miercuri, 15 iulie 2026
Ioan Prodan - TRASEE ÎN RETEZAT sau Țara Hațegului sub un cer albastru...
Țara Hațegului sub un cer albastru
(Ioan Prodan, Țara Hațegului. Trasee turistice,
Vol. I și Vol. II, 130 pagini +
170 pagini,
Zalău: Color Print, 2023)
Ioan Prodan a trecut bine de optzeci și șapte de ani, a
lucrat și este încă activ la Cooperativa de Artă Populară „Hațegana”, a iubit
Țara Hațegului și mai ales munții care țin cerul mai aproape de oameni.
Colaborator și cititor pasionat al revistei „România Pitorească”, pasionat de
turism și drumeții, a luat decizia să ne lase ca semn o carte în două volume cu
un titlu direct și semnificativ: Țara
Hațegului. Trasee turistice (Vol. I și Vol. II), apărută prin grija și prin
profesionismul celor din Zalău: Tipografia Color Print, 2023. Cum mărturisește
în postfață, la vârsta de 14 ani a venit în Țara Hațegului, a văzut Munții
Retezat, a înțeles că natura generoasă îi oferă o altă perspectivă asupra
vieții, s-a îndrăgostit de munte. Apoi lucrurile au decurs normal, dragostea de
drumeții, de munte s-a transformat în acțiune, a făcut numeroase trasee în munții
din România, a vizitat bisericile și mănăstirile din Bucovina, a fost la mare,
a atins apa Dunării, a scris în revista pe care o agrea. A scris numeroase
articole despre natură, oameni, pasionați de munte, de trasee în țară. Cartea
este o pledoarie pentru dragostea de natură, pentru viața activă, pentru munte
ca areal al frumuseții, pentru oameni pasionați, pentru sănătate, pentru
povestiri în aerul înalt al vieții.
Țara Hațegului are o istorie aparte, autorul face o
paralelă în timp asupra acestei zone. În Evul Mediu, prin secolele XIII-XV,
ținutul era mult mai întins, cuprindea și o parte din Țara Pădurenilor, apoi
continuă: „În acea perioadă, Țara Hațegului avea peste cinci mii kmp și se
întindea de la Munții Retezat și Munții Țarcului (în sud) până la Mureș (în
nord), având ca hotar estic linia de la Pasul Merișor, Grădiștea de Munte și
valea Orăștiei, iar la vest culmile Munților Poiana Ruscă de la Porțile de Fier
ale Transilvaniei (Tapae), Lunca Cernii de Sus, Vadul Dobrii, Poienița Tomii,
Muncelul Mare și satul Leșnic pe malul Mureșului. (Vol. I - p. 106). Cum timpul
are forțele lui, actualmente Țara Hațegului se limitează la depresiunea cu
același nume, cam 30-35% din arealul din Evul Mediu. În carte sunt punctați
anii în care au fost atestate documentar multe din localitățile zonei, dovedind
prin prezentarea făcută că istoria poate aduce argumente pentru perenitatea
unui popor în acest loc special.
Autorul descrie numeroase trasee în Munții Retezat, mai
ales, dar și în drumețiile din Țara Hațegului. Iubitor de natură, Ioan Prodan a
făcut aceste trasee cu bicicleta/ bicicletele, cu motocicleta (mai ales în
țară), pe jos, la pas, cu alte cuvinte pas cu pas până în vârful muntelui. Fiecare
traseu are povestea lui, alăturat fiind și hărțile propuse de cronicarul
turist, lămuritoare pentru cei care au rămas pasionați de drumeții, dar și
pentru turiști nostalgici.
Parcurgând textele scrise, cititorul descoperă multe din
secretele acestei zone, surprizele sunt multiple, țin de istorie, monumente
naturale și civile, de construcții masive sau de cetăți medievale. De artă, mai
ales cinematografie, de calea ferată, de bazinele hidrografice, de puncte de
reper pentru oamenii îndrăgostiți de natură. Chiar și cei din Hațeg sau satele
din jur, pot redescoperi sau chiar descoperi locuri speciale. Cartea este și un
jurnal de viață, fiecare traseu are
povestea lui, sunt oameni minunați care au punctat memoria locului, apoi toate
aventurile au o dată certă, semn că au existat momente speciale în care omul și
natura se pot întâlni deschis, fără secrete.
Realizezi că aici s-au petrecut evenimente speciale. S-au
turnat filmele Dacii și Un petic de cer pe valea Râului Mare.
Există lângă Hațeg un aeroport natural, cu regim de urgență, folosit și ca
pășune de localnici, aici au poposit oștenii lui Mihai Viteazu când s-a
îndreptat spre Viena acum patru secole. Tot pe aici trece „Drumul Romanilor”,
el leagă Capitala Daciei Romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, de fosta Capitală
a Daciei, Sarmizegetusa Regia din Munții Orăștiei. Iată că trecutul se
împletește cu prezentul, oferind o perspectivă asupra viitorului prin lentila
istoriei (Vol. I., p. 23). Pentru ca povestea să aibă farmec, în Gara Subcetate, aproape de Hațeg, exista (anul
2000) un parc de locomotive vechi, diferite mărci și fabricate în vremuri
complicate. Autorul, cu regret, a botezat locul „Cimitir” al locomotivelor
vechi, ele legând, cândva, localitățile pe ruta Subcetate - Caransebeș, unind
Ardealul de Banat. Calea ferată fiind unică în țară, se folosea cremaliera pe
unele porțiuni, mai ales în pantă. O soluție tehnică mai veche, dar utilă și de
ținut minte.
Sunt și multe turnuri cu valoare istorică, există ruinele
Turnului de Pază de la Crivadia, turn de apărare dinspre est a locului. Aici se
deschide o panoramă deosebită asupra Țării Hațegului, turistul putând întâlni
istoria, natura, realitatea prezentului, enigmele care au ținut lumea în
echilibru. Și la Răchitova a existat un Turn de Pază, de aici se poate admira
Turnul Orlea de la Subcetate, autorul scrie: „confirmându-mi totodată
convingerea că între Turnurile Hațegului există o legătură de comunicare
vizuală ca printr-un uriaș periscop orizontal” (Vol. I, p. 81). Înțelegem modul
în care oamenii se legau unii de alții pentru a putea apăra ținutul, probabil
unul dintre sistemele sociale specifice zonei, localnicii găsind resurse pentru
a rezista în istorie. De reținut și Cetatea de Colț, legată de numele lui Jules
Verne, cu romanul său Castelul din
Carpați.
Un capitol special este dedicat tulipanului. În zonă existând câteva exemplare, arbore rar –
lyliodendron tupifera –, pe crengile lui apar flori asemene lalelelor, având o
culoare galben-roșiatică, în luna iunie, cu frunze lobat-lirate, o minune a
naturii. Autorul semnalează trei exemplare în orașul Hațeg, reper pentru
iubitorii sinceri ai naturii (Vol. I, p. 93). Unele exemplare au fost tăiate
din motive arhitectonice, de construcții. Mai există câteva exemplare în
localitățile din jurul orașului, la Păclișa, Râul de Mori, Gara Subcetate.
Arborele are istoria lui, Ioan Prodan prezintă pe larg fenomenul, faptul că
este atât rar dă noblețe locului, frumusețea existând în jurul nostru, uneori
trecând pe lângă ea în pași grăbiți.
Avem și câteva date statistice despre ținutul acesta. De notat
datele despre Parcul Național Retezat, cu o suprafață de 544 kilometri pătrați,
înființat în anul 1935, cu o Casă – Laborator pentru scopuri științifice (Vol.
I, p.123). Un loc special pentru România, cu o istorie complicată, numeroasele
modificări legislative aducând surprize greu de acceptat.
În Țara Hațegului descoperim și peșteri cu o narațiune
specială, cum ar fi Peștera Cioclovina, Peștera Ponorici, apoi zona Fizești –
Pui, pe acest traseu se transportau arborii din pădurile din apropiere și mai
ales guanofosfatul – gunoiul de lilieci – un îngrășământ natural, bio,
exploatat industrial pe o cale ferată veche și un funicular al vremurilor în
timpul Imperiului Habsburgic. Istorii cumva uitate, dar care marchează
evenimentele care au modelat oamenii și natura ținutului.
Râul Mare este un o zonă specială, de pe valea lui încep
multe trasee în Munții Retezat și spre Munții Țarcului, el a dominat zona ani
de-a rândul. Începând cu anul 1975 s-a edificat pe cursul lui una dintre cele
mai mari hidrocentrale. Barajul acesteia s-a format dintr-un „munte” artificial
compus din argilă, nisip, pietriș, bolovani, cu un volum de 10,3 milioane metri
cubi. Apele din spatele barajului sunt de 200 milioane metri cubi. Barajul are
la bază 622 metri, susținând volumul mare de ape. Peisajul s-a schimbat brutal,
omul a configurat noua geografie a zonei. Râul a pierdut din lungime, a
câștigat în putere pentru necesitățile sociale. Zona, însă, rămâne ca un magnet
pentru turiștii îndrăgostiți de peisajul montan, iar numeroasele trasee dau
speranțe celor curajoși.
Cartea este o pledoarie pentru drumeții, Ioan Prodan și-a
oferit cel mai frumos cadou, a sărbătorit ziua de naștere în Muntele Parâng
(anul 1999), lângă Petroșani, o aventură care a rămas ca o pecete pentru
vremurile de drumeție.
Povestea iubitorului de drumeții montane are și o țintă,
el și-ar dori un monument al turismului în Hațeg, locul de unde au început
toate poveștile adunate în cele două volume. În Țara Hațegului este matricea
poporului român, locul ar merita să fie înnobilat cu acest monument. Optimist,
autorul descrie proiectul monumentului, speranțele sale rămân intacte și
îndeamnă la reflecție referitor la punctele de atracție pentru turiști din țară
și străinătate. De fapt, pe traseul spre Retezat există mai multe cabane, la
una dintre ele, „Gențiana”, înspre vârful Pietrele, există „monumentul”
montaniarzilor de la Clubul „Floarea Reginei” din Petroșani (Vol. I, p. 16),
club dispărut, dar care a lăsat amintirea dorului de înălțimi. Un punct de
reper în traseul spre munte este Cabana Pietrele, în anul 1965 autorul fiind
participant activ la finalizarea lucrărilor acestui loc de popas spre Valea
Pietrile, Valea Rea, lacul Galeșul. Sunt momente în care istoria stă în loc, în
munte orele au alte dimensiuni, timpul se modelează după gravitația
înălțimilor. Zona are și momente de cumpănă, unii turiști și-au pierdut viața
în munte, Cuxi (Alexandru Brăduț Ștefan din Cluj) a fost răpus de o avalanșă în
11 februarie 1983, reper pentru acel moment trist fiind Crucea lui Cuxi în zona
Pietrele (Vol. I., p. 17). Alteori un potop de ape a măturat Țara Hațegului
(aprilie 2020), lăsând urme evidente în viața localităților.
Pentru Ioan Prodan bicicleta a fost mijlocul prin care a
„atacat” traseele din Țara Hațegului, a dat nume la unele dintre ele: Felicia,
Roxana, Mixandra (Vol. II., p. 61). Dar bicicleta a oferit și momente de
încercare, unele la limită, pană la camera roților de trei ori într-o zi, o
pedală ruptă, un accident. De numeroase ori, este pomenit tovarășul de
drumeții, Lotobar (Lotoroșan), om al Hațegului, dovadă că traseele oferă prilej
de prietenii, muntele provocând omul pentru a stimula curajul.
De-a lungul anilor, Ioan Prodan a punctat zilele în care
a căutat să dea sens dragostei de drumeție, a fost la Monumentul Turistului de
la Rușchița, jud. Caraș Severin, monument unic în România, reper pentru
turiști. De asemenea, a sărbătorit apariția numărului 500 a revistei „România
Pitorească”, în anul 2020, an în care autorul a împlinit și el optzeci de ani. Momentul
a fost sărbătorit cu publicarea unor poezii în acest număr aniversar. De-a
lungul jurnalului său de drumeț, autorul a făcut referiri la multe
personalități ale culturii noastre care au avut un gând bun despre Țara
Hațegului, de la Nicolae Iorga la Radu Popa, istorici care au punctat timpurile
și netimpurile în acel loc.
Mesajul pentru cei pasionați de turism este același: „Drum bun și un cer albastru!”.
Cartea are și câteva note despre autor, cărțile apărute,
multe poezii inspirate de frumusețile naturii, reflecții despre oameni, timp,
istorie, munte, țară. Punctăm câteva gânduri din versurile autorului: „Urcând
mereu, în dese rânduri,/ În Retezat – un plai montan -/ Vă deconspir, cuprins
de gânduri,/ Că azi e Raiul Hațegan!/ Aș vrea să vă faceți planul/ Și, respirând
aer curat,/ Să nu lăsați să treacă anul/ Și să urcați în Retezat!” (Vol. II.,
p. 125).
Constantin Stancu
*Text publicat în revista „Piedestal”, nr. 1/2026
vineri, 10 iulie 2026
Gongul și rochia de nisip
ÎNCOTRO?
Ioana Geier şi-a pus sinceritatea în joc în cărţile publicate anterior: „Femeie, ia-o spre vest!” – scriere în proză şi „ Rochia de nisip” – versuri, iar prin cartea „ Gongul din Altenmunster” continuă povestea ei de femeie singură împotriva valului vremii, a schimbărilor care se produc în Europa şi care marchează fiinţele, mişcarea oamenilor din estul Europei spre vestul continentului şi formarea de familii sub presiunea schimbărilor, a tendinţelor economice, a căderii unui sistem în est şi a redescoperirii vieţii în sine ca viaţă.
Cartea „Gongul din Altenmunster”, apărută la Editura „ Polidava” – Deva, 2007, consilier editorial Eugen Evu şi tehnoredactare – procesare Ion Urdă – Hunedoara, surprinde prin curajul unei femei singure care crede în destinul ei de a aborda esenţa existenţei umane – speranţa spre mai bine. Este biografia destul de frustă a scriitoarei care se eliberează prin scris de povara dragostei dusă de ea prin lume, de la o margine de continent la altă margine, o dragoste neconsumată, doar zbucium, doar aşteptarea minunii care vine din relaţia plină de forţă a iubirii, ar fi putut salva existenţa unei vieţi.
Împinsă de realitate, o româncă e nevoită să caute mirajul căsătoriei în vest, în Germania şi să poată realiza ceea ce în România i-a fost refuzat. Relaţia aceasta nouă, dintre o femeie şi un bărbat, văzută exclusiv prin ochii femeii, se încheagă în carte şi continuă taina din celelalte cărţi.
Cred că scrisul la Ioana Geier este o modalitate de a fugi de realitate într-un fel, o recunoaştere tacită şi adâncă a faptului că reorganizarea unui continent, prin apropierea informaţiilor, a economiilor, a legilor statale nu rezolvă problemele oamenilor, ci dau un nou sens existenţei, noi provocări.
Cartea nu are propriu – zis un fir epic, dar se leagă prin frânturi de gând, de imagini, de cuvinte, de năzuinţe, de anotimpuri redescoperite, se recompun din fragmente disparate zile şi nopţi în care femeia aşteaptă, răspunde doar gongul … Uneori e prea multă singurătate în viaţa eroinei, ţipătul ei discret printre brume, flori şi speranţe, răzbate până la cititor.
Se întreabă femeia, ca oricare dintre noi, ne aude cineva, e capabil cineva să aştepte un semn venit din taina singurătăţii.
Tablourile din carte se leagă în jurul unor idei simple, o portiţă deschisă care îndeamnă la înţelepciune, la căutarea familiei, dincolo de eu-ul fiecăruia. Iar singurătatea se accentuează şi mai mult, captivitatea între generaţii care nu mai au legături, care privesc fiecare spre alte valori, ruptura dintre oameni, nu numai dintre civilizaţii, ceva pierdut definitiv.
„Lecţia aceasta de înţelepciune din faţa portiţei semi – deschise, m-a întremat din nou. Pentru că, indirect, cu subtilitate, a vrut să-mi comunice părerea sa despre mine; părerea unei femei ce a crezut, la timpul ei, în principiile solide ale familiei, principii cărora le-a rămas fidelă şi astăzi, comparativ cu mai tinerele generaţii în care nu primează decât nevoile eu –ului”.
Cartea prinde viaţă din gesturi simple, în jurul unor obiecte banale ca frigiderul, televizorul, sau privitul la fereastră, lucruri vechi care îşi caută locul, un copac bătrân, grâul care rodeşte, florile mari, culori albe şi roşii, grădina care aşteptă ploaia …
În viaţa aceasta din Germania revin imagini din viaţa trăită în România, o lume mai săracă, dar mai dispusă să comunice încă, să se bucure de o bere, de un mic la grătar, de tragedii care nu se spun şi care se văd din forfota lumii, imagini peste imagini, care revin pentru a da un sens povestirii din povestire .
E uneori un fel de tristeţe în scrisul Ioanei Geier prin faptul că această lume nu-l caută pe Dumnezeu, nu caută esenţa pură, e gongul, nu e clopotul, de aceea singurătatea se potenţează.
„Mai vreau şi mâine privind
pe fereastra aceasta, dacă visele mi s-au prăbuşit înainte de izbândă. Mai
vreau lângă omul acesta, dacă tot nu m - a descoperit un altul mai devreme.
Să-i spun <<Gutten Morgen !>> în fiecare dimineaţă, la răsăritul de soare şi <<Gutten Nacht !>> când somnul mă cuprinde, în noapte. „
Cartea se termină cu întrebarea „ Încotro ?”
Pare întrebarea unei femei singure, dar prin reflex, e întrebarea Europei, sau a lumii, sau a ta, cititorule, sau a sunetului care zboară din mişcarea zilei în univers…
Primăvara, 2007.
Apocalipsa după Artur Silvestri. Istorie literară și legături culturale
Constantin
Stancu
Apocalipsa putea începe de pe strada Ciprian
Porumbescu
Prin anul 2004, probabil primăvara,
scriitorul Eugen Evu m-a invitat la Hunedoara, la domiciliul său unde era şi
redacţia revistei. În acea perioadă colaboram la revista „Provincia Corvina”
(ulterior „Nova Provincia Corvina”), dânsul fiind redactorul şef, secretara,
directorul, copistul, corectorul, adică cel ce ţinea publicaţia în modul său
specific, fără resurse financiare personale, fără instituţie, adică. A scos
câteva reviste lux, ceva peste revistele literare, titlul: „Casa Lux”, ca
susținere pentru cultură. Mi-a spus o scurtă poveste formată din realitate,
vise, dorinţe şi alte poeseuri. Mi-a
zis, pe scurt, că vom colabora cu Artur Silvestri pentru că este un cărturar şi
ne va sprijini cumva în demersurile noastre de a scoate o revistă la Hunedoara,
la marginea haldei de zgură.
Am primit curând după aceea cărţile scrise de
Artur Silvestri (1953-2008). Am citit, am scris texte, pretexte, eseuri,
gânduri pe marginea acestora. Cărturarul scria eseuri de ţinută în revista
„Casa Lux”, coordonată de Mariana Brăescu, soţia sa. Formau un cuplu care au
pus bazele unei afaceri pornind de la arta scrisului la români. Era un om care
ştia despre fenomenul imobiliar din România.
A scris şi Eugen Evu unele cronici sau eseuri
despre opera lui Artur Silvestri. Acestea au apărut în revistele din Hunedoara,
Arad, sau alte zone din ţară.
Ulterior, eu am migrat la Bucureşti pentru a
lucra acolo, la o companie, în domeniul comercial.
Brusc, m-am îmbolnăvit, Artur m-a ajutat cu
ceea ce a putut în acele momente şi îi sunt recunoscător, a făcut-o şi la
sugestia lui Eugen Evu.
Artur Silvestri a hotărât să editeze o
plachetă cu textele scrise de mine despre cărţile sale, care a şi apărut, purtând titlul Pseudo-Imobiliaria. Placheta a ieşit în
anul 2005 la Editura „Intermundus”, cu o prefaţă de Constantin Dumitru şi A.I.
Brumar.
Eugen Evu, probabil prin anul 2006,
schimbându-şi viziunea asupra literaturii a decis să nu mai colaboreze cu Artur
Silvestri, probabil motivat şi de faptul că visul său de a fi susţinut de un
cărturar nu s-a realizat şi de faptul că imaginea publică a acestuia s-a
deteriorat datorită luptelor politice şi altor lupte specifice în peisajul
literar românesc, afectat încontinuu de marile descoperiri despre viaţa unuia
sau altuia, de invidie şi de laşitate în acelaşi timp. Eugen Evu mi-a sugerat
să nu mai colaborez cu Artur Silvestri, trimiţându-mi din Hunedoara la
Bucureşti epistole prin email.
Din cauza programului încărcat al lui Artur
şi din cauza serviciului meu, întâlnirile cu Artur Silvestri au fost sporadice
în Bucureşti, în timp de trei ani ne-am întâlnit de vreo trei ori. Am fost
afectat de faptul că editorul care era Artur întârzia să vadă şi cărţile mele,
le vedea pe ale sale, era obsedat de planul său. Iluziile mele s-au risipit, am
înţeles că există timp şi netimp în viaţa fiecărui scriitor şi dânsul era mai
preocupat de proiectele sale şi de apariţiile sale şi de prezenţele sale în
public şi lumea literară. Poate venise vremea să nu mai fie vreme în lume
pentru dânsul…
În anul 2006, mi-a apărut volumul de versuri Pomul cu scribi la Editura Eubeea din
Timişoara, editor Nina Ceranu, la sugestia lui Eugen Evu, m-a eliberat de
tensiunea operei pe care fiecare scriitor o poartă cu sine.
În septembrie 2005, Artur Silvestri îl
premiază pe Eugen Evu pentru activitatea sa la revista din Hunedoara, pentru
revista de provincie Provincia Corvina,
prin ARP, adică Asociaţia pentru Patrimoniul Românesc, alături de alţi mulţi
scriitori din ţară. Festivitatea de premiere a avut loc la Bucureşti, undeva pe
malul lacului Herăstrău, într-un local de ţinută, cu masă, filme, interviuri şi
alte obiceiuri literare publice. Eugen Evu m-a vizitat şi am avut o întâlnire
pe malul lacului şi în apartamentul meu deţinut temporar cu chirie în
Bucureşti.
La data festivităţii de premiere din
septembrie 2005, deja eram sub o presiune teribilă, medicii mi-au pus
diagnosticul de cancer. Numai soţia
ştia, la trei zile de la festivitate eram pe masa de operaţie. Experienţa am
pus-o în cartea în manuscris acum, Pe
masa de operaţie.
Prin anul 2008, Artur mi-a trimis ultima sa
carte despre fenomenul imobiliar, m-a rugat să scriu câte ceva şi am scris un
eseu pe marginea acestea cu titlul: Imobiliarul
în direct. Am transmis eseul mai departe către scriitor. Mi-a mulţumit. Am
înţeles că se simţea foarte singur într-un oraş cu peste trei milioane de
cetăţeni, în total…
Am primit şi continui să primesc de la
Mariana Brăescu cărţile publicate de editurile girate de cel de a fost Artur
Silvestru.
În data de 30 noiembrie 2008 cărturarul s-a
dus pentru un concert baroc în ceruri.
Viaţa literară românească este fulgerată în
continuare de marile dileme, sau ca să-l parafrazăm este la apogeul derutei.
Rememorez o zi cu Artur Silvestri…
Ziua era frumoasă ca un dar de la Dumnezeu.
Am fost sunat la telefon de secretara lui Artur. Mi-comunicat scut că este
liber şi ne-am putea întâlni. Programasem această întâlnire de mai multă vreme,
dar timpul fugea de noi într-un mod sau altul. Fie el, fie eu am fost ocupaţi
într-un mod sau altul, programul, serviciul, ideile, toate ne-au presat şi
ne-au ocupat timpul.
Am primit cărţi în toate modurile posibile,
prin poştă, prin intermediul secretarei sale, prin prieteni. Lumea este mai
frumoasă când primeşti cărţi care vin ca păsările călătoare din alte ţări, ţi
se aşează pe umăr, chiar înainte de culcare şi le porţi cu tine prin lume,
citeşti, te laşi învăluit de idee şi apoi laşi lucrurile să lucreze în fiinţa
ta.
Mă îndreptam spre strada Ciprian Porumbescu
încet, dar cu un fel de siguranţă.
Întâlnirea cu Artur a fost una normală, parcă
am fi continuat ceea ce începusem mai demult, nu au existat bariere, reţineri,
cel puţin din partea mea. Căderea zidurilor dintre oameni este un lucru
important, pentru că, în timp, se pierduse mult din cauza aceasta. Oamenii nu
mai puteau comunica. Certurile, gluma uşoară de doi bani, zbieretele erau
considerate comunicare.
Dar dialogul cu Artur a fost unul liniştit,
curgător, când vorbea ceva din mine se scurgea spre el, când vorbeam el ceva
din el curgea spre mine. Cred că avea nevoie de confirmare, de oglindă, de ceva
în care să se răsfrângă, deşi nu o arăta în mod direct. Eram bucuros, aveam
nevoie de comunicare adevărată, oamenii au nevoie să înveţe să comunice între
ei, pentru a putea comunica şi cu Dumnezeu.
Într-un mare oraş te simţi singur.
Singurătatea era problema celor care trăiau aici, dincolo de modele trecătoare
de tot felul. Unii în spatele măştii erau goi. Se risipeau şi risipeau.
Cu Artur a fost altceva.
-
Cum a-i
ajuns aici?
-
Nu ştiu,
sunt lucruri pe care nu le pot explica.
-
Aici
este o altă ţară! E adevărat şi eu am pornit de la ideea aceasta. Sunt atâţia
care pleacă dincolo, peste hotare, pe alte meleaguri… Aici este totuşi neamul
meu. Am luat exemplu lor, a celor care pleacă şi am îndrăznit !
Nu a mai insistat asupra ideii. Era unul care
ştia. Cunoştea lumea. I-a pătruns esenţele, nu se mai lega de forme. Nu-i mai
păsa.
Ştiam că în sinea lui se simţea singur. Se
temea de moarte, lupta împotriva nefiinţei, iar arma lui era să scoată la
lumină oameni adevăraţi de care lumea nici nu-i păsa, nici nu-i cunoştea, dar
nici nu era vrednică de ei.
Într-un fel ducea o viaţă de minier, săpa
adânc în timp pentru a da de aur. Dacă nu aş fi citit cartea dumneavoastră
despre viitorul României, despre migraţia forţei de muncă, nu m-aş fi decis să
vin aici! Ideea nu este nouă, dar cartea m-a ajutat să o conștientizez la timp.
-
Aici
trebuie să fi tare! m-a avertizat Artur, parcă ştiind ce gândesc.
-
Da!…
Aici nu-mi plac relaţiile interumane, oamenii par bolnavi, parcă nu pot
comunica. Calitatea umană este slabă, aş vrea să mă obişnuiesc cu asta, dar…
-
Şi eu
m-am luptat ani buni să-mi formez o echipă. Ştii puterea bisericii rugătoare, a
rugăciunii. Cred în puterea rugăciunii… A spus-o sincer, ca o soluţie eternă la
problemele noastre.
Am păstrat ideea în mine sau poate am şi
spus-o. Fără cuvinte.
-
Mi-au
trebuit ani să găsesc oamenii de care am nevoie! Uneori nu poţi face mare
lucru…
-
Eu cred
că Dumnezeu ne alege într-un mod sau altul, chiar dacă lucru nu este vizibil, o
face cu răbdare, cu dragoste, asta cere timp…, iar noi, oamenii, nu prea mai
dăm importanţă timpului….
-
Iţi
mulţumesc pentru că ai scris despre cărţile mele, a fost un efort…, a
intervenit Artur, aducându-şi aminte de eseurile pe care le-am scris…
-
Aşa dau
eu sens vieţii, la început am dorit să se scrie despre mine, i-am răspuns, dar
cu timpul m-am trezit că scriu despre alţii, a venit impulsul pe neaşteptate,
ocazia. Nu sunt critic, n-am sistem, încerc să privesc la partea spirituală a
omului, să-i caut inima, să văd ce este în cuvintele lui. Am scris despre zeci
de persoane, dar eseurile mele sunt, de fapt, poeme mascate, ocazia să mai
scriu un poem pe o temă dată, să respir, adică...
În biroul lui Artur erau un calculator,
icoane, multe manuscrise, un birou mic, în aparenţă, dar mare prin viziune…
-
Cred că
acea carte despre megapolis are în ea
încărcătura necesară, e scurtă, dar electrică, i-am spus şi mă gândeam la
peştii aceea electrici din adâncurile oceanului care te pot omorî prin
electricitatea naturală acumulată în trupul lor…
-
Ai
dreptate, aici se naşte un oraş, se naşte megapolisul, o acumulare de
capitaluri, cu suprastructuri…
Încerca să-mi transmită mesajul cu mult calm,
având o bucurie secretă, ca unul care deja văzuse cu ochii minţii viitorul, era
ceva între profeţie şi prietenie, probabil încerca să mă iniţieze.
Avea un gest format în timp, din când în când
parcă dorea să facă ordine între actele de pe masa de lucru, le atingea
discret, fără să le privească, era ceva de dragoste în acest gest, parcă le
apăra, doar păsările fac la fel când îşi apără cuibul. Se vedea din limbajul
trupului că se grăbea, timpul îi era drămuit, avea un program încărcat, dar îi
făcea plăcere să schimbe câteva cuvinte.
- Vezi? Oraşul acesta este marele bolnav al
Europei. Oricând poate fi atins de un cutremur, de o catastrofă. Am dat în
lucru echipei mele un studiu despre cutremure aici, pregătim o carte, e nevoie
să se cunoască efectele unui cutremur pentru că nu este acelaşi lucru dacă vine
vara sau iarna, ziua sau noaptea, dacă te prinde în lift sau în altă parte …
Există riscul ca toate căile de acces, toate bulevardele să fie blocate, să se
rupă legătura cu lumea şi să nu se mai poată interveni, să nu se mai poată
alimenta oraşul cu electricitate, cu gaze naturale, cu apă… Efortul de refacere
a megapolisului ar putea să fie prea mare şi în final să fie abandonat …
Mi-am amintit de idolatria care radia din
lumea aceasta, cum se putea vedea la colţurile străzii, peste tot, cum oamenii
erau mulţumiţi în inconştienţa lor, apoi m-am gândit la profeţii aceia, la
„văzători” , care primeau misiunea să avertizeze lumea. Dar oamenii nu i-au
primit cum trebuie pe „văzători”, mesajul nu era pe placul lor, era un mesaj al
dureri, al schimbării pentru ei, al înnoirii.
-
Să nu
fie prea târziu toată această muncă de aici! i-am răspuns. Ar fi păcat. E
nevoie ca oamenii să ştie. Dumnezeu îi avertizează pe oameni, nu face nimic
fără să le spună într-un fel sau altul.
Într-un fel mi-era teamă. Un cutremur ne-ar
afecta pe toţi, dar viaţa este o taină care nu ne aparţine, parcă am fi martori
în propria viaţă, parcă am trăi gânduri care vin din altă parte. Poate mai avem
timp sau poate nu …
-
În 1977
eram aici, a fost dramatic, a fost durere, i-am spus, o vagă amintire, grea
amintire m-a atins.
-
Da, mi-a
răspuns, dacă se poate interveni, nu este nici o problemă, nu-mi mai pasă de
sisteme sociale, nu mă mai leg de ele, dacă se poate face ceva. Atunci s-a
putut face câte ceva, acum lipsa de legătură dintre oameni, dintre instituţii,
ar duce la o catastrofă. Trebuie să fim realişti, posibilităţi există, dar
lucrurile nu se leagă întotdeauna. Se simţea că acest fenomen îl preocupa cu
adevărat.
-
De fapt
aţi şi scris despre partea negativă a lucrurilor, despre ceea ce ne putea
afecta viitorul…
-
Da, ai
remarcat, ai scris şi tu, mi-a atras atenţia faptul că ai scris „Fericirile
după Artur”, şi mi-a plăcut. Nu-mi fac un cult al personalităţii, dar lucrurile
trebuie spuse pentru ca românii să ştie, mi-e teamă să nu uităm a vorbi
româneşte…
Era aici o durere, o tristeţe care îl apăsa.
A tăcut şi poate această stare era o bună continuare a ideii …
Înainte de a vorbi de cartea viitoare, mi-a
pus în faţă un subiect la care nu mă gândisem, nu-l credeam actual, dar care
doare oricând. Cărţile arse al românilor.
Cărţile care ard exprimă durere, sunt fiinţe care se duc în neant, nu hârtia
contează, ci cuvintele care dau viaţă hârtiei. Dar cărţile românilor, în timpul
primit în dar de la Dumnezeu, au ars, multe din ele s-au topit. Era un fel de
ardere a cărnii noastre. Se născuse o legendă a cărţilor arse despre care
puţini români ştiau, sau s-ar fi gândit. Uitarea, violenţa informaţiei
universale, venită de oriunde, au făcut să pierdem din vedere acest lucru.
Glasul lui Artur era convingător, ideea îi săpase în fiinţă adânc tragedia
românilor. Era unul care ştia, poate printre puţinii care dorea ca ei să ştie… Mi-a
povestit despre motivele reale ale cărţilor arse, era o raţiune negativă a
vremurilor şi chiar Dimitrie Cantemir scrisese prin 1700 despre acest lucru…
Durerea lui Artur era cu atât mai mare cu cât şi el păţise prin 1989 acest
lucru, care durea, memoria părea să se stingă, probabil că scrierea sa arsă
atunci făcea parte din fiinţa lui, deşi nu lăsa să se vadă…
Eram pregătit pentru o nouă carte vorbindu-mi-se
despre cărţile arse ale românilor. Mă durea pentru că în mine muriseră multe
cărţi pe care nu le-am scris, carnea mea uitase cărţile pe care le-aş fi putut
scrie…
A trecut apoi la programul strict de editură
în care urma să finalizez cartea. O făcea exact, precis. A venit cineva din
editură care m-a fotografiat, nu mi s-a părut necesar, dar ei erau
profesioniştii, ştiau ce trebuie făcut.
De la întâlnirea aceea am ştiut că erau
tărâmuri necunoscute în mine, că mă
puteam deschide ideilor trăite sau construcţiei de idei. Senzaţia mea a fost că
timpul fusese prea scurt, zgârcit cu noi…Artur s-a ridicat brusc, secunda s-au
dus ca un fluture în lampa arzând. Atât ne-a rezervat Dumnezeu şi trebuia să
fim mulţumiţi. Ne-am ridicat de pe scaunele acelea, ne-am întins mâinile şi
ne-am încredinţat fiecare lui Dumnezeu.
Mi-am amintit că Artur scrisese o scurtă
povestire despre Geneza, o concepuse
ca o parabolă a scriitorului stăpân pe creaţie, luând modelul lui Balzac.
Scrierea, deşi scurtă, era plină de sensuri. Totul era prezentat ca o
dezvăluire, de fapt în modelul Apocalipsei,
într-o secundă infinită, era acolo tiparul lui Isus, salvând ceea ce era de
salvat.
Am părăsit strada Ciprian Porumbescu ştiind
că Apocalipsa putea începe chiar de pe strada
Ciprian Porumbescu.
C. Stancu ©
*Text publicat în revista „Amfiteatrul literar”, nr. 4/2026
-2.jpg)
marți, 7 iulie 2026
Breaking news for Missing People / Breaking news pentru absenți
Breaking news for Missing People
Breaking news and weather forecast,
the sparrows have frozen, they crack like pods,
it is a chilling night as a rate
pulled out with a forceps from the national bank’s statistics...
The worker is thinking about a strike and he howls yet again,
the artist dreams about the birth of Christ in a humble stable,
coated with newspapers which promote
the small ads and the big absence.
Breaking news and weather forecast,
the governors listen to old carols
while calculating the possible votes and
special allowances.
From the sky mirrors fall on the fresh snow,
the unemployed prepares his knife bought at the discount,
he cuts a piece of the night –
weather forecast and breaking news for absentees.
At the sportscast it is announced the new football champion,
a man with a guitar keeps the white above the snow,
not to levitate to the skies.
Television makes publicity out of death,
and on Facebook the absentees leave a like greedily...
Breaking news pentru absenți
Breaking news și timpul probabil,
au îngheţat vrăbiile, pocnesc precum păstăile,
e o noapte geroasă ca o dobândă
trasă cu forcepsul din statisticile băncii naționale…
Muncitorul se gândeşte la grevă și mai înjură o dată,
artistul visează la naşterea lui Isus într-o iesle simplă,
căptușită cu ziare care promovează
mica publicitate și marea absență.
Breaking news și timpul probabil,
guvernanţii ascultă colinzi vechi
în timp ce socotesc posibilele voturi și
indemnizațiile speciale.
Din cer cad oglinzi peste zăpada fragedă,
şomerul îşi pregăteşte cuţitul cumpărat la promoție,
taie din noapte o bucată -
timpul probabil și breaking news pentru absenți.
La ştirile sportive se anunţă noua campioană la fotbal,
un om cu o ghitară ţine albul deasupra zăpezilor,
pentru a nu se ridica la cer.
Televiziunea face publicitate morţii,
iar pe Facebook absenții dau like cu poftă...
Constantin Stancu ©
Traducerea Elena Țăpean
*Din volumul Breaking news pentru absenți
Despre Răscoala lui Horea. Local și european
Anotimpurile Răscoalei lui Horea
-3.jpg)
În anul 2025, între 22-23 mai, a avut loc un eveniment
deosebit la Deva, Conferința Internațională „Între local și european – 240 de
ani de la martirajul lui Horea, Cloșca și Crișan”. Cu acest prilej, un număr
important de istorici, oameni de cultură, iubitori ai istoriei, au avut expuneri
documentate despre eveniment, bine argumentate. Cu toate că au trecut 240 de
ani de la răscoala cunoscută, o serie de materiale istorice au fost prezentate,
noi și vechi paradoxuri au fost scoase la lumină. Sub coordonarea lui Ioan
Bolovan, din partea Academiei Române, și Ioan Sebastian Bara, managerul
Bibliotecii Județene „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva, au fost adunate aceste texte
istorice într-o lucrare amplă, 751 pagini de ținută academică. Această
manifestare științifică s-a materializat în cartea ÎNTRE LOCAL ȘI EUROPEAN, 240 de ani de la martirajul lui Horea, Cloșca
și Crișan, Cluj-Napoca: Editura Academia Română. Centrul de Studii
Transilvane, 2025, finanțarea fiind asigurată de Consiliul Județean Hunedoara.
Cei doi coordonatori au avut un cuvânt introductiv,
punctând momentul. Domnul academician Ioan-Aurel Pop a prezentat, pe scurt,
viziunea lui David Prodan despre Răscoala
lui Horea, plecând de la teza de doctorat semnată de autor în 1938 și de la
reeditările lucrării de referință, cunoscută în mediul academic și în rândul
istoricilor, dar și a iubitorilor de cultură. De fapt, cu acest prilej, în anul
2025, a fost lansată a treia ediție, un reper în scrisul istoric românesc.
Cartea are mai multe paliere, legate de fenomenul
istoric: percepții străine ale românilor, apoi aspecte legate de tradiție și
inovare metodologică. Filmul evenimentelor între represalii și consecințe,
memorie și reprezentare, istorie și istoriografie, aspecte între mitologie și
realitate. O monografie amplă, cu impact, atingând esențele răscoalei.
Cartea reflectă timpul
răscoalei ca o izbucnire violentă a societății, contradicțiile sociale
amplificându-se la maxim în acei ani. Transilvania a fost locul unde s-au
petrecut faptele cunoscute: În Zarand, pe Mureș, în comitatul Arad, pe Valea
Streiului, în Țara Hațegului etc. Cititorul are în față o geografie istorică a
vremii, un film bazat pe mai multe cadre în care s-au desfășurat fapte violente
cu impact emoțional, mitologic, social. Era vremea schimbărilor, în epocă
răscoala avea legătură cu Războiul de Independență a Coloniilor Americane sau
cu Marea Revoluție Franceză, evenimente cunoscute pe plan internațional. Există
o punte între local și european sau chiar universal. Răscoala a pus problema
desființării relațiilor feudale depășite de evoluția socială, de ruperea
relației nobil-iobag. Iobagii susțineau societatea fiind legați economic și
juridic de nobil, stăpânul vremii. Dar și nobilii erau legați de țăranul
harnic, priceput la muncile câmpului, pădure, gospodării. O legătură brutală,
care a modelat istoria, pregătind evenimentele ulterioare legate de revoluțiile
de la 1848 în Europa etc. Au murit atunci peste 500 de țărani, dar și
aproximativ 150 de nobili. Răscoala reflectă universul țăranului român și ideea
țăranului deschis, luminat, cunoscător al suferințelor și tradițiilor vremii.
Totul pare în hotarele vechii Dacii, o amprentă istorică demnă de reținut.
Problema s-a complicat și mai mult din punct de vedere etnic, țăranii erau
români, nobili, maghiari în Imperiul Austro-Ungar, astfel caracterul violent a
fost amplificat de factori care țin de coagularea unei națiuni. De fapt,
ridicarea țărănimii române din Transilvania a pus acut problema națiunii române
cu drepturi depline. Țăranii au fost tolerați la acel moment, fiind excluși din
rândul cetățenilor ținutului, statut blocat și de legile în vigoare. Pe acest
fond s-a format și „mitul împăratului”, cel care ar fi putut duce la rezolvarea
tensiunilor, dar relațiile sociale din imperiu au blocat fenomenul, acutizând
relațiile interumane și relațiile dintre națiunile din imperiu. Mitul a rămas
mit.
Răscoala nu a fost o revoluție așa cum au încercat unii
să pluseze, nu a avut o finalitate specifică revoluțiilor. A reprezentat un
moment istoric important. Sunt câteva idei care se coagulează în carte. Ele
punctează istoria noastră, dau mesaje despre faptul că povestea nu ar trebui să
se repete, poate mai acut, datorită evoluției sociale în epoca societății
informatizate, când știrile despre evenimentele violente, care izbucnesc în
diferite zone ale lumii, sunt tot mai dese.
Cartea are numeroase pagini în limba engleză, deschiderea
spre european și universal făcându-se prin aceste texte care transmit mesajul
pertinent, academic, despre istoria românilor.
Cartea pune în lumină, alături de fenomenul prezentat și
unele aspecte legate de istoria noastră, cum ar fi: imaginea românilor în
relatările călătorilor străini, problema elitelor și maselor, imaginea celor
trei eroi, Horea, Cloșca, Crișan, în scrierile bisericești sau cauzele
răscoalei în viziunea puternicilor zilei. De-a lungul timpului s-a pus problema
canonizării lui Horea și Cloșca, valorificare arhivelor imperiale, prezența
eroilor în corespondența vremii, legătura socială între Horea, Avram Iancu și
împărat, dar și activitatea poliției secrete a vremii. Chiar dacă răscoala a
fost reflectată în literatura sau filmul de la noi, au existat și momente în
care faptele au fost politizate excesiv, mai ales în perioada socialistă, răscoala
fiind considerată, eronat, ca fiind revoluție.
Scriind despre teza de doctorat a lui David Prodan,
domnul academician Ioan-Aurel Pop reține: „David Prodan, s-a considerat toată
viața un țăran, deși devenise un intelectual rafinat. El a scris preponderent
despre țărani și a trasat un portret al țăranului. Țăranul lui David Prodan a
fost întâi de toate om, de orice limbă și confesiune, dar, prin număr și
pondere în Transilvania, a fost român. Țăranul este prototipul românului
medieval transilvănean, fiindcă elita era, de la o vreme, cvasitotal
neromânească…” (p. 14).
Constantin V. Necula, referindu-se la mitul lui Horea,
punctează: „Cea mai frapantă proiecție mitică este însă cea de <<Împărat
al dacilor>>. Această titulatură, deși anacronică, demonstrează o intuiție
extraordinară a imaginarului colectiv. Într-o perioadă în care elitele
cărturărești abia începeau să articuleze ideologia daco-romană ca fundament al
revendicărilor naționale (prin Școala Ardeleană), conștiința populară făcea
deja, pe cale intuitivă, această legătură” (p. 214).
Cartea merită citită atent, pentru că istoria ne permite
să vedem în trecut cum se poate modela viitorul nostru. Cum vom trece prin
numeroasele contradicții, tensiuni sociale, prin încercările care vin brutal,
violent, pregătind noua paradigmă românească, pendulând între local și european...
Note Constantin Stancu
*Text publicat în revista „Răsunetul cultural”, nr. 7/2026
.jpg)
miercuri, 1 iulie 2026
100 de poeți și poemul lor identitar... Fotografia de moment (2026) a literaturii. O antologie de poezie românească realizată de Mihai Barbu și Dumitru Augustin Doman
100 de poeți - nimic în plus, nimic în
minus
O antologie de poezie românească, realizată de Mihai BARBU și Dumitru Augustin DOMAN, 100 de poeți români de azi și poemul lor identitar, apărută la Editura HOFFMAN, în anul 2026, 340 pagini dense, reduse la esențe. Volumul a apărut cu sprijinul financiar al Asociației „Fire de iarbă” din Petroșani și COPYRO, dovadă că poezia mai are șanse de a răzbi în lume. Pe contra coperte avem date despre cei doi autori, scriitori cu visurile și speranțele lor, cu operele care i-au adus până la acest moment al întâlnirii cu o sută de poeme inedite. Pe ultima copertă avem lista celor o sută de poeți, tablou al prezenței poeziei în cetate. La început, cei doi povestesc despre modul cum au realizat antologia. Ea este rezultatul colaborării, amândoi din aceeași filială (Alba-Hunedoara), dar care trăiesc în zone diferite și cultural, și social: MIHAI BARBU locuiește în Orașul Cărbunelui, Petroșani și DUMITRU AUGUSTIN DOMAN locuind în Orașul Regal, adică în urbea de rezistență Curtea de Argeș, cu istorie specială. S-au cunoscut pe când lucrau în presa cotidiană, unul la București, celălalt în Valea Jiului, poezia atrăgându-i în mrejele ei.
Sunt unele absențe
notabile din această carte bazată pe numele scriitorilor, faptul se datorează
lipsei de reacție a autorilor invitați să participe cu un poem (identitar),
aceasta fiind alegerea lor. Din acest
motiv autorii au limitat numărul poeților la o sută, în august 2025, un număr
rotund ca o promisiune.
Antologia se citește cu
interes, avem amprenta poeziei românești, dublată de motivația, de argumentele
poeților referitor la poemul pe care îl consideră cu adevărat reprezentativ,
contextul în care s-au născut poemele, cu suferință, mirare, bucurie, pasiune
pentru frumos. Este o dovadă cât de bogată este poezia românească din zilele
noastre. Cele câteva date biobibliografice dau direcția literară, bazată pe
cărțile publicate, pe poemele în manuscris, pe cele care vor fi incluse în
noile cărți.
Un astfel de demers a
mai fost realizat de Ion Pillat și Perpessicius cu o sută de ani în urmă,
antologia purta titlul Antologia poeților
români de astăzi, a fost publicată de Editura Cartea Românească, după cum
au remarcat cei doi. Din când în când, în literatura română se produc astfel de
sinteze. A fost și lista canonică a poeților români, se află pe sit-ul Uniunii
Scriitorilor, actualizată periodic, începând cu anul 2020. Este doar lista,
cititorul fiind invitat să caute el secretul canonic. Cei doi, însă, au mers
mai departe, ne-au oferit o panoramă concretă a poeziei. Faptul că unii autori
au arătat geneza poemului identitar este remarcabil, ține loc de scurtă
cronică, plusează pe momentele care au generat acele versuri, devoalează
valorile pe care se bazează. Poemele nu țin neapărat de teoria literară pentru
a se încadra într-un anumit canon, ele reflectă viața, cu forța ei de a penetra
destinele, de a pune presiune pe poetul aflat la post în timpul vieții sale.
Avem forme și stiluri poetice diferite, cu subiectivismul necesar și
pasiunea pe măsură: un lirism existențial, bazat și pe idei originale, apoi
estetica existențial-poetică a prezentului și proza lirică promovată de
generațiile mai tinere, la teme abstracte,
chiar vizionar și absurde. Nu lipsește parabola și ironia, ritmurile baladei și
valul muzicalității personale, forjat spre meditații metafizice, onirice,
fanteziste. Sunt poeți care au devenit membrii ai Uniunii Scriitorilor din
România, au în spate volume sau texte publicate în revistele literare,
cunoscuți, iată, chiar și pe rețelele sociale sau blogurile de creație, dovadă
că lumea virtuală capturează poezia cu toate tentaculele. Lipsesc și nume
importante precum Aurel Pantea, Eugen Dorcescu, Nicolae Băciuț, Daniel Corbu, Ioan
Pintea, Ion Mureșan, Varujan Vosganian, Ioan Evu etc. Unii poeți/ poete, până
la apariția antologiei, au plecat spre alte zări: Ioan Romeo Roșianu, Nina
Ceranu etc. Semn că poezia are un timp și netimp al ei.
Temele sunt diverse, țin mai mult de existență
trăită intens, până la cenușă. Iubire, moarte, părinți, volume publicate,
aventura în refuzul mundan, singurătate, influența altor poeme, poemul în sine
ca entitate vie, cu lumina în el, cu otrăvurile din el. Alegerea a fost în
ordine alfabetică, poezia fiind vedeta de serviciu, cu toate farurile pe
cititor. Poetul care deschide antologia este Adrian Alui Gheorghe, iar ultimul,
cel care trage ușa după sine, deocamdată, după ce a evadat de o nouăzeci și nouă de ori
din realitatea imediată, este George Vulturescu. Temele sunt abrupte, abisale
sau pur și simplu levitație în realitatea imediată. Sunt construcții elaborate,
poeme mai lungi, cu meandre și oaze, cu tristeți și bucurii. Atele sunt mai
scurte, fiecare poem are povestea lui, la fel de importantă. Poeții nu au putut
evita dezastrul sau înălțarea, în funcție de clipa astrală care a pus stăpânire
pe ei. De la muntele ca stare, la nașterea unui copil. Apoi modul cum se poate
descoperi adevărul, cum sare în față timpul, de la o secundă la o zi, apoi la
mileniu. Unii se joacă, deși este o joacă serioasă, sunt cu ochii pe caii de la biclă, sau pe cântecul de
leagăn, ori Chiritza la Viena. Unii
propun un poem emblemă. Spiridon Popescu adaugă poemul Doamne, dacă-mi ești prieten, poem cunoscut și preluat de artiști
de prestigiu cu diverse ocazii. Alții se opresc la balade sau experiențe
existențiale, ori poemele poemului nescris. Un alt poet recunoaște că poemul
său pășește înaintea sa și este târât de acesta în orice loc.
Adrian Alui Gheorghe
are un motto la poemul său Muntele: „Alpinistul care a urcat Golgota nu mai
este interesat de Everest” (Mihail Kuzmin). Poemul s-a scris singur, dintr-o
suflare, fără puncte de cădere (p. 11). Henrieta Artimon și-a scris poemul
visându-se la braț cu Sigmund Freud (p. 17). Ilie Chelaru mărturisește că a
scris poemul tricoul cu che dezamăgit
de ratarea idealurilor din 89, „încremenirea în neputință și baronizarea tagmei
scriitorilor, schematizarea și alterarea limbii române” (p. 47). Zenovie
Cârlugea și-a elaborat poemul Luminoidul
într-o noapte, definindu-l cu atenție (p. 35). Gellu Dorian dedică un poem
pentru Eleonora, unul din folclorul de stradă, este o oră în care ea se plimbă,
ducându-și trupul cu ostentație în orașul în care pare că nu se întâmplă nimic
(p. 90). Dumitru Augustin Doman dedică un poem mamei, un accident de familie a
răpit-o într-o altă lume, versuri trăite cu toată ființa, pentru că e dificil
să spui: ”A murit mama” (p. 85)… Arcadie Suceveanu descrie Mașina apocaliptică, el invită cititorul în atelierul mecanic al
poemului, acolo se pune în mișcare mașina
de fabricat absurd și mașina de fabricat haos, arătând modul cum se fabrică
un poem cu personaje biblice și „selenice”, o sincronizare a scrisului cu
paradigma postmodernă, spațiile spirituale deschizându-se ca o țară promisă (p.265).
Fiecare poem se
sprijină pe alte mii de poeme. Cu această antologie poeții se pot cunoaște și
citit unii pe alții, cu sentimentul că pășesc în camera aceea în care are loc operația
făcută de Dr. Tulp din tabloul Rembrandt. Virgil Todeasă a trecut prin operația
la inima sa bolnavă (3 bypass-uri), apoi a scris poemul Dr. Tulp (p. 272),
limita dintre realitate și versuri este redusă, durere și spaima fiind ocolite
de speranță și ajutorul aproapelui, făcut de medicul/ medicii.
O călătorie cu anonimus (Nicolae Silade) și Îngerul pervers (Radu Ulmeanu) prin occident (Virgil Diaconu), printr-o lume
aproape perfectă (Ofelia Prodan), pentru a folosi titlurile unor poeme, iar
pentru curățire, îmbăierea bărbatului
(Camelia Iuliana Radu). Într-o lume a dispozitivelor electronice, care lasă
poemul să curgă cu terabytes, Vasile
Dan, împăcat cu sine, cu menirea poetului, aduce în prim plan Scrisul de mână, care se va reinventa,
cinci mii de ani fiind o etapă în istoria lumii și istoria cărților. El afirmă:
„Scrisul de mână parcă lasă o urmă
organică, din tine, pe hârtie. Literele, poate chiar pocite, chinuite, te
reprezintă pe tine: ți le recunoști imediat” (p. 67).
În concluzie: O sută
de poeți/ poete scriu un singur poem, fiecare își aduce, tainic, o contribuție,
chiar dacă se furișează după câte un titlu, după câte o întâmplare care îi
alungă din timpul presupus și-i plasează într-un timp subtil, ca o cămașă din
cel mai fin material.
Cei doi autori, Mihai
Barbu și Dumitru Augustin Doman, au avut inspirația să realizeze o antologie de
referință, bazată nu pe presupuneri, pe ierarhii, bazată pe haloul care
însoțește viața și, cum scria Ioan
Moldovan: Mă trezesc brusc și-mi
amintesc cuvinte…
Constantin Stancu
*Text publicat în Revista „Discobolul”, ian.-feb.-mar./2026
Abonați-vă la:
Postări (Atom)