Revista „Thymes”, nr. 1(24)/2026. Semnal, sumar, literatura de lângă noi

 

Valeria Bilț în dialog cu Nicole Băciuț. Un interviu despre continuitate, familie, fenomenul literar, provocări și realizări (I)

 

Interviu cu Nicolae Băciuț – Despre continuitate, familie și verticalitatea cuvântului,

 

Introducere

 

După 2020, lumea culturală românească a trecut prin transformări accelerate: reconfigurări ale publicului, mutări ale evenimentelor în spațiul digital, reașezări ale valorilor în jurul ideii de comunitate. Nicolae Băciuț – scriitor, editor, publicist, animator cultural – nu doar că a traversat această perioadă, ci și-a consolidat prezența, devenind o voce constantă în susținerea poeziei, a limbii române și a dialogului dintre generații.

Acest interviu își propune să surprindă mai ales „ce s-a întâmplat în liniștea dintre ani”, felul în care proiectele sale au crescut, s-au diversificat sau s-au reorientat după 2020, precum și modul în care familia, sănătatea și apartenența la comunitatea literară modelează astăzi identitatea unui autor cu vocație statornică. Mai mult, interviul de față își propune să surprindă nu doar activitatea sa din ultimii ani, ci și vibrația lăuntrică a unui scriitor care își continuă neobosit drumul, între familie, condei și public.

 

-Activitatea editorială și publicistică după 2020

 

- Înainte de evenimente, festivaluri sau recunoașteri, rămâne munca tăcută de editor și de constructor de conexiuni între autori. De aici începem: cum a evoluat revista Vatra veche în ultimii ani? Ce direcții noi ați imprimat revistei după 2020 și ce provocări ați întâmpinat?

 

- Ceea ce la început, în 2009, avea ca motivație amărăciunea ieșirii de pe traseul consacrat a revistei Vatra, la care lucrasem două decenii (1983-2003), a devenit apoi entuziasmul și bucuria rostului. Vatra veche intrase treptat într-o cadență amețitoare, cu o audiență de ordinul miilor și cu atragerea de colaboratori din toată lumea. Reacțiile, consemnate într-o rubrică dedicată special receptării, feed back-ului editorial, stau mărturie a altitudinii publicistice a revistei, cu aprecieri atât ale cititorilor „necalificați”, cât și ale celor mai autoritare voci, de rang academic. De altfel, însuși președintele Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop a devenit colaborator fidel al Vetrei vechi.

Recunosc, nu mă așteptam la atât de mult, și mă amuză încrâncenarea unor culturnici locali ori a unor gășcari de a se face că nu văd revista. Se înșeală, cecitatea lor nu scade valoarea revistei.

Am intrat de la bun început în ritmurile vieții literare, dând importanță atât istoriei literare cât și actualității. Nu am impus colaboratorilor nici teme obligatorii, nici judecăți critice la comandă. Fiecare și-a asumat responsabilitatea estetică și morală pentru articolele semnate. Diversitatea de opinii a fost mereu întreținută. Regula rămânând aceeași: opiniile autorilor nu sunt opiniile revistei. Nu am cultivat acțiuni de execuție, dar am agreat acțiuni concertate de susținere a unor autori și a unor apariții editoriale de excepție.

Toate genurile literare au avut/au ușa deschisă. N-am înregimentat revista în acțiuni de politică literară, nici n-am solicitat vreo egidă.

Vatra veche continuă să apară prin eforturi personale maxime, sub toate aspectele, în timp ce surata mai în vârstă are susținere financiară din bani publici (771.000 lei în 2024, 881.000 în 2025 – informații din surse publice), chiar dacă ritmul revistei s-a redus, aparițiile nemaifiind lunare, ci din două în două luni, în tiraje „amețitoare” de cam 200 ex. pe apariție. Vatra de acum nu se distribuie în chioșcuri, ci doar în două librării, una din București și una din Cluj-Napoca, după cum se menționează în raportul pe 2024 al revistei. N-am găsit nicăieri revista la vânzare în Târgu-Mureș. Ceea ce e nefiresc, dacă nu ar semăna și a dispreț față de geografia literară din ai cărei bani e susținută.

Dacă nu s-ar scrie pe frontispiciu unde apare, nu s-ar vedea decât sporadic și întâmplător vreo legătura cu Mureșul cultural și artistic.

Mereu îmi amintesc de politica editorială integratoare a lui Romulus Guga, care aduna în jurul revistei TOATĂ suflarea culturală a zonei și antrena în acțiuni culturale pe toate lumea, ilustrând, totodată viață tuturor instituțiilor de cultură mureșene.

Revista Vatra are 9 angajați salarizați! Ceea ce nu e de ici-colo. Aproape cât România literară, care apare săptămânal.

Cât privește regăsirea autorilor locali în paginile revistei – cam cel mult 25 la sută dintre aceștia sunt agreați, restul sunt ignorați complet, la fel cum e ignorată în bună măsură activitatea instituțiilor culturale din județ.

Spun aceste lucruri, pentru că revista apare din bani publici, iar menirea ei nu poate exclude întregul fenomen cultural județean, circumscriindu-l culturii naționale.

Se spune chiar că revista e confiscată de un grup bine definit. Cum se poate explica nereflectarea activității editoriale a unui important număr de scriitori mureșeni, care sunt în circuit național, nu și în cel al revistei?! Dacă vreți, vă pun la dispoziție o listă de aproape o sută de autori mureșeni, de toate calibrele, despre care nu s-a scris un rând în ultimele două decenii, de parcă nici n-ar exista. Nu cere nimeni să se aducă osanale vreunui autor, dar ignorarea totală e indiscutabil imorală.

Numerele tematice ale revistei nu pot acoperi nevoia de actualitate literară/culturală. Care, până la urmă, a fost rațiunea de a fi a unei astfel de publicații și de a fi tipărită din bani publici proveniți din surse locale.

Astfel de numere tematice n-au legătură cu locul editării și cu sursa finanțării…  Unde e cultura mureșeană în astfel de politici editoriale?

Pe bani proprii poți să faci ce politică editorială vrei, pe bani publici, parcă e moral să te poziționezi în rezonanță și cu mișcarea culturală mureșeană! Un exclusivism ieftin a devenit judecată de valoare.

Nu militez, Doamne ferește, pentru provincialism, dar nici să fie exclusă provincia, odată ce apari „în provincie”, ci susținută și promovată în identitatea sa culturală.

Am tăcut ani la rând, în speranța că se va schimba ceva în politica redacțională a acestei publicații.

De ce să-mi fie teamă să spun adevărul? Nu se va mai scrie despre mine în Vatra? Oricum, nu s-a scris nimic de aproape 25 de ani. Îmi voi face mai mulți dușmani? Voi fi acuzat că sunt demolator al Vetrei? Voi fi înjurat de prietenii revistei?

Analizați datele prezentate și trageți singuri concluziile! Cine a demolat și cine demolează revista!

Nu mă simt deloc confortabil emițând judecăți de valoare față de o publicație la care am trudit două decenii, dar nici nu pot abdica de dragul liniștii personale la o opinie care nu se vrea demolatoare, cât vrea să îndrepte, cât (mai) e posibil, lucrurile.

M-ați întrebat despre Vatra veche și eu v-am răspuns altceva. Mi-am amintit însă versurile lui Mircea Dinescu, din poemul Grâu păzit de maci: „Dacă eu tac, tu mâine n-ai niciun drept să taci”. Dar am considerat că acest „mâine” e azi și „tu” pot să fiu și eu!

Neluarea niciunei atitudini ori indiferența sunt din același aluat cu lașitatea.

Pe munca și resursele mele financiare, îmi pot îngădui orice politică editorială. Pe bani publici, există însă responsabilitate față de public! Îi pasă cuiva de o astfel de necesitate/cerință?

Direcția Vetrei vechi, de la bun început, a fost deschiderea spre toate orizonturile tematice, ideatice, spre toate categoriile de producători/consumatori culturali, spre autori de pretutindenea…

Colaboratorii Vetrei vechi, încet-încet, s-au adunat din toate zările lumii. Nu întâmplător sloganul de pe frontispiciul revistei e „Români din toate țările, uniți-vă”. Am colaboratori și din SUA și din Australia, și din Canada și din Franța…, dar și din Bucovina de Nord și din Basarabia!

Sigur, m-aș fi bucurat dacă colaboratorii revistei n-ar fi avut prejudecăți legate de simpatiile față de Vatra. Cum e Ana Blandiana, care a colaborat la ambele publicații.

Am reușit, an de an, nu doar să mențin ritmul lunar al publicației – 88 p. A4, ci să editez și suplimente, dedicate unor nume grele din literatura română (Nichita Stănescu, Ana Blandiana, N. Steinhardt, Ion Brad…. ) sau unor autori locali (Romulus Guga, Lazăr Lădariu, Valentin Marica, Răzvan Ducan…) Aceasta, în condițiile în care, din 2019, mai editez o publicație social-culturală, Cadran (jurnal mureșean), tocmai pentru a veni și mai mult în întâmpinarea așteptărilor autorilor locali și evenimentelor locale… O revistă care apare exclusiv tot prin eforturile mele conjugate!

Pentru mine, cititorii sunt foarte importanți, iar comunicarea cu ei e permanentă, grație și tehnologiei informatice.

Distribui gratuit cele două publicații la aproape 20.000 de adrese de email.

Pe timpul, pe energia și pe banii mei!

Și n-am nicio umbră de regret pentru eforturile pe care le fac.

Arhiva celor două publicații face dovada mărturiei trecerii prin timp în cultură și pentru cultură.

 

-Există proiecte speciale sau colecții noi la Editura Vatra Veche care marchează această perioadă?

 

Editura Vatra veche, cu identitate în adaptare și integrare (după ce fusese mai întâi Tipomur, apoi Nico), nu a ieșit din registrul voluntariatului, rămânând sprijinul autorilor din zonă, în primul rând, dar publicând și autori români din SUA, Canada, Germania, Italia, Franța, Anglia etc. Aceasta în condițiile în care tirajele au fost, de la o vreme, la limita confidențialului, sub 100 de exemplare, căci difuzarea cărții a intrat în colaps, iar interesul cumpărătorilor de-abia face față ofertelor editoriale…. grele.

Am publicat cărți de toate genurile, de la literatură pentru copii, la poezie, proză, teatru, critică și istorie literară, publicistică, albume, monografii, nu după planuri prestabilite, ci în funcție de cererile care au apărut din timp în timp.

Am promovat cărțile în cele două publicații, am participat la lansări și la întâlniri ale autorilor cu cititorii, am făcut tot ce a fost posibil pentru a întreține interesul pentru lectură, pentru a da fiecărui autor șansa lui.

Nu am publicat întotdeauna cărți sub imperativul maximei exigențe, ci manifestând înțelegere pentru profilul fiecărui autor și nevoia fiecăruia de exprimare, după harul și priceperea acestora.

Când mi s-a propus un manuscris nu am spus nu, ci „hai să vedem ce putem scoate din el”, ca să ne putem privi reciproc în ochi, autor și editor.

Dacă e să detașez „proiecte speciale”, atunci aș putea reține că sunt autori care și-au construit destinul literar prin Vatra veche, de la Dumitru Hurubă la Răzvan Ducan, de la Doina Bălțat la Nastasica Popa. Editura s-a antrenat în astfel de susțineri, reușind, prin mijloacele sale, să asigure vizibilitate, circulație, confruntare cu critica literară și cu publicul.

Cred că am contribuit la creșterea portofoliului editorial al multor autori care au devenit autorități în domeniul lor de manifestare.

 

-Cum s-a schimbat, în opinia dumneavoastră, publicul revistei și al editurii, inclusiv prin migrarea spre mediul digital?

-E greu de evaluat ce se întâmplă cu publicul revistei, al editurii, în absența unei evaluări sociologice și axiologice. Nu știm cine mai sunt cititorii de reviste, nici care e calitatea acestora.

Cât privește presiunea digitalului, a informaticii, în general, eu încă merg la două capete: tipăresc revistele, cărțile, dar le și difuzez în format electronic. Vatra veche pleacă la peste 16.000 de destinații pe email. Cadranul la 4000, Dacă iau în calcul rubrica „Curier” a revistei Vatra veche, unde public semnale de la cititori, am suficiente motive să cred că revista are cititori de calitate și lecturi pe măsură. Cele câteva zeci de mii de mesaje sunt „la dispoziția dumneavoastră”. Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu e prima care mi-a solicitat și deține arhiva integrală a revistei Vatra veche. Acolo se poate verifica faptul că spusele mele nu sunt vorbe în vânt.

Numărul celor care doresc să publice în revista Vatra veche este copleșitor, uneori mă simt vinovat că trebuie să amân texte valoroase din rațiuni de spațiu. Mi-am impus limita de 88 pagini pe număr și rareori am făcut excepții.

Primesc și azi solicitări de a trimite în format electronic sau tipărit reviste care au apărut de-a lungul anilor – peste 200 de ediții are numai revista Vatra veche. Un raft de bibliotecă greu de ignorat!

VALERIA BILȚ

6 decembrie 2025 - 11 aprilie 2026

*Foto: Nicolae Băciuț la Salonul Hunedorean al Cărții, 2025. Alături de Varujan Vosganian, Dumitru Tâlvescu, Constantin Stancu

(Va urma)

Simona Mihuțiu, CĂLĂTORII PRINTRE CUVINTE, Vol. II, Editura Vatra veche, 2026. Câteva note despre fenomenul literar de azi

 

 

 

Trăim vremuri bizare, în care asistăm fie la o polarizare de tip binar a opiniilor, cu

încrâncenări, aroganțe și lipsă de dialog, fie la un dezinteres lânced și neproductiv, iar aceste aspecte atât de vizibile în viața socio-politică nu aveau cum să nu atingă și mediul cultural. Prin mimetism, unele societăți culturale capătă tot mai mult alura, structura, modul de organizare și de reacție ale partidelor politice, în unele cazuri, sau ale unor mișcări sindicale, în alte cazuri.

Deserviciul pe care astfel de abordări îl fac culturii se reflectă în final în omiterea sau

marginalizarea unor opere și a unor autori considerați nealiniați „doctrinelor de partid”, dar care, cel puțin o parte, ar putea avea un cuvânt de spus în cultura română, ignorarea sau epurarea operelor unor autori clasici români, prin practicarea unei forme de cenzură perfidă, inversând sau ștergând voluntar contextele istorice ale apariției lor. Acestea vor duce la dezbinarea lumii culturale, la prohibirea forței

pe care creatorii ar putea-o avea, la o sărăcire a culturii române și la o lipsă de motivație pentru autori. Oare nu scriitorii ar trebui să fie „vârf de lance” într-o societate?

Acest volum nu are forța de a schimba un mediu cultural, dar își propune să aducă în față nume de autori și titluri de cărți care ar trebui să miște interesul celor avizați a le studia – criticii literari, filologi de pe oricare palier al formării profesionale. Unele dintre creațiile incluse în acest volum sunt deja sau vor deveni spice de grâu, altele vor forma doar cernoziomul necesar rodirii.

Se spune că Măria Sa, Timpul, este cel care va avea ultimul cuvânt în a-și păstra

operele pe care le va considera de valoare. Dar pentru asta, înainte de toate, ar trebui să i se așeze în poală întreaga ofertă.

 

Simona Mihuțiu

Revista „Vatra veche”, nr. 4/2026. Semnal, sumar, lunar pentru minte, inimă și literatură

 

SSursa: Nicolae Băciuț

Silviu Guga - Constantin Stancu și destinul cărții în vremurile înclinate

Silviu Guga

 

 

Constantin Stancu -

Un roman despre destinul cărții

 

 

Demn de luat în seamă este demersul lui Constantin Stancu care prin romanul „Traficantul de cărți” reflectă în oglinda literaturii și nu, cum s-a mai făcut, printr-o oglindire teoretică, soarta vitregă a cărții tipărite. Așadar acest scriitor, din ținut hunedorean, face ca destinul cărții să devină o incitantă temă literară. Scriitor „încercat”, consacrat mai întâi ca poet, apoi ca eseist și critic literar și, din 2011, ca romancier, cu un palmares literar impresionant, Constantin Stancu are capabilitatea de a aborda această temă. 

El însuși, cu detașarea și competența criticului literar, își prezintă scrierea în numărul precedent al revistei noastre: „Romanul Traficantul de cărți reprezintă un mesaj legat de lumea în care trăim și-n care oamenii au început să-și schimbe modul de a privi literatura, cultura, abandonând cartea pe suport de hârtie, cultura migrând spre o lume virtuală... traficantul de cărți este martorul trecerii de la o epocă la alta, de la un fel de a face cultură și a păstra mesajul dintre generații, la o altă cultură modelată de megatendințele care ne afectează, care nu țin cont de dorințele și iluziile noastre”. Nu putem decât să subscriem acestor pertinente și obiective aprecieri.

Romanul „Traficantul de cărți” a suscitat interesul criticilor, dovadă e o multitudine de referiri în mai multe publicații. Acțiunea romanului se desfășoară într-un orășel pe care autorul se dovedește a-l cunoaște foarte bine, Valea Albă, asemănător cu Vadul Ars din romanul omonim, dar care poate fi orice orășel din țară. Realitatea care e surprinsă în roman poate fi oriunde localizată. 

Scriitor versat, Constantin Stancu știe să abordeze, literaturizând, aspectele sociale, economice și, de la sine înțeles, culturale ale unei urbii, toate de actualitate. Personajul narator, Pavel Bucur, un economist a cărei muncă era apreciată de patronii unor firme „pentru micile șmecherii contabile... Numai ca să nu plătească „taxe și impozite”, a ajuns să se bucure la primirea primului cupon de pensie. A scăpat de stresul profesiei, dar nu și de singurătate. Singurul remediu era lectura, „am găsit multe povestiri care m-am făcut fericit”. A fost atât de pasionat de cărți încât a ajuns să aibă o bibliotecă respectabilă, impresionantă pentru un contabil, chiar dacă acestuia îi plăcea „să urmărească viața literară, viața scriitorilor”. Constatând lipsa de interes pentru citit („Cine mai cumpără cărți?...Cui îi mai pasă de cărți?”), își dă seama că biblioteca ar putea-o s-o ofere celor interesați și să devină „traficant de cărți”. Întâmplarea, norocoasă, face să găsească o cititoare, Laura Vrabie, „vecina de pe scara următoare”. Această femeie, părăsită de soțul plecat în străinătate, ca și nouă îndeletnicire de care se apucase, să scrie recenzii, l-au făcu să scape de monotonia în care intrase.

Romanul, fără să-și piardă filonul principal, cel al prezentării destinului cărții și implicit al bibliotecii, devine și un roman de dragoste, romanul unei iubiri târzii care poate să împrospăteze viața. Simbioza între planurile romanului se face firesc. Naturalețea „alipirii” este o altă dovadă de măiestrie scriitoricească pe care o are, aș spune aproape nativ, Constantin Stancu.

Toate realizările literare din romanul „Traficantul de cărți” ne face să credem că e cel mai reușit roman al acestui scriitor.

 

 

În Revista „Algoritm literar”, nr. 1-2/2026

Nicolae Crepcia și ARCA POEZIEI... Editura Castrum de Thymes, 2025. Definiția poemului este chiar poemul care vine: „poemul este durerea/ țâșnită dintr-o rană/ uneori este chiar rana”

 

Nicolae Crepcia: „Poezia este începutul lumii”

 

Nicolae Crepcia rămâne ancorat în poezie, se lasă dus de valul acesta, iată el vine cu un nou volum: nicio arcă nu-i pregătită, 110 pagini, apărut la Giroc: Editura Castrum de Thymes, 2025. Nu este interesat de experimentele lirice, nici să impresioneze prin limbaj șocant iubitorii de poezie, acceptă datul ca o stare de grație. În fond, poezia bazată pe arta frumosului este mereu nouă. El menține fluxul clasic, cu puterea modernității, umil în uniforma metaforei. Titlul demonstrează că nu va mai veni o salvare prin Marea Arcă. Frumosul, sub aripile poeziei, este salvarea omului. Filonul liric vine din dinamica naturii, mișcarea timpului pe elipsa eternității, apropierea de tot ce-i viu, acceptarea stărilor luminoase. Anotimpurile sunt cele care pun în mișcare poemul, iubirea, însăși poezia ca revelație personală și subiectivă, credința, prezența lui Dumnezeu în lucrurile simple și luminoase. Anotimpurile dau ritmul valului liric. Toate acestea, plus puritatea relației cu natura dau forță poemelor. Nicolae Crepcia are capacitatea de a iubi poezia, de a transmite această poezie, de a lămuri locul ei (cel puțin pentru sine) în Creație. E parte a Creației, de aceea merită toată atenția. Fiecare poem are ceva și din taina rugăciunii, este oglindă a luminilor care bântuie timpul și netimpul poetului.

Definiția poemului este chiar poemul care vine: „poemul este durerea/ țâșnită dintr-o rană/ uneori este chiar rana” (p. 75). El știe geneza: „poemul este o mirare/ țâșnită din altă mirare”. Chiar dacă are o dimensiune socială, acesta este cel care dă forță credințelor: „poemul nu trebuie să explice/ poemul trebuie să arate cu degetul/ să se revolte/ și să amenințe”. Și da, poemul este chiar dragostea, nu este un mesaj, o declarație, o informație. Este o asumare totală în poezie, riscurile sunt inevitabile, se produc răni, durere, dar acestea vin din faptele poemului în viața oamenilor.

Chiar dacă, de-a lungul timpului, a fost martor la orele de cotitură din istorie, depășind lupta de clasă, revoluțiile care doboară, noile deviații, progresiști și neomarxiști, plus alte curente sociale globale sau marginale, cu efect global, Nicolae Crepcia declară pe proprie răspundere și risc propriu: „nu sunt poet/ eu doar scriu aceste cuvinte sincere/ pe care altcineva nu mi le spune/ eu doar sufăr/ eu doar sunt” (p. 90).

Până și umbra are misterul ei, depinde de lumină, de cele care au puterea de a susține toate lucrurile: „soarele extrage din mine/ umbra/ și mi-o întinde în urmă/ să o târâi/ prin întâmplările zilnice/ cum un rege/ mantia sa strălucitoare/ pe covorul roșu/ al istoriei” (p. 84).

Singurătatea poetului este una acceptată: „poate sunt un înger/ izgonit dintre semeni/ care își caută în fiecare poezie/ raiul” (p. 38). Ele mărturisește: „Eu caut poezia/ mereu acolo unde e/ în lucrurile simple/ în tăcerea lucrurilor simple” (p. 17).

Iubirea este patria în care el și ea se întâlnesc într-o relație perfectă. Când există, cei doi se simt împliniți, prin contopire, prin suferință, prin poezie și dincolo de versuri. „amândoi încăpem într-un zbor/ amândoi încăpem într-un dor/ amândoi ne înălțăm într-o rugăciune/ iubito doar împreună/ avem loc în palma lui Dumnezeu” (p. 36).

Apropierea de natură aduce poezia mai aproape, o muzică aparte generează metafore, fiorul liric, armonia dintre om și cele create: „iar dorm în fân/ sub cerul senin/ de privighetori/ luna în dans senzual/ cu îngerul/ în visul meu/ poemul/ pe care-l vor naște/ viorile zorilor” (p. 22).

Schimbarea ființei, acum, la împlinirea tuturor lucrurilor din viața poetului, este imposibilă: „poate doar să îngenunchez/ mai altcum în iertare/ ca din mâinile împreunate/ pe firul de lumină/ să urc/ să urc/ să urc/ până dincolo de cer/ altceva nu am ce să schimb” (p. 73).  

Timpul poate produce abisuri, crize, schimbări greu de purtat, poetul prinde secretele, marile scenarii ale istoriei, ruina sau gloria: „covor de frunze/ întinde toamna sub pași/ și-i atâta spaimă/ încât se aude/ timpul cum foșnește/ sub tălpile lui Dumnezeu” (p. 50).

Poemele din volum nu au titlu, grafia lor este simplă, poetul a renunțat la semnele de punctuație, lasă versul să zburde, să curgă aprig ca o apă. Limbajul este șlefuit până la esență, zgurile din vorbele poetului au fost scoase, se lasă purtat de cuvinte. În multe poeme apare semnul: pasărea, posibilitate zborului, înălțarea spre cele Înalte. Prezența lui Dumnezeu este accentuată ca parte a energiilor din versuri.

În sumar, poetul indică, prin primul vers, poemele, lăsând o legătură între autor și cititor, un mesaj sinteză, punte între pasta lirică și o realitate literară necesară.

Daniel Luca, scriitor și el, în postfață, notează: „Nicolae Crepcia scrie o poezie viguroasă, densă, sinceră, optimistă și se adresează în primul rând rațiunii, dar fără a neglija inima” (Zborul poetului, p. 106).

Petronela Apopei, în prefață, reține: „Tot volumul este unul al reînnoirii, al trăirilor divine generate de iubirea față de frumos, poezia fiind laitmotivul, dar și principala motivație artistică pentru frumos, trăire, emoție și viață…” (Suflet de poezie, p. 5).

Acest volum se impune a se citi în liniște, departe de zgomotul de fond al vremurilor, poetul a refuzat experimentele literare, este chiar el produsul unui experiment tainic. Este o pledoarie pentru reziliența prin poezie, ca parte a lumii de la început, curgând spre un final în care se presupune că ar trebui să ne aștepte o Arcă, una pregătită să ne treacă prin ape mari și prin foc. Poezia, însă, este la scară, chiar aici, pe un peron de împăcare cu lumea, cu sinele, cu alții.

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Algoritm literar”, nr. 1-2/2026 

Revista „Algoritm literar”, nr. 1-2/2026. Semnal, sumar, semne literare. Revistă de literatură și artă, apare la Călan. Director: Ioan Barb; senior editor: Silviu Guga

 

Doina Bălțat - URMELE DESCULȚE ALE COPILĂRIEI, Editura Vatra veche, 2026... Desculți prin timpul fraged... Semnal, câteva note

Doina Bălțat ne oferă o lecție de poezie, de literatură sub aripile unei clipe necesare, ardente, abordează accesibil, fără a apela la linia academică aspră pentru unii, de a accepta că în fiecare carte cititorul poate primi o porție de viață în plus, de a se centra în amintiri și a recupera mirajul copilăriei. Cu simplitatea unei bucurii asumate și biruitoare, într-un univers tot mai semnificativ pe măsura revelațiilor particulare, din scrierile unor scribi care se iau în serios. Desculți prin timpul fraged... 

Note c stancu ©

 

 

 

Istorie literară cu Editura Carphatia Press... Artur Silvestri și APOGEUL DERUTEI... (2005). „Dar ceea ce face jocul pe piaţa imobiliară în mod riscant, este iluzia investiţiei când planurile se mişcă şi valoarea terenului are o parte mult mai mare din valoarea totală a investiţiei şi acolo unde terenurile nu mai ştii cui aparţin, de fapt, în final”

 

APOGEUL DERUTEI

 

Cărturarul Artur Silvestri a avut capacitatea de a prinde viaţa vizibilă şi curcubeul în cuvinte puţine, face sinteza vederii complexe, peste limitele legal impuse, iar cartea sa  APOGEUL DERUTEI  sau zece eseuri despre Vremea ne-aşezată,  o carte apărută la         Editura „Carpathia Press”  – 2005, este o carte episod despre fenomenul imobiliar, mărturie a vremii care se mişcă şi a fotografiei care sângerează.

Autorul priveşte, cu responsabilitate, către România de lângă noi din perspectiva imobiliară, refuzând prognoza şi mergând spre sunetul inefabil al mişcării lucrurilor   într-un sens derutant. Mişcarea „browniană” pare să fie regula. Poate, lichidul vremii ne redă mişcarea lumii în moduri derutante…

Ceea ce ne transmite Artur Silvestri este faptul că a venit timpul marilor risipiri,  le vedem, le percepem cu toate simţurile, dar sensul scapă ochiului, pentru că ochiul este deja murdar.

Iluzia unui paradis artificial şi o fericire programată de niciunde, viclenia omului căzut şi rănit, cu viitorul pierdut în insula derutei, mergând spre sclavie cu optimism de parcă acesta ne este destinul, de fapt efectul păcatului, a erorii, a fugii de adevăr, a pierderii cetăţii.

Este o doză de tristeţe în carte, ceva neliniştitor la umbra valurilor provocate de furtunile financiare care bat fără de ţară, cu spectrul „sud – americanizării” sau pericolul  „istanbulizării” Bucureştiului, semn că ne depărtăm de lumea în care Dumnezeu merge pe jos pe marile bulevarde, nevăzut, dar prezent prin lumină.

Proprietatea imobiliară se clatină pentru că e pe datorie şi asta creează instabilitate, garanţia acesteia este o iluzie, nimic nu mai aparţine cu adevărat cuiva, atraşi în paradis de importul necesar al modelului străin la modă.

Soluţiile în domeniu sunt rodul întâmplării pentru că fenomenul a scăpat de sub control, piaţa imobiliară este sub efectul unor stări mult mai complexe, cu bătaie, paradoxal, în viaţa directă de fiecare zi, în chiar inima omului, pentru că şi gândul care roade cetăţeanul îţi topeşte oasele într-o lume previzibilă prin imprevizibil.

Dar ceea ce face jocul pe piaţa imobiliară în mod riscant, este iluzia investiţiei când planurile se mişcă şi valoarea terenului are o parte mult mai mare din valoarea totală a investiţiei şi acolo unde terenurile nu mai ştii cui aparţin, de fapt, în final. Coeficientul de risc în imobiliar în România, este unul mult prea instabil, iar cel care ar fi dispus să facă afaceri e atent la această parte „sigură”  – riscul prezent, ca mod de a fi, ceea ce creează o altă realitate, pentru că, susţine autorul, banii sunt imaginari, în spatele lor sunt investiţii virtuale, iar realitatea doare.

Pe piaţa imobiliară banii vin tot mai puţin şi sunt tot mai puţine instrumente care să urmărească fenomenul, creşterile de preţuri în timp scurt sunt exagerate şi asta indică faptul că ceva nu este în regulă, că „terenul” ne fuge de sub picioare şi de sub destin, căutăm cetatea de adăpost, iar legile proprietăţii aduc haosul şi sunt tot mai caduce, pierd viteză în necesarul imediat, dar şi în ochii oamenilor care se chinuie şi nu mai pot prinde firul. Etapa amânării provizorii ne dă iluzia că lucrurile ar mai merge, dar viitorul fuge, este o imagine a deşertului pe deasupra unor nisipuri străine…

Integrarea României în comunitatea europeană creează paradoxuri, iluzia este întreţinută, credem că „ei „vin spre noi”, dar nu este aşa, nimeni nu va investi în apartamente la bloc sau în case vechi nesigure, toate învăluite într-o poveste care curge şi nu ştim de ce, doar pentru a produce iluzii, bani imaginari, o falsă concurenţă, afaceri care nu pot aduce nimic în viaţa reală.

Sunt mode în imobiliar, ca moda marilor magazine, sau a investiţiilor care se suspendă între necesar şi posibil, între ieri şi astăzi, acolo unde legendele circulă şi proiectele mor sau nu vor să ducă undeva…

Concluzia expertului, pentru că în mod sigur profesorul Artur Silvestri este unul serios şi credibil, ne aduce la viaţă:

„Căci, de fapt, România este o piaţă atipică şi poate chiar un experiment economic, unde, ca şi la alţii, integrarea produce şoc înainte de integrare”…

Ideea de experiment economic nu este una de trecut cu vederea pentru că în mod real confuzia ne macină viaţa… Este, apoi, existenţa celor două Românii, a unora extrem de bogaţi şi a altora extrem să săraci, o prăpastie socială care va crea drame, iar sensul de înaintare este menţinerea cursului, ceea ce va genera decizii dureroase şi corecţii urbane imprevizibile, normalul se depărtează de noi pentru că nu există ideea  „casei accesibile”, o idee necesară pentru familia ca familie, bogătaşii de ocazie vor dispare şi extravaganţele lor care au făcut moda, se vor topi, cândva … Dar necesitatea unor decizii importante în cetate se vede clar. Vor veni decizii dureroase, poate chiar sângeroase, cu familii care se vor risipi…

Există două pieţe în imobiliar, una populară şi una de lux, două lumi diferite şi instabile, imagini care  vor dispare în durate scurte între aceste planuri paralele, fără legătură…

Dar durerea lui Artur Silvestri se menţine, Bucureştiul este bolnavul Europei, pentru că administraţia pare că nu are direcţie, pentru că planurile sunt amestecate, pentru că lumea pare în derivă şi pentru că nesiguranţa în marele oraş nu este una de trafic, ci una structurală, care necesită corecţii, nu există imaginea clară a viitorului, elementele glisează, de parcă am trăi cutremurul permanent şi cetatea pare abandonată şi supusă masacrului. E vremea derutei, poate chiar apogeul, iar elementul istoric se pierde în satul Băneasa, sau satul Pipera, pe când zona metropolitană este un joc financiar menit să atragă banii, să facă bani şi iluzii, fără civilizaţie, într-o comunitate care vrea să fie minţită frumos, ba chiar iubeşte asta, scrie cu durere autorul…

Cartea merită citită, textele sunt esenţiale şi permisibile, eseurile fac parte dintr-un raport de prognoză de piaţă imobiliară destinate iniţial pentru SGA România la sfârşitul anului 2005, dar care sunt un document istoric pătrunzător pentru că mişcă fiinţele, le trezeşte la viaţă în mod brutal, pentru că, iată, marele spectacol al derutei este aici, dar poate cititorul va înţelege unde urmează să trăiască: „într-un paradis artificial şi sub un efect de fericire indus”…

Autorul este lucid, eseurile par mai mult decât a fi simple studii de piaţă, sunt studii de viaţă şi de dor de noi cei care ne topim şi am vrea să plângem, dar nu mai putem. Scenariul este perfect, dar mai este speranţa, cetatea spirituală spre  care năzuim, pentru că într-un areal creştin, speranţa nu dispare, marile derute cheamă marie provocării şi firul de iarbă învinge betonul în fiecare primăvară …

 

 

Constantin Stancu

 

17 – 18 martie 2006.                 

Aurelian Sârbu, AMURGUL ZĂPEZILOR, Ed. Karina, 2026. Poezia sub aripa zăpezilor ultime... Însemnări, impresii, călătorii lirice

Ființa poetului este obiectul inspirației sale, timpul o străbate, vechi iubiri cutreieră mintea acestuia, ceva se scurge în abisul existenței, o vede prin semnele care apar și se sting. Un port, o gară, un tren, un tărâm, o insulă, corăbii care pleacă, anotimpuri în derivă. Peste toate năvălesc elementele construite de-a lungul timpului venind dintr-o cultură asumată, elegantă, din cuvinte care păstrează argintul clipelor. Tăceri, umbre, lumini, zăpezi, un drum, o cărare. Elemente care compun contextul în care ființa se rotește după sunetele din culori vechi, cunoscute, asumate. E și poetul o culoare care pâlpâie discret lângă o clepsidră cu nisipul auriu. Nichita Stănescu spunea că este doar o pată de sânge care vorbește…

O resemnare atroce se desenează în textele publicate, un destin implacabil zăvorât în taine. Poetul este atent în pădurea de semne, încearcă să vadă dincolo de orizontul cuvintelor care se destramă. Un sentiment omenesc. Ar fi putut veni un optimism presupus în textele publicate, dar energiile s-au stins, deși lumini mai pâlpâie, deși mai există o Golgotă în memoria de unică folosință. 

Note C Stancu © 
 

Poetul? Piramide și aspre adevăruri

 

Poetul

 

Poetul scrie poesia pe fragila sa piele de poet,

acesta este pergamentul ascuns in piramide imponderabile...

Iubitele ii vor săruta toate poemele cu poftă,

iar poetul va deveni umil analfabet undeva pe malul Nilului, a Dunării, a pârâului rece de sub munte...

Oamenii de la baia publica se vor strădui să-i spele trupul de poeme,

când  e curat - el tace, hieroglife de aer se vor ridica din umbra lui...

 

Prinţese vor dori să-si facă mănuşi din pielea poetului,

o piele fină, șlefuită de aspre adevăruri,

dar el se retrage-n cuvânt ca-n piramidă...

Constantin Stancu ©

Dumitru Hurubă - Inserții lirice, Ed. Vatra veche, 2026. Semnal, câteva note, semne asumate

Dumitru Hurubă trage linie și socotește, sunt peste 80 de ani de viață, mulți în lumina literaturii. Anul 2024 este pentru scriitor unul de referință și lasă semne în viața socială prin omagiul care i s-a adus.

Acum este pensionar şi încearcă să se pună bine cu Dumnezeu, scriind despre tehnica de a colora mintea cea de pe urmă a românului… S-a născut la 26 octombrie 1944, data reală, iar cea oficială, 22 noiembrie… tot 1944. Locuiește în Simeria, deși locul nașterii sale este satul Călnaci, com. Subcetate-Mureș, jud. Harghita. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara, cetățean de onoare al orașului Simeria (2014) și cetățean de onoare al comunei Subcetate-Mureș, județul Harghita (2016).

Mitică şi-a pregătit cu nonşalanţă şi tristeţe dosarul său de cadre, o biografie de umorist.

Iată ce scrie Mitică despre sine:

„În continuare, precum orice bun şi brav român, am început să scriu versuri. Constatând, însă, în scurtă vreme, că numărul poeţilor depăşea cu mult populaţia ţării, m-am transferat la Departamentul Proză satirico-umoristică unde mai erau câteva locuri libere la Compartimentul „Umor Negru”. La concursul organizat am participat singur clasându-mă al doilea cu coroniţă de scai. Pentru primul loc se punea coroniţa de spini …”.

Cărțile sale, destul de numeroase, peste 80, cuprind romane cu tentă umoristică și morală, proză scurtă, texte despre marile personalități ale culturii și literaturii, note de lectură asupra numeroase cărți pe care le-a citit, iubit, urât, reluat. A scris poezii. A dat un tablou destul de bogat despre literatura din județul Hunedoara, despre cărțile publicate în ultimii patruzeci-cincizeci de ani în România. A fost redactor de reviste de umor, unele de succes, precum „Râsul lumii”… Știe multe, ascunde multe după câte o glumă. A patentat mai multe tablouri literare despre lumea de astăzi: rezervația de zăpăciți de tranziție; un scorpion pe contrasens; cititorul de iluzii; biroul dușilor de acasă; filiala casei de nebuni; agenția dușilor cu pluta; skepsis; noaptea minții; ode pentru ciudați; personalități, cu de-ale lor…

 Semn - C Stancu 

Revista „Sud”, nr. 3-4/2026. Semnal, semne de primăvară literară

 

Aurelian Sârbu, FELURITE GOLGOTE

 

,,Eli, Eli, lama sabactani?,,

 

în jur

     felurite Golgote

     și o mulțime de cruci

     urcate la deal de-a lungul vremii mele

     îmi poftesc trupul

     și duhul din urmă

 

Aurelian Sârbu

Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva: Felicitare de sărbători pentru cititori, iubitori de cultură, scriitori, oamenii Cetății

 

Constantin Stancu - Atât am dorit să vă spun: Ultima săptămână în care s-a spus totul, s-a trăit totul în moarte, s-a murit totul în viață...

 

Eveniment - Colocviul Național de Memorialistică și Eseu „Ion D. Sîrbu” , Petroșani, 16-17 aprilie 2026

 

Julieta-Carmen Pendefunda, SUB INVIZIBILĂ VOINȚĂ/ UNDER INVIZIBLE WILL, Literary Destinies - Montreal, 2026. Poezia unui martor fără instanță

Cuprinsă de noi zone de conflict, Planeta începe a se răzvrăti. Nu este doar o ficțiune apocaliptică, ci o formă de întrebare existențială: dacă răul pare orchestrat, atunci ce sens mai are inocența? Iar faptul că ea, poetesa este mamă și bunică face ca totul să se simtă mai dureros—pentru că nu e vorba doar de lume, ci de viitorul celor pe care îi iubește. Motivația poetică poate fi una puternică: nu neapărat „de ce distruge”, ci „ce dezvăluie această distrugere despre condiția umană, despre libertate, despre divin”.
 

Prefață — Manifest

Nu este un volum despre sfârșitul lumii. 

Este un volum despre imposibilitatea de a accepta 

sfârșitul ca fiind justificat.

Trăim într-un timp în care deciziile par umane, dar consecințele lor depășesc orice măsură a umanului. Războaiele nu mai sunt accidente ale istoriei, ci devin structuri. Distrugerea nu mai apare ca excepție, ci ca mecanism.

Și atunci întrebarea nu mai este cine decide, ci dacă decizia mai aparține cuiva.

(Fragmente din carte)

Semnal - Revista „Glas râmnicean”, nr. 213-214. Semnal, lecturi libere pe sit-ul revistei. De la Grigore Vieru la Constantin Brâncuși

 

RĂSUNETUL CULTURAL, nr. 4/2026. Semnal, câteva semne de sărbători

Sursa: Menuț Maximinian
 

Elisabeta Bogățan, SOȚUL MEU DE DINCOLO, Ed. Neuma, 2023

 

Viața, o mirare irepetabilă

 

Cu sinceritate și profunzime, cu tristețe și speranțe, Elisabeta Bogățan publică volumul de versuri Soțul meu de dincolo*, o poezie limpede, apărut la Editura Neuma în anul 2023. Titlul exprimă sentimentul abisal al despărțirii dintre el și ea, al ruperii perspectivei asupra vieții în carne. Partenerul de viață al poetei, scriitorul Ioan Dan Bălan, a suferit un accident miercurea, de Sfântul Andrei, conform calendarului tradițional românesc, a decedat sâmbăta, în data de 17 decembrie 2022.

Este o lamentație pe tema despărțirii definitive, a trecerii dincolo a ființei iubite, aproape un ritual de trecere. Durerea marchează evenimentul survenit brusc, rece și implacabil. Dincolo de durere se vede un orizont al poeziei care marchează căutările celei în viață, caută punți, cuvinte, opere scrise și trăite. Caută un sens pe plan existențial. Versurile ajută la apropierea față de cel de departe, la străpungerea holografică a zidului. Poeta remarca, la finalul cărții, o situație simetrică în ce privește destinul celor doi. Mama i s-a născut pe pământ moldovenesc, zonă rămasă în Republica Moldova. Ioan Dan Bălan s-a născut pe pământ moldovenesc, în partea rămasă României. S-au întâlnit în Valea Jiului și s-au unit prin legături puternice, fiind atrași de magnetul dragostei, al culturii, atinși de norul poeziei încă din anul 1987. Există și un fir epic în carte, povestea care se desfășoară în jurul evenimentului dureros de Sfântul Andrei, ghemul vieții se desfășoară de-a lungul istoriei personale, în jurul celor doi, fără diferențe, vizibilul și invizibilul fac posibilă epopeea.

Ion Hirghiduș, în prefața cărții, o definește ca fiind o carte specială, cât un strigăt de durere (O carte cât un strigăt de durere, p.7-15).

Durerea este exprimată de poetă prin mijloace artistice adânci, cu tensiunea spirituală la maxim. Ea apelează la întreaga cultură a lumii pentru a țipa în eternitatea de argint. Sunt evocate mai multe mituri și istorii vechi, ele au marcat conștiința oamenilor de-a lungul timpului. Lamentația se realizează în fața unor martori văzuți și nevăzuți, chemați la ritualul de trecere. Styxul despărțea lumea celor vii de lumea celor plecați, de tărâmul morții, conform doctrinelor mitice grecești. Este chemat la apel Orfeu, care a călătorit în Infern pentru a o readuce în lumea celor vii pe Euridice, iubita sa. Apare Sfântul Andrei, el ar putea fi intermediarul mesajului de chemare adresat soțului de dincolo. Se apelează la Apa Sâmbetei, cea care desparte, conform mitologiei românești, lumea de aici de lumea celor nevii. Este invocat Bradul, simbol al Pomului Vieții la români, conform tradițiilor acceptate și susținute de literatura, sociologia și antropologia noastră. Bradul reprezintă pe cel veșnic viu, aflat pe înălțimi, aproape de cer, rezistând în furtuni și zăpezi, drept și frumos, țâșnind spre Univers. Tema celui sihastru se modelează peste prezența simbolică a soțului plecat, poetul se retrăgea în munte pentru a rămâne în anotimpul singurătății, pentru a medita și a prelua temele cărților sale, pentru a se regăsi în infinitul Cosmosului. Poemele  din volum sugerează ritualul de trecere, folosit de egipteni și redat în Cartea Morților, carte de bază a mitologiei egiptene. Ritualul se regăsește și-n alte religii și culturi, omul a fost preocupat din vechime de soarta sa, între aici și acolo… 

Participarea martorilor la durerea poetei este una simbolică și, spiritual, reală, Elisabeta Bogățan trăind intens sentimentul prezenței celui plecat. Iubirea răzbate dincolo de moarte, este puntea de legătură dintre cel rămas și cel plecat.

Problema celei care își cântă iubirea în continuare este zidul/ hotarul/ cenzura dintre viu și neviu/ dintre a fost și este/ dintre a trăi și a plana în abis. Motivul revine cu insistență, am putea afirma că poezia este un cântec de îmblânzit zidul acesta, implacabil, rece, ca o sabie ce taie Universul: „lipită de zidul ce ne desparte/ eu de o parte/ iar tu/ de cealaltă parte/ semne vechi/ din alfabete uitate/ am să bat mereu/ în perete/ iar dacă îngeri/ în locul tău/ vor răspunde/ mai tare-am să bat/ să răsune/ până-n niciunde” (Lipită de zidul care ne desparte, p. 61).

Cultura le-a permis și permite evadarea din mundan și străpungerea zidului care desparte lumii vizibile de cel invizibile. Pentru ea, limitele sunt vizibile, dureros de reale, omului îi este dat să suporte presiunea dată de esența sa umană. Conștiința este afectată de ruperea părții, conștiința rezistă în fața morții, pătrunde dincolo prin mijloace spirituale.

Plecarea soțului este redusă la esențe, a plecat fără bagajul sufletesc care i-a dat identitatea, fără instrumentele de scris, au rămas cuvintele vii, în cărțile scrise pe suport de hârtie. Vii gol în lume, pleci gol, dar cu o identitate amprentată de propria spiritualitate, cea dintre naștere și moarte.

El rămâne soțul de dincolo, dincolo de „hotarul de răcoare și fum”, ea rămâne în lumea de țărână (tină) din care am fost creați. Cele două jumătăți se întregesc dincolo de limite: „eu rămân/ în lumea de tină/ să-mi cânt iubirea/ ciudată/ jumătate înrădăcinată/ aici/ în Samsara/ jumătate dincolo/ peste hotar/ revărsată” (Soțul meu de dincolo, p. 31).   

Cel plecat poate dobândi un nou trup, mai proaspăt, mai curat: „într-o primăvară/ pe la măsurat/ în vremurile/ ce stau/ să vină/ trup nou/ scăldat în lumină” (Ți-ai semănat trupul, p. 45).   

Ea apelează la Creator, se clatină în timpul efemer, chiar „pe hotarul ca o părere/ dintre azi și ieri…” (Mă împresoară încă, p. 74). Lumina pare o durere adâncă, tot mai adâncă…

Într-un timp ancestral, cel al mineralelor și al eternității pure, poeta afirmă: „îngenunchez la brad/ și plâng/ și-i cer/ să mi te-aducă/ iar/ de după hotar/din pământ/ sau din cer/… /să te-ntrupeze iar/ din pământ/ din eter” (Rugăciune la brad, p. 36). Pendulând între idolatrie, credință, realism, între posibil/ imposibil, între absolut și relativ, poeta apelează la acest simbol, bradul. Se sugerează prezența absenței, mai adâncă decât neantul aparent. Destinul omului pare scris dinainte, oricum, moartea și iubirea sunt certitudini care se percep în carne: „o viață de om/ e-o mirare/ irepetabilă/ înțeleg/ nu pot să leg/ și să dezleg/ ghemul vieții/ nicicum/ se deșiră singur/ pe drum” (Ghemul vieții, p. 25).

Chemarea celei rămase are sens doar apelând la simboluri, semne, mit, tradiții, ritualuri, cântec, poezie, cuvânt. Invizibilul devine vizibil în felul acesta, durerea se preschimbă-n speranță. Iubirea are chei care permit deschiderea ușilor aparent închise. Spiritul biruie materia din care suntem făcuți pentru a simți durere și iubire.

Elisabeta Bogățan este o poetă harnică, prezentă în antologii de poezie, traducător talentat, a scris despre teme folclorice, are studii etnografice, a publicat studii literare în volum, a colaborat cu scriitori din alte culturi, mai ales cea franceză, are numeroase premii internaționale, deține TITLUL DE CAVALER AL POEZIEI (2008). La final sunt redate câteva date biobibliografice despre scriitoare. Ion Hirghiduș reținea în prefață: „Remarcăm pe parcursul întregii cărți o sensibilitate poetică deosebită, redată în versuri aparent simple, dar de o mare profunzime. Poezia este ridicată la rang de regină, iar durerea, specifică acestei lumi, creează o aură a sufletelor-pereche destinate să fie mereu împreună” (p. 15).

Sufletele rămân pereche, fiecare de partea lui de existență, cu speranța de a râde și a visa împreună: „cum să mă uit la tine/ ca-ntr-o oglindă/ ce poate/ întreagă/ să mă cuprindă/ cum să mai vibrăm/ pe aceeași lungime de undă/ prin hotarul înălțat/ să ne-ascundă” (Suflete pereche, p. 69).  

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. Semne, decembrie, 2026

 

*Elisabeta Bogățan, Soțul meu de dincolo, poezie, 87 pagini, Apahida: Editura Neuma, 2023. Cuvânt înainte de Ion Hirghiduș; coperta: Charon traversând Styxul, tablou de Joachim Patenier, 1515.