Ssâmbătă, 5 septembrie 2026
Jurnal pe frontul literaturii cu Dumitru Hurubă, între mărturie și istorie. „Din „acțiunea” cărții rezultă numeroase episoade care au legătură cu istoria noastră, sunt tablouri care redau starea societății într-o dinamică alambicată, perioada trecută a socialismului, apariția noii pături de politicieni. Sunt surprinse episoade din viața scriitorilor în orașele de provincie, cu orgolii și aranjamente neloiale, din care a dispărut etica”
Scriitorul, personaj într-un jurnal de… afront…
Plecat dintre noi în luna mai 2026, Dumitru Hurubă (n. 26
octombrie 1944 – data reală și 22 noiembrie 1944 – data oficială) ne lasă ca
semn în pădurea de zile o carte mărturie despre sine, despre condiția
scriitorului, despre lumea în care a trăit, despre faptele cărților în viața
unui om. Jurnal și roman, roman cu linii de jurnal, carte De-a zilele…Jurnal de afront… sau un altfel de roman, a apărut la
Editura Vatra veche, în anul 2025, pune în lumină lumea lui Dumitru Hurubă
văzută de el însuși. Este povestea sa, ceea ce rămâne este povestea care mișcă
câmpia timpului. Lipirea jurnalului de paradigma romanului este un demers care
s-a realizat în literatura română. Jurnalul îi permite să consemneze
evenimentele zilnice, să puncteze momentele de tensiune din viață. Romanul îi
permite scriitorului să facă din persoana sa un personaj, cu bune și rele, cu
vise și iluzii, cu realizări și boli văzute și nevăzute. Scriitorul apelează la
o rețetă care, de fapt, i s-a potrivit: Ana
Butnaru, un personaj feminin. Este o „joacă serioasă” de-a viața, punctată
cu umor și drame. Acest tertip literar mărturisit evident, a lăsat la îndemâna
sa posibilitatea de a vedea în același timp lumea din sufletul său, dar și
lumea interioară văzută din afară. Oglindă în oglindă, cu imagini suprapuse în
timp și spațiu. Alături de Ana, mai apar și alte personaje. Tanti Frosina este
femeia în vârstă care îi este colocatar în apartamentul de la Oraș, gospodina,
femeia care are grijă de existența zilnică prin activitatea casnică necesară.
Totodată, Tanti Frosina, afectată de vârsta înaintată, este imaginea neputinței
umane, a degradării, un alter ego pentru Anei Butnaru, prezentat în avans. Ea
vede cu ochii, pricepe cum se degradează omul, ce limite fizice îl afectează,
cât poate rezista în lumea de astăzi, așa-zisă modernă. Tradițională și directă,
Tanti Frosina simbolizează necesarul fizic pentru traiul mundan, fără pretenții
de stil, de cultură înaltă sau speranțe care dinamizeze viața, dar practică.
Mai apar și alte personaje: doctorul, colegii de
serviciu, un pretins iubit, Toma, o iubire de rezervă, liberatorie pentru Ana
din punct de vedere sentimental. Acesta este planul imediat al existenței. În
planul doi, cel care dă substanță cărții, apar scriitori din țară sau din
județul Hunedoara unde a trăit Dumitru Hurubă. El i-a cunoscut destul de bine
pe toți, a scris despre cărțile lor. Plus cărțile care i-au atins coarda
sensibilă la fenomenul cultural imediat, actualizat. (Omul recent – 2001, de H.R Patapievici; Ovidiu, Arta iubirii – 2002; De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei
Figuri, de Livius Ciocârlie; Arta
fugii -1970, de I.P. Culianu, Omul și
mulțimea – 2001, de J. Ortega y Gasset etc.), în perioada de referință.
Ana Butnaru a suferit un accident în copilărie, la vârsta
de nouă ani, acesta i-a adus tratamente, operații, intervenții medicale.
Efectele i-au marcat existența ulterioară, amprenta traumelor și a bolii au
afectat-o evident de-a lungul zilelor. Reușește să finalizeze studiile, a
absolvit Facultatea de Filologie și altele, ceea ce i-a permis să abordeze
taina scrisului. Accentul cade pe activitatea literară într-un context social
complicat, dar se concentrează și pe activitatea profesională, la biroul unde a
fost angajată, plus grija pentru Tanti Frosina, aceasta având nevoie de
supraveghere după un timp. O viață tensionată, pasiunea literară fiind de multe
ori atinsă de problemele zilnice. Motivul zidului
este prezent în jurnal, ea are nevoie de sprijin pentru a se proteja de slăbiciunile
cauzate de boală. Este simbolic, este real, punctează limitele fizice și semnul
destinului, nuanțat de acel accident din copilărie. Pentru ceilalți, zidul este
un semn al desfrâului, beției…
Cartea este oglinda unei vieți de provincie, punând în
lumină destinul unui scriitor care se zbate pentru existența sa, face eforul de
a răzbate în lume și a rezista bolii pe care o poartă, amprentă a destinului.
Putem reține: „Acum, privind în urmă și cu sinceritate pe care mi-o impune
acest jurnal, trebuie să recunosc că a deveni scriitoare a fost pentru mine cea
mai arzătoare și dureroasă dorință, idealul, visul care m-a ținut pe verticală
de-a lungul vieții după mii de căderi pe lângă cea mare – o problemă mare de
sănătate” (p.117). Totodată, este atacat
contextul social, economic, cultural în care se mișcă un scriitor, cu meandre,
bucurii și realizări. Este lucid, constată că oamenii ar dori să muncească dar
sunt plătiți prost, apoi tinerii care sunt lipsiți de posibilitatea de a se
dezvolta pe plan profesional conform cu aptitudinile lor, au alte opțiuni,
inclusiv de a lucra în străinătate, de a migra spre alte localități etc. Despre
politicieni el notează: „Un partid mai puternic, pe de altă parte, face tot ce
poate pentru a deveni partid unic, pentru a demonstra că precedenta putere nu a
fost în stare de mare lucru, doar să distrugă economia, distrugere, care,
datorită unei corupții idealizată și fără mamă… Mint: părinții lor erau, și
pentru cei mai mulți continuă să fie, furturile delapidările, evaziunea
fiscală, ilicismul, contrabanda, traficul de price fel…” (p. 152).
Scrisul, din alt punct de vedere, a avut și un efect
vindecător, el este o rețetă pentru bolile spirituale ale lumii, arta are în
sine capacitatea de provoca vindecarea prin frumos, bine, adevăr, sinceritate,
evadarea din mundan. Ea scrie pentru un ziar de provincie, punctând
evenimentele culturale, apariția unor cărți, saloanele literare etc. Susține
fluxul cultural prin pasiune, luciditate și responsabilitate. Totodată, publică
în revistele literare din țară, ajunge să intre în atenția „României literare”,
o publicație importantă în peisajul literar de la noi. Lansează unele cărți,
astfel lumea Anei se rotunjește spiritual. Contrabalansează cu suferința
generată de singurătate, boală, zbuciumul zilnic pentru existență, înțelegerea
celor de lângă ea, mișcarea spre un eros temperat. Stilul ei are succes, a fost
abordată în cheie umoristică, sarcastică, ludică lumea în care a trăit. Are
vervă, dialogurile dinamizează „acțiunea” jurnalului, replicile sunt savuroase,
dovadă e evadării din lumea zilnică a suferinței. Jurnalul roman conține temele
care au stat la baza cărților publicate, ideile care au frământat-o zile și
nopți.
Jurnalul începe cu anul 2000, anul care prevestea
Apocalipsa, este secvențial, pentru perioada 2000-2003, dovedind că oamenii
continuă să trăiască în ciuda unor pronosticuri lansate promoțional de
scenariștii de profesie. Sunt zile marcate de evenimente personale, de stări
care afectează ființa, de la schimbările climatice la schimbările de tablouri
sociale. Din acest jurnal de o sută una zile rezultă și evoluția bolii Anei,
una care poartă amprenta destinului. Urmează câteva capitole în care este
prezentată „coma indusă” pentru a se vindeca, după tratamentul doctorului
Toader Mărcan. Aceste capitole au o semnificație aparte, realul și imaginarul
se împletesc, suferința intră în sfera imaginației, trupul este detașat de
mintea pacientei, legat de o memorie de rezervă. Vindecarea este posibilă. Este
o secvență care pune problema stării creatoare a scriitorului, momentele în
care cele două părți: imaginarul construit se întâlnește cu realitatea, după o
rețetă suprarealistă, dar veridică. Evenimente de genul acesta au dus la geneza
unor opere importante. Apoi, căsătoria Anei cu medicul este simbolică, vindecarea
prinde un sens. Femeia, care a căutat dragostea/ erosul, pe urmele unui
„hăndrălău”, cum se exprima cu umor în mărturia sa, se împlinește prin unirea
speranțelor cu o prezență vindicativă. Viața nu este așa de simplă, dar se
poate rezolva simplu, taumaturgul are rolul său. „Coma indusă” este un pas
important în economia romanului jurnal, o rezolvare tainică, supranaturală, dar
pornind de la știința vindecărilor.
Din „acțiunea” cărții rezultă numeroase episoade care au
legătură cu istoria noastră, sunt tablouri care redau starea societății într-o
dinamică alambicată, perioada trecută a socialismului, apariția noii pături de
politicieni. Sunt surprinse episoade din viața scriitorilor în orașele de
provincie, cu orgolii și aranjamente neloiale, din care a dispărut etica. Este
descrisă degradarea umană, părerile oamenilor ca într-un reportaj jurnalistic
sau proză scurtă. Episoade importante sunt legate de părintele Clifea, Ana a
avut numeroase discuții cu el, unele de natură spirituală, apoi moartea acestuia
și reacția mundană a soției și rudelor, o realitate cruntă se desfășoară peste
un tablou spiritual necesar.
Desigur, cu umor și detașare în jurnal, este inserat și
un testament (p. 172) sau descrierea orașului, un univers concentraționar,
aparent deschis, dar, în fond, închis, controlat de rețele interesate de
păstrarea puterii. La un moment dat, autorul/ autoarea își pune problema
sinuciderii ca soluție la un destin complicat (p. 306). Astfel, romanul jurnal
are o dimensiune existențială, pe lângă dimensiunea umorului sau a moralității
necesare.
Destinul scriitorului este analizat cu atenție, o
comparație necesară personajului, dar și pentru cititorul atent la tainele
vieții. Unii scriitori, pentru a se putea adapta la noile realități ivite în
societatea capitalistă globală, apelează la forțele care animă comunitățile. O
parte se deschid spre o legătură cu rețeaua politică din zonă pentru accederea
la resurse. Alții apelează la puterea economică și își construiesc afaceri în
domeniul cultural și generează edituri, reviste, controlează rețele literare
prin magnetul iluziilor și al speranțelor. Sunt și scriitori care caută noi
surse de regenerare în ideile religioase, mai ales că noua societate le dă
acces la istoria creștinismului, scoasă din cultura epocii de dinainte de 1989,
sau spre hermeneutică și apologetică, istoria religiilor comparate etc. Sunt
schimbări în viața scriitorilor, Dumitru Hurubă, după cum se poate observa, a
apelat la valorile culturale, el analizează unele cărți reper în perioada
redată sau sunt comentarii legate de autorii acestora și valorile pe care le-au
promovat, deschiderea făcută în perioada de referință fiind evidentă. Oportunitățile
au putut genera energii noi, idei noi, opera acestuia fiind marcată de noua
realitate. Valorile acestea i-au asigurat echilibru și realizarea pe plan
literar, fiind inserată în carte o scrisoare de la redactorii revistei „România
literară”, punct de echilibru pentru Ana Butnaru/ Dumitru Hurubă. Realitatea și
imaginația se împletesc și dau o rezultantă fericită.
Romanul oglindește viața complexă a lui Dumitru Hurubă:
scriitor, jurnalist, realizator de emisiuni radio-tv, eseist de marcă, cronicar
al literaturii județului Hunedoara și promotor al literaturii române. De
asemenea el a promovat și marile valori ale umanității, astfel jurnalul De-a zilele… este, în primul rând, un
„jurnal de front” în lupa pentru construirea unui destin. Preferă titlul „Jurnal
de afront”, cum sugerează autorul, iată o confruntare a epocii sale prin opera
scrisă (peste 80 de cărți publicate!). Este aici deschiderea spre lupta cu
sinele și cu tarele societății, inclusiv în domeniul literar, contextul
comunitar contând enorm în modelarea vieții și destinelor. Sunt și slăbiciuni
omenești, ele fac parte din marea dramă a vieții, din secretele care stau în
spatele unor cărți. Suferința având rolul ei în modelarea unor existenței de zi
cu zi, mai ales la cei care iubesc arta și evadează prin artă.
Stilul se bazează pe un limbaj direct, viu, expresiv,
simplu dar nu simplist. Dialogurile pun în valoare dinamica vieții, sarcasmul,
umorul bine armonizat cu existența, precum și autoironia, efect al unei
lucidități asumate, dau culoare cărții. Dumitru Hurubă a avut darul de a fi o
prezență discretă și indirectă prin fraza sa, scrisul său exprimând, uneori,
absurdul realității imediate. A pus accentul pe o morală necesară în relațiile
dintre oameni, exprimată prin relațiile dintre personajele cărților sale dar și
în prezentul jurnal/ roman. De multe ori inserează expresii străine sau
populare utilizate de cei din lume, semn al unui cosmopolitism practicat în
societatea bulversată de infuzia abundentă de cuvinte, termeni, idei venite din
alte orizonturi… Un stil care a atras și a generat numeroase premii pentru
autor, o popularitate însemnată în rândul umoriștilor și a scriitorilor
deschiși spre o viziune punctată de morală. Prietenia a fost apreciată ca
valoare importantă, cea care leagă oamenii în relații care înalță sau aduc
echilibru și armonie.
Cartea are o prefață semnată de Doina Bălțat, cea care
i-a fost aproape în ultimii ani, i-a cunoscut viața și opera, cu titlu
semnificativ: Fragilitatea sinelui și
erosul ca supraviețuire…Ea reține: „Romanul De-a zilele… Jurnal de afront
de Dumitru Hurubă, se înscrie în tradiția prozei autobiografice cu componentă diaristică,
valorificând un tip de discurs confesiv care problematizează raportul dintre
identitate, memorie și reprezentare literară” (p. 5).
Cărțile lui Hurubă pun pe tapet simboluri, noi tipologii,
semne despre lumea în care am trăit/ trăim, de la ode pentru ciudați la proze cu dichis. De la un umorist de modă veche la misoginul bine
temperat, apoi filiala casei de nebuni sau cobaii de serviciu într-o lume
în schimbare etc. La final, cititorul are posibilitatea să intre în contact cu
activitatea literară a lui Dumitru Hurubă, date bibliografice, premiile
literare, unele în domeniul umoristic, alte diplome prin care i s-au recunoscut
aportul la viața literară. Zenovie Cârlugea, cronicar și istoric literar, a
scris despre cartea de față: „Roman factologic dens, cu plenare implicații
autobiografice, într-o formulă sui
generis capabilă a strânge liniile de forță ale întregului scenariu epic, DE-A ZILELE... nu este o
<<joacă>> scriitoricească, ci o răsfoire jurnalieră a unor ani
importanți din biografia scriitorului Dumitru Hurubă, poet și prozator,
dramaturg și publicist, eseist și cronicar literar, cronicar Tv și realizator
de emisiuni culturale la Radio-Deva, pe scurt zis un împătimit
<<poligraf>>, spirit enciclopedic, scriitor <<total>>
(autor a 85 de titluri de carte)”, (Epistolă
din Târgu Jiu, 19-20 martie 2026)...
De reținut și susținerea pe care i-a făcut-o editorul și
scriitorul Nicolae Băciuț, care, în ultima perioadă a vieții autorului, s-a
preocupat de publicarea unor cărți semnate de cel care a fost Dumitru Hurubă,
conștient că istoria literară are culoarele ei…
Constantin Stancu
*Text publicat în rev. „Vatra veche”, nr. 8/2026
Iulie 2026
marți, 1 septembrie 2026
ZIUA LIMBII ROMÂNE - 2026. Un eveniment de reținut
Ziua Limbii Române - 2026
Eveniment: Ziua Limbii Române.
Organizatori: Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu”
Hunedoara cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara.
Locul: Sala de Lectură a Bibliotecii Județene „Ovid
Densușianu” Hunedoara – Deva.
Participanți: bibliotecari, prietenii bibliotecii,
scriitori și poeți hunedoreni, oameni de cultură și iubitori ai cuvântului
scris, profesori, jurnaliști.
Momentul de deschidere: Cristian Fodor a intonat Imnul de
Stat al României, un artist apreciat și îndrăgit.
Deschiderea evenimentului: Ioan Sebastian Bara, managerul bibliotecii, a
deschis manifestarea și a vorbit despre frumusețea limbii român, despre bogăția
ei și magnetismul unei limbi asaltate de un tsunami cultural global.
Moderatorul evenimentului: doamna Paulina Popa, poetă,
scriitoare și editoare, organizatoare de evenimente literare.
Au luat cuvântul și au prezentat importanța limbii române
pentru noi, astăzi, într-o lume complexă și complicată: Camelia Ardelean,
Marioara Ardelean, Mihai Barbu, Dumitru Buțoi, Mirela Cocheci, Marcela
Constantinescu, Raul Constantinescu, Simona Cozma, Nicolae Crepcia,
Ianina-Ulpia Cupșan Morar, Gelu Dobrescu, Dumitru Dumitrescu, Florin Faur, Nora
Hruban, Radu Igna, Virgil Iovița, Dorina Brândușa Landen, Daniel Marian, Maria
Moise, Ileana Cornelia Neaga, Dorel Neamțu, Elena Petruț, Carmen Pinte,
Gheorghe Pop, Maria Popa, Maria Sângerean, Aurelian Sârbu, Constantin Stancu,
Dumitru Tâlvescu, Dumitru Tuhuț, Tiberiu Vințan etc.
Scriitorii și poeții hunedoreni prezenți au vorbit cu patos
despre limba română și au recitat în fața publicului lecturi din propriile creații,
au punctat importanța evenimentului.
S-au făcut trimiteri la scriitorii care au plecat dintre
noi: Eugen Evu, Dumitru Hurubă, Mariana Pândaru, Valeriu Bârgău, Ionel Amăruiței,
Iv Martinovici, Radu Ciobanu etc.
La final, cei prezenți au schimbat cărți, reviste, s-au
întreținut la o agapă.
Biblioteca a realizat fotografii legate de momentul
cultural.
A consemnat C. Stancu, Hațeg
Ionuț Caragea: Poemul meu de azi (un poem pe care-l
va citi ultimul om de pe Pământ)
De remarcat la
Ionuț Caragea consistența proiectului. Cărțile sale au o viziune unitară, el
rămâne fidel proiectului în care, iată, crede. Spre deosebire de poeții mai tineri
și în plin salt peste acest timp ondulat, Ionuț Caragea consideră poezia modul
de comunicare către cititor a unor valori bine stabilizate, acceptate de
gândirea modernă profundă. Experiențele proprii se topesc în viziunea pe care
și-o asumă. Cartea Mesaj către ultimul om
de pe Pământ*, versuri, este o carte de referință în creația sa, una care
se preface în țipăt în fața disoluției lumilor. Poezia nu mai este joc, este un
mesaj coerent, cu țintă precisă. El reduce limitele posibile la un singur om, ultimul
care ar mai putea exista. Presiunea spirituală care se exercită asupra poetului
se transformă în poeme dense, bine conturate și care se susțin prin mesaj,
trăire, limbaj, viziune. Reducerea limitelor este condiția nașterii poemului
din scriptul conturat.
Ionuț Caragea
glisează dinspre lumea vizibilă în căutarea lumii profunde, metaforele sunt
doar trepte, comparațiile doar semne, trimiterile riguroase descoperă o lume
mai puțin vizibilă ochiului obișnuit, dar vizibilă pentru inițiat. Maria-Ana
Tupan, în prefața volumului de versuri, explică pe larg argumentele acestui gen
de poezie, face agere trimiteri la cărțile de filozofie și la viziunea unor
mari gânditori asupra societății. Poetul apelează și la valorile creștine
solide pentru a-și duce mesajul la bun sfârșit. Este bine familiarizat cu
mișcările care se petrec în istorie și din această dinamică se naște poemul,
mesaj al unei ordini transcendente.
Există în
poemele acestea multă rigoare, poezia nu asimilează regulile stricte, dar în
acest caz, ordinea ideilor are ca efect crearea mesajului. Căderea omului se
poate transforma în energie pozitivă în economia întregului univers, nimic nu
se pierde, nimic nu se câștigă, ultimul și penultimul om au capacitatea de a prinde
gravitațiile.
Poetul abordează
frontal dilema vremurilor, concretul are multe capcane, suferința modelează
gândurile, poemul trăiește cu brio fiecare zi. Iluziile, umbrele, visele,
întunericul viu, amintirile, poezia cu cifru, întrebările care picură pe fața
timpului, Dumnezeul cel activ în planurile istoriei, iubirea densă, cartea
vieții, toate converg spre justificarea singurătății. Omul este singur cu
sinele său, omul este singur în univers, omul este singurul care este conștient
de lacrimile lui Dumnezeu. Singurătatea se sparge prin poezie, ritual și cale.
În discursul său
de mesager, Ionuț Caragea caută și găsește formulele exacte ale poeziei cu
mesaj: „chiar și în mlaștinile cărnii/ sufletul mirosea a floare de lotus”.
Temele, ideile sale dense mișcă poemele:
sunt fluturi cu aripi de cuvinte, timpul se va sparge în mii de cioburi, există
un templu al singurătății pentru fiecare, sufletele se leagănă pe o pânză de
păianjen, poezia este aurul negru din candela inimii, există un spectacol
interzis muritorilor…
Cultura și
mesajele permanente ale celor care au scris despre lume formează baza
existenței: „citește o carte, zece cărți, o sută de cărți/ întoarce-te la
cartea care ți-a plăcut cel mai mult/ și vei avea senzația că n-ai fost plecat
niciodată dintre coperțile ei” (Spectacol
interzis muritorilor, p. 66).
Esența mesajului
către ultimul om de pe Pământ se cristalizează în relația dintre penultimul și
ultimul om: nemurirea! Poetul explică și se explică, este personaj:
dar dacă eu sunt
și ultimul
și penultimul om
de pe Pământ
iar pace veșnică
nu va fi până când
unul dintre noi
nu-l va convinge
pe celălalt că
există
sau că nu există
nemurire? (Mesaj
către ultimul om de pe Pământ, p. 26)
Rod al
lecturilor profunde din literatura, sociologia, teologia și istoria lumii,
poemele sunt străbătute de personaje interesante, de revolte și reforme, sunt
modelate de legile valabile ale universului, cu nuanțe carteziene, cu multe
iluminări. Înţelegându-şi rolul, poetul acceptă și pune în evidență revelațiile
personale.
Drama și bucuria
omului sunt căutările prin câmpiile cunoașterii, omul poate reflecta măreția
unui univers bine articulat:
ne căutăm adesea
în locurile din
care am plecat
suntem ecourile
care își caută gura
născătoare de
murmur și strigăt
și sufletele
care își caută
tainica încăpere
a inimii
din care au
peregrinat
spre alte temple
mai mult
sau mai puțin
sfinte (Ne căutăm, p. 62).
Ionuț Caragea
folosește grafia modernă, cuvintele se leagă, punctuația este utilizată
ocazional, el caută semnificantul, lucrul care poate transmite ceva important.
Poemele au titluri expresive, menite să atenționeze cititorul, versurile nu au
gratuitatea experienței artistice, discursul este frust, coerent, traversat de
metafore sau stări lirice. El creează greutatea poemului pe o pânză ideatică
menită să comunice singurătatea în țipăt.
Volumul de
versuri transmite în anexe date pertinente despre autor, opera sa este pusă în
valoare de cele câteva texte de critică literară care subliniază originalitatea
și seriozitatea acestuia. Poetul s-a
născut pe Google, el nu-și neagă avatarurile vremurilor, absența a ceea ce
suntem, patria la care se întoarce, cerul fără scări, umbra lucidă. Autor de
aforisme, el demonstrează că poate exprima esențele în puține cuvinte, că poate
ajunge la carnea ideii. A susținut cronici literare, sensibil la cărțile
oferite de vremurile pe care le trăiește, a apărut în antologii etc.
Acceptându-și condiția limitată în timp de un destin dedicat, el explică lumii
valul de poeți din care face parte: Literatura
virtuală și curentul Generației Google.
Evadarea din
manuscrise se face prin tehnica umbrei, virtualul care macină realul.
„Poet tragic în
esență, desfășurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând teme
mari (dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul ființial), Ionuț
Caragea își pune în fiecare text pecetea originalității și, inventiv,
nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generației Google” (Daniel
Corbu, în revista „Mișcarea literară”, 2015, p. 144).
Prof. Univ. Dr.
Ștefan Borbely nota în revista „Convorbiri literare” în anul 2014 că: „Voința
de a fi poet și de a scrie poezie dobândește, astfel, la Ionuț Caragea, un
înțeles soteriologic” (p. 141).
Poetul mărturisește:
„iar mie nu-mi rămâne decât să scriu/ poezia mea este o lungă contemplație/ în
fața ferestrei deschise spre neant” (Lungă
contemplație în fața ferestrei deschise spre neant, p. 72).
Constantin
Stancu
*Ionuț Caragea, Mesaj către ultimul om de pe Pământ,
versuri, Iași: Editura FIDES, 2017
Piper și suflete, hărțile vechi al lumii
Piper şi suflete
Pe hărţile vechi sunt îngeri noi cu aripi lichide,
nu înţelegem punctele cardinale rătăcite între satrapi şi cămile.
Iată, dansatoarea se sprijină pe un măr,
cuceritorii înnebunesc, îşi feresc faţa de suflete sclavilor şi de piper.
Mirarea persistă în arcadele dimineţii,
pe hărţile vechi sunt însemnate viitoarele ţări de care atunci nu auzise nimeni…
Magellan este în fiecare din noi când visăm,
vine seara şi nu ne putem refuza timpul şi magneţii moi.
La final, cuvântul poartă în sine o corabie cu pânze albe
pe care Dumnezeu a pictat chipul omului.
Piper şi suflete: ziua fumegă în braţele lui Magellan,
într-o zi paralelă, scrisă-n în calendarele divine…
Constantin Stancu ©
miercuri, 26 august 2026
Sufletele se ridică spre cer
Sufletele se ridică spre cer
Şoseaua alunecoasă, iarna orice direcţie are un sens,
în plină viteză, uneori, sufletele se ridică spre cer în locul zăpezilor.
Gheaţa nu exclude
posibile vieţi paralele şi muzica albă
acoperită de o sticlă subţire
prin care vedeam aripile îngerilor.
Constantin Stancu ©
Ion Scorobete, OMUL BARICADAT... sau Bagaj de mână cu sau fără izoletă, Editura Eikon, 2020
Omul
baricadat, poeme pandemice
Vremurile impun texte pandemice, boala fizică
atrage boala spirituală. Pandemia desfășurată în anul 2020, continuată și anul
următor prin lumea cunoscută, a declanșat o nouă stare, ieșirea dintr-o
normalitate aproximativă și intrarea într-o zonă incomodă pentru individ, zona
spaimei, teroarea absențelor, moartea ca ieșire de urgență din coșmar. Omul era
pregătit, bagajele făcute, izoleta
prefigura sarcofagul modern, transparent, bun de pus pe primul plan al evadării
din firesc. Prin izoleta transparentă
se poate vedea moartea sau eternitatea, omul fiind într-o poziție orizontală,
raportat la verticala exitenței…
Poetul Ion Scorobete reacționează cu energie la
posibila marginalizare a individului modern, împins pe culoarele
postmodernismului și ale trans-umanismului. Volumul de versuri Bagaj de mână cu sau fără izoletă*
(Editura EIKON, 2020) tratează, cu mult curaj, noua stare ivită fortuit.
Sentimentul dominant este revolta poetului în fața unui dușman invizibil,
neputința în cetate, în apartament sau locuința devenită absurdă. Omul a fost
împins spre limitele posibile, greu de acceptat. Elemente noi apar în viața
individului: masca, termoscannerul, mănușile de protecție, distanța dintre
oameni, tusea, tragedia generației plus 65, marginalizarea, programul special,
controlul, spălatul pe mâni până la tocirea simțurilor, lipsa de miros în cele
patru puncte cardinale, criza care generează alte crize... Noua paradigmă
declanșează toți senzorii de alertă în ființa poetului. Presiunea exercitată de
prezența bolii se exfoliază în poeme consistente, solide, amare. Cu alte
cuvinte: „moartea-ți pune nervii la murat” (p.13).
El reține, cu o sensibilitate încercată: „în
oglindă schipul schizoid caută un sens/ cum alergi după o realitate care ți-a
scăpat/ pentru ceva vreme sau pentru totdeauna” (p. 67). Realitatea alunecă din
mintea omului, nu mai există posibilitatea de a capta întreaga dimensiune a
existenței, puterile s-au topit, luciditatea nu mai este posibilă. Certitudinea
este o noțiune presupusă.
De remarcat, captivitatea cetățeanului vedenie, o
captivitate care se repetă cu obstinație, suntem în fața „zborului în colivie”
(p.46); filmul zilnic se derulează în „bârlogul cu tandrețuri” (p.56); poetul
este obligat să aștepte în „văgăuna apartamentului” (p. 57); lumea s-a redus la
„perimetrul îngust” (p. 11) al apartamentului de la domiciliul soldatului aflat
pe un front invizibil, fără voia sa. Ceilalți sunt inerți, nu mai percep
realitatea, caută „ideile părăsite de alții” (p. 41), lumea s-a descompus,
aventura duce spre nicăieri…
Cei în vârstă se mișcă într-un perimetru bine
stabilit, la ore precizate, aerul are ceva suspect, lumea aleargă după urzici
sau lobodă, o plimbarea într-o natură iluzorie, omul abandonat în timp și
spațiu, cu botnița pe chip.
Dispariția
chipurilor reprezintă marea dramă a lumii, o lume fără chipuri - o lume de coșmar.
Cu un simț acut, deschis spre tragedia în care a
alunecat orașul cu toate instituțiile sale, inclusiv cu instanțele de judecată,
blocate, asfixiate de pandemie, poetul (avocat de profesie) descrie starea:
„livada zgomotoasă a cuvintelor” într-un „pustiu răzvrătit al eului” (p. 34).
El rămâne să înregistreze filmul gri al
evenimentelor, este scribul de serviciu, observă, consemnează, notează, țipă
într-un anotimp al tuturor anotimpurilor. Mesajul este solid, realist,
penetrant, limbajul este libertin, necenzurat, toate fixează neantul posibil.
Existența pulsează în alte ritmuri, realitatea și adevărul din spatele ei nu
mai contează, mintea nu mai reacționează la posibilele evadări necesare. Poetul
este pregătit să renunțe la „protecția silită”, el „scarpină poemul care nu
știe să râdă”… Mereu faliile din realitatea impusă de televiziunile captive și
ele, într-un domiciliul absurd.
Ieșirea în realitatea obligatorie se vădește a fi
o altă irealitate: „La intrarea în palatul de justiție ți se face primirea
festivă/ după sechestrul corona la
domiciliu/ de parcă ai fi la judecata de apoi” (p. 70).
Cu atenție maximă, poetul reține întreaga
procedură:
„ești primit fără să scrâșnești/ ți
se pune pistolul la tâmplă/ termoscannerul ținut cu mănuși de agentul
necalificat/ te scotocește de temperatura de peste 37 cu 5/ care te poate duce
direct la premonitoarea/ izoletă/ astfel că simandicoșii servitori ai morții/
s-au îngrijit de toate/ precum îngerii fără corp/ n-au stat cu brațele
încrucișate ci/ te conduc în liniștea de dincolo de viață/ direct la poarta
Sfântului Petru” (p.70).
Limbajul folosit de Ion Scorobete este unul
forjat, cuvintele sunt împinse unele în altele, topite de sentimentul acut al
existenței impuse. Astfel, lucrurile se leagă printr-o „executare silită” a
ideilor pe altarul poemului. Grafia poemele este liberă, semnele de punctuație
au fost eliminate pentru ca expresiile să curgă necenzurate. Poemele nu au
titlu, doar numere, sunt optzeci de poeme, semne ale trecerii prin acest
perimetru limitat. O comunicare spirituală între volumul de versuri și viața
poetului aflat la intersecția epocilor. Atmosfera impusă de pandemie este
conturată cu exactitate, presiunea asupra spiritului se simte cu fiecare vers,
contextul a devenit acid, periculos, dar trebuie consemnat în procesul verbal
al vremurilor. Moartea planează peste tot, iar poetul se concentrează pe
revolta sa, pe energia de a refuza absurdul. Dragostea a dispărut din mediu,
prietenia are ceva secret, ambiguu, cel de aproape devine omul casant,
predispus la disoluție. Se ivesc, în unele locuri, speranța, deși „religia este
și ea asimptomatică” (p. 80).
La final, păsările ies din izolare, par de pe altă
planetă, zborul este nesigur, caută semințele pierdute pe caldarâm, în zonă:
„aria metalică a unei privighetori din patrulaterul parcului central/ se
dezlănțuie vindicativ” (p. 90).
Cântecul păsării dezgheață perspectiva, mai există
speranțe, chiar dacă efectele unui trecut apăsător se deslușesc în sunetele
care străbat printre ramurile mestecenilor.
Volumul are o Prefață
semnată de Eugen Dorcescu, intitulată „În drum spre <<vacanța
mare>> sau despre agonie”. Reținem: „Această moarte socială a individului anunță, pregătește, generează,
treptat, sub lucrarea instinctuală a fricii,
împietrirea și moartea sa sufletească,
anihilarea unității sale, eliminând toate (sau mai toate) înfățișările dragostei (în absența cărora viața nu
este de conceput), anihilând, adică, în atât de subtila nuanțata terminologie
grecească, sorghe (atașamentul), filia (prietenia), erosul (pasiunea), agape
(iubirea generoasă, jertfelnică)” (p. 6).
Pe ultima copertă, Mirela-Ioana Dorcescu precizează:
„Ion Scorobete este unul dintre pionierii literaturii pandemice, literatură
care își creează nișa, sub ochii noștri, în contigentul postmodernist”.
Avem, în volum, câteva date despre poet, unul
harnic, cu o poezie implicată în realitatea concretă și în țesătura
evenimentelor care ne afectează viața. De la volumul de debut, Geometria zăpezii (1993), la Biblioteca de zgomote (2000) sau la Exerciții de singurătate (2011), traseul
liric urmat de Ion Scorobete a fost unul consistent, bine susținut literar,
probând rigoarea unor idei lirice atinse de un limbaj aparte. Stilul său fiind
unul al poeziei postmoderne cu un mesaj clasic, dens și penetrant. Poetul nu
s-a jucat de-a viața, de-a poemul… Prezentul volum a fost conceput sub o
tensiune spirituală evidentă, dânsul întinzând limitele angoasei și ale
anotimpului pandemic la maxim. Versurile au o revoltă accentuată, marcată și
criza de timp în care au fost scrise. Probabil, peste câțiva ani, lucrurile se
vor limpezi sub un orizont depășit de experiențele zilnice prin care vom trece.
Poetul s-a eliberat de greutatea bagajelor,
pregătite de altcineva, în aceste vremuri, poezia l-a ajutat să evadeze din
acest perimetru îngust în care s-a aflat fără voia sa. Revolta s-a consumat
prin versurile în care a capturat, la rândul său, ființa afectată de acest
dușman invizibil, dar tenace, pregătit să rupă din limitele libertății umane. Prin
poezie, ființa a fost recuperată.
Cum scria Ion Scorobete: „În alte coordonate/ să
te antrenezi în preajma lucrurilor mărunte/ pentru care nu trebuie să te
racordezi/ la rețelele de tensiune înaltă/ și asta n-ar fi tot” (p.87).
Constantin Stancu
*Ion Scorobete, BAGAJ DE MÂNĂ CU SAU FĂRĂ IZOLETĂ, poeme, 93 pagini, București:
Editura EIKON, 2020.
luni, 24 august 2026
Poezia și scriitorul în Cetate, 22 august 2026
Poezia în
răcoarea dimineții
Nu-mi
spuneți că nu vă place poezia, ay, nu-mi spuneți...
Când
scriu sau o citesc, știu sigur că există Dumnezeu,
i-am
văzut umerii, deși am uitat imediat,
nu
pot explica acesta, nu o pot dovedi.
În
fiecare poem există o dimineață răcoroasă,
îngeri
care potrivesc cuvintele la locul exact,
pentru
a nu sări din armonia haosului.
În
fiecare poem există cuvintele unui individ
care
a mărturisit că a le-a folosit când a vorbit
cu
animalele sau florile, deși noi credem că ele nu înțeleg sensul.
Apoi
au venit barbarii, acești urlau într-o limbă aspră,
cuvintele
s-au ciocnit unele de altele într-un aer încărcat de aureole,
au
luminat astfel poemul.
Constantin Stancu©
SCRIITORUL ANULUI
SCRIITORUL ANULUI, SCRIITORUL DE
LÂNGĂ TINE
Consiliul Județean Alba și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, în parteneriat cu Filiala Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România au în activitate proiectul „SCRIITORUL ANULUI”, un demers necesar care fixează locul scriitorului în societate, importanța culturii pentru viața comunității, respectul cuvenit efortului de cunoaștere și perfecționarea omului pentru înțelege sensul în istoriei, în viața de zi cu zi.
Există un regulament și
criterii pentru a evidenția activitatea scriitorilor, în așa fel încât
rezultatul să fie pozitiv pentru societate, bibliotecă, comunitatea din județul
Alba și implicit pentru membrii Uniunii Scriitorilor din România din cadrul
filialei, care aderă la exigențele impuse de cultură.
Proiectul s-a realizat
datorită deschiderii Consiliului Județean Alba, prin domnul președinte Ion
Dumitrel, dar și efortului constant depus de domnul Silvan Stâncel, managerul
bibliotecii. Este un avantaj pentru mediul literar faptul că dânsul este, la rândul
său, scriitor, înțelege viața complexă a scriitorului și valoarea operelor care
se publică.
Totodată, Filiala
Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor a manifestat o deschidere pentru o
colaborare fructuoasă cu instituțiile culturale, aducând un aport la
consolidarea valorilor literare în comunitate prin domnul Cornel Nistea,
președinte, membrii Mircea Stâncel,
Aurel Pantea, Ironim Muntean sau traducătoarea Sonia Elvireanu, ori Marcel
Vișa, bun organizator al evenimentelor datorate tinerilor scriitori etc.
Acest demers a fost
posibil printr-un efort făcut în ani de zile, prin susținerea revistei
„Discobolul” sau a revistei „Discobolul internațional”, dar și a altor evenimente
cu impact cultural. Proiectul, prin natura sa, are o dimensiune pragmatică,
acordă premiile pentru a stimula prezența scriitorului în Cetate, dar și pentru
a atrage atenția asupra importanței literaturii ca valorificarea frumosului, a
experienței umane, a relevării importantelor direcții în viață.
A consemnat Constantin
Stancu
Alba Iulia - CULTURA ÎN CETATE, 22 AUGUST 2026
CARTEA, ANUL 2025,
SCRIITORII
În data de 22 august
2026, la sediul Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România a
avut loc un eveniment de excepție a scriitorilor, la convocarea conducerii
filialei: acordarea premiilor pentru cărțile apărute în anul 2025, publicate de
membrii filialei. Adunarea a fost condusă de domnul Cornel Nistea, președinte.
A participat și domnul Silvan Stâncel, managerul Bibliotecii Județene „Lucian
Blaga” Alba. A fost transmis mesajul domnului Ion Dumitrel, președinte, din
partea Consiliului Județean Alba de susținerea activității scriitorilor din
filială și felicitările pentru scriitorii care în anul 2025 au publicat cărțile
de poezie, proză, eseu, studii literare, au fost colaboratori activi ai
revistelor literare etc.
De asemenea, Uniunea
Scriitorilor din România, Filiala Alba Hunedoara, în colaborare cu Biblioteca
Județeană „Lucian Blaga” Alba și Consiliul Județean Alba, în cadrul proiectului
„Scriitorul Anului”, a acordat mai
multe diplome pentru activitatea depusă unor scriitori care, în cursul anului
2025, s-au remarcat prin operele publicate, textele apărute în revistele
literare, mai ale a revistei „Discobolul” din Alba Iulia, revistă susținută de
entitățile arătate mai sus, cultura constituind un domeniu de interes la nivel
național și local.
Pe baza propunerilor
juriului, format din Monica Grosu, președinte; Ladislau Daradici, membru; Ironim
Muntean, membru. au fost acordate mai
multe premii.
Uniunea Scriitorilor din
România, Filiala Alba-Hunedoara:
·
Premiul Cartea
Anului: Mircea Stâncel pentru Cartea
conflictelor și Ion Moldovan pentru Volumului
omagial „Marcel Anghelescu”.
·
Premiul „Opera
Omnia” Ion Hirghiduș.
·
Premiul pentru
debut: Răzvan Fugaciu.
În cadrul proiectului SCRIITORUL ANULUI au fost premiați mai
mulți scriitori care s-au remarcat în cursul anului 2025:
- Premiul pentru
traduceri a fost acordat traducătoarei Sonia Elvireanu;
- Premiul pentru
critică literară a fost acordat Elisabetei Bogățan:
- Premiul pentru carte
pentru copii a fost acordat scriitoarei Rodica Gabriela Chira;
- Premiul pentru eseu
a fost acordat scriitorului Ion Popescu Brădiceni;
- Premiul pentru proză
a fost acordat scriitorului Dumitru Augustin Doman;
- Premiul pentru
scriere creativă a fost acordat scriitorului Mihai Barbu;
- Premiul pentru eseu
a fost acordat scriitorului George Remete;
- Premiul pentru
poezie a fost acordat poetului Constantin Stancu și poetului Marcel - Ionel
Vișa.
La final, cei prezenți au
făcut o fotografie de grup, s-au întreținut la o agapă literară, iar biblioteca
județeană a reținut evenimentul pe situ-ul propriu, solicitând scriitorilor să
participe la evenimentele viitoare organizate de filială și să contribuie cu
texte în paginile revistei „Discobolul”, inclusiv „Discobolul internațional”.
O zi de marcat în
calendarul literar al scriitorilor din filială.
Date: https://www.facebook.com/BibliotecaJudeteanaLucianBlagaAlba
A consemnat Constantin
Stancu
miercuri, 19 august 2026
Casa împușcată, după Adrian Botez
CUVÂNTUL – NEPREȚUIT EXPLOZIBIL
Harnic și meticulos, Adrian Botez își scrie epopeea despre călătoria sa în lumea aceasta. În ultima perioadă a publicat mai multe cărți, după un program propriu, despre destin, artă și suferință, într-o viață afectată de magma poemelor primite, ivite în nopți de diamant.
Volumul de
versuri Casa făcută din împușcături (poezii care te țin treaz…)*, apărut
la Editura Rafet în anul 2020, menține ritmul interior, tensiunea care apare
între bucuria scrierii și suferința zilnică. Titlul este neobișnuit și
provocator pentru cititor. Mesajul cărții vine dintr-o experiență amară, din
constatarea că vremurile actuale au ajuns la un punct de cotitură, la o
destrămare a șansei. Termenul apocalipsa se manifestă și în aceste
poeme scrise, durerea străbate actul creației. Deși poetul ține să-și transmită
viziunea spirituală asupra existenței, el nu renunță la mijloacele literare pe
care le stăpânește în siguranță. Pe unele locuri, forțează limitele cuvintelor,
o face de dragul cititorului, care va trebui să observe semnele, ce apar în
epopeea lirică. Ele abundă în text, sunt puncte de reper, pentru scriitor și
pentru cititor. O revoltă, bine construită liric, răzbate din poeme. Ritmul și
rima susțin ideile, imprevizibilul are cota lui de vizibilitate. Lectura
poemelor presupune un anumit nivel de cultură, de cunoaștere, mai ales
cunoaștere spirituală.
Cartea are mai
multe paliere pe care se dezvoltă, spre o țintă bine conturată:
Partea I: CASA
FĂCUTĂ DIN ÎMPUȘCĂTURI; Partea a II-a: SAR
DIN LUME-N ALTĂ LUME; Partea a III-a: DOINE;
Partea a IV-a: VINA DE A FI POET; Epilog(uri).
Constatarea
poetului este una tristă, lumea este imperfectă, locul unde trăim este afectat
de loviturile primite de-a lungul vremii. Istoria are secretele ei, este o
istorie în care violența a zdruncinat viața oamenilor, „casa este făcută din împușcături”.
Dincolo de tristețe, există și speranța într-o altă lume, mai bună, în alte
spații. Până atunci, responsabilitatea poetului este maximă, el receptează
semnele, semnalele, are partea lui de vină, pentru violența asupra lumii.
Valorile spirituale se concentrează asupra unei prezențe eterne: Crist. Pentru poet, aceasta este o
prezență necesară, este punctul de siguranță, într-o lume nesigură. Crist oferă
perspectiva asupra existenței. Suferința are rolul ei, Crist a suferit/ suferă
și el, pentru un adevăr maculat de erorile umane. Poetul depășește stadiul
teologic, el forțează limita și vede, în această prezență, un motiv pentru o
existență în lumină, în adevăr, în armonie cu restul creației. Uneori, poetul
se revoltă pe Demiurg, o face din necesitatea de a avea o relație cu acesta, de
a ieși din cutele timpului brutal. Este revolta celui care cunoaște și se
războiește cu limitele între care viețuiește.
Capitolul Doine are menirea de a îmblânzi universul
prin cânt, poetul simte responsabilitatea pentru menirea sa. El lansează un
ritm interior, menit să lege cuvintele de muzica extinsă a universului. Jalea,
revolta, supărarea, un dor din alte lumi, un impuls către eternitate, toate
marchează această parte a volumului. Motivele preluate din folclor, din
tradiții și obiceiuri, din bocete sau imprecații, sunt bine asimilate și
cititorul intră în atmosfera sufletului marcat de dor… Poetul emite, chiar,
ipoteza dispariției Creației…
Observăm că
lumea aceasta a fost afectată, sunt lovituri/ împușcături, există scrumul lăsat
de focul abisului, justiția a căzut la un nivel minim. Omul a murit de
întrebări, moartea stă în picioare, se simte nimicnicia, există nebuni, într-o
lume în mișcare, aparent logică. Năcazul are și el o doină, se aude un cântec
barbar, omul a plecat din vatra sa, a dezertat din destinul său…
În această
cădere în ruină, poetul descoperă puncte de sprijin: SĂ CREZI ÎN CRIST, pentru a redescoperi IDENTITATEA ADEVĂRATĂ - putem sta pe un dig între un Ocean și alt
Ocean, Crăciunul are un mister, zilele sunt zestrea lui Dumnezeu, poezia este
un portal spre eternitate, arta are sursele ei de evadare.
De reținut și
prezența albinelor harnice, ele
reconstruiesc cosmosul cu migală. Imaginea lui Van Gogh, pictorul dedicat
culorilor absolute, aduce o notă de pasiune care depășește limita vremii.
Natura oferă salvarea prin frumusețea ei, prin puritate, prin lumina care
conservă mesajul original, zidurile radiază și ele gândurile oamenilor,
singurătatea este o aparență, într-o lume dinamică.
„e Unu` – pe Strada/ mea – care arată – de
parcă/ ține locul Altuia/ mereu am impresia – când îl/ văd – că/ numai dacă m-aș
uita după vreun/ Gard – ceva – s-ar putea să-l/ zăresc – pe el – Cel/ Adevărat
– ghemuit – acolo/ ca un Răufăcător – care se/ ascunde…” (E unu`, p. 14).
Dorul după un
loc al omului se definește în poemul Casa lui (lui Vincent van Gogh): „Casa
lui e PRETUTINDENI – unde Dumnezeu îl strânge la Pieptu-i pe OM/ ca FRATE
SUBLIM – ÎNSÂNGERAT CERȘETOR – chiar ATOM…/ Casa lui e-n Soarele-Floare – acolo
unde Doare – cel mai turbat și fără-ncetare…/ Casa lui e Noul Pământ – unde Grădinile
se pleacă sub înfloritor jurământ…” (p. 21).
Identitatea
individului, la final de vremuri, se focalizează pe Crist: „Când spui o Rugăciune – spune-o-n Limba ta
Amară/ (…cu inflexiuni de Înger și de Fiară…)/ pe care – nici pe ea – nu ți-o
pot lua – de-afară:/ nu Preoții înseamnă
Rugăciune/ ci Răstignirea ta – pe Golgote Străbune…” (Să crezi în Crist: Identitatea ta
adevărată, p. 31).
O concluzie: Viața este un Dar Ceresc, dar ne batem joc
de toate, apoi dorim bine pe pământ… (Parșivenia umană eternă, p.36).
Existența
continuă datorită rădăcinilor omului, părinții au adus existența la un anumit
nivel pentru fiecare, o întâlnire în absolut e posibilă, pentru a putea sări
dintr-o lume, în altă lume.
Omul poate muri
de întrebări, el degeră-n Cântec, în Stele, în Frigul Logos-ului. El nu va
învia în săbii de răspunsuri, ci-n Munții cei Mari… Și nu punem întrebări
suficiente, doar cârtim. Omul ar trebui să-și asume dialogul, cântecul,
efectele răspunsurilor care vin din Înalt…
Frica de moarte
poate fi învinsă, omul are o șansă: „Moartea
stă în Picioare: fiți/ politicoși – aduceți un Scaun – să ne/ privească și de
jos în sus/ Moartea stă în Picioare: n-o lăsați/ niciodată – să stea în/
Picioare – să vă privească/ Suverană – plină de/ Ifose Gratuite: în definitiv –
nu e decât/ și ea – un Slujbaș/ oarecare – ca fiecare dintre/noi” (Moartea
stă în Picioare, p. 51).
Existența este
efemeră, avem loc pe Dig, între Ocean și Ocean, acolo, între Vrajbă și Crimă,
există Sânge, nu Spini, un foc ne face scrum, într-o Năvalnică Iarnă…
Poetul propune o
scurtă descriere privitoare la Taina Dacilor, o prezență abisală
asupra amprentei spirituale a românilor, semnul din adânc a originii și
sensului în istorie. Dublate sunt imprecațiile dedicate celor care clădesc
imperii, pe sufletele oamenilor. Suntem călăuziți în labirintul intereselor
celor care cuceresc solstițiul minții. Textele devoalează o zonă zbuciumată,
poetul este legat și empatizează cu oamenii care s-au dus într-o doină abisală.
Responsabilitatea
artistului, în lumea aceasta vizibilă, lumea de sub soare, este una profundă,
el păstrează rădăcina spirituală a neamului, în Antrepozitele din vis, din
imaginație, din cuvinte. Acceptă și execuția, în piața vizibilă de cuvinte, din
cânt. Asupra poetului se trag toate Gloanțele Lumii. El nu dispare, se
transferă în univers, Carnea Răstignită are resurse pentru veșnicie. E un fel
de scriere pe carnea durută a lumii.
Poemele lui
Adrian Botez au încrustate în piatra lor zbuciumul lumii. Versurile se frâng,
se caută unele pe altele, oferă portaluri de idei, spre o lume spirituală.
Există un ritm specific, modelat de gândurile materializate în versuri.
Versurile sunt străbătute de semne, poetul le scrie cu literă mare pentru a
atrage atenția asupra simbolurilor ascunse. Este un clasic, care forțează
limitele, ferindu-se de capcanele unei modernități superficiale. Prezentul are
înscris, în mesaj, trecutul și viitorul, speranțele și țipătul. Folclorul are
un loc aparte, sunt preluate temele majore ale sufletului românesc. Versurile
sunt marcate de un misticism construit pe idei solide și fragile, în același
timp. Cititorul este solicitat și inițiat simultan. Sunt poeme pentru cei care
cunosc sensul în istorie. Limbajul este dens, ideile academice se întâlnesc cu
zicerile de fiecare zi. Viziunea de Sus se leagă de necesitățile obișnuite.
Spasmul cosmic se desfășoară peste spasmul omului afectat de neputințe. Există
o democrație a cuvintelor, în scrierile lui Adrian Botez, o generozitate a
revoltei.
Cartea este
dedicată soției, are o parte consistentă, privitoare la identitatea poetului.
Sunt date bibliografice, scurte comentarii făcute asupra cărților sale,
incomode și atipice pentru literatura de astăzi. De remarcat și coperțile, ele
rețin două tablouri de Vincent van Gogh: Noapte
înstelată și Terasa cafenelei noaptea. Trimiterile sunt directe și
subliniază arderea artistului, sub galaxii de cuvinte și sub galaxii de
sensuri. Plus copleșitoarea prezență a Demiurgului, prin/ în Creația Sa.
Concluzia
aparține poetului: Minunile nu stau cu Ușa-Nchisă (fragment din poemul Vina
de a fi poet, p.113).
Constantin
Stancu
*Adrian Botez, Casa
făcută din împușcături: (poezii care te țin treaz…), 167 de pagini,
Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2020. Coperta I: NOAPTE ÎNSTELATĂ, de
Vincent van Gogh (1853-1890) – pictură în ulei, pe pânză, 73,7 cm x 92,1 cm,
realizată în anul 1889, la ARLES;
Coperta II: TERASA
CAFENELEI NOAPTEA, de Vincent van Gogh – pictură în ulei, pe pânză
(80,7 cm x 65,3 cm), realizată de pictor la ARLES, în perioada 9-16 septembrie 1888.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)