Brâncuși -150

 Sursa: Vatra veche, nr. 2/2026

Interioare nebune pentru poet.. Ioan Moldovan și arta răbdării cu vechiul mainimic

 

Interioare nebune

 

Profesor, redactor de revistă literară, redactor şef, mai apoi prizonier al singurătăţii şi al cuvântului pierdut în haosul vieţii, cu busola în memorie ca un pescăruş în căutarea ţărmului, Ioan Moldovan şi-a adunat scrierile de peste ani într-un volum cu titlu abisal: INTERIOARELE NEBUNE la Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2002. Anii au trecut, poetul s-a topit, dar poemele au rămas, titlurile volumelor publicate ne indică istoria unei după-amieze în care poetul scrie pur şi simplu, dincolo de forfota de la etaj, dincolo de peisajul urban, dincolo de parc, acolo unde nebunia este la ea acasă, până când interiorul însuşi devine nebun. Titlurile ne indică şi ne cheamă: Viaţa fără nume; Exerciţii de transparenţă; Insomnii lângă munţi;  Arta răbdării; Tratat de oboseală…

Titlurile par să dezvăluie sensurile: fiecare zi devine importantă, fie că este miercurea, fie că este duminica, este o fericită realitate la care poţi privi. A privi -  un privilegiu al poetului, dar şi a omului, ieşirea de serviciu care naşte poemul…

Tragedia omului, trebuie să trăiască o viaţă fără nume, o viaţă a altuia în care ai nimerit din întâmplare, dar trebuie să rezişti, să ai răbdare, să faci mereu cumpărături, să descoperi drumul simplu al zilei, să-ţi descoperi  „tandreţea din malaxor” …

Lângă munţi, departe de orizontalul peisaj al răbdării, este o lumină netrăită, lângă munţi treptat numai gheaţa urcă mai sus de culmi.

Tot timpul se simte prezentul în măruntaiele privirii, ca o descărcare din alt timp şi descoperi: „numai spre dimineaţă singur mi-am spălat picioarele / văzând cum ele intră primele în moarte” (Tot timpul).

Spălarea picioarelor pare un ritual al intrării curate în moarte, dincolo de mizeria zilei.

Realismul efemerului, existenţa doar a prezentului, iată lipsa de orizont care te cabrează în moarte, eludând veşnicia prin puterea interiorului nebun.

Efortul de peste ani al omului ne atrage spre un vechi obicei: viaţa, înconjurată de parate, ea însăşi un aparat.  În acest obicei, viaţa, poetul poate vedea: „acest personaj din colţ sunt eu”, marginalizat în marginalizarea peisajului prezent. (Scurtă proză ).

Aparatul cel mai apropiat poetului este bătrâna bicicletă, ea dă naştere la amintiri şi la o revelaţie aproape şocantă: „Nimeni nu poate fi altul, zănatico !”

Avantajul rugăciunii este pierdut: „Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puţină discreţie, ce dumnezeu !”, perspectiva divină s-a dizolvat, pentru că singurătatea-i o-nghesuială absolută, nesuportabilă. de parcă am fi cu toţii mai mulţi în aceeaşi cameră, în pielea proprie marginală. (Să ne rugăm).

Pierdut în peisajul urban omul mai poate vedea: „ Mă uit singur în sus să văd realul / Ninge. Un câine orb/ abia- abia ne mai ţine pe toţi pe spinare.” (Inventa) Imaginea plânge, deşi poetul n-o scrie, oraşul pare în căutarea sensului.

Lipsa de viziune a omului este tranşantă, înainte merge fericita realitate provocatoare şi dezamăgită, este pierdut punctul de sprijin în univers, este pierdut şi Dumnezeu care, brusc, se scrie cu literă mică, pentru că El, nu-i aşa, locuieşte la etaj.

Poetul îşi asumă tragedia singurătăţii într-o înghesuială personală, refuză existenţa dublă, acceptă realul şi vrea un lucru imposibil:  să primească ceva în schimb, dar nu vine nimic nici din lateral, nici din faţă, nici de sus: „Şi altceva decât vechiul mainimic, cu legătura lui de chei / inutile / zuruindu-le prin odăile nebune”…

Testamentul poem, scurt, pentru Rareş şi Vlad, fiii poetului, este relevant: „ Cu o nuia de fosfor v-am arătat marginea dulce a unei prăpăstii”. Deşi scurt, poemul atrage semnul unei posesii trecătoare, urmată de căderea în fericita realitate, în peisajul care urmează după acea margine dulce, văzută de departe.

Concluzia finală: „Nu e timp nici pentru citit, nici pentru prezenţă / am nimerit într-un loc contondent/ în interioarele nebune”…

„ …am atâtea anunţuri de făcut, nu fac nici unul / din întâmplare doar va afla mama că exist…”.

Volumul este lansat în apa zilei în colecţia Poeţii urbei, colecţie menită să permită accesul la poezie care pregăteşte fişierele poeţilor citadini, în individualitatea simplă, dincolo de tipologii, cu opera la îndemână, chiar pe balcon, lângă o bătrână bicicletă…

Iată, mulţi poeţi merg pe bicicletă, încurcând circulaţia pe contrasens a limuzinelor de lux, scăpate din marele faliment citadin…

 

Constantin Stancu

Un mediu perfect: Crudități și megatendințe...

 

Megatendinţe la masa celor săraci

 

 

La masă cu timpul barbar,

la masă cu formatorii de opinie şi cărăuşii de bagaje,

la masa cea lungă, intră printr-o parte a zilei,

iese prin celălalt perete al zilei,

încap toţii flămânzii de lumină, toţi cuceritorii.

 

Crudităţi şi alte megatendinţe,

un meniu scris cu stil pentru cei care privesc.

 

Sub mese, câinii flămânzi, nimeni nu le aruncă fărâmituri de pâine.

 

Aşteaptă ca oaspeţii să cadă de oboseală,

să-şi piardă simţul de orientare.

 

Cel mai lacom va primi premiul cel mare,

el va accepta totul cu luciditatea celui absent,

va ridica trofeul deasupra capetelor desprinse de trupuri,

va fi învingătorul cu ochi de tigru,

va prezenta tuturor

ultimul cromozom rezultat din ritualul ghizilor din ziua de apoi.

 

Abundenţă, curge vinul prin ferestrele sparte ale veacului… 

Constantin Stancu ©

 

Istorie literară: Radu Igna despre romanul „Blestem” de Ovidiu Vasilescu (2011)

 

 

                                             

 

                                                 Jocul destinului                         

                                                                 (Note de lectură)

                     

                  Ovidiu Vasilescu  ( Brăila  la 27 III 1939),  cunoscut prozator, poet, eseist,  trăitor la Deva, deţinător al mai multor premii literare, este un veteran al închisorilor comuniste. După  8 ani de temniţă ca deţinut politic, în 1980  a emigrat  în SUA unde  şi-a terminat studiile la Facultatea de Construcţii Cuny City University  din New Jork urmând în acelaşi timp şi  Facultatea de Jurnalism.  Ca  ziarist, acreditat  la Casa Albă, a colaborat la mai multe publicaţii. În perioada 1981 până în 2010, când revine în România, a publicat  în ţară şi străinătate  19 volume de poezii, eseuri, teatru, maxime şi reflecţii, nuvele şi romane. Volumul său  Constelaţia fantomelor, memorii din închisorile comuniste, Ed. Călăuza  v.b. 2009, premiul USR, Filiala Alba-Hunedoara al cărei membru este în prezent,  ilustrează  acel dicton al lui Hemingway din nuvela Bărânul şi marea: Un om poate fi învins, dar niciodată distrus. A man can be destroyed but not defeated.

                            În acest an 2011 Ovidiu Vasilescu a publicat la Editura „Călăuza v. b.”  romanul  Blestem,  în trei volume, Jocul destinului, Paradisiul nefericiţilor şi Cybill.  Trilogia, o impresionantă frescă  socială în care eroii  au adâncimi  pline de limpezime şi substanţă, prezintă monografic într-un stil modern istoria  unei familii nobiliare germane, Tunner, din umbrosul şi frumosul oraş alsacian Hagenau în secolul al XIX-lea şi până la jumătatea secolului XX.  Acţiunea se desfăşoară pe teritoriul mai multor ţări  printre care şi România. Eşafodajul naraţiunii sale  a pornit de la o relatare  succintă a unui  prieten al autorului, (  metodă folosită adesea de autorii de romane istorice), o rudă mai îndepărtată  a fostei familii Tunner, mai exact un strănepot, care  deţinea câteva amănunte, chiar documente  oficiale  şi neoficiale  din acea vreme. Prin urmare,  Blestem, operă de creaţie în care imaginarul a jucat un mare rol,   poate fi încadrat în galeria acelor faimoase romane frescă ce narează  istoria unei familii, ne gândim la Casa Bruddenbrook de Thomas Mann, care urmăreşte viaţa a patru generaţii de negustori din nordul Germaniei în secolul al XIX-lea, cu ascensiunea şi declinul acestei familii, sau Fortsyde Saga de John Galsworthy, şase volume,  despre trei generaţii din familia Forsyde. În literatura română poate fi amintit Ciclul Comăneştenilor  ( Viaţa la Ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Ann).

                            Acţiunea cărţii narează liniar, în maniera romanului modern,  viaţa familiei Tunner, stăpâna unei mari industrii de porţelan şi obiecte casnice, devenită consorţiul Tunner and Tunner, cu zile ei prea frumoase şi pilduitoare scene de dragoste într-o lume cu obiceiuri trainice ce le-a consolidat configuraţia spirituală şi capacitatea creatoare. Întemeietorul numitei dinastii, după cum aflăm din Introducere, a fost un  brav colonel, Johanne Tunner, a cărui vitejie  şi disciplină militară  l-a ridicat la gradul de general.  Legenda spune că şi-a ucis comandantul, ceea ce va arunca blestemul asupra urmaşilor. Fiul generalului, Wilhem Tunner, reputat judecător al tribunalului din Hagenau, şi-a găsit sfârşitul căzând pe scările tribunalului, Ludvig, fiul său, va fi ucis  în trăsură pe când se întorcea acasă  de la fabrică, nepoţii vor sfârşi în plină putere şi glorie răpuşi de boli. Dacă în Jocul destinului urmărim ascensiunea  familiei, una dintre  cele mai importante din întreg ţinutul, sub laborioasa prestaţie  a lui Ludvig  şi Hilda, a fiului lor, Gerhardt căsătorit cu  Helga,  în Paradisul nefericiţilor, cel de al doilea roman, urmărim declinul acesteia prin noul vlăstar, Wolfgang Tunner, fiul lui Gerhardt şi Helga, născut în 1838. Deşi a moştenit frumuseţea şi inteligenţa familiei,  semnele unei superficialităţi îi vor contura, spre disperarea părinţilor, personalitatea. Căsătorit cu Sabrinne Debelle în 1868, în ciuda opunerii Tunnerilor, care doreau o noră germană, va părăsi familia. Este  în vremea când s-au accentuat neînţelegerile dintre Franţa şi Germania în probleme teritoriale, Alsacia şi Lorena. Conflictul armat s-a declanşat în 1871 când  Franţa  a pierdut cele două teritorii.

 Noua familie,   a treia generaţie Tunner,  se stabileşte la Budapesta, rupând  legăturile cu părinţii. Îmbelşugata lor existenţă  va deveni aici, în adevăr,  paradisul  nefericiţilor,  datorită nu doar  escapadelor  amoroase ale soţului.

 După nici o jumătate de veac, la Hagenau, totul se ruinase. Mai multe secvenţe ne readuc  în lumea emblematică a Tunnerilor în  drumul lor spre disperare, distrugerea sistematică şi tragică.  Capitolul 8 se întitulează „Tot mai puţini, tot mai singuri”. Fiul îşi revede, după mulţi ani,  părinţii, nu în palatul lor auster, ci întinşi pe catafalc  în capela  familiei, care, totuşi, nu  l-a renegat, ci  i-a  lăsat moştenire „toate  averile mobile şi imobile, acţiunile  fostului consorţiu Tunner and Tunner, dus la faliment de proprii parteneri de afaceri,  precum şi  orice sume de bani  depuse la bănci”. Noile împrejurări deschid un alt drum, nu doar al belşugului, pe care  cea de a treia generaţie Tunner  va înainta  fără  a bănui măcar că se apropie de capătul drumului.

  Parcă pentru  a ne scoate din vâltoarea  lumii neobişnuite a personajelor sale, autorul ne  pune în faţă oglinda vremurilor ( scurte secvenţe în care se rezumă evenimentele politico-economice din lume, scrise cu italice, sunt prezente pe tot parcursul acţiunii). 1896 a fost un an plin de evenimente  marcante. Ungaria a sărbătorit Mileniul existenţei sale, în Germania au avut loc mari prefaceri economice, Marea Britanie a devenit  statul cel mai puternic din Europa. S-a mai întâmplat ceva  care a înlăcrimat pentru totdeauna  inima Sabrinnei: Wolfgang  Tunner  a murit în urma unui atac de cord la vârsta de 58 de ani.  Fiica  lor mai mare, Tereze, împlinise 25 de ani, cea mai mică,  Irenne,  22. Ele se vor căsători cu bărbaţi din familii înstărite, frumoşi, viguroşi,  vor trăi  profunde momente de iubire, o constantă a Tunnerilor,  dar fericirea la va fi de scurtă durată. Bărbaţii lor mor la fel de neaşteptat, ele vor continua să-şi ducă  existenţa ca văduve până la sfârşitul vieţii.  Destinele familiei vor fi continuate de  o nepoată,  despre care vom afla în cel de al treilea roman, întitulat Cyill.

  Dacă în volumele  amintite întâmplările sunt narate la persoana a III-a, în stil clasic, unde naratorul omniprezent cunoaşte toate detaliile, în  Cybill acţiunea are loc la persoana întâi şi narează drama unor tineri ca într-un  un autentic buildum-roman. Naratorul, David Brown, un alter ego al autorului,  tânăr ofiţer american, luptător în Vietnam, o întâlneşte la Nisa pe Sybill,   strănepoata Tunnerilror.  Tânăra, mândră de strămoşii ei, este înzestrată pe lângă frumuseţe şi inteligenţă, cu puteri paranormale. Dragostea lor la prima vedere se va izbi de absurde obstacole dar, la fel ca în poveştile clasice de dragoste, se va împlini într-o căsătorie. La început, David vine la Sighişoara  pentru a  cunoaşte istoria familiei Tunner. „Tunnerii, ehei  neamul acela  de oameni  minunaţi! O familie  care a cunoscut  deopotrivă  măreţia şi prăbuşirile cele mai vertiginoase. Da, ce oameni! Iubiţi cu sinceritate şi devotament de cei care i-au cunoscut,   invidiaţi  şi, la  răstimpuri, loviţi de patima  unor suflete neevoluate. Un destin tragic  i-a urmărit cu perseverenţă,  până  ce  toţi  s-au  stins, fără a mai avea posibilitatea  să lase ceva  în urma lor. Ultima lor reflecţie  sunt eu şi cumva,  prin mine  va fi Cybill. În mare, cam aceasta ar fi  neverosimila  existenţă a  clanului Tunner,  dacă asta  te-a convins  să vii la noi de atât de departe.  Oare după ce vei afla totul  şi misterul din jurul lor se va risipi,  ce te va lega de noi?”. Cea care povesteşte,  Marlenne, este mama  Cybillei, urmaşa celei de a treia generaţii Tunner. David, trăitor  în America, ţara  tuturor posibilităţilor, după credinţa gazdelor, îi va deveni ginere. Odiseea sa în chinurile din închisorile vietcong alternează acum cu una comico-absurdă în oraşul transilvănean, Sighişoara, pe tot parcursul anului 1962: refuzul autorităţilor comuniste locale de a oficia căsătoria fără  aprobarea Consiliului de Miniştri, aşteptările tracasante  după căsătorie până ce Cybill va obţine paşaportul şi, în sfârşit, părăsirea ţării pe care David o numeşte „Planeta România unde omul e făcut  mai ales  ca să sufere, să se umilească şi să moară de tânăr”.

Va plana oare şi asupra lor blestemul Tunnerilor?  Instalaţi în apartamentul lui David din New York, Cybill revede mintal istoria străbunilor. Generaţiile ce au trecut, devenite legende, au ispăşit  furiile blestemului  căzut asupra lor.  „Nu crezi, îi spune soţului,  că  ar fi timpul  să lăsăm  în urmă  umbra Tunnerilor? Mitul  cel mai adevărat  suntem noi,  chiar dacă  eu sunt ultima  aducere aminte  a acelei  dinastii tragice dar frumoasă”.

 

                Fără îndoială, trilogia hunedoreanului Ovidiu Vasilescu, Blestem, se adaugă cu succes, sperăm, bibliografiei de referinţă a romanelor de familie, numită simbolic „celulă  a societăţii”.

                                                                                        

 

 

 

RADU IGNA                                 

                                                                                 

Revista „Glas râmnicean”, nr. 209 -210 (februarie)/2026. Semnal, câteva semne despre cultură

 Lecturi pe sit-ul Editurii Rafet

Revista „Neuma”, nr. 1-2 (99-100)/2026. Semnal, sumar, revistă de cultură, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România

 

Umor de Dumitru Hurubă

 

Umor de Dumitru Hurubă

 

-        Fragmente din cărțile sale -

 

-        Iată ce scrie Mitică despre sine:

„În continuare, precum orice bun şi brav român, am început să scriu versuri. Constatând, însă, în scurtă vreme, că numărul poeţilor depăşea cu mult populaţia ţării, m-am transferat la Departamentul Proză satirico-umoristică unde mai erau câteva locuri libere la Compartimentul „Umor Negru”. La concursul organizat am participat singur clasându-mă al doilea cu coroniţă de scai. Pentru primul loc se punea coroniţa de spini …”.

 

-        „Gata, dragă, cu Infernul - /Am ajuns să ştim un rost:/ S-a remaniat Guvernul/Si va fi tot cum a fost”.

 

-        Căsătoria:

Mulți s-au mirat și, dacă mai trăiesc, se miră și azi ca Dracu’ că doi oameni căsătoriți din dragoste, să aibă repartizate atâtea ghinioane de către Bunul și Răbdătorul Dumnezeu, pe scurt: BRD. În sfârșit, cu luatul din dragoste, mai povestim noi, fiindcă e o poveste nostimă care, cel puțin pentru mine, mă amuză copios, așa cum am spus și altora care au hotărât în unanimitate că sunt tâmpit. Motivația? Fix la trei luni după nuntă, nevastă-mea a născut băiețelul care – toată lumea căzuse de acord –semăna leit cu taică-său, doar dinspre ceafă, spuneau ei, aducea foarte puțin cu mine… (Nașterea în secolul vitezei).

 

 

-        Despre atmosfera din biroul funcționarului mărunt, cu leafă de la stat sau de la privat, după caz,  umoristul reține:

 

Buni-răi cum suntem, intelectualii biroului nostru formăm un colectiv de oameni ai muncii strâns unit în jurul șefului de birou. Așa se vede dinspre celelalte birouri; în realitate, dacă ar începe un nou război mondial, sau parțial și s-ar distribui arme… Doamne-ferește! (Intelectualii biroului nostru).  

 

 

-        Dumitru Hurubă explică clar situația scriitorului de astăzi, pendulează între realitate și satiră:

 

…E simplu-simpluț: I-auzi, numai: alo, Editura Smak-Smak? Da? Mersi, dragă, ok… Știți? Am scris și eu un roman și aș vrea să-l tipăresc la dumneavoastră… Sunteți cea mai prestigioasă editură din punctul meu de vedere… Bani, bani ai, domnu romancier? Am. În regulă – trimite textul… Iar în două-trei săptămâni ai romanul tipărit, aranjat frumos… Corectura o faci dumneata, că noi nu avem prevăzut în organigramă post de corector… Ai văzut, vecine? Devin rapid romancier respectabil și respectat… (Roman-frescă).

Selecția C Stancu 

Fragmente din cartea Dumitru Hurubă: Glumim, nu? (2019).

 

 

 

Umor cu Florentin Smarandache: Despre austeritate... Să moară virușii de râs...

 Ştiaţi că s-a închis grădina zoologică? 

Fiscul a găsit un leu în plus...

Umor cules de Florentin Smarandache 

Daniel Marian: Pe pământ nu poate fi pace!

 

pe pământ nu poate fi pace

s-ar ofili toate plăcerile universului alergând

după imaginarul absolut un fel de trădare a realului

printr-o traducere proastă ca un cântec de sirenă

pe niște mări care n-au fost aproape niciodată

– ia-ți visele astea mărunte și degrabă fierbe-le

să nu mai sară peste tot în lume năpastele

pe pământ nu poate fi decât război altfel

s-ar plictisi atomii neîncăierându-se între ei

când în cromozom își schimbă locul

ca pe haine de lucru cu suflet în ele

dând naștere unor mari semne de întrebare

și de parcă n-ar fi de ajuns vine moartea

mătură greblează face curat la locul de muncă

Daniel Marian

*Poem din vol. Poetry, no entry 

Anotimpuri fragile

 

Anotimpuri

 

N-am să scap din braţele dimineţii,

ploaia grăbită de vară spală ţărâna

de sângele mieilor,

 

urmele paşilor tăi se fac lichide,

semne aproximative în echilibrul zilei.

 

Soarele îşi pierde gravitaţia, iarna,  

în faţa unor anonime flori de gheaţă

care se leagănă la capătul razelor sale harnice...

Constantin Stancu ©

Istorie literară: Eugen Evu despre Gligor Hașa, Spovedanii târzii

  

                                                      Hiperion în Nocturnalia

 

     Poetul unei juneţi ( prelungit şi recuperativ) romantice, după un lung itinerar al scrierilor pe tematică istorică, studii sau ficţiune, se întoarce la uneltele delicate ale liricii, cu o carte sugestiv titrată evanghelic „Spovedanii târzii”, (editura „ Gligor Haşa/ Publishing House”). Nu voi opina critic asupra acestui registru, din „ orga” prolificului autor care, alb de acel timp interior, a rămas un înnăscut moralist, în virtutea clasicismului care i-a sculptat cultura şi i-a cizelat patosul irepresibil al comunicării elevate. Deoarece înţeleg târziu că un poet nu poate scrie „ obiectiv” despre un altul, - ceea ce acribia criticului pretinde fariseic că face…, motivul meu fiind o îndelungă cunoaştere a omului Haşa, a dascălului Haşa, a animatorului cultural Haşa, în Cetate. Gligor dedică cititorilor virtuali ceva ce nu trebuie explicat, ci luat ca un cod, anume se îmbie lecturii celor asemeni lui, spirite agitate şi fecunde, întrebătoare şi ale nesaţiului de a „ fi”, a transcende, afirmând că sufletul cel cu preaplin vieţuieşte pe pământ ca într-un  Rai, aşadar nu se simte alungat din starea paradisiacă, ci o poartă în Sine, căutându-şi perechea…Sigur, unele elegii aduc vorba despre suferinţa eminesciană a „ geniului pustiu”, despre lucifericul Nocturn al metafizicii eminesciene, despre propriile avataruri: cel mai chinuitor- eliberator, paradoxal, fiind cel al Iubirii…

  Am scris „ juneţe romantică”, aluziv la spiritul Junimii, cu toate că Gligor Haşa este statornic discipol şi apologet al Şcolii de la Blaj.  Nici nu se poate altfel, după multe şi numărate cu dublă măsura risipei energiilor creative, uneori cu revărsări patetice, specifice duhului din cetatea Paliei, cultivat odinioară de  Sebastian Bornemisa. Haşa este omul imersiunilor în mitos, în eposul arhaic, în sub-straturile Arheofiinţei- dacă vreţi ale Memoriei ce se încarcă şi se descarcă ciclic pe canalele „ reveriei”, „ visului”, şi în melosul ce se converteşte baladesc, în expresie modernă, ci nu modernistă, excesivă.

   Poezia spovedaniei, a mărturisirii, se vădeşte cea mai fidelă muză şi la anii senectuţii,

Când Haşa conclude: „ şi chiar dacă te crezi nemuritor/ Suflet să pui în serbede cuvinte”…Un anume eroism al culturii în meandrele ei, ale vieţii finelui de mileniu şi pragului altuia, prins ca trecere şi petrecere, o primă lectură a acestei cărţi antologice de autor, ne sugerează mai mult îndemnul la meditaţie. Una retrospectivă, în „ dulce stil clasic”, în care zodia este constrânsă a pulsa în forma prozodică tradiţională, fără asimilări post- moderniste. Acesta nu e o trădare, ci gravitatea unui crez filozofic şi a unui sens mereu regăsit, în tezaurul cunoaşterii de la eleni, prin daci şi suspendată undeva în protocronismul aparent dezavuat. În lirica lui Gligor Haşa, semnificaţia de „ tezaur”, revine ca o cheie de boltă, aşa cum odinioară se găsea şi în romanele lui „ cu măşti de septembrie”, ori cele evocatoare ale datinii ( datului) şi a „ răbdării pietrelor”, ori în mitologia originară a Arhetipului uman, a Gemelarilor ( Fârtaţi şi nefârtaţi), dacă vreţi Cain şi Abel, dacă vreţi însă şi marile iubirii eminesciene, nocturne, uranice. Metafizica acestei lirici este categoric una în sorginte hiperionică, eminesciană, ontologic şi axiologic zicând…Acest dualism al umanului ce pare a fi stigmă ( dar şi enigmă sieşi ascunsă…) – este provocat cum am spus „ eroic”, patetic, de Gligor Haşa- poetul deopotrivă dinspre Juvenal ( „ Indignarea face poezia” …), dar şi Diogene. Dar şi Socrate. Obsesiile scrierilor haşiene sunt de fapt

ale sfetnicului de taină, ale iniţiatului ( nu doar empiric) – şi chiar ale apostolului, fără habotnicia canonicului. Uneori hirsut, alteori cinic în sensul diogenian, cel mai adesea în spiritul predecesorului Octavian Paler…Desigur, preferinţa pentru forma fixă,dăltuirea migăloasă a cuvântului, sincronia sa cu ideea şi Starea, sunt semne ale „ omului vechi”, respingător al decadenţei prin pârloagele pseudo- curenţilor ce fac ritmic deliciul pervers al criticilor- grafomani…

    Credinţa în cuvântul poetic, impregnat de mantra unei  paideume ce aparţine Genomului,

Este fibra de rezistenţă a poeziei lui Gligor Haşa.

 Un singur poem dintre cele ce conţin, cum spuneam, sfaturi ale experienţei vieţii, intelectului, ajunge a releva cele mai sus enunţate: „ Sfaturi”, este de fapt „ Ars poetica” lui Gligor Haşa, amintind de sonetele lui Skakespeare şi de Francois Villon:

 

 „ Ca Sfinxul neclinit să iei aminte/ La timpul vieţii iute trecător/ Şi chiar dacă te crezi nemuritor/ Suflete să pui în serbede cuvinte! / În cel mai tainic colţ al minţii tale/ Ce este taină în taină să ascunzi/ Chiar de vei fi înferecat în zale/ În mintea altora, de poţi, pătrunzi!/ Aşa vei stăpâni semeţ peste nătângi/ În loc să mi te vaieţi ţi să plângi…”( Sfaturi).

 

         Lăsând cititorului dreptul de a primi de unul singur cuminecarea şi…spovedania( astfel investit şi de preot al eucharistiei?!) – închei cu lapidara consideraţie faţă de cel ce de fapt se trans- scrie prin metafore : Sufletul….” Poezia- i şoaptă de la om  la om” scria grecul Vretakos. Dar parcă tot Lucian Blaga spune ceva mai aproape inimilor noastre: „ O boală învinsă / e orişice carte”…Poezia lui Gligor Haşa este spovedanie, catarsis şi suferinţă a vindecării. Prin aceea că poetul înainte de a lecui eventual sufletul altuia, şi-l vindecă şi pe al său, spre a îmblânzi Orfic nu doar fiarele, ci şi sălbăticia naturii oarbe..

Cu o sintagmă sugerată de titlul cărţii, să zicem : fie primită! Opera lirică a poetului ( acum) devean, întregeşte la timp un travaliu plurivalent, al fascinantei arte literare, căruia i s-a dăruit ca profesor şi într-un fel elev sieşi lui, o viaţă.

                                                                                                        Eugen Evu - 2011

Revista „Plumb”, nr. 2/2026. Semnal, câteva semne literare

 Lecturi: Sit-ul revistei „Plumb”

Istoria unui poem în luptă cu AI/IA

 

Pluta Meduzei

 

 

Poetul lasă poemul să navigheze în contra curentului,

ca peştii spre izvoare,

Internetul este un mare ocean care trebuie străbătut,

toţi ştiu că-l traversează, simt asta, se bucură în plină mişcare,

nu este niciun port, doar poeme în mişcare.

 

Prietenii, barbarii, cărătorii de bagaje,

văzătorii comentează poemul, parcă ar fi al lor,

pun idei, gânduri, sensuri cu piper,

admiră sexul poemului, ori abstinenţa metaforei,

el creşte, devine Pluta Meduzei...

 

Undeva, poetul suferă de sete, priveşte apa amară şi sărată,

 

poemul nu-i mai aparţine, nu aparţine nimănui,

este unul fără autor, traversează totul, nimicul, absența...

Constantin Stancu © 

Hațeg

 

Prof. dr. Adrian Botez despre Adrian Păunescu... Note de istorie literară

 

ÎMPOTRIVA ŞACALILOR - DESPRE “UN BOLŞEVIC”, VÂNJOS ARTIST ŞI FOARTE CONVINS OM AL CETĂŢII ROMÂNEŞTI :

ADRIAN PĂUNESCU

…Cât a trăit, viaţa lui de om a fost teribil de controversată, iar cea de Artist, nu cu mult mai puţin…

…După ce a murit, peste mormântul lui, de la picioarele lui Eminescu, se varsă tone de spurcăciune, de către cei care n-au avut curajul, cât timp el a trăit, nu să-i dea două palme cinstite (dacă le-ar fi meritat…), dar nici măcar nu îndrăzneau să se apropie de el, deşi el nu umbla cu bodigarzi…

Adrian Botez

…Nimeni nu poate pretinde, în lumea asta mustind de păcat, că va fi fost vreun sfânt… pentru că, dacă  ar zice asta, ar însemna că suferă, grav, de demenţă ori  de friguri galbene…Cine, însă, înafară de unii sfinţi părinţi şi mari Duhuri din mânăstiri, ar putea pretinde (dar ei n-o fac asta NICIODATĂ, pentru că şi--ar falsifica toată existenţa lor terestră!) poate să fie “un sfânt pe pământ” (cel puţin la noi, la ortodocşi)?! Nimeni! Dar el a fost un Om! Şi un Artist…!!! În niciun caz mai rău decât unii, precis mai bun decât mulţi alţii! “A fost un comunist, un bolşevic…!” Da, şi eu simt (şi mulţi alţii, suferitori ca şi mine, de toate câte-s dureri şi revolte, pe lume şi din pricina lumii…) – simt tot mai des, de tot mai multe ori, în lumea asta cumplit de nedreaptă, debălăzat de nedreaptă (plină de egoism sălbatic şi monstruos, de crime oribile şi nepedepsite, ci răsplătite, de “colegi”, cu onoruri”…, plină de trădare, de iresponsabiltate dementă, de laşitate împuţită,  de impostură înfoiată, de ticăloşie şi de hoţie “cât încape”…)  -  că, parcă, un pic de “bolşevism” (nu sovietic, dar “ţepeşesc”, de-al nostru, neaoş, DA!) -  n-ar strica, pentru câteva ceasuri ori zile, să mai …rărească rândurile celor ce ne tot scot ochii cu furturile lor sfidătoare şi crimele lor de trădare “lejeră”, a României şi a Neamului Românesc…Dar, din păcate, n-aţi nimerit-o: ADRIAN PĂUNESCU a fost un destul de “prost” (nărăvaş şi cârtitor) -  COMUNIST…şi, mai mult şi infinit mai frumos şi demn decât atât, ŞI-A ASUMAT, DESCHIS, “PE FAŢĂ”, CONDIŢIA ŞI TRECUTUL SĂU DE COMUNIST!!! …nu ca  unii dintre domniile voastre, cameleoni de duzină, care aţi lins tot ce se putea linge, înainte de 1989, aţi furat şi linguşit, aţi trădat şi linguşit, IAR ACUM VENIŢI SĂ VĂ DAŢI MARI JUSTIŢIARI ŞI TERIBILI…”DEMOCRATO-LIBERALI”…!!!

…Şi nu sunt deosebit de încântat să văd că mare parte din diaspora este încrâncenată, tocmai faţă de cel ce a cântat Neamul şi Istoria Neamului nostru necăjit, cu mai mult foc decât toţi poeţii contemporani LA UN LOC!!!…De la Eminescu, de la Coşbuc, Goga ori Blaga (membru al cuibului legionar Axa, din Bucureşti…ca şi Mircea Eliade, Nae Ionescu, Emil Cioran ori Ion Barbu/Dan Barbilian…), – n-au mai existat, până la ADRIAN PĂUNESCU,  scriitori/poeţi cu mai larg suflet/răsuflet de cânt, deschis (orfic) către Neam şi Ţară, aşa cum îndemna bardul cel din Hordou, prin exemplul său personal: “Sunt suflet în sufletul neamului meu/Şi-i cânt bucuria şi-amarul”…!!! Adică, un autentic  scriitor/bard naţionalist!

…Un om care, pe 31 octombrie 2010, deci, cu 5 zile înainte de trecerea  dincolo, scrie, răstignit pe patul  de moarte, finalul unui poem (De la un cardiac, cordial) aşa, ca un exasperat-obsedant gând către patrie: “De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,/Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă./Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,/În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă./Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,/Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea./Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,/De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l./Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,/Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie./Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,/Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / ŞI ŢĂRII MELE  - MINIMA DREPTATE!"  – nu poate fi decât UN DUH ALES (…pe patul de moarte, extrem de puţini se mai gândesc la Neam şi Patrie… - majoritatea,  şi nimeni n-are dreptul să-i condamne că fac aşa: doar la necazul şi suferinţa şi spaimele extincţiei lor personale…).

…Sau, măcar, un CETĂŢEAN. Sau, nici măcar asta nu-i daţi voie?! Dar cine stă să vă întrebe pe voi, şacalilor şi hoitarilor?! Să-l judece şi întrebe pe el  cei care au făcut, pentru cultura română, măcar a mia parte din cât a făcut energia lui clocotitoare…să-l întrebe cei pe care Duhurile Miraculoase ale lui Ion şi Doina Aldea-Teodorovici i-a iubit şi preţuit mai mult decât pe el…să-l întrebe cei care, în 1991, au stat sub gloanţele armatei ruseşti, printre tancurile hârbuite ale eroicei şi de toţi părăsitei  miliţii basarabene…părăsită/trădată de însuşi domnul preşedinte al României, pe-atunci, Ion Iliescu (27 august 1991), cel care a recunoscut, PRIMUL DIN LUME! – “statul Republica Moldova”…

…Da, poate că a fost paranoic…ca oricare Artist! Nu poţi fi artist, fără …”hiperbolă/hiperbolizare” în viziune, ba chiar şi în legătură cu propria-ţi fiinţă! Da, poate că a scris prea mult-diluvial, fără să taie destul…(dacă ar fi fost băgat într-o puşcărie stalinistă, cum nu mai existau pe vremea lui Ceauşescu, şi având, deci, ca singură modalitate de scris,  scrisul pe o umilă coajă de săpun, iar nu pe atâtea păduri… - SIGUR ar fi scris mai concis, precum Gyr, Cahuleanu  sau Crainic!)… - a iubit prea multe femei…dar ar fi fost, oare,  mai spre laudă-i să fie …”gay”?! etc. etc. etc.

…În rest, domnilor vulturi hoitari şi şacali, “rămâne cum am stabilit”: dacă aţi fi avut ceva autentic şi principial de-mpărţit cu ADRIAN PĂUNESCU, aţi fi venit pe strada Dionisie Lupu, la nr. 1, aţi fi deschis larg poarta şi, acolo, la masa, din ogradă, i-aţi fi ars, lui ADRIAN PĂUNESCU, două perechi de palme gospodăreşti, pentru toate păcatele pe care ziceţi, acum, că le-ar fi  avut, dacă i-aţi fi zis, la TV sau aiurea, “verde-n faţă”, tot ce vă…”durea” (?!) la el (…dar ştiaţi ce replică spontană şi acidă avea, de vă ardea precum un şfichi bici, bine împletit!)… şţi, de aţi fi fî făcut precum n-aţi făcut,  poate că aş considera necesar să continuu acest editorial, care, pe nesimţite, s-a transformat într-un soi de pledoarie,  de care cel plecat chiar nu are nevoie: PENTRU EL GLĂSUIESC, CU MAXIMĂ ELOCVENŢĂ ŞI ÎN ETERNITATE,  SUTE DE VERSURI  “DURUTE” ŞI LUMINOASE !!!

…Când a fost vorba să fie combătute manualele alternative (sub ministeriatul liberalului Andrei Marga!), de Istorie şi de Română, CA MANUALE DEZ-NAŢIONALIZATOARE!!! - singur ADRIAN PĂUNESCU mi-a acceptat memoriul (de 26 de pagini…) şi mi l-a citit şi comentat, el însuşi, pe postul Antena 1…dându-mi, apoi, dreptul să intervin în direct şi să demonstrez ţării (adormite de tot…), prin viu grai, nocivitatea acestei…”alternativităţi”! NICIUN PROFESOR, NICIUN “DASCĂL” (…ca şi în cazul Măriei Sale, Doamnei CRISTINA ANGHEL…) N-A “INTRAT ÎN VORBĂ”, ATUNCI,  CU MINE ŞI CU PĂUNESCU ADRIAN, DESPRE CRIMA IMUNDĂ, CE SE  CLOCEA “VÂNJOS”, ÎNCĂ DE PE ATUNCI, ÎMPOTRIVA “ÎNVĂŢĂMÂNTULUI” ŞI A “EDUCAŢIEI” ROMÂNEŞTI…!!!

…Aşa că,  vă invit, cu maximă fermitate, să tăceţi, acum, şi să nu mai ziceţi: “Mi-era aşa de greaţă de el, ca om, că nu i-am citit şi nu-i voi citi nicio poezie!” Încă din 1940, Mihail Kogălniceanu, care chiar a însemnat ceva pentru România, a scris, în Introducţia sa la Dacia literară: “Literatura noastră are trebuinţă de unire, iar nu de dezbinare; cât pentru noi, dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină din care s-ar putea isca o urâtă şi neplăcută neunire.(…) CRITICA NOASTRĂ VA FI NEPĂRTINITOARE; VOM CRITICA CARTEA, IAR NU PERSOANA.” Chiar aşa de incultă a devenit, subit, “intelighenţia” românească (chipurile…), fojgăitoare, zilnic, pe toate ecranele , pe toate canalele TV…?!

…Domniiile voastre să faceţi bine să uitaţi că ar  fi existat “un porc” (…cum, acum,  grohăiţi…)  – şi să vă plecaţi în faţa acestui Mare Luptător pentru Românism (pe care numai moartea l-a stăvilit din vizionara-i Misiune…!), să ascultaţi răsunetul de bocet curat românesc şi de trâmbiţă de alarmă, al unor versuri…să zicem, “trecute în anonimitatea Neamului Românesc”…!!!

…Să zicem, cu toţii, un creştinesc: Dumnezeu să-l ierte! -  şi să-i odihnească sufletul lui viforos!

***

 

…Iată câteva dintre poemele ce-i vor străjui eternitatea şi vor striga mărturia  luminoasă, despre acel uriaş, ADRIAN PĂUNESCU (…cu bune şi rele, dar straşnic de VIU!):

 

BASARABIA PE CRUCE

Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plînge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,
Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi
Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea cînd va fi.

***

CAPUL DE LA TORDA

 

Capul lui Mihai Viteazu azi la Torda se ridică,

Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică  

Şi Câmpia Tordei tristă îi răspunde lui cu jale:

"Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale!"

 

Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii,

Că intimidează Ţara cu guverne provizorii

Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul:

Totuşi unde au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?  

   

Nu voi consuma otravă pentru nici un fel de Basta,  

Totuşi unde-au fost ai noştri, şi atunci, şi-n vremea asta?  

Cum se-ajunge pân' la gâtul Voievodului de Ţară,  

Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?  

   

Capul lui Mihai Viteazu ne-a lăsat numai cu trupul,  

Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul,  

Eu, de-o singură-ntrebare, mă scârbesc şi mă mai mânii:

Totuşi unde-au fost, românii? Totuşi, unde sunt românii?

***

RUGĂ PENTRU PĂRINŢI

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

***

REPETABILA POVARĂ
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

 

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

***

 

                                             prof. dr. Adrian BOTEZ