, străbate istoria literară oficială și datul social. Arina scrie: „Mă preocupă acum Teodoru. Nu e puțin lucru să te dedici unui mare scriitor. <<Să stai lângă un abis>>, cum mărturisise el iubiților confrați că aș face eu. Iată că eram căsătorită de opt ani și jumătate cu abisul…” (p. 10).

Misterul relației dintre ea și el se fixează în cuvintele Arinei, această relație are o fantă spre alte dimensiuni, greu vizibile pentru ceilalți. Ea scrie, căutând să rămână lucidă: „Mi-a inspirat nu doar încredere și respect, ci și curaj. La vârsta la care alții nici nu se gândesc la o femeie, el m-a luat în grija lui cu imensă dragoste. Nimic nu e mai frumos decât să iubești. Oriunde în lumea asta. Chiar și în cercul nostru – strâmt pentru ochii altora, dar atât de încăpător pentru noi! Cum fiecare ar timpul său, putem spune că acesta, cel din urmă, este timpul nostru” (p. 133).

Viața celor doi stă sub semnul poruncilor, nu e o joacă, o relație efemeră. Ea vine din tensiunea a două dintre ele: să cinstești pe tatăl și pe mama ta; omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa (p. 208). Un efort pentru a păstra echilibru dintre viața prezentă, speranțele omului și viața ulterioară.

E o carte despre simboluri? Discutând despre Semiotică, o știință care are deschiderea spre dimensiuni greu abordabile de omul aflat pe trecerea de pietoni, dar necesare existențial, se afirmă, dincolo de durerea de a pierde un curs, de a fi eliminată din jocul universitar:

„Cui voi mai arăta eu cum apar simbolurile? Uite, în La steaua lui Eminescu, se pornește de la semn, la prima ocurență <<steaua>> are sens codic: <<La steaua care a răsărit/ E-o cale atât de lungă/ că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă>>. Nimic de adevărul științific. Dar semnul se destramă imediat: <<Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie>>. Semnul, cu ambele componente – de expresie și de conținut -, a dispărut. A rămas în urmă doar expresia, goală pe dinăuntru: <<Azi o vedem și nu e>>. De fapt, <<nu e>>, fiindcă nu există semn fără referent” (p. 290).

Prin aceste explicații, scriitoarea definește chiar semnele pe care le lasă viața zi de zi despre fiecare dintre noi, în spatele lor se află o altă lume, una care își face drum ca megatendință, expresie a voinței divine.      

Titlul romanului vine firesc, Bonanza, starea de bine, de mulțumire, de împlinire a cuplului, un dar divin, cu ceea ce au dobândit, material și spiritual, sub aspre ninsori, lângă aburii ce se ridică din ceașca plină de ceai aromat, ca o mireasmă a vieții de după viață (p. 319).       

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în Revista „Vatra veche”, nr. 4/2026