Umor de Dumitru Hurubă

 

Umor de Dumitru Hurubă

 

-        Fragmente din cărțile sale -

 

-        Iată ce scrie Mitică despre sine:

„În continuare, precum orice bun şi brav român, am început să scriu versuri. Constatând, însă, în scurtă vreme, că numărul poeţilor depăşea cu mult populaţia ţării, m-am transferat la Departamentul Proză satirico-umoristică unde mai erau câteva locuri libere la Compartimentul „Umor Negru”. La concursul organizat am participat singur clasându-mă al doilea cu coroniţă de scai. Pentru primul loc se punea coroniţa de spini …”.

 

-        „Gata, dragă, cu Infernul - /Am ajuns să ştim un rost:/ S-a remaniat Guvernul/Si va fi tot cum a fost”.

 

-        Căsătoria:

Mulți s-au mirat și, dacă mai trăiesc, se miră și azi ca Dracu’ că doi oameni căsătoriți din dragoste, să aibă repartizate atâtea ghinioane de către Bunul și Răbdătorul Dumnezeu, pe scurt: BRD. În sfârșit, cu luatul din dragoste, mai povestim noi, fiindcă e o poveste nostimă care, cel puțin pentru mine, mă amuză copios, așa cum am spus și altora care au hotărât în unanimitate că sunt tâmpit. Motivația? Fix la trei luni după nuntă, nevastă-mea a născut băiețelul care – toată lumea căzuse de acord –semăna leit cu taică-său, doar dinspre ceafă, spuneau ei, aducea foarte puțin cu mine… (Nașterea în secolul vitezei).

 

 

-        Despre atmosfera din biroul funcționarului mărunt, cu leafă de la stat sau de la privat, după caz,  umoristul reține:

 

Buni-răi cum suntem, intelectualii biroului nostru formăm un colectiv de oameni ai muncii strâns unit în jurul șefului de birou. Așa se vede dinspre celelalte birouri; în realitate, dacă ar începe un nou război mondial, sau parțial și s-ar distribui arme… Doamne-ferește! (Intelectualii biroului nostru).  

 

 

-        Dumitru Hurubă explică clar situația scriitorului de astăzi, pendulează între realitate și satiră:

 

…E simplu-simpluț: I-auzi, numai: alo, Editura Smak-Smak? Da? Mersi, dragă, ok… Știți? Am scris și eu un roman și aș vrea să-l tipăresc la dumneavoastră… Sunteți cea mai prestigioasă editură din punctul meu de vedere… Bani, bani ai, domnu romancier? Am. În regulă – trimite textul… Iar în două-trei săptămâni ai romanul tipărit, aranjat frumos… Corectura o faci dumneata, că noi nu avem prevăzut în organigramă post de corector… Ai văzut, vecine? Devin rapid romancier respectabil și respectat… (Roman-frescă).

Selecția C Stancu 

Fragmente din cartea Dumitru Hurubă: Glumim, nu? (2019).

 

 

 

Umor cu Florentin Smarandache: Despre austeritate... Să moară virușii de râs...

 Ştiaţi că s-a închis grădina zoologică? 

Fiscul a găsit un leu în plus...

Umor cules de Florentin Smarandache 

Daniel Marian: Pe pământ nu poate fi pace!

 

pe pământ nu poate fi pace

s-ar ofili toate plăcerile universului alergând

după imaginarul absolut un fel de trădare a realului

printr-o traducere proastă ca un cântec de sirenă

pe niște mări care n-au fost aproape niciodată

– ia-ți visele astea mărunte și degrabă fierbe-le

să nu mai sară peste tot în lume năpastele

pe pământ nu poate fi decât război altfel

s-ar plictisi atomii neîncăierându-se între ei

când în cromozom își schimbă locul

ca pe haine de lucru cu suflet în ele

dând naștere unor mari semne de întrebare

și de parcă n-ar fi de ajuns vine moartea

mătură greblează face curat la locul de muncă

Daniel Marian

*Poem din vol. Poetry, no entry 

Anotimpuri fragile

 

Anotimpuri

 

N-am să scap din braţele dimineţii,

ploaia grăbită de vară spală ţărâna

de sângele mieilor,

 

urmele paşilor tăi se fac lichide,

semne aproximative în echilibrul zilei.

 

Soarele îşi pierde gravitaţia, iarna,  

în faţa unor anonime flori de gheaţă

care se leagănă la capătul razelor sale harnice...

Constantin Stancu ©

Istorie literară: Eugen Evu despre Gligor Hașa, Spovedanii târzii

  

                                                      Hiperion în Nocturnalia

 

     Poetul unei juneţi ( prelungit şi recuperativ) romantice, după un lung itinerar al scrierilor pe tematică istorică, studii sau ficţiune, se întoarce la uneltele delicate ale liricii, cu o carte sugestiv titrată evanghelic „Spovedanii târzii”, (editura „ Gligor Haşa/ Publishing House”). Nu voi opina critic asupra acestui registru, din „ orga” prolificului autor care, alb de acel timp interior, a rămas un înnăscut moralist, în virtutea clasicismului care i-a sculptat cultura şi i-a cizelat patosul irepresibil al comunicării elevate. Deoarece înţeleg târziu că un poet nu poate scrie „ obiectiv” despre un altul, - ceea ce acribia criticului pretinde fariseic că face…, motivul meu fiind o îndelungă cunoaştere a omului Haşa, a dascălului Haşa, a animatorului cultural Haşa, în Cetate. Gligor dedică cititorilor virtuali ceva ce nu trebuie explicat, ci luat ca un cod, anume se îmbie lecturii celor asemeni lui, spirite agitate şi fecunde, întrebătoare şi ale nesaţiului de a „ fi”, a transcende, afirmând că sufletul cel cu preaplin vieţuieşte pe pământ ca într-un  Rai, aşadar nu se simte alungat din starea paradisiacă, ci o poartă în Sine, căutându-şi perechea…Sigur, unele elegii aduc vorba despre suferinţa eminesciană a „ geniului pustiu”, despre lucifericul Nocturn al metafizicii eminesciene, despre propriile avataruri: cel mai chinuitor- eliberator, paradoxal, fiind cel al Iubirii…

  Am scris „ juneţe romantică”, aluziv la spiritul Junimii, cu toate că Gligor Haşa este statornic discipol şi apologet al Şcolii de la Blaj.  Nici nu se poate altfel, după multe şi numărate cu dublă măsura risipei energiilor creative, uneori cu revărsări patetice, specifice duhului din cetatea Paliei, cultivat odinioară de  Sebastian Bornemisa. Haşa este omul imersiunilor în mitos, în eposul arhaic, în sub-straturile Arheofiinţei- dacă vreţi ale Memoriei ce se încarcă şi se descarcă ciclic pe canalele „ reveriei”, „ visului”, şi în melosul ce se converteşte baladesc, în expresie modernă, ci nu modernistă, excesivă.

   Poezia spovedaniei, a mărturisirii, se vădeşte cea mai fidelă muză şi la anii senectuţii,

Când Haşa conclude: „ şi chiar dacă te crezi nemuritor/ Suflet să pui în serbede cuvinte”…Un anume eroism al culturii în meandrele ei, ale vieţii finelui de mileniu şi pragului altuia, prins ca trecere şi petrecere, o primă lectură a acestei cărţi antologice de autor, ne sugerează mai mult îndemnul la meditaţie. Una retrospectivă, în „ dulce stil clasic”, în care zodia este constrânsă a pulsa în forma prozodică tradiţională, fără asimilări post- moderniste. Acesta nu e o trădare, ci gravitatea unui crez filozofic şi a unui sens mereu regăsit, în tezaurul cunoaşterii de la eleni, prin daci şi suspendată undeva în protocronismul aparent dezavuat. În lirica lui Gligor Haşa, semnificaţia de „ tezaur”, revine ca o cheie de boltă, aşa cum odinioară se găsea şi în romanele lui „ cu măşti de septembrie”, ori cele evocatoare ale datinii ( datului) şi a „ răbdării pietrelor”, ori în mitologia originară a Arhetipului uman, a Gemelarilor ( Fârtaţi şi nefârtaţi), dacă vreţi Cain şi Abel, dacă vreţi însă şi marile iubirii eminesciene, nocturne, uranice. Metafizica acestei lirici este categoric una în sorginte hiperionică, eminesciană, ontologic şi axiologic zicând…Acest dualism al umanului ce pare a fi stigmă ( dar şi enigmă sieşi ascunsă…) – este provocat cum am spus „ eroic”, patetic, de Gligor Haşa- poetul deopotrivă dinspre Juvenal ( „ Indignarea face poezia” …), dar şi Diogene. Dar şi Socrate. Obsesiile scrierilor haşiene sunt de fapt

ale sfetnicului de taină, ale iniţiatului ( nu doar empiric) – şi chiar ale apostolului, fără habotnicia canonicului. Uneori hirsut, alteori cinic în sensul diogenian, cel mai adesea în spiritul predecesorului Octavian Paler…Desigur, preferinţa pentru forma fixă,dăltuirea migăloasă a cuvântului, sincronia sa cu ideea şi Starea, sunt semne ale „ omului vechi”, respingător al decadenţei prin pârloagele pseudo- curenţilor ce fac ritmic deliciul pervers al criticilor- grafomani…

    Credinţa în cuvântul poetic, impregnat de mantra unei  paideume ce aparţine Genomului,

Este fibra de rezistenţă a poeziei lui Gligor Haşa.

 Un singur poem dintre cele ce conţin, cum spuneam, sfaturi ale experienţei vieţii, intelectului, ajunge a releva cele mai sus enunţate: „ Sfaturi”, este de fapt „ Ars poetica” lui Gligor Haşa, amintind de sonetele lui Skakespeare şi de Francois Villon:

 

 „ Ca Sfinxul neclinit să iei aminte/ La timpul vieţii iute trecător/ Şi chiar dacă te crezi nemuritor/ Suflete să pui în serbede cuvinte! / În cel mai tainic colţ al minţii tale/ Ce este taină în taină să ascunzi/ Chiar de vei fi înferecat în zale/ În mintea altora, de poţi, pătrunzi!/ Aşa vei stăpâni semeţ peste nătângi/ În loc să mi te vaieţi ţi să plângi…”( Sfaturi).

 

         Lăsând cititorului dreptul de a primi de unul singur cuminecarea şi…spovedania( astfel investit şi de preot al eucharistiei?!) – închei cu lapidara consideraţie faţă de cel ce de fapt se trans- scrie prin metafore : Sufletul….” Poezia- i şoaptă de la om  la om” scria grecul Vretakos. Dar parcă tot Lucian Blaga spune ceva mai aproape inimilor noastre: „ O boală învinsă / e orişice carte”…Poezia lui Gligor Haşa este spovedanie, catarsis şi suferinţă a vindecării. Prin aceea că poetul înainte de a lecui eventual sufletul altuia, şi-l vindecă şi pe al său, spre a îmblânzi Orfic nu doar fiarele, ci şi sălbăticia naturii oarbe..

Cu o sintagmă sugerată de titlul cărţii, să zicem : fie primită! Opera lirică a poetului ( acum) devean, întregeşte la timp un travaliu plurivalent, al fascinantei arte literare, căruia i s-a dăruit ca profesor şi într-un fel elev sieşi lui, o viaţă.

                                                                                                        Eugen Evu - 2011

Revista „Plumb”, nr. 2/2026. Semnal, câteva semne literare

 Lecturi: Sit-ul revistei „Plumb”

Istoria unui poem în luptă cu AI/IA

 

Pluta Meduzei

 

 

Poetul lasă poemul să navigheze în contra curentului,

ca peştii spre izvoare,

Internetul este un mare ocean care trebuie străbătut,

toţi ştiu că-l traversează, simt asta, se bucură în plină mişcare,

nu este niciun port, doar poeme în mişcare.

 

Prietenii, barbarii, cărătorii de bagaje,

văzătorii comentează poemul, parcă ar fi al lor,

pun idei, gânduri, sensuri cu piper,

admiră sexul poemului, ori abstinenţa metaforei,

el creşte, devine Pluta Meduzei...

 

Undeva, poetul suferă de sete, priveşte apa amară şi sărată,

 

poemul nu-i mai aparţine, nu aparţine nimănui,

este unul fără autor, traversează totul, nimicul, absența...

Constantin Stancu © 

Hațeg

 

Prof. dr. Adrian Botez despre Adrian Păunescu... Note de istorie literară

 

ÎMPOTRIVA ŞACALILOR - DESPRE “UN BOLŞEVIC”, VÂNJOS ARTIST ŞI FOARTE CONVINS OM AL CETĂŢII ROMÂNEŞTI :

ADRIAN PĂUNESCU

…Cât a trăit, viaţa lui de om a fost teribil de controversată, iar cea de Artist, nu cu mult mai puţin…

…După ce a murit, peste mormântul lui, de la picioarele lui Eminescu, se varsă tone de spurcăciune, de către cei care n-au avut curajul, cât timp el a trăit, nu să-i dea două palme cinstite (dacă le-ar fi meritat…), dar nici măcar nu îndrăzneau să se apropie de el, deşi el nu umbla cu bodigarzi…

Adrian Botez

…Nimeni nu poate pretinde, în lumea asta mustind de păcat, că va fi fost vreun sfânt… pentru că, dacă  ar zice asta, ar însemna că suferă, grav, de demenţă ori  de friguri galbene…Cine, însă, înafară de unii sfinţi părinţi şi mari Duhuri din mânăstiri, ar putea pretinde (dar ei n-o fac asta NICIODATĂ, pentru că şi--ar falsifica toată existenţa lor terestră!) poate să fie “un sfânt pe pământ” (cel puţin la noi, la ortodocşi)?! Nimeni! Dar el a fost un Om! Şi un Artist…!!! În niciun caz mai rău decât unii, precis mai bun decât mulţi alţii! “A fost un comunist, un bolşevic…!” Da, şi eu simt (şi mulţi alţii, suferitori ca şi mine, de toate câte-s dureri şi revolte, pe lume şi din pricina lumii…) – simt tot mai des, de tot mai multe ori, în lumea asta cumplit de nedreaptă, debălăzat de nedreaptă (plină de egoism sălbatic şi monstruos, de crime oribile şi nepedepsite, ci răsplătite, de “colegi”, cu onoruri”…, plină de trădare, de iresponsabiltate dementă, de laşitate împuţită,  de impostură înfoiată, de ticăloşie şi de hoţie “cât încape”…)  -  că, parcă, un pic de “bolşevism” (nu sovietic, dar “ţepeşesc”, de-al nostru, neaoş, DA!) -  n-ar strica, pentru câteva ceasuri ori zile, să mai …rărească rândurile celor ce ne tot scot ochii cu furturile lor sfidătoare şi crimele lor de trădare “lejeră”, a României şi a Neamului Românesc…Dar, din păcate, n-aţi nimerit-o: ADRIAN PĂUNESCU a fost un destul de “prost” (nărăvaş şi cârtitor) -  COMUNIST…şi, mai mult şi infinit mai frumos şi demn decât atât, ŞI-A ASUMAT, DESCHIS, “PE FAŢĂ”, CONDIŢIA ŞI TRECUTUL SĂU DE COMUNIST!!! …nu ca  unii dintre domniile voastre, cameleoni de duzină, care aţi lins tot ce se putea linge, înainte de 1989, aţi furat şi linguşit, aţi trădat şi linguşit, IAR ACUM VENIŢI SĂ VĂ DAŢI MARI JUSTIŢIARI ŞI TERIBILI…”DEMOCRATO-LIBERALI”…!!!

…Şi nu sunt deosebit de încântat să văd că mare parte din diaspora este încrâncenată, tocmai faţă de cel ce a cântat Neamul şi Istoria Neamului nostru necăjit, cu mai mult foc decât toţi poeţii contemporani LA UN LOC!!!…De la Eminescu, de la Coşbuc, Goga ori Blaga (membru al cuibului legionar Axa, din Bucureşti…ca şi Mircea Eliade, Nae Ionescu, Emil Cioran ori Ion Barbu/Dan Barbilian…), – n-au mai existat, până la ADRIAN PĂUNESCU,  scriitori/poeţi cu mai larg suflet/răsuflet de cânt, deschis (orfic) către Neam şi Ţară, aşa cum îndemna bardul cel din Hordou, prin exemplul său personal: “Sunt suflet în sufletul neamului meu/Şi-i cânt bucuria şi-amarul”…!!! Adică, un autentic  scriitor/bard naţionalist!

…Un om care, pe 31 octombrie 2010, deci, cu 5 zile înainte de trecerea  dincolo, scrie, răstignit pe patul  de moarte, finalul unui poem (De la un cardiac, cordial) aşa, ca un exasperat-obsedant gând către patrie: “De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,/Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă./Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,/În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă./Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,/Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea./Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,/De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l./Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,/Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie./Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,/Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / ŞI ŢĂRII MELE  - MINIMA DREPTATE!"  – nu poate fi decât UN DUH ALES (…pe patul de moarte, extrem de puţini se mai gândesc la Neam şi Patrie… - majoritatea,  şi nimeni n-are dreptul să-i condamne că fac aşa: doar la necazul şi suferinţa şi spaimele extincţiei lor personale…).

…Sau, măcar, un CETĂŢEAN. Sau, nici măcar asta nu-i daţi voie?! Dar cine stă să vă întrebe pe voi, şacalilor şi hoitarilor?! Să-l judece şi întrebe pe el  cei care au făcut, pentru cultura română, măcar a mia parte din cât a făcut energia lui clocotitoare…să-l întrebe cei pe care Duhurile Miraculoase ale lui Ion şi Doina Aldea-Teodorovici i-a iubit şi preţuit mai mult decât pe el…să-l întrebe cei care, în 1991, au stat sub gloanţele armatei ruseşti, printre tancurile hârbuite ale eroicei şi de toţi părăsitei  miliţii basarabene…părăsită/trădată de însuşi domnul preşedinte al României, pe-atunci, Ion Iliescu (27 august 1991), cel care a recunoscut, PRIMUL DIN LUME! – “statul Republica Moldova”…

…Da, poate că a fost paranoic…ca oricare Artist! Nu poţi fi artist, fără …”hiperbolă/hiperbolizare” în viziune, ba chiar şi în legătură cu propria-ţi fiinţă! Da, poate că a scris prea mult-diluvial, fără să taie destul…(dacă ar fi fost băgat într-o puşcărie stalinistă, cum nu mai existau pe vremea lui Ceauşescu, şi având, deci, ca singură modalitate de scris,  scrisul pe o umilă coajă de săpun, iar nu pe atâtea păduri… - SIGUR ar fi scris mai concis, precum Gyr, Cahuleanu  sau Crainic!)… - a iubit prea multe femei…dar ar fi fost, oare,  mai spre laudă-i să fie …”gay”?! etc. etc. etc.

…În rest, domnilor vulturi hoitari şi şacali, “rămâne cum am stabilit”: dacă aţi fi avut ceva autentic şi principial de-mpărţit cu ADRIAN PĂUNESCU, aţi fi venit pe strada Dionisie Lupu, la nr. 1, aţi fi deschis larg poarta şi, acolo, la masa, din ogradă, i-aţi fi ars, lui ADRIAN PĂUNESCU, două perechi de palme gospodăreşti, pentru toate păcatele pe care ziceţi, acum, că le-ar fi  avut, dacă i-aţi fi zis, la TV sau aiurea, “verde-n faţă”, tot ce vă…”durea” (?!) la el (…dar ştiaţi ce replică spontană şi acidă avea, de vă ardea precum un şfichi bici, bine împletit!)… şţi, de aţi fi fî făcut precum n-aţi făcut,  poate că aş considera necesar să continuu acest editorial, care, pe nesimţite, s-a transformat într-un soi de pledoarie,  de care cel plecat chiar nu are nevoie: PENTRU EL GLĂSUIESC, CU MAXIMĂ ELOCVENŢĂ ŞI ÎN ETERNITATE,  SUTE DE VERSURI  “DURUTE” ŞI LUMINOASE !!!

…Când a fost vorba să fie combătute manualele alternative (sub ministeriatul liberalului Andrei Marga!), de Istorie şi de Română, CA MANUALE DEZ-NAŢIONALIZATOARE!!! - singur ADRIAN PĂUNESCU mi-a acceptat memoriul (de 26 de pagini…) şi mi l-a citit şi comentat, el însuşi, pe postul Antena 1…dându-mi, apoi, dreptul să intervin în direct şi să demonstrez ţării (adormite de tot…), prin viu grai, nocivitatea acestei…”alternativităţi”! NICIUN PROFESOR, NICIUN “DASCĂL” (…ca şi în cazul Măriei Sale, Doamnei CRISTINA ANGHEL…) N-A “INTRAT ÎN VORBĂ”, ATUNCI,  CU MINE ŞI CU PĂUNESCU ADRIAN, DESPRE CRIMA IMUNDĂ, CE SE  CLOCEA “VÂNJOS”, ÎNCĂ DE PE ATUNCI, ÎMPOTRIVA “ÎNVĂŢĂMÂNTULUI” ŞI A “EDUCAŢIEI” ROMÂNEŞTI…!!!

…Aşa că,  vă invit, cu maximă fermitate, să tăceţi, acum, şi să nu mai ziceţi: “Mi-era aşa de greaţă de el, ca om, că nu i-am citit şi nu-i voi citi nicio poezie!” Încă din 1940, Mihail Kogălniceanu, care chiar a însemnat ceva pentru România, a scris, în Introducţia sa la Dacia literară: “Literatura noastră are trebuinţă de unire, iar nu de dezbinare; cât pentru noi, dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină din care s-ar putea isca o urâtă şi neplăcută neunire.(…) CRITICA NOASTRĂ VA FI NEPĂRTINITOARE; VOM CRITICA CARTEA, IAR NU PERSOANA.” Chiar aşa de incultă a devenit, subit, “intelighenţia” românească (chipurile…), fojgăitoare, zilnic, pe toate ecranele , pe toate canalele TV…?!

…Domniiile voastre să faceţi bine să uitaţi că ar  fi existat “un porc” (…cum, acum,  grohăiţi…)  – şi să vă plecaţi în faţa acestui Mare Luptător pentru Românism (pe care numai moartea l-a stăvilit din vizionara-i Misiune…!), să ascultaţi răsunetul de bocet curat românesc şi de trâmbiţă de alarmă, al unor versuri…să zicem, “trecute în anonimitatea Neamului Românesc”…!!!

…Să zicem, cu toţii, un creştinesc: Dumnezeu să-l ierte! -  şi să-i odihnească sufletul lui viforos!

***

 

…Iată câteva dintre poemele ce-i vor străjui eternitatea şi vor striga mărturia  luminoasă, despre acel uriaş, ADRIAN PĂUNESCU (…cu bune şi rele, dar straşnic de VIU!):

 

BASARABIA PE CRUCE

Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plînge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,
Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi
Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea cînd va fi.

***

CAPUL DE LA TORDA

 

Capul lui Mihai Viteazu azi la Torda se ridică,

Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică  

Şi Câmpia Tordei tristă îi răspunde lui cu jale:

"Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale!"

 

Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii,

Că intimidează Ţara cu guverne provizorii

Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul:

Totuşi unde au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?  

   

Nu voi consuma otravă pentru nici un fel de Basta,  

Totuşi unde-au fost ai noştri, şi atunci, şi-n vremea asta?  

Cum se-ajunge pân' la gâtul Voievodului de Ţară,  

Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?  

   

Capul lui Mihai Viteazu ne-a lăsat numai cu trupul,  

Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul,  

Eu, de-o singură-ntrebare, mă scârbesc şi mă mai mânii:

Totuşi unde-au fost, românii? Totuşi, unde sunt românii?

***

RUGĂ PENTRU PĂRINŢI

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

***

REPETABILA POVARĂ
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

 

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

***

 

                                             prof. dr. Adrian BOTEZ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Doina Bălțat, Bucuria lecturii...

 

Lectura – un act de libertate

 

(Doina Bălțat, Bucuria lecturii - comentarii literare -,

129 pagini, Deva: Editura Karina, 2025)

 

Într-o lume în care lectura devine o problemă, tot mai mulți abordează rețelele sociale, Internetul și lumea virtuală, există romanticii, atenți și sufletiști, care pun preț pe cărțile care năvălesc spre oameni, evitând „demența digitală”, cum numesc unii psihologi situația socială de astăzi. Doina Bălțat, însă, se apleacă asupra fenomenului literar de astăzi. Fiind profesoară de limba și literatura română are instrumentele necesare pentru a îndemna la bucuria lecturii. Cartea cu același titlu, Bucuria lecturii (comentarii literare)*, a apărut la Deva: Editura Karina, în anul 2025, în colecția Profart/ Seria Tratate/ Studii. De remarcat - volumul a fost publicat cu sprijinul Sindicatul Învățământului Preuniversitar Deva, sindicat care ajută pe cei pasionați să-și materializeze manuscrisele rezultate dintr-o pasiune reală pentru cultură.

Doina Bălțat este sinceră în demersul său, omul iubitor de literatură, pasionat de lectură ca mod de viață, înțelegând fenomenul, a pus întregul talent pentru a aduce argumentele necesare practicării lecturii ca mod de formare a omului, indiferent de vârstă. De fapt, o necesitate pentru a rămâne lucid în acest tsunami de cărți, informație, texte, publicitate, marketing, manipulare. Cum trăim vremuri complicate, domeniile se întrepătrund și științele se apropie una de alta pentru a realiza transferuri de valori, cartea răspunde acestei necesități spirituale. Autoarea are cunoștințele profesionale la îndemână, le aplică pragmatic. Limbajul său este direct, explicit, pledează pentru firul roșu care străbate narațiunea și fluxul liric. Are ureche pentru zonele intense, în care mesajul despre viață și farmecul stilului literar poate atrage. Prinde esențele, este atentă la personalitatea autorului, punctează punctele tari ale unei cărți, nu lasă ideile la întâmplare, din contră, limpezește epistola literară. Ca absolventă a Facultății de Filologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara, plus studii de masterat, s-a remarcat de la început în analiza fenomenului literar românesc,  de la Nicolae Filimon la George Călinescu, a punctat prezența arivistului în literatura română, a fixat cadrul pe care se pot desfășura lecturile.

De remarcat, în această carte, analiza complexă făcută romanului Incredibile iubiri (2024), de Silviu Guga, un roman de referință în actualitatea literară de la noi prin stilul și modul cum se prezintă povestea prin tablouri diferite succesive, mai ales când este în joc iubirea. Sintetizând, se afirmă: „Este un roman care se derulează fără sincope, care are tangență sigură cu felia de viață pe care o trăiesc personajele, prinzându-l pe cititor în jocul creației, autorul folosește umbra și penumbra textului cu măiestrie, atrăgându-l pe cititorul care constată că îi pasă de personaje cărora naratorul le dă viață, apoi le aruncă într-o groapă cu lei a unei societăți mercantile în care fiecare individ trăiește așa cum i-a fost scris, împărțind și binele și răul” (Silviu Guga și romanul iubirilor multiple, pp. 34-35).

Textele din carte ne indică spre o lectură atentă, trecută prin filtrul propriu de analiză, apoi expunerea largă și clară, fluxul ideatic curgând limpede, cu empatie evidentă pentru cele citite. Abordează genuri literare diferite: proză, poezie, teatru, eseu. Aceasta îi permite să înțeleagă și să puncteze temele de astăzi din cărțile publicate. Uneori, analizează cărți ale unor autori care nu au forța presupusă unui scriitor, dar pasionați și trăind intens scrierile, ca un ritual necesar. Este activă și în revistele culturale, publicând numeroase cronici de întâmpinare despre autorii de acum. Nu este impresionată de marketingul literar la modă, se concentrează pe lecturi solide, dincolo de valorile promovate pe moment din rațiuni mai puțin artistice. Are capacitatea de a propune citate semnificative din cărțile analizate, subliniază esențele, temele, ideile, este atentă la pulsul de viață din acestea. Este o dovadă de pasiune și sinceritate, elemente care aduc în fața iubitorilor de artă bogăția culturală și declanșează bucuria lecturii ca necesitate evidentă. Chiar dacă textele rămân în categoria cronicilor de întâmpinare, ele pot sta la baza unor analize mai complexe, necesare istoriei și teoriei literare. Deși nu refuză literatura de ultimă oră, are aplecarea spre domeniul clasic, realist, cu accente pe morală, umor, ironie, absurd temperat, cultura ca forță a cuvintelor potrivite. Putem remarca efortul pentru a promova cărțile lui Dumitru Hurubă într-o cheie profesionistă, cunoscând mai de aproape laboratorul acestui scriitor important din literatura Ardealului și nu numai.

Iată cum prezintă operele lui Dumitru Hurubă: „…el a fost mereu în pas cu vremea și vremurile, toate scrierile sale însumând multe pagini de actualitate, chiar de strictă actualitate, dacă ne gândim fie și numai la colaborarea sa la cea mai importantă revistă de cultură a țării, România literară, semnând Cronica Tv între anii 2002-2006. Aceasta este perioada în care și-a demonstrat cu talent și profesionalism latura sa de eseist și pamfletar, apreciat ca atare de conducerea publicației în frunte cu Președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, cât și de nenumărații cititori, pasionați ai acestui tip de literatură” (Dumitru Hurubă – eseist și pamfletar, p. 36).

Temele, ideile, punctele din cărțile lecturate se referă la fenomenul dinamic al limbii române, la iubirile care străbat timpurile de astăzi și de ieri, la umorul care salvează contextul și pretextul, la ramificațiile din viețile personajelor, la otrava din cuvintele rostite, la poeme purtate de valul destinului.

Despre teatrul scris de Simona Mihuțiu, Doina Bălțat susține: „Teatrul acestei autoare se poate constitui ca o punte între artă și viață, căci da, se știe încă din vechime că teatrul este oglinda lumii, a vremurilor, a societății. Aș îndrăzni chiar să spun că prin teatru nu doar se prezintă anumite moravuri, imperfecțiuni sociale, ci acestea se pot îndrepta” (Simona Mihuțiu, un dramaturg de perspectivă, p. 101).

Analizând poezia, în volumul Deșertul de cuarț - poeme în bătaia vântului, aparținând lui George Schinteie, apărut în anul 2023, de la începutul cronicii se definește esența acestuia descriind deșertul ca motiv în artă, apoi cristalul și motivul vântului. Deșertul – loc inițiatic și evocator, spațiu arid, dar și purificator. Cuarțul - cristal lipsit de impurități, cu presupuse proprietăți terapeutice, facilitând armonia și echilibru. Vântul – simbol al zbuciumului, al zădărniciei, al schimbărilor, fenomen intangibil. Când prezintă citate, cronicarul este atent cu versurile: „începe să mă doară timpul pe la încheieturi/ și nici un doctor nu mă anunță/ că trebuie să-l duc la control/ sau poate să chem ambulanța…” (Timp bolnav, p. 125).

La începutul cărții, autoarea mărturisea: „Într-o lume agitată, în care timpul pare să-mi scape printre degete, lectura rămâne pentru mine un act de libertate. (…) Această libertate de a alege și de a explora îmi oferă sentimentul de control și de împlinire, transformând lectura într-o sursă constantă de bucurie, de aici titlu volumului în discuție…” (Argument, p. 7).

Doina Bălțat ne oferă o lecție de literatură sub aripile unei clipe necesare, ardente. Abordează accesibil, fără a apela la linia academică aspră pentru unii, de a accepta că în fiecare carte cititorul poate primi o porție de viață în plus. Cu simplitatea unei bucurii asumate și biruitoare, într-un univers proxim tot mai semnificativ, pe măsura revelațiilor particulare, din scrierile unor scribi care se iau în serios. 

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. „Răsunetul cultural”, nr. 1/2026

 

*Comentarii la cărțile scriitorilor: Nicolae Băciuț, Nina Ceranu, Ana Eichert Giurcă, Silviu Guga, Dumitru Hurubă, Dumitru Ichim, David Kimel, Simona Mihuțiu, Gavril Moisa, George Schinteie.

**Prefața: Dumitru Hurubă; argument: Doina Bălțat: coperta: „Joy of reading”, imagine creată cu Canava.             

Memoria literară - Eugen Evu: Tresărirea focului la Hunedoara

 

                                   DOR DE NOI ÎNŞINE

 Există un moment al tăcerii, un moment de care nu se mai poate trece, un moment etalon, care stabileşte valori, precizează timpii, clarifică vremurile, declanşează adevărul. Eugen Evu a pus capul său pe tavă cu această carte: „Tresărirea focului “, Editura “SIGNATA “, Timişoara, 2002, editor regretatul  Ioan I.. Iancu, om al scrisului şi pentru scriitori. 

Eugen Evu

Cartea a apărut în mod simbolic la „Învierea Domnului Nostru Isus Hristos“, a fost un fel de complicitate între autor, editor, cititor, minori şi mediocrii. A participat şi îngerul cel de toate zilele, cel care îl însoţeşte pe autor la marile deziluzii ale vieţii şi sărbătorile secrete al sufletului .

Paradoxal, cartea este una optimistă, optimismul vine din renunţarea la compromisuri, din privirea peste limite şi din statornicia în cuvânt. Eugen Evu are curajul de a nu se  trăda, are curajul de a spune “ da “ acolo unde alţii spun “poate “ şi de a rămâne lucid în lucrurile care i-au marcat viaţa, opera şi tristeţea.

Cartea este de toate, nu păstrează regulile stricte ale esteticii de laborator,  dar este, mai ales, romanul- poezie, eseu şi filozofie pentru o  operă capitală a scriitorului – VIAŢA SA, aşa cum   i-a fost scrisă prima dată în carne, cu durere şi cu lacrimi şi cu eliberarea în culoarea florii de „ lilion”.

Este viaţa trăită la cea mai intensă culoare, culoarea focului purificator, focul care ne redă un timp curat, un timp al capătului de destin, pentru că dincolo nu mai poate exista nimic, poate doar eroarea.

Lumea este aşa cum o acceptăm noi, dar lumea se află în control divin, acesta este mesajul cărţii, iar artistul nu mai are scăpare, este prins, este captat şi este cel care se bucură de lumina focului etern ce arde, ceea ce ne doare mai mult, erorile noastre ca naţiune şi comunitate de Hunedoara şi de Ţara Haţegului şi de Valea Mureşului şi de Valea Poemului...

Cartea este definită chiar de fotografia de pe ultima copertă, un artist înconjurat de flori de spin, zâmbind dintre spini, conştient că nu peste multă vreme, floarea îi va pregăti cununa, cuiele sunt pregătite, aşteaptă la colţ, i-au atins deja trupul şi urmează inima...

Romanul – poezie şi eseu în acelaşi timp, este laboratorul fascinant al scriitorului, lumea este pusă în operă prin ochiul atent al inimii. Ne sunt redate secvenţe din viaţa noastră socială de români, din viaţa artistică, politică, religioasă, administrativă, din viaţa de român aflat atât de aproape de Europa, chiar în Europa, dar departe de Împărăţia lui Dumnezeu.

Cartea pătrunde în relaţia intimă scriitor – divinitate, dus – întors, cu înger la fereastră, cu ramura primăverii pe balconul simplu, apoi motivaţia scrierii, motivaţia trăirii operei, motivaţia tăcerii, motivaţia strigătului, ieşirea prin cerul Hunedoarei, aici în  Ardeal, printre râuri, munţi, străzi, cenuşa, zgură, ninsori, ploi, umbre ale timpului, umbre ale florii de lilion.

Romanul – poezie pare a nu avea un fir conducător al povestirii, dar în spate se află artera pulsând a poetului, de care atârnă  veacul.

Mulţi se vor recunoaşte în „tipologiile de Hunedoara” , de municipiul zgurii, iar mulţi vor nega faptele, mulţi le vor regreta, dar scriitorul este aici  şi dacă el n-ar fi, Dumnezeu tot ne cunoaşte mai bine decât credem noi, pentru că nu ne mai aparţinem, suntem duşi de val...

Din păcate pentru lumea de astăzi, nu mai există ieşire pentru că focul nu are lift, nu are balcon, nu are etaj, focul arde pur şi simplu, iar poetul are puterea de a vedea acest lucru, după cum floarea de spin este martor al veacului ...

Lectura este pasionantă, cititorul se regăseşte, este bulversat, dar şi atins de floarea de spin, sunt în carte răspunsuri, întrebări, cugetări, întâmplări, poeme, vieţi de oameni, de scriitori, toate la un loc, fapte şi stări pe care unii nu le-am spus din laşitate, din  eroare, din trădare, alţii la beţie şi la cădere, alţii la bucurie şi totodată la trădare...

Adevărul este că ne-am trădat condiţia de om creştin într-o ţară creştină, am pierdut şansa, dar am regăsit autorul care şi-a păstrat luciditatea până la limita nebuniei de a fi poet într-o ţară în care fiecare strop de ploaie căzut este un poem, el este chiar în carte, chiar lângă noi, viu, palpabil, bun de atins cu degetul, şi prin el puritatea focului, iar mai sus Dumnezeu ...

Evu Eugen poate fi criticat, dar la ce ar mai folosi, cartea ne-a pus în suflete aurul, zgura a fost îndepărtata prin foc.

Evu Eugen poate fi lăudat, dar la ce ar mai folosi aceasta, el are nevoie de nişte lucruri concrete pentru a trăi, aici, la Hunedoara, demn, într-un timp al nădejdii, alături de familie, pentru copiii săi şi nu numai ...

Nu ştiu dacă Evu Eugen va fi înţeles cu adevărat de  apropiaţi, dar cu siguranţă, el şi-a făcut partea sa prin această carte complexă, magnetică, puternică, magmatică...

Picură mercurul de pe fiecare cuvânt, picură sângele de pe fiecare cuvânt nerostit, dar aflat în carte, totuşi, prin puterea de a releva, e acolo şi firul cu plumb pentru a măsura verticalitatea noastră în vremuri strâmbe …

I se spune autorului: “Bă, Eugen, tu eşti un pericol pentru ţara asta, un om dublu, mă!“

Eugen răspunde: „O, patrie, cultivă-ţi rănile, ocroteşte- ţi poeţii!“

Ecoul intervine: „Cei ce se ascund de oameni, se ascund de ei înşişi, şi de Dumnezeu”.

Îngerul afirmă: „Unii sunt bătrâni de la naştere, alţii poeţi… “

Eugen îşi mărturiseşte păcatul: „Eu cred că principala operă a unui artist este chiar el, omul, faţă de sine.”

…astfel artistul s-a vindecat de vremuri prin mărturisire, s-a mărturisit în public pentru ca veacul să-i fie preot vizibil...

În mod cert, în vremuri neclare, parcă mişcate, Eugen Evu dă, celor care citesc cu atenţie cartea,  un reper,  le dă punctul fix de care au nevoie, la tinereţe, la bătrâneţe, la viaţă fără de moarte, la scris fără de carte şi la scris arzând în carte… 

Cred că nu are nici un merit autorul strivit de cartea aceasta, doar a fost sincer şi s-a lăsat ars de focul nevăzut din inima sa.

„Ei au teroarea de a fi scriitori”. 

Aşa a scris Eugen despre unii care se cred scriitori, dar nu fac nimic pentru cel apropiat, dar el, Evu Eugen, s-a detaşat, el are doar frică de Dumnezeu, pentru că ar putea să nu-şi facă datoria, aceea de a da puţină ninsoare, prin cuvântul său poeticesc la cei care numai pot  vedea....

„Ceva de dinaintea cuvântului se agită în noi”.

Este o tresărire de poet, dar şi punerea pe suflet a adevărului care ne doare: ne este dor de noi înşine!

                           

 

Constantin Stancu

 

ROMÂNIA : Hunedoara – Haţeg şi retur