Revista „Discobolul”, nr. 334-335-336 (oct.-nov.-dec.)/ 2025. Semnal, sumar, literatura în Cetate

 

Sursa: Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba - Lecturi libere pe situl bibliotecii

Aurelian Sârbu - PSALM UTOPIC

 

PSALM  UTOPIC

 

e scris prin Scripturi

      c-am fost plămădit în oglinda Ta

           și prunc

          și holtei

          mai la urmă vârstnic

          am tot rostit frânturi chinuite

         din cuvântul Tău sibilinic

 

m-am jucat de-a castele în nisipul clepsidrei

am alergat după iele prin poieni

la despărțire m-am înstrăinat de clipă

 

de mai fi lăsat alături Ție

        învățăcel  în meșteșugul făcător de lumi

aș fi fost mai îngăduitor cu trupul meu

mi-aș fi lăsat ora măsurată în veacuri stelare

 

ci Tu - vistiernic hulpav -

mi-ai ciuntit din toate darurile date

și când să mă chemi

        la reîntoarcere calea mi-e pe cruce

 

 

Aurelian Sârbu

 

Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara -Deva: LANSARE DE CARTE, 16 februarie 2026, ora 17. Semnal, cărțile, istoria, memoria culturală

 

Mirela-Ioana Dorcescu: BONANZA, un roman al prozei confesive. Semnal, câteva semne

 Roman al interiorității asumate și al eticii creației Romanul Bonanza (2026) de Mirela-Ioana Dorcescu se înscrie într-o zonă distinctă a prozei românești contemporane, aceea a prozei confesive reflexive, cu pronunțat caracter autobiografic sublimat literar, în care narațiunea nu urmărește spectaculosul exterior, ci dramatismul discret, interiorizat, al existenței trăite sub semnul responsabilității morale, al credinței și al creației. Bonanza este construit sub forma unui roman-jurnal, articulat la persoana I, în care instanța narativă coincide aproape integral cu instanța biografică. Această opțiune nu conduce însă la un simplu document existențial, ci la o literaturizare a trăirii, realizată printr-o permanentă reflecție asupra sensului faptelor, a timpului și a vocației creatoare.

Al. Florin Țene

Aurelian Sârbu: SENS INTERZIS...

 

SENS  INTERZIS

 

m-ai îmbiat cu o scânteie iute cenușă

 

numai priviri în depărtări

numai gura însetată

numai mâinile prăbușite

        te vor ține minte

        ca-ntr-o oglindă

        în care nu mă zăresc

                 formă de cer

 

voi lăsa rănile drumului

        gravate în rugăciuni

        lângă fântâna ochilor tăi

 

dacă trupul tău ar fi fost cruce

        aș fi urcat nesilit calea răstignirii

        m-aș fi repetat și m-aș fi întregit

 

ci totul e cu sens interzis

        fără țărm la vedere

 

am adunat în grabă vocalele de preț

        înainte să eșuez pe vreo insulă anonimă

 

Aurelian Sârbu

 

Memoria literară: scriitorul Eugen Evu recomandare pentru scriitorul Ioan Barb (2011)

 

RECOMANDARE

Ioan BARB

pentru USR

   Ioan Barb al adolescenţei ( anii 80…) oarecum post - labişiene, ( sub zodiile unor Georg Trakl şi R. Maria Rilke, dar şi Eminescu, Blaga, Bacovia…) - venise sub semnul tulbure al protocronismului pe bună dreptate încondeiat mai recent de Nicolae Manolescu, în boema ipostază de „ navetist” cenaclier, cu poeme plasticizante, ale etnosului şi eposului transilvan originar, învelind expresionist şi subtextualist, o zbatere, o ardere, o exuberanţă în care etapele arderii se închegau şi se rupeau în metafore surprinzătoare mereu, şocante şi semne sigure ale unei Vocaţii. Frenezia aceasta, impulsiunile spontane, irepresibile, de a comunica elevat, aveau să se adune într-un prim volum tematizat prin religiozitate autentică, ne ipocrită, cum se mai întâmplă, Barb având  înnăscută o pietate şi o fragilitate  ( inocenţă nepierdută, de tip paradiziac) - prin cuvântul reumplut de semnificaţie…, al unui Sine în sforţarea autocunoaşterii. „ Tăcerea ca o flacără”, paradoxal, exprimă de fapt sunetul intim al Fiinţei , redefinitoriu în arte poetice pe leit - motivul obsedant – ciclic, al lui „cine sunt eu”.

      Experienţa jurnalistică a fost cu mult aplomb şi  avea să-i aprofundeze  traiectoria soteriologică, pe fond elegiac, în expresie psalmică  modernă, poate tangentă trans - modernismului postulat de Ioan Popescu Brădiceni şi noul val susţinut de Ioan Es Pop, Ioan Groşan, St. Doru Dăncuş, Gabriel Cojocaru, Felix Nicolau…( Vezi Antologia revistei „Singur”, Grinta, 2010). Un exeget deplin îndrituit îi este valorosul concitadin Silviu Guga. Ca antologator, l-am inclus cu bucure în „ Harfele Harului” şi în revista „Provincia Corvina”.

 

 Au urmat cărţile accentelor proprii, conturând o personalitate autentic poetică, cu propensiune meditativ - aforistică: Ioan Barb neo - romanticul, a evoluat prin „Sub via fiinţei plâng strugurii”, discursul descătuşat de formele prozodice clasice, asimilând evident o cultură poetică şi filosofică benefice.

     Poemele devin explicite, ideea se despodobeşte de metafore, ori le încorporează, versul este eseistic, temele majore se fixează şi clarifică semantic.

 Dragostea, (care îşi zideşte templu din femeie),  „ eul şi moartea călătorind în acelaşi ( labişian)

 tramvai” ,…obsesia esenţială a Timpului, fiorul metafizic al atemporalului, definesc o evoluţie poetică convingătoare, bine receptată critic, cu toată relativa izolare de viaţa bulversantă a „ grupărilor”. Nota bene, Ioan Barb fondează recent o revistă în care - , cum genericul o arată, caută, în afinităţi elective cu autori români sau din diaspora, ceea ce numeşte „Algoritm literar” – recte  o metaforă a redefinirilor perpetue pentru o întreagă generaţie. Ioan Barb vădeşte nu doar simţul acut al propriei valori, ci şi al valorilor altora, lucru rar, empatic, şi cu efect benefic asupra propriei personalităţi.

  Cartea  sa definitorie, negreşit, este „ Picătura de infinit”, cartea atitudinii soteriologice, a catarsisului şi a conştientizării Rostului vindecător al scrisului liric. Absenţa virgulei însăşi, sugerează afluirea unui timp fără captivitatea Duratei, un timp interior, spiritual, clipirea de eternitate în care pulsează „ scânteile lui Iov”. Barb defineşte gestul eliadesc, un timp al „ reîntoarcerii din timpul steril”: el percepe „ strigătul vântului către tunet”; „ extincția negativului egoului”, redeschiderea unui „ celălalt ochi”…Ioan Barb este un poet nocturn, itinerariul cărţilor este cel Cohellian, al „ poveştii proprii”, akl „ întoarcerii din exil” ( citeşte realul delirant la pierderii posibile de sine ) …; Obsesia constantă a întregii sale (re) deveniri - conştientizări este rezistentă şi discursul poetic scapă din restricţiile artificiale, tinde spre o respiraţie amplă ( Vezi poemul Obsesie …) Limbajul este convergent implicit terminologic –şi semnificant ca atare -  cu cel al blogurilor, al internet-ului, poetul sforţând o semiotică novatoare, de fuziune între scris şi virtualitatea „ hologramică” ….Viziunea acestei cărţi este explicit a unei mecanici a cogito-ului: creierul este un computer”, apar sintagme ca „sistem digital”, textualismul post - modernist este unul eseistic, explicit - teoretizant, cu vagi reminiscenţe de ironism sau nuanţe de manifest contestatar - cu acute sociale. ( Ianuş, Vakulovski, două - miiştii, interferenţi).

Ironismul revine şi el, cu ţintă de „ condiment”, versus „ beţiile cu Marx „ dinesciene. Barb se apropie mai mult de Petre Ţuţea, decât de Cioran, de Blaga, decât de antimetafizica stănesciană.

Cele şapte frici (vezi Popper), se constrâng în una singură, fără a i se „îngenunchea cu privirea”, cum spune, teama escatologică, însă căreia i se opune tocmai prin substanţialitatea luminoasă, obsedată de motivul Arderii, aşadar Ioan Barb este un poet de fapt al serenităţii şi al speranţei ce ni se comunică prin harul spunerii, prin abundenţa analogiilor şi prin evitarea modelelor.

„ Este greu de crezut că poţi trece zilnic/ prin ceva ce nu există/ o fata morgana ce îmbrăţişează/ râul în câmpie şi îl ascunde/ ca şi când nu ar exista” ( pag. 110).

Bestiarul obsedant al liricii sale este al felinelor, al scrutării spectrale, pe dimensiuni subtil – energetice - perceptive, aşadar al auto - scrutării în inefabilul mental. Acel terror-mentis  acuzat de psihanalişti  ca „ praguri de încercare” pentru devenirea poetică, sublimează  incantatoriu în mai toate poemele sale, având darul de a se comunica elevat şi seminaristic.

   Ioan Barb are deja conturat un univers propriu. Memoria cu frustrările ei subliminale, revine regresiv şi eliberator, cu inserţiuni auto - referenţiale, biografice, acuzând tăios şi rafinat – motivat, amintirile unui sistem de tip cazon, devastator: „ de douăzeci de ani/ alerg să uit un coşmar/ în care vânzătorii din templu/ mi-au confiscat existenţa”…” mi-au închis identitatea/ pe  o pasăre de noapte/ în colivia istoriei/…şi au scos ochii păsării/ să nu-i străpungă strălucirea lor”… Neîndoielnic, Barb a cucerit  şi cizelat o gândire şi un limbaj eminamente Poetic.

    Aluzia la privighetoarea cu ochii scoşi – metaforă consacrată a condiţiei scribului (vorba lui Constatin Stancu), este sămânţa artei- poetice barbiene. Întrebarea retorică, amintind-o pe a Blandianei : „Cine sunt eu ?/ ioan barb să trăiţi/ un fost stegar al libertăţii” ( pag.  93), este proba înţelegerii de sine a poetului faţă cu… mulţimile lui Gustave le Bon.

        Religiozitatea de tip cultural a acestui poet, dominantă, este  şi una a atitudinii Civice, nu doar a unui apostolat asumat sau manifest ca „spirit ce se agită „ - astfel că Ioan Barb este pe drumul spre sine de care  Nicolae Steinhard, bunăoară, ni-l mărturisise. Cunoscându-l de peste 3o de ani, adaug acestor succinte consideraţii un „bonus” special –amical - confratern, pentru moralitatea probată de el în viaţa şi poezia trăită cu o specială fervoare. În măsura în care poetul din Călan va continua pe această direcţie, sunt convins că va confirma nu doar un talent înnăscut şi cultivabil cu o anume acribie, ci o autentică vocaţie de poet, de scriitor. Recomand primirea lui Ioan Barb în rândurile scriitorilor profesionişti din  România, implicit cu privilegiul de a-i fi fost mentor literar în cenaclul Lucian Blaga, de „când eram mai tineri şi la trup curaţi”…

 

Eugen EVU,

Titular  USR,

Legitimaţia nr. 80

 Ian. 2011,

Hunedoara

 

                              

                                                                       Semnătura : Eugen EVU

 

Revista „Răsunetul cultural”, nr. 2/2026. Semnal, câteva semne, o revistă de cultură și literatură

 Sursa: Menunț Maximinian

Proiectele Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2026. Calendar literar

 
Proiectele Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2026

·           Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, ediția a XXXVI-a, Botoșani, 15 ianuarie
·       Premiul Național de Proză „Ion Creangă”, Târgu Neamț, 1 martie
·       Colocviul „Proza iese pe scenă”, Alexandria, 12 martie
·       Clubul de Lectură, Oltenița, martie, iunie, octombrie
·       Festivalul de Literatură pentru Copii și Tineret „Dimineața cuvintelor”, ediția a III-a, București, 2-3 aprilie
·       Colocviul de Literatură, Memorialistică și Eseu „I. D. Sârbu”, Petroșani, 16-18 aprilie
·       Colocviile Tinerilor Scriitori, Alba Iulia, 18 aprilie
·       Colocviul Editurilor de Literatură Actuală Română – CELAR, ediția a III-a, Oltenița, 23-27 aprilie
·       Festivalul de Poezie și Dramaturgie „Patrel Berceanu”, ediția a VI-a, Craiova-Băilești, aprilie
·       Festivalul Național „Alexandriada”, ediția a X-a, Bacău, la sfârșitul lunii aprilie
·       Colocviul Revistelor de Cultură, ediția a IX-a, Săvîrșin, 8 mai
·       Festivalul Internațional „Poezia la Iași”, ediția a XIII-a, Iași, 8-17 mai
·       Premiul „Lucian Blaga”, ediția a X-a, Alba Iulia, 9 mai
·       Colocviul și Premiul „Garabet Ibrăileanu”, ediția a IX-a, Roman, 15-17 mai
·       Festivalul Internațional de Literatură „Tudor Arghezi”, ediția XLV, 22-24 mai
·       Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2025, București, 1 iunie
·       Turnirul de Poezie, ediția a XV-a, Grecia, 4-11 iunie
·       Gala Poeziei Române Contemporane, ediția a XVI-a, Alba Iulia, 20 iunie
·       Festivalul Naţional de Literatură „FestLit”, ediția a XIII-a, Cluj-Napoca, 24-25 iunie
·       ART CITY – Festivalul Internațional de Literatură „Poezia – Port la Dunăre”, ediția a V-a, Galați, 26-29 iunie
·       „Literatura tinerilor”, ediția a IX-a, Neptun, 11-13 septembrie
·       Festivalul-Concurs de Literatură „Prima Verba”, Severin, a doua jumătate a lui septembrie
·       Colocviul Naţional de Proză, ediția a XIX-a, Alba Iulia, 25-26 septembrie
·       „Toamna bacoviană a scriitorilor”, Bacău, la începutul lunii octombrie
·       Festivalul „Limba română”, ediția a V-a, Brașov, 8-9 octombrie
·       Interferențe literare româno-maghiare, ediția a IX-a, Târgu Mureș, 10-11 octombrie
·       Gala Națională „Scriitorii Anului”, ediția a XI-a, Iași, 5-6 noiembrie
·       Simpozionul Național despre Traducere și Retraducere Literară, ediția a III-a, București, 6-7 noiembrie
·       Premiul „Cartea Anului”, acordat de revista România literară, București, decembrie

SuSursa: USR
 

Revista „ALTERNANȚE”, nr. 1/2026. Semnal, sumar, redacția, semn

 

În numărul acesta semnează:

Stanislas de Guaita, Dorin Tudoran, Andrei Zanca, Miron Kiropol, Liviu Antonesei, Mircea Petean, Barkan H. Stanley, Magda Ursache, Vasile Gogea, Nicolae Silade, Mircea Pora, Mirela Roznoveanu, Paula Bârsan, Diana Cârligeanu, Adrian Munteanu, Radu Ciobanu, Viorel Dădulescu, Iulian Dămăcuș, Adrian Grauenfels, Renate Done, Clelia Ifrim, Dan F. Seracin, Sorin Grecu, Franz J. Brüseke, Herbert-Werner Mühlroth, Theodor Damian, Stefan Melancu, Rosemarie Haines, Mihaela Oancea, Veronica Balaj, Dan Dănilă, Bianca Marcovici, Christian W. Schenk, Eugen D. Popin, Camelia Oprita, Florentin Smarandache, Luca Cipolla, Hans Dama. 

În Biblioteca Alternante volumul V.Coșereanu-C.W.Schenk - Eminescu - Afinități lirice de tinerețe, ed. Junimea, Iași, 2022
În Biblioteca Alternante volumul Florin Daniel Dincă - Dosarul Dorin Tudoran, editura Amphion, Bacău, 2022
În Biblioteca Alternante volumul Nicolas Dima - în dialog cu Dana Oprita, editura Destine literare, Montreal, 2024
În Biblioteca Alternante EBook Adrian Grauenfels - Arta plastică germană între războaie, editura Saga Publishing, Rishon Le Zion, 2024
În Biblioteca Alternante interviul Diana Cârligeanu - Lansarea volumului EMINESCU-SONETE, editura Eikon, București, 2025

Cu buzunarele pline de cuvinte

 

Buzunarele pline de cuvinte

 

La început a fost cuvântul, iar eu nu-mi găsesc cuvintele,

și Cuvântul era El, brusc mă apucă frica.

Aș dori să rostesc un cuvânt, două și cuvintele se îneacă în lumina dimineții.

Cineva trebuie să mă învețe să vorbesc clar, limpede, cu mesaj,

am buzunarele pline de cuvinte, sunt cuvinte în sertare, prin rucsac și

aștept să mă nască cineva.

Stau așa, între a fi și a nu fi, între o tăcere și alta,

iar ecoul tăcerii mă orbește…

Constantin Stancu ©

 

Istorie literară: Eugen Evu, critica și cărțile sale. Un răspuns la o anchetă a revistei „Discobolul” din anul 2010

  

ANCHETA DISCOBOLUL

 

Revista noastră are onoarea să vă întrebe despre raporturile cărţilor Dvs. cu critica literară; vă rugăm să răspundeţi la următoarea întrebare: 

1.Ce imagine aveţi despre autoritatea critică, raportată la cărţile Dumneavoastră?

                                    Cu prietenie şi gratitudine,

                                                        Aurel PANTEA 

Eugen Evu: (Hunedoara,  Filiala Timişoara a USR).

 

…Înainte de 1989, cu toată starea specifică „ epocii”, am fost receptat critic în mod favorabil. Au făcut referinţe semnificative între alţii: Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Ciobanu, Al Cistelecan,  Lucian Alexiu, Ioanichie Olteanu, Ion Mircea, Adrian Popescu,  Ioan Flora; Maria Teresa Liuzzo ( Italia),  Pierre Dubrunquez, Linda Bastdie ( Franţa) Carlos Chacon Zaldivar ( Cuba) ş.a..  Înainte de 1989, am avut referinţe elogioase şi la Europa Liberă şi Vocea Americii, efectul fiind hărţuiri în plus în dosarele D.U.I. Am fost susţinut de majoritatea revistelor literare şi de cultură din ţară şi   reviste româneşti  din Iugoslavia, Ungaria.

      După 1989, am obţinut de la CNSAS patru dosare ( 460 file) şi am făcut demersuri pentru a desconspira oficial anchetorii mei care au făcut poliţie politică, semnalate apoi în Buletinul Oficial al României. În 1990 am fost in fine titularizat ca membru al USR;  am continuat a edita şi a face publicistică, am fondat o revistă, ziare, etc. Am editat peste 50 de autori tineri sau vârstnici, marginalizaţi, din zona mea geo - culturală. Continui să editez revista Provincia Corvina, FĂRĂ SPRIJIN DE LA Uniune sau instituţional. Promovez literatura română în occident şi autori din diaspora, în româneşte. Cooperez cu majoritatea revistelor importante din ţară şi câteva din străinătate.

     Receptarea critică a luat amploare atât în ţară, cât şi în occident. Public şi sunt receptat favorabil în majoritatea revistelor, mai puţin în „România literară” şi „Luceafărul”. Public în reviste internet din lume.  S-au scris două cărţi de exegeze la opera mea de până acum. Am editat 44 de cărţi de poezie, eseu, pamflet, teatru, umor,critică literară şi de arte plastcice, etc. Sunt cuprins în numeroase dicţionare române, academice sau zonale; în Who’s”vho ( trei ediţii americane şi una română), etc. Deţin numeroase trofee şi diplome de excelenţă, atât în România, cât şi în Italia şi  SUA. Sunt membru onorific a trei academii, una italiană şi sunt inclus în istorii literare europene.

…

Cu aceste lapidare fraze, conchid că sunt corect receptat, dincolo de eternele avataruri ale vieţii noastre literare din vechiul sistem, ca şi din cel actual.

Condiţia marginalizării de tip provincialist este, ca în caturile multor confraţi scriitori din teritoriu, o stigmă şi o resimt şi eu din plin, în principal din vina absenţei unei LEGI A LUSTRAŢIEI autentice.

                           Vă mulţumesc de întrebare, 

eugen evu

 

 

Revista „Acolada”, nr. 12/2025. Semnal, sumar, redacția, câteva semne

 

Lidia Pop: Dincolo de cicatrici... Lidia mărturisește, pe ultima copertă: „Aceasta este povestea mea, a unei femei care a ars – la propriu – și a fost forțată să se regăsească din cenușă. Un incendiu criminal care mi-a furat chipul, degetele și o parte din viață. Dar nu și curajul de a trăi mai departe”

 

Vremuri jupuite și speranțe –

dincolo de cicatrici

 

Într-un limbaj simplu, dar sincer, încărcat de suflet trecut prin suferință continuă, Lidia Pop ne prezintă povestea vieții în cartea Dincolo de cicatrici, apărută la Editura Vatra veche, în anul 2025. Narațiunea curge firesc, dar fiecare pagină are un mesaj despre schimbările pe care evenimentele neprevăzute din viața omului pot forța destinul.

O tânără în floarea vârstei, dintr-un loc obișnuit al țării, Rodna, din județul Bistrița-Năsăud, a plecat în Franța în căutarea unui viitor mai bun. Speranțele au împins-o spre alte orizonturi, optimistă, încrezătoare, pregătită să muncească pentru oportunitățile care ar fi putut veni dintr-o libertate presupusă. Un eveniment atroce, un incendiu îi atinge ființa, este afectată profund, trece prin numeroase operații pentru a-și reveni într-o stare acceptabilă fizic, dar cu deschidere spre timpul fragil.  Deși a fost sinceră, muncitoare, optimistă, cu energii nebănuite, Booba, un personaj straniu, ivit din peșterile moderne, o agresează, ilogic, fără limite umane. Incendiul îi afectează trupul, trupul are impact asupra sufletului, asupra femeii în putere și în frumusețe. Aflată în Franța, este purtată de valul vieții la Spitalul de Arși din Saint-Louis, apoi la Centrul de Recuperare, trece prin reconstrucția ființei, nu numai fizic ci și psihic. Reușește să învingă, medicii i-au redat identitatea în măsura posibilului. Ultimul salt, procesul în care s-au judecat faptele puse la cale de Booba și doi tineri, doar pentru 300 de euro. Procesul în sine a fost un experiment unic în viața Lidiei, cu impact asupra revenirii în societate și în lume. Puntea spre o realitate crudă.

O carte cu destinație precisă, victoria ființei umane în fața morții, a violenței, a evenimentelor care pot afecta sensul în viață. Este o carte de mărturii despre viața posibilă în vremuri complicate, despre libertatea transformată în libertinaj. O carte de mulțumire pentru cei care fac posibilă recuperarea unui timp pierdut în labirintul vremurilor. Este o carte despre lupta care poate răsturna lumile arse. Povestea ei este povestea lumii de astăzi. Răul poate fi întrupat în personaje reale. Patronii sunt mereu îngrijorați de afacere, nu de oameni. Relația lor cu Booba este ascunsă, perfidă, alunecoasă. Lumea participă la evenimente extreme, dar nu se implică. Cei care au filmat incendiul din 11 iunie 2017 nu au văzut durerea, frica, moartea. Erau preocupați doar de evenimentul în sine, cu impact, nu vedeau omul. Omul este inexistent, la fel suferințele, fricile, spaimele sale. O lume a știrilor șocante, nu a realității cu durere. Domnica, colega Lidiei, nu a scăpat din incendiu. O umbră de vină planează asupra Lidiei, între viață și moarte luminile joacă asupra ființelor. Umbra aceasta este potențată de agresor, de eveniment în sine, de conjunctură. Cineva trăiește, cineva cade: a fi sau a nu fi.

În această lume jupuită există persoane care pot oferi susținerea celui afectat de focurile vremurilor: medicii, prietenii adevărați, familia, cei dedicați. Sunt aproape de Lidia membrii familiei, apoi prietenele românce aflate în Franța, Anca, Dana, Corina. Ele înțeleg, acceptă, se implică în recuperare tinerei, atât fizic cât și psihic. Apoi Ela și Ben, ei o susțin, o încurajează, sunt aproape. Medicii dedicați care își fac meseria cu empatie: prof. dr. Maurice Mimonn și medicul Kevin Serror. Un medic cu suflet, dr. Richard Sebaali, este aproape de Lidia. Așa trece Lidia prin cele 74 de operații, la limita suportabilității. În timpul recuperărilor lumea avea reacții negative, doar la Centrul de Recuperare Coubert, cei în suferință, înțelegeau, se înțelegeau pe ei, pe ceilalți, o lume în regenerare. O lume complexă, în lumea reală.

În timpul procesului, la întrebările judecătorului, Booba a dat mereu dovadă de o atitudine inumană, captiv răului. Totuși, unul din tinerii implicați în producerea incendiului, marcat de un prezent al sincerității, prezintă adevărata față a agresorului, animal de pradă scăpat pe marile bulevarde. O fisură în zidul de oțel în care s-a înconjurat agresorul. Probele din dosar sunt momente de fixarea unui timp absolut, necesar pentru revenirea în realitatea posibilă, amintiri externe despre o viață supusă presiunii generate de incendiu. Puncte de reper în trecut pentru un viitor posibil. De asemenea, arta reprezintă o cheie a deschiderilor spre un viitor cu certitudini. Lidia începe să deseneze, o forță o ajută să iasă din carapacea născută din foc. O lumină, alături de cei care înțeleg suferința.

O ființă se poate recompune parte cu parte, fragment cu fragment, dincolo de trup există sufletul, Dumnezeu care lucrează în felul lui, prin oameni, prin energii nevăzute. Există o lume dincolo de cicatrici, există speranță, mai există și dragoste, forța credinței care împinge omul spre biruință. Autoarea se descrie: „Blondă, cu ochii verzi și o fire rebelă, Lidia a fost întotdeauna un suflet viu, curios și pozitiv. Nu se temea de schimbări, ci le căuta. A învățat devreme să își pună în valoare feminitatea și să transforme simplitatea în autenticitate” (p. 5).  

După incendiu, Lidia poate să-și redescopere corpul: „A fost pentru prima dată când mi-am văzut corpul cu ochii deschiși. Eram într-o cadă verde, într-o încăpere rece. Și acolo…mi-am văzut trupul. Un corp roșu, plin de răni deschise, de pansamente sângerânde care se scurgeau încet sub mine. Am amețit. Nu doar fizic. Am început să plâng, privind…la ce a fost supus corpul meu” (p. 71).  

Cartea pune problema ființei, a unității dintre parte fizică și partea spirituală, amprenta despre o unitate divină. Dintr-o dată, Lidia a devenit prizonieră în propriul corp. O experiență crudă, dincolo de simțurile fizice.

La proces, sunt reluate evenimentele din ziua incendiului, o experiență unică, să-și revadă ființa alergând sub flăcări, imagini cutremurătoare: ”Imaginile de pe camera de supraveghere din interiorul restaurantului. Acea cameră…care a văzut tot ce ochii mei n-au mai putut reține. Ni s-a oferit opțiunea: dacă nu dorim să privim, putem aștepta afară. Am stat pe gânduri. O parte din mine voia să fugă. Să se protejeze. Să nu mai sape în acea rană deja vie. Dar… o altă parte din mine…voia să știe. Voia să vadă cu ochii mei ce s-a întâmplat cu mine, cu noi. Am ales să rămân. Nu știu dacă a fost curaj sau nevoia de închidere. Poate amândouă. Poate niciuna. Când s-a pornit video-ul, a fost ca și cum mi s-a oprit inima” (p. 151).

Booba nu a putut recunoaște gravitatea faptelor sale, a fost construit dintr-un material de zguri acide. Era atunci, posibilitatea de a se elibera din închisoarea întunericului. Nu a putut. Condamnarea oamenilor este relativă, deciziile divine sunt absolute. Lidia a povestit în carte cum agresorul, urmărind-o, a intrat la ea în cameră, înainte de incendiu, a avut cheile potrivite. Patronii nu au avut curajul să admită că ei i-au dat cheile acelui individ. Ea a rezistat, un fapt șocant pentru cei care nu pot înțelege, cum nu pot avea controlul asupra altor ființe, că există o aripă care protejează lumea vulnerabilă în fața răului absolut.

Frazele în care este desfășurată narațiunea sunt scurte, brutal de sincere într-o vreme a relativităților de toate felurile, este o mărturie. Un poem epic în proză, pendulând între jurnal și revoltă. Autoarea nu caută impactul stilului autoimpus, este convinsă că adevărul are fețele lui, care au mesajul corect. Face efortul de a reda cât mai obiectiv acest traseu al durerii. Dar și cicatricile produse de focul ce mocnește sub tălpile oamenilor presupuși. Ele rămân, semne în univers, în suflete care înțeleg sensul.

Sunt evenimente care apar în viață, ele produc schimbări ireversibile, psihologii se ocupă de aceste fenomene. Omul de după eveniment este altul față de cel de dinaintea evenimentului, o altă ființă, dar vie, cu sensul pe umeri. Filmul interior este altul decât filmul din sala de judecată, conținând probe referitoare la om, lume, bine și rău.

Lidia mărturisește, pe ultima copertă: „Aceasta este povestea mea, a unei femei care a ars – la propriu – și a fost forțată să se regăsească din cenușă. Un incendiu criminal care mi-a furat chipul, degetele și o parte din viață. Dar nu și curajul de a trăi mai departe”.

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Vatra veche”, nr. 9/2025

Pslamii miezonoptici, de Eugen Dorcescu

 

Veșnicia fiecărei secunde

 

Volumul Psalmi miezonoptici, semnat scriitorul Eugen Dorcescu, a apărut la Editura Waldpress din Timișoara, în anul 2025. Volumul are o temă esențială, complexă din punct de vedere literar, cu amprentă existențială evidentă. Este relația dintre om și Creator, psalmul fiind un gen literar special, cu rădăcini religioase, necesitând cunoașterea Scripturii, cultură, capacitatea de a rămâne obiectiv, cu abisul deasupra, modul în care omul se poate adresa lui Dumnezeu fără să fie mundan. Necesită un exercițiu îndelung, experiență de viață, capacitatea de a fi purtat destinul pe linia subțire, acceptat din ambele părți. După cum aflăm din Nota autorului, avem 25 de Psalmi inediți (2-26), scriși între finele lunii martie 2025 și începutul lunii mai 2025, apoi munca necesară desăvârșirii lor, forma finală până la începutul verii anului 2025.  Primul și ultimul dintre psalmi, purtând amprenta vremii, sunt din anul 1995, prezența lor lămurind înțelesurile, mesajul, starea, orizonturile. Se face legătura între revelațiile poetice primite de-a lungul timpului, unite sub același semn.

Titlul volumului, Psalmi miezonoptici, are cheia lui. Sunt texte ivite la miez de noapte, atunci se întâlnesc întunericul și lumina, iar întunericul nu a biruit-o. De asemenea, la miez de noapte, Iisus Omul a fost dat morții, în Grădina Ghetsimani, semn a Grădinii/ Raiului inițial. Apoi, tot la acel moment al zilei, Iisus a înviat, biruind lumea, păcatul, moartea, împotrivirile etc. La miez de noapte vorbește, tăcând, Dumnezeu. Cam tot atunci, în unele denominațiuni se săvârșesc rugăciuni de laudă, mijlocire, chiar de vindecare, în alte biserici. Peste aceste ritualuri se suprapun psalmii lui Eugen Dorcescu, o închinare prin mijloace literare, acceptând că la Început a fost Cuvântul. Este jertfa scribului, arderile lui…

Autorul se definește ca hieratic scrib, purtând greutățile vremii, cavaler al tainelor într-o luptă spirituală necesară. El are posibilitatea de a intra în oștile Celui care a fost numit de Scriptură Domnul Oștirilor, Iehova Savaot (cum îl numeau și evreii în Vechiul Testament, conform credinței de începuturi, idee preluată și de creștini). Tensiunea apare în versetele în care psalmistul mărturisește: „Hieratic scrib, psalmist stihuitor,/ Târând ghiuleaua vremii la picior/ Și mușcături de spadă și de cnut,/ Același sunt: eternul luptător/ Al Crucii, în Războiul Nevăzut” (Fatum/ Predoslovie, p. 7).

Ciclul debutează cu moartea omului și se încheie cu posibilitatea învierii, între psalmi existând acea narațiune spirituală a relației dintre scrib și Dumnezeu (Yhwh/ Yahwe sau Iehova), Creatorul Cerului și Al Pământului, Tată și Mamă a Universului, după cum rezultă din traducerea fidelă din limba aramaică. De aici complexitatea mesajului, a semnificațiilor, a trăirilor exprimate prin versuri bine armonizate.

Începutul este lauda dedicată lui Dumnezeu, psalm din aprilie-mai, 1995, în care argumentele sunt cele din Biblie, o laudă adusă creației, prin natura prezentă, pentru grija purtată omului creat, faptul că se acceptă un dialog cu omul creat, pentru ca această laudă să culmineze, paradoxal pentru iubitorul de literatură, dar foarte exact pentru credinciosul creștin: „Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru/ frunze și flori./ Lăudat că-n final/ mă omori…” (Cel de început, p.11). Finalul era necesar, datorită păcatului săvârșit de om, neascultarea, acesta a gustat finitudinea, omul și-a schimbat paradigma, moartea vine cu degradarea omului, aceasta aduce suferința, pecete a neascultării, ori moartea eliberează și deschide un alt orizont. Omul e limitat, dar această limitare era necesară pentru că se limitează și păcatele, erorile, ratarea țintei, răul fiind diminuat de această  stare. Deci lauda este corectă din punctul de vedere al credinciosului, dar incomodă, șocantă, pentru cel care nu înțelege tainele vieții (taina e taină doar pentru cel neinițiat).

Psalmii se leagă între ei, au puternice legături pe orizontală, dar și legături pe verticală, scribul având capacitatea de a lăsa semnificațiile să vină spre cititor, ideile să intre în legătură unele cu altele. Psalmul Fatum, poem inaugural, definește mărturia și credința lui Eugen Dorcescu, făcând totul un întreg bine șlefuit, până la esență, zgura fiind eliminată, rămânând aurul din cuvintele limbii române.

Psalmul 27 (Cel de sfârșit), este un psalm de mulțumire, poartă data de 7 octombrie 1995, scribul mulțumind pentru viață, „drumul prea lung” pe care-l străbate, unul complex, cu greutăți, cu multe taine, descoperite treptat, cu posibilitatea de a cunoaște contextul în care viețuiește omul. O mulțumire pentru semnele primite pe acest drum: „Îți mulțumesc pentru raza spre care/ mă-ndrept,/ rupându-mă de simțuri, de ceea ce știu/ de mine cel sensibil, imaginativ, înțelept,/ rupându-mă de tot ce părea altădată/ a fi/ paradisul terestru, cohorta/ de umbre și nimicnicii” (p. 70). Pe acest drum omul își poartă „în spate cadavrul și crucea”! Drumul are o destinație: „Îți mulțumesc pentru treapta aceasta, unde/ nu există nici liberi, nici robi, nici/ bătrâni, nici copii./ Îți mulțumesc că-n final/ mă învii” (p. 70). Iată sensul, traseul petrecut în trup, marea academie în care este modelat omul, dar totul are un final, apoi capacitatea Creatorului de a învia, puterea tăriei Sale (cum scria Ap. Pavel). Este firul roșu din Biblie, o colecție de cărți care oferă Adevărul din punct de vedere divin. O carte despre Adevăr, nu doar o carte de ritualuri, mituri, legende, istorii de tot felul, de la viața primului om, la viața în triburi, apoi în grupuri de triburi, popoare, grupuri de popoare, imperii…O istorie cu început și sfârșit, lămuritoare pentru cine acceptă, depășind poziția filozofului care se întreabă de unde vine și unde ajunge omul. Mitul lui Sisif este spart de proiectul divin, desfășurat prin Omul Iisus…

Psalmii redau cu sfială relația dintre om și Dumnezeu, una aparte. Omul își caută Creatorul, o căutare neîntreruptă. Răspunsul nu vine, dar psalmistul constată: „Și-acum, tac și,/ sub povara zdrobirii,/ mă-nchin./ Sunt, dintr-odată, precum/ albia mării de ape,/ de cunoașterea Ta/ legănat și prea plin” (Psalmul 2, p.14). Este un răspuns indirect, copleșitor, dovada prezenței. Ființa omului receptează acest mod de cunoaștere.

Aflat pe terasă, sub cerul deschis, scriitorul simte abisul din univers, imensitatea, infinitul vizibil limitat de cel cu ochiul limitat, simte un „templu vag”, sau fără de templu, acest „părăsit paraclis”. „Cât de sterp,/ cât de vast/ e acest Nu!/ Câtă nonpenitență!/ Fiindcă Da ești doar/ Tu, numai Tu,/ în imensa-Ți absență!” (Psalmul 3, p. 18). Întreaga creație este Templul lui Dumnezeu…

În alt psalm scribul descoperă cum, fără Creator, credința nu ar fi posibilă. Există „bolta sinelui duhovnicesc” (p. 23)…

Cunoașterea celor divine presupune un alt fel de cunoaștere, una subtilă, specială, a inițiatului, venind prin lungul șir al celor inițiați: „Abia întreb și/ mă cutremur/ întreg./ Nu cu mintea,/ nu cu sufletul,/ ci cu neînțelegerea/ mea înțeleg” (Psalmul 6, p.26).

Căutarea Celui Preaînalt se poate face cu toată inima, atunci omul poate găsi pe Celălalt, Yhwh, Dumnezeul Prezent...

Poetul afirmă: „Dar Tu/ ești peste tot și/ niciunde./ Între noi e/ prăpastia, e veșnicia/ fiecărei/ secunde” (Psalmul 12, p.38).

Fiecare psalm are o cheie privind modul cum se petrece relația dintre om și Cel Atotputernic, afară din timp, cu timpul prezent, în orașul lumesc ori „deasupra delirului mării”…

Textele au un ritm special, pulsează viața și moartea aparentă, se simte acest ritm, acest pas spiritual, acest salt fără de salt. Frazele sunt cizelate cu atenție, resturile cuvintelor, deșeul vorbirii, sunt eliminate, ideea curge limpede, clară, cu fața și interfața alunecoasă și luminoasă. Fiecare psalm este sculptat în stânca vremii, șlefuit, capătă oglinda aceea imponderabilă.

Din când în când, scribul apelează la nume sau termeni biblici, consolidați de-a lungul timpului, specifici. Este modul în care se pliază pe stările certe, cimentate de-a lungul istoriei de ceilalți scribi. Este rigoarea care aduce mai aproape mesajul, disciplina creatoare. Cei cunoscători ai limbii ebraice vechi sau greaca veche, în care s-a scris revelația inițială, recunosc patina credinței care vine din trecut, năvălește în prezent, curge spre viitor. Când se fac referiri la Dumnezeu, se folosește litera mare, după canonul scribilor, respectul cuvenit Împăratului Oștirilor… Sunt referințe cu nuanță antropologică: Degetele Tale, Tată și Fiu, apoi Maran atha (Domnul Vine), Yah Elohim (Domnul Dumnezeu), Hashem (Numele) etc…O atenție aparte este dată Numelui lui Dumnezeu, semn al reverenței și cinstei cuvenite doar Creatorului și a recunoașterii autorității. În rest, se folosește terminologia cunoscută: Domnul, preferată și de traducătorii Bibliei în limba română.

Unii scriitori apelează la istorie, la mituri, la legendele grecești, indiene, japoneze, toate preluate din cultură etc. Autorul de față apelează la teologia cunoscută pentru revelația generală, dar punând în lumină revelația personală, modul de relaționare cu divinul… În această revelație prezența pendulează între a fi și a nu fi, este și nu este, descoperit și ascuns, stare accentuată de marii scriitori ai lumii: Shakespeare, Tolstoi, Eminescu, Blaga etc.  

Ion Pop, în revista „Viața Românească”, afirma: „<<Poet religios>> nu e, totuși, Eugen Dorcescu, în sensul limitat-convențional al calificativului, ci mai degrabă unul al stării de religiozitate, în sens goetheean-blagian. Adevărata religiozitate poetul o transmite, însă, prin intermediar biblic, în excelentele transpuneri în versuri ale Psalmilor și Ecclesiatului, unde sunt recuperate, cu o vigoare nouă, dexteritatea și rafinamentul articulărilor discursive din mai vechile poezii, cu echilibrarea deplină a cuvântului arhaic cu cel neologistic” (Opinii, p. 76).

Prima copertă ne prezintă un soclu pe piatră, ceramică, purtând titlul Comunicare, autor Remus Irimia, având un mesaj real. Cu alte cuvinte, se mai poate comunica în această vreme de tsunami informațional, chiar lucruri esențiale. Pe ultima copertă este un portret al autorului și un psalm special, momentul în care s-a revelat Cel Ascuns, atât cât să „rupă lanțul morții de la gât” (Cândva). 

O carte în care descoperim ce nou este ceea ce a fost revelat în vechime, ce modern este Universul în care stăm ca-ntr-un Templu, evitând capcanele ființei și timpurile mișcate…   

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în Revista „Vatra veche”, nr. 1/2026