luni, 1 iunie 2026
Valeria Bilț: Interviu cu Nicolae Băciuț
Interviu cu Nicolae Băciuț – Despre continuitate, familie și verticalitatea cuvântului,
- În ce măsură evenimentele sociale, culturale și
personale recente v-au influențat creația literară?
-Eu sunt o ființă socială…. Ce i se întâmplă lumii
mi se întâmplă și mie. Sunt un receptacol al mesajelor care vin din toate
direcțiile. Scrisul meu e amprentat de tot ceea ce mi/ni se întâmplă. Sunt
martorul unui timp și depun mărturie pentru timpul căruia i-am fost însoțitor.
Aparțin unui timp, în măsura în care și el îmi
aparține. Avem obligații reciproce. Cititorul află de la istorici datele pe
care nu I le poate oferi altcineva. De la scriitor, află datele sufletești în
care s-a manifestat omul într-un timp istoric dat. Eu nu vreau să fac
concurență istoricilor, dar nici să las să treacă neobservate unduirile
sufletești reactive la datele cotidianului.
- Cum percepeți receptarea critică a lucrărilor
publicate în această perioadă?
- S-a scris mult și favorabil despre cărțile mele,
atât cât s-au întâlnit cu critica literară. N-am cultivat critici, nu le-am
trimis cărți. Cărțile au o circulație sugrumată de mecanismele care au preluat
difuzarea cărții. Întâlnirile cărților mele cu critica au fost întâmplătoare,
așa că nu reproșez cuiva că nu a scris despre ele, câtă vreme, probabil, nici
nu s-a întâlnit cu ele.
Sigur, trebuie să dăm criticii ce e al criticii,
dar nici nu putem credita la modul absolut nicio judecată de valoare. Fiecare
critic își are limitele lui în a recepta creația literară. De-a lungul
timpului, au scris critici de primă mărime despre cărțile mele, dar au scris și
critici „de ocazie” despre ele. Confrați cărora le-am dăruit cărțile au simțit
nevoia să scrie despre ele. E interesant cum ești perceput și valorizat, de cei
care te citesc, oricine ar fi ei - dar primul critic rămâi tot tu, autorul, cel
care dă drumul în lume cărților sale, cu conștiința împăcată că și-a respectat
condiția și conștiința lui literară a funcționat la parametri maximi.
Critica literară își iese încet din parametri care
au definit-o și au consacrat-o. Cronicarii literari sunt tot mai puțini,
radiografia aparițiilor editoriale este la voia întâmplării și în umbra conjuncturilor,
a circumstanțelor socio-literare.
Ce critic mai poate citi măcar o mică parte din
producția editorială a unui an, ce publicație poate aloca suficient spațiu
pentru câte așteptări sunt din partea autorilor de literatură?!
Mai e ceva ce nu poate fi ignorant: cine mai
citește critica literară de actualitate? Cine își alege lecturile în funcție de
judecățile critice exprimate în publicațiile literare care, la rândul lor, sunt
la… terapie intensivă. Dispar discret, ori aria de circulație e nesemnificativă.
Nici la nivel didactic critica literară nu mai e
de interes, câtă vreme autorii contemporani nu prea își găsesc loc în manualele
școlare.
Iar scriitorii nu știu în ce măsură țin cont de
opiniile unor critici literari.
Dincolo de toate aceste stări de fapt, scriitorii
își văd de treabă. Se scrie mult, se tipărește fără măsură (și la propriu și la
figurat!).
Important este că încă sunt destui autori care nu
abandonează scrisul, care nu-i aduce nici un câștig financiar, ba chiar îl
supune la cheltuieli.
Iar prestigiul scriitorului se erodează și el, cu
cât numărul impostorilor îl întrece pe cel al autorilor autentici.
IV. Ziua
Limbii Române și dimensiunea identitară
Ziua Limbii Române a devenit, în mod repetat, un
prilej de afirmare identitară în proiectele dumneavoastră.
-Ați participat la numeroase manifestări dedicate
Zilei Limbii Române. Cum vedeți misiunea scriitorului contemporan în apărarea
și transmiterea patrimoniului lingvistic?
-Ziua limbii Române, în opinia mea, trebuie să fie
marcată în fiecare zi din an, în primul rând în respect față de moștenirea pe
care am primit-o fără să plătim nimic, apoi, în respect față de moștenirea pe
care o lăsăm, fără să primim nimic în schimb.
„Ziua Limbii” ar trebui să certifice ceva, să aibă
o semnificație care să justifice această înnobilare, această distincție,
sinonimă cu „ziua de naștere”. Ziua Limbii Române e una mai degrabă de
convenție și, în consecință tratată. Cel mai ades, convențional. De fapt, ce-ar
trebui să facem de Ziua Limbii în care ne-am născut, trăim, visăm, murim?! Să o
omagiem? Cum? Cine? Unde?
Am intrat în jocul acestei convenții și, după
prima ediție (în Basarabia, se sărbătorește din 1990, în România din 2011 și în
Ucraina din 2026) din România, când am dezvelit „după lupte seculare” și fără
avize bustul lui Grigore Vieru în Târgu-Mureș, am deschis orizonturi noi pentru
ceea ce înseamnă „în limba ta”!
Așa am ajuns să marcăm această zi – 31 august - în comunități românești din afara
granițelor, din sentimente de solidaritate și împreună trăire în aceeași limbă,
dincolo de vitregiile istoriei și ale geografiei.
Prin „cântec, joc și voie bună” ne-am regăsit în
limba română toți cei care ne recunoaștem de frați, oferindu-le și străinilor
pilda nevoii de identitate lingvistică, nu văduvind, ci îmbogățind patrimoniul
lingvistic al fiecărei etnii în parte.
Mi-am asumat misiunea omagierii limbii române în
lume, susținut și de confrați scriitori, dar și de conaționali care cred în
valorile limbii române. De la Roma la Pererâta, de la Viena la Vidin, din
Grecia în Serbia, am parcurs trasee în care limba română a fost la ea acasă,
oriunde s-ar fi vorbit.
De reținut că toate elanurile noastre culturale
dedicate sărbătoririi Zilei Limbii Române au fost acoperite din venituri
personale, nu am cerut bani publici și nu am cerut permisiuni oficiale pentru a
ne bucura de șansa de a ne fi născut în limba română și de a o putea vorbi
oriunde ne-ar fi purtat pașii.
Ne-am sărbătorit limba noastră în respect față de
celelalte limbi.
-Credeți că publicul și-a schimbat, în ultima
decadă, modul de raportare afectivă și culturală la limba română?
- Există un imperialism lingvistic… Limba engleză
este necruțătoare. Alte limbi și-au găsit loc în viața românilor, împinși de
nevoi să caute un trai mai bun. Dar nu am întâlnit români care să nu fie mândri
că le-a fost dată limba română, chiar dacă ea nu mai e în fruntea bucatelor
vieții.
De aceea am ținut să ne întâlnim cu români, măcar
de ziua care ne leagă, și să ne bucurăm că putem să turnăm în cuvinte ceea ce
ne-a fost dat să trăim…
Altfel, soarta limbii române, după cum se
desfășoară „ostilitățile” în învățământul românesc, nu e prea fericită. Zestrea
lingvistică individual e tot mai săracă, mai limitată la nevoile curente, fără
ieșiri în largul ei, atât de bogat și cu un potențial literar indiscutabil.
Din experiența mea, comunitățile românești din
afara granițelor au un cult mai pronunțat al limbii române și, oricât de
favorizant este mediul cultural și economic în care își duc zilele, limba
română este cea în care gândesc și visează.
VALERIA BILȚ
6 decembrie 2025 - 11 aprilie 2026
*Cărți la Editura Vatra veche prezentate la Salonul Hunedorean al Cărții, 2025
Aurelian Sârbu: Poemele balanței... De care parte a jocului să mă împart?
POEMELE BALANȚEI
îmi va apune văpaia
dacă nu-mi arzi alături pe rug
dacă nu-mi ești zare
nu voi birui cuvintele
ce te-ar cânta angelic
de unul singur
drumul se-ngustează și piere
*
* *
nu m-am decis
de care parte a jocului să mă
împart
cu câtă umbră
cu câtă lumină
să șlefuiesc marmura
să o las necioplită
cu
statuia înlăuntru
în drum un paracliser sihastru
mă îmbie
ce ceara rugăciunilor în van
*
* *
se moare în toate felurile --
narațiune întâmplătoare
despre trup
astfel te deprinzi să vezi prin întuneric
și să taci cât o lume
Aurelian Sârbu
Adrian Botez: Învierea lui Iisus Hristos
ÎNVIEREA DOMNULUI HRISTOS
Gura Humorului, Duminică,12 Aprilie 2026
Te caut într-una - HRISTOASE - și-oriunde : uneori te aflu.... - ...de multe ori - NU !
Când - în sfârșit - în FAȚA-mi te-aprinzi - știu că LUMINA se-arată - pentru că vrei TU !
...Când mi-e mai rău decât oricând - ȘTIU CĂ TE-APROPII CU VIU LEACUL...
Când
simt că MOARTEA-mi
răpește-orice CLIPĂ... -
...ȘTIU : ÎNSUȚI TU VII
- CU
NOU VEACUL !
Pr. Dr. Adrian Botez
sâmbătă, 30 mai 2026
Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2025, 1 iunie 2026, ora 18, București
| ||
|
vineri, 29 mai 2026
Țara Hațegului și legendele unui legendarian... De la Poarta de Fier la Înalta Poartă: Legende Haţegane
Țara Hațegului din legendele vremii
După o muncă de aproape două decenii, Dacian Muntean
(Dakian) ne oferă o variantă agreabilă despre legendele din Țara Hațegului.
Pasionat de istorie, literatură, texte vechi și viabile, de drumeții și, mai
ales, dornic să povestească, el publică la Deva: Editura Karina, Legende din Transilvania - Țara Hațegului:
Zorii regilor, în anul 2025. Și-a organizat materialul pe mai multe paliere
pentru a lăsa legendele să transmită mirajul istoriei, să pulseze spre un
adevăr melodios, generând POVESTEA. Sunt prezentate legendele, apoi originea
legendelor, curiozități, având și un cuvânt de încheiere pentru cititorul
interesat de frumos. El mărturisește: „Am copilărit în această țară legendară,
unde Carpații străjuiesc ca niște santinele tăcute peste o vale încărcată de
istorie și mit. Din primii mei ani, m-au fermecat poveștile ce pluteau parcă în văzduh – povești cu regi
și domnițe, cu bătălii câștigate și pierdute, și cu forțe misterioase ce păreau
să fi hotărât destinul acestui colț de Transilvanie” (p. 264).
Dakian definește clar legenda, era și necesar după ce
și-a avertizat cititorii că acestea nu au o bază riguroasă, acceptată de
istorici, dar care modelează istoria: „Așa cum istoria, în general, este o
chestiune de deducție și interpretarea faptelor, contextelor și opiniilor altor
istorici, felul legendarian de a înțelege
trecutul trece peste această linie și pătrunde în domenii care nu sunt
considerate surse istorice de încredere: transmisii orale prin cântece,
obiceiuri, mituri și legende, ipoteze discutabile bazate pe picturi, fresce și
statui, informații vagi din documentele nevalidate științific sau interpretări
oarecum contrastante cu teza oficială, politică sau convenabilă” (p. 73).
Și totuși, legendele sunt spectaculoase, aduc parfumul
vechi al iubirilor pe vremea războiului, comori vechi, fabuloase, eroi care au
biruit prin mintea lor pliată pe realitatea vremii, înțelepciunea femeilor
disponibile să construiască familii domnitoare, cărți uitate și care își
revendică personajele, aur și bucate alese, sângele care a scris istoria,
castele și turnuri de pază. Prin legendele prezentate, Țara Hațegului,
Transilvania s-au legat, din vechime, de Europa, ajungând până în Marea
Britanie sau Imperiul Otoman, punctând istoria vecinilor de lângă noi:
maghiari, sârbi, bulgari… Țările românești, deși despărțite de condițiile
vremurilor, aveau legături trainice bazate pe credința creștină, idei comune,
relații de familie, limbaj, aur… Chiar numele (țară) arată sensul în istorie: Țara Hațegului…
Cu talent și pasiune, Dacian Muntean lansează chiar el o
legendă legată de mișcarea legendariană,
cum o definește. Legendele se spun și se transmit personajului Charles de Wales,
sugerând prezența reprezentantului familiei regale a Marii Britanii în Țara
Hațegului, Transilvania.
Această legendă modernă are câteva elemente obiective,
pendulând între fantezia și realitate, astfel există un Arbore Genealogic cu
legături între cele două zone, Kendeffy – Windsor, culminând cu Regele
Regatului Unit și al țărilor aferente, Charles al III-lea, pornind de la
Cneazul Kende de Râul de Mori (Malomwyz)
din Țara Hațegului (pp. 218-219). Apoi extrasele din presa modernă (2006-2023) din
Regatul Unit, existând argumente pertinente: interesul Prințului pentru
Transilvania, investițiile făcute în această zonă a țării, relația fostului
Prinț cu istoria, legăturile de familie cu familia lui Vlad Țepeș, dragostea
pentru frumusețea locului etc. („Evening Standard”; „CBS News”; „The
Telegraph”; „The Epoch Times”; „Royal Central”; „Dailmail” etc.; pp. 206-210).
Un alt element pentru această legendă modernă îl
reprezintă bucătăria din
Transilvania, mama autorului fiind prezentă în paginile cărții cu bucatele
alese din Țara Hațegului, pledând pentru ospitalitatea oamenilor de aici în
fața vizitatorului ad-hoc. Enumerând delicatesele locului: supă de pui cu tăiței făcuți în casele hațeganilor și
virșli făcuți din carnea animalelor locului, plus condimente speciale, afumați
după o tehnică străveche. Avem un amestec mozaic de tradiții culinare cu
influență românească, maghiară, turcească, germană, balcanică. Amestecul
sugerează influențele străine în această zonă prin obiceiurile zilnice.
Apoi prezența personajului în Biserica Reformată din
Sântămăria Orlea, acolo unde credința, istoria, povestirile se pot întâlni.
Iată cum se poate edifica o legendă, bazată pe fapte obiective, dovedite.
De mai multe ori, Dakian apelează la interpretări lingvistice
pentru a dovedi că viața plusează în aceste povestiri vechi, cu sens modern.
Astfel, multe cuvinte moderne se trag din sanscrită,
urmărind traseul etimologic se deschide o fereastră către evoluția limbilor și
culturilor din diferite zone ale lumii. Examinarea cuvintelor vechi pot aduce
la lumină conexiuni moderne, legând prezentul de trecut.
Experiența autorului s-a materializat în anul 2014
într-un proiect numit LegendaRoom, legendele din Țara Hațegului fiind păstrate
ca elemente ale patrimoniului cultural, apoi publicarea unor texte despre
legende la Societatea de
Educaţie Nonformală şi Socială (SENS), în anul 2015. Avem deci, un proiect
dinamic, punând pe primul loc zona.
De la Poarta de
Fier la Înalta Poartă: Legende Haţegane.
Panorama este atrăgătoare, de la bătălia crâncenă de la Tapae la
interesanta legendă a lui Lupu vârcolacul, acţiunea se legă prin aventurile
Domniţei Ileana de la Cetatea Colţ, Castelul din Carpați, la viaţa tumultoasă a
familiei Kendeffy, apoi la povestea Domniţei Elisabeta de la Răchitova;
originea lui Iancu de Hunedoara, la epopeea Domniţei Stela de la Răchitova;
originea lui Mehmed Fatih. Legendele se derulează cu viaţa Domniţei Safira de
la Prislop, la aventurile lui Faţă Neagră, erou de roman şi prezenţă activă în
istoria controversată a zonei. Muntean Dacian ne provoacă prin legenda strigoanei Ciciroanie sau a lupului vârcolac şi ne atrage în zona folclorului mistic,
generatoare de subiecte pentru filmele stranii, bine speculate de regizori.
El recunoaşte puterea istoriei şi trimite la sursele
academice ale legendelor, îi numeşte pe istoricii şi scriitorii care s-au
preocupat de zonă: Octavian Floca, Gligor Haşa, Dumitru Almaş, Gheorghe Şincai,
Iulian Marţian, Dorin Petresc, Cornelia Gangolea, pomeneşte sursele vechi
provenind de la Dio Cassius şi alte trimiteri interesante.
Iată cum povesteşte Dacian Muntean: „Lupta fusese feroce
şi se dădu în faţa palisadelor care închideau Mamuca - Poarta Fierului. Mulţi,
prea mulţi căzură.
Tânărul rege Decebal făcea ravagii printre romani,
căutând pe general, dar acesta, prevăzător, rămase pe o înălţime pentru a putea
dirija tactic armata” (Legenda bătăliei de la Tapae și comoara dacilor, p.
151).
Interesantă se prezintă și legenda despre stema
Corvinilor, despre Iancu de Hunedoara. Despre Iancu de Hunedoara, personaj
original din istoria românilor, reţinem că era un tânăr de viţă nobilă, el a
plecat prin Europa să înveţe meseria armelor, necesară în Evul Mediu, pornind
pe jos şi ridicându-se încet, alături de fratele său mai mic, Ioan. A servit,
ca şi căpitan de mercenari, nume celebre ale vremii, din Serbia, Dalmaţia şi
Italia, iar când, după o vreme, a ajuns în faţa regelui Sigismund, a
îngenunchiat, a plecat şi capul şi a ridicat pumnul strâns, pe care se putea vedea
inelul cu rubin roşu. Pe de altă parte, anticipând tancul, acesta a folosit în
bătălii tunuri montate pe căruțele în mișcare, protejate de apărători metalice (Legenda Domniţei Elisabeta de la Răchitova și
Originea lui Iancu de Hunedoara, p. 84).
Autorul are convingeri ferme când se apropie de râurile
din Ţara Haţegului, fantezia se modelează printr-un raţionament adecvat,
miracolul are rigoarea lui, zeii ating locurile şi le schimbă puterea.
Numele râului Strei (Strii) apare în numeroase locuri din
carte, oferă expresia fonetică a numelui Istre? Multe denumiri de râuri, din
zonele locuite în antichitate de populaţii dacice sau înrudite cu acestea,
conţin particula „istri/istra” <<Bistra, Bistriţa, Bistrica,
Bistricioara, Bistreţ, etc.>>. Dacă reinterpretăm scrierile lui Vergiliu,
care relata că dacii ar fi băut, înainte de lupte, apă din Istru şi ne imaginăm
că era imposibil ca fiecare trib să călătorească, înainte de bătălii, cale de
sute de kilometri până la Dunăre, este
firesc să constatăm că dacii aveau râuri sfinte, aflate chiar în Țara
Hațegului sau în alte zone ale țării.
Personajele de poveste sunt descrise cu pasiune, Muntean
pare să le aibă în faţa ochilor, se mişcă agil în istorie şi-n romanele
scriitorilor vremii: Faţă Neagră era un
tânăr foarte abil, de viţă nobilă, foarte frumos şi cu trecere la femei,
puternic şi îndrăzneţ, care se masca şi jefuia caleştile nobililor, furând
bijuteriile doamnelor şi arginţii domnilor, având legături cu nobilimea de la
curtea maghiară, dar și cu oamenii ai vremii din Transilvania. (Legenda lui
Faţă Neagră, p. 176 și următoarele). Se pot face legături cu romanul Sărmanii bogaţi scris de Jókai Mór, un
important romancier maghiar. Apoi sunt conexiuni cu eroul de film Zorro sau cu
nobilul californian Don Diego Vega, un justiţiar care purta la fel o mască
neagră; cu Batman, super erou de benzi desenate, creat de Bob Kane în anul 1930
etc. Lumea legendelor este mică, se formează o adevărată reţea de socializare
spectaculoasă în mintea cititorului, elementele comune fiind evidente: dubla
identitate, statutul social, aristocratic, ascunzătorile secrete, purtatul
măștii, curajul, trendul în lumea aflată în schimbare, cu mișcarea oamenilor
din Estul Europei în Vest, purtători de legende și istorie (p. 188).
De reflectat asupra legăturilor dintre Iancu de Hunedoara
și Mehmed Fatih, celebru pentru că a legalizat fratricidul, necesar politic
pentru menținerea ordinii în Imperiul Otoman (pp. 240-241).
Chiar și sigiliul
este folosit ca argumente pentru a susține o legendă, astfel pe o scrisoare
datată 1513, aflată în arhivele maghiare, se recunoaște urma unui sigiliu, un
arc și o săgeată, un corn de vânătoare, luna, soarele, crucea ospitalierilor –
elemente ale apărătorilor frontierelor din Țara Hațegului, o istorie în
mișcare, pomenind de Ladislaus Kendeffy de Malomwiz (Râul de Mori).
În prezent, Dakian este profesor la Santander și
surprinde cu o carte legate de legendele din Spania (Cantabria), dovedind că
legendele pot lega lumile prin fire invizibile dar solide.
Dacian Muntean a lăsat pentru tineri, adolescenți,
iubitori de legende și istorii câteva semne despre amprenta locului, demersul
său fiind remarcat și de „Smithsonian Magazine” pe plan internațional și se reține:
„El speră că aceste mici muzee și expoziții vor crește interesul oamenilor pentru Țara Hațegului, atrăgând vizitatori
din alte părți ale României” (ultima
copertă)…
©Constantin Stancu
*Text publicat în revista „Răsunetul cultural”, mai 2026
GALA EXCELENȚEI HAȚEGANE. Semne culturale, 21 mai 2026
.jpg)
Ţara Haţegului
În în mai sau august satele se înalţă-n văzduh
pe aripile raţelor sălbatice venite din alte orizonturi,
atunci stejarii trag prin rădăcini
până în frunze oasele celor care au fost pământ roditor.
O mierlă cu o melodioasă coroană pe o aripă
şi o alta pe cealaltă aripă zboară,
zimbrii pasc vocalele ierbii,
înveţi cum se bate tăişul coasei, pe îndelete,
până metalul sună frumos
ca un suflet cântând în ninsoare,
ridici ochii, o clipă, spre femeile
cu trupul mirosind a brad şi veşnicie.
Vine şi dimineaţa mai tăioasă ca ochiul lupoaicei,
mai curată ca sufletul fecioarelor
pregătite pentru ritual la Kogaionon,
te retragi în munte,
înţelegi puterea macilor
de a urca în insomniile statuilor de la Sarmizegetusa...
Constantin Stancu ©
sâmbătă, 23 mai 2026
Mă aștepți la ușă
Balanța
Toate care sunt
curate pentru mine,
Din mâinile Tale le
voi primi,
De este seară, zi,
rău sau bine,
Tu speranța mea, în
veci, fii...
Din mâinile Tale voi
primi toate,
Fiinţa mea le
aşteaptă de mult,
Va fi mereu
„da”, nu „poate”,
De Glasul Tău limpede
ascult...
Alții nu pot să-mi
arate calea, Isuse,
Dar Tu o faci blând,
cu adevărat,
Toate destinele au
fost scrise,
Pentru ca Tu să fii promisul
Împărat...
În ochii mei cântă
calm lumina,
E lumina Ta, pură,
cea veşnică,
Ai îndepărtat
eroarea, păcatul, vina,
Steaua Ta, Iisus,
este puternică...
Spre casă mă-ntorc cu
speranţă,
Tu mă aştepţi la acea
uşă, blând,
Din mâna Ta, ca-ntr-o
balanţă,
Primesc viaţa
plângând - și-n gând...
Constantin Stancu ©
Daniel Marian: Să înțeleg... sau hohotul de plâns al geometriei
să
înțeleg
scârțâiau
păsările ude
ca
niște mecanisme prost înșurubate
copacii
se făcuseră mici de tot pe sub aripi
se
vedeau stelele
făcând
spume la gură
pe
malul căii lactee
aproape
de mine
treceau
cerbi crispați răgușiți
în
sus și în jos
prin
hohotul de plâns al geometriei
mă
oprisem
în
timp ce mă nășteam
să înțeleg
Daniel Marian din volumul
Tabloul periodic al sentimentelor = The
periodic table of feelings = Le Tableau périodique des sentiments, 2026
Traficantul... o poveste... Mihai Petre: „Traficantul de cărți este o carte inspirată din realitatea contemporană, Valea Albă fiind toposul simbol al oricărei localități românești. Ideea care-i asigură unitate este aceea a cărții, văzută ca sursă de informație, bază a culturii, suport al relațiilor interumane și antidot împotriva singurătății”
Traficantul de cărți
-2_Page_1.jpg)
Ca substantiv neologic, trafic dezvoltă o familie lexicală restrînsă. Sensul primar trimite
la modul de derulare a circulației, în ipostaza ei terestră, aeriană ori
navală. În siajul său semantic atrage doar adjective și două prepoziții, de și cu, ambele permițîndu-i o deschidere spre viața contemporană. Ne-am
obișnuit cu traficul blocat, dificil, oprit etc., nu doar pe Valea Oltului! și
cu buletinele de știri care anunță arestări, cercetări sau condamnări pentru
trafic de persoane, de organe, ori de influență sau pentru trafic cu aur, cu criptomonede,
cu metale și pămînturi rare etc... Un domeniu nu mai puțin interesant este
cultura, traficul cu valori, de la tablouri, icoane, monede la cartea veche, se
consumă într-un prezent colorat de spectaculosul loviturilor și al sumelor
asociate unor asemenea bunuri de patrimoniu, traficate de rețele organizate
național ori transnațional.
Portretul unui traficant, atipic prin
obiectul și scopul acțiunii, este supus atenției noastre, în cartea Traficantul de cărți, apărută la Editura Vatra veche, din Târgu-Mureș, în 2025, scrisă de Constantin Stancu.
Autorul este cunoscut prin și pentru bogata activitate literară, însumînd
poezie și proză, cronică și publicistică, cu numeroase premii literare care au
confirmat valoarea operei sale.
Construită cu talent, trama narativă a
romanului îl are ca erou pe Pavel Bucur, alter ego al autorului. Identitatea
este ușor de observat, nu doar prin persoana I, folosită în derularea acțiunii,
ci și prin experiența de viață a fostului economist, acum pensionar. Ca spațiu
al întîmplărilor narate este aleasă mica localitate, Valea Albă, (aceeași ori
diferită de Vadul alb?..., v. p. 130,
cu suprapunerea de localități!) și, ca timp, perioada privatizărilor
postindustriale. Valea Albă poate fi ușor identificată cu oricare oraș
industrial, iar tranziția de la socialism la capitalism este fenomenul atît de
apropiat memoriei cititorilor, astfel încît cronotopul capătă dimensiuni
familiare.
Ca angajat,
valoarea timpului era prestabilită, însumînd ore de muncă în poziția aceea incomodă la birou, acum, are timp pentru sine,
avînd posibilitatea de a călători și de a se plimba. Cum Valea Albă nu-i oferă
reale posibilități de agrement, deplasările devin ritualice, cu magazinul
alimentar și casa, plus un apartament, ambele dominate de o mare și bogată
bibliotecă. În fața celor doi pereți
plini de cărți. meditația pe tema condiției sale se îmbogățește cu cea a
destinului cărții. Moartea soției și plecarea copiilor, mari și cu familii,
l-au lăsat singur. Încercările de a depăși singurătatea, lucrativ ori erotic,
au eșuat, rămînîndu-i doar șansa atenuării ei prin... carte. A descoperit-o în
liceu, ca lectură obligatorie, devenind
apoi pasiune și cheltuind cam mulți bani
pe cărți. Ceea ce pentru unii poate
fi o prostie, pentru el este rațiune
de a fi, ca singură modalitate de a ieși din criza singurătății. Condiția sa se
împletește cu a cărții, ambii fiind valorificați ocazional, el de patroni și
primar, ea de tot mai puținii cunoscători ai valorii livrești. Dragostea pentru
cărți l-a adus aproape de un fel de
singurătate, căci în prezența lor se definește cultural și moral. Ceea ce
îi oferă lectura cărții este acea bogăție interioară care-l face diferit de
afaceriștii Moise Moț și Domn Chinezu, lacomi
și egoiști. Preferă să-i ajute pe mici întreprinzători, adică pe nimuruci și să facă rost de... cărți,
identificînd surse gratuite, de la fostele biblioteci ale întreprinderilor de
stat la persoane particulare. Noii patroni ai combinatelor, interesați doar de profitul
adus de fierul vechi, de cupru și de aluminiu, nu dau nici un ban pe cartea,
pentru ei, bună doar de aruncat la gunoi. Unii particulari, cu podul plin de cărți, unele rare, poate și manuscrise, găsesc
dificil efortul de a le cerceta, argumentînd că praful de pe ele face boală la plămâni... În prezența
bibliotecii, Pavel Bucur nu mai este singur. Depășind propria-i condiție, meditația
se extinde, aducînd în aria observației numeroase aspecte. Sunt puse în
discuție megatendințele contemporane,
globalizatoare, de la calculatoare și
marketingul literar la centrele de putere și revistele literare, toate cu
costurile aferente. În toate domeniile, inclusiv cel literar, banii vorbește! Puține reviste literare
rezistă, fiind puternic concurate de cele online. Criticii literari de certă
vocație sunt puțini și înscriși în sistem
(o revistă, un grup dominant, o direcție sau un ONG). Absența timpului de a
citi pentru informare și pentru analiza critică a unei opere nu-i exonerează de
seriozitate, competență și obiectivitate. Lumea contemporană nu mai are timp de
lectura ce presupune o prealabilă educație culturală și plăcerea descoperirii altor
orizonturi existențiale. Se citește doar pe internet, puțin și rapid, la
nivelul informației, căci divertismentul
a luat locul literaturii și, cu toate acestea, lumea culturală va trebui să se adapteze. Firesc pentru tineri,
procesul este mai dificil pentru pensionarii
ce nu pot uita bucuria procurării și a lecturii unei cărți rare, plăcerea de
a-i fi primul cititor, informațiile oferite ca documente istorice și religioase,
politice și culturale etc. Cunoștințele acumulate prin lectura atentă îi permit
autorului să devină un interlocutor avizat fie pe teme biblice (de la
prorocirea lui Ieremia, din Vechiul Testament, la David, Natan și Iisus, ori
religioase, cu Martin Luther și reformarea bisericii catolice, fie pe cele ale
lumii contemporane (de la pandemie, educație și cultură la mirajul Europei și
al Americii, cu migrația, fenomenul contemporan ale cărui consecințe ne
afectează nu doar demografic).
Cunoscută,
pasiunea lui pentru cărți îl aduce mai aproape de oameni și-l obligă să
participe la viața cetății, în diferite ipostaze. Mai întîi, un fost coleg îl
solicită să scrie la o revistă bucureșteană, cronici de întîmpinare. Încearcă să refuze, motivînd că a citi și a
colecționa cărți este altceva decît a scrie despre ele, mai ales că profesioniștii (critici) nu iartă și nu uită..., scriu unii pentru
alții..., se compensează între ei și-i taxează dur pe intrușii în domeniul
lor. Cronica nu este pe placul editorului care-i cere s-o modifice, pentru a-i
da satisfacție scriitorului cu putere
mare, e pe la organizația scriitorilor, are pile..., duce sponsorizări..., se
pliază..., are influență... I se cere ca accentul să nu fie pus pe
atmosferă și conflict, ci pe erotismul
care aduce rating, cuvîntul de ordine
și de profit, de la publicitate la poezia
erotică, semn al crizei spirituale în
care se bălăcește cultura. Va modifica recenzia care va fi semnată de
fostul coleg de liceu! O altă ipostază, de veche și cunoscută realitate, este
aceea a omului avizat. O fostă colegă, Mimi Ciobanu, îi vorbise despre o bibliotecă mare, de la biserica evanghelică, cercetată și de profi universitari..., de prin America
sau Anglia. Acum găsește timpul drumului spre biserica unde-l cunoaște pe
tînărul pastor Nicu Manole. Din discuția cu acesta, se rețin similitudinile
evenimentelor biblice cu vremurile de
acum, vremuri dominate de părerologi și
de formatori de opinie, falși prooroci
(sic!) ai zilelor noastre, lansatori de
fake și breakings news. Ipostaza
cronicarului este dublată de cea a donatorului de carte, ajutîndu-l pe preotul
Nicolae Popa să adune cărți pentru cei din
Moldova, de prin închisori care au nevoie să citească, să nu se piardă...
Fenomenul ruperii de sine este dureros trăit și de cei ce aleg să trăiască în
alte țări. Adaptarea la cutume și valori străine este dificilă, iar
supraviețuirea devine rațiune de a fi, renunțînd la rădăcini și suflet.
Dimensiunea acestei triste experiențe nu ar avea nevoie de exemple, dar preotul o exemplifică totuși, folosind
jurnalul unui alt preot, Florin Dragu. Tot donator este și pentru profesorul
Dragu a cărui misiune este să ducă
oamenilor din penitenciare... ceva cărți, în speranța că poate se schimbă și ei, mai văd altfel viața. A treia ipostază, cea a posesorului de
carte este valorificată de edilul-șef al urbei. Ca invitat al acestuia,
participă la petrecerea de la o cabană
selectă..., a primarului,
observînd că pandemia este doar pentru
oameni obișnuiți. Cei cu bani mulți,
politicienii și patronii, nu se supun
regulilor sanitare comune. Pentru investitorul Arthur Snow care aduce și fonduri europene, i se cere și acceptă să
organizeze o expoziție despre Valea Albă, adunînd cărți și istorii locale,
inclusiv ziare vechi..., căci puțină cultură nu strică. Reușită ca
implicare și organizare, apreciată și de primar, pagina de cultură, începută
sub bune auspicii, a fost compromisă de acțiunea unor tineri activiști de mediu care, în timp ce
strigă și cer să se scrie pe calculator...,
căci cărțile ne omoară natura...,
aruncă cu vopsea și distrug cărți,
tablouri, fotografii, obiecte de artă populară, broderii, costume țărănești...,
toate însemne ale culturii și identității locale. Ultima ipostază este aceea a
vînzătorului de carte într-o librărie,
cu un raion de anticariat. În această afacere intră la sugestia Laurei,
vecina iubită și amatoare de artă, care-i închiriază un spațiu potrivit în Cluj-Napoca.
Viața universitară înseamnă și tineri cu sinceră nevoie de carte, iar Pavel
Bucur trăiește satisfacția de a le fi util măcar cu o informație. Veselul librar și anticar devine trist cînd Garda Financiară îl
amendează, deoarece face evaziune fiscală!,
neputînd dovedi proveniența cărților sale.
Traficantul de cărți este o carte inspirată din realitatea
contemporană, Valea Albă fiind toposul simbol al oricărei localități românești.
Ideea care-i asigură unitate este aceea a cărții, văzută ca sursă de
informație, bază a culturii, suport al relațiilor interumane și antidot împotriva
singurătății. Folosind perspectiva narativă homodiegetică, Constantin Stancu
transmite din cunoștințele sale impresionante prin deschiderea spre domenii
atît de variate, de la istorie la religie, de la educație la cultură, de la
viața literară la cea școlară etc. Fluența stilului e asigurată și de absența
ostentației, autorul prezintă și invită cititorul să descopere un univers, fără
obligația de a-i accepta părerile. Un alt element, marcă a stilului său, este
arta portretului. Printre altele, se rețin Mimi, fata bătrînă care știa tot ce mișcă în Valea Albă, pastorul
tînăr, cu pulover bleumarin și blugi, cu
o privire ageră..., preotul ortodox cu
costum obișnuit, gri, cămașă albă..., ochii
săi erau expresivi... și primarul, Aristotel Albu, cu mustăcioară..., costum
impecabil, ținută de diplomat..., cravată colorată, mov... Aceste linii,
trase cu siguranță și talent, fixează personajele ce susțin acțiunea celor XIX capitole
în incipitul cărora se află un fragment de pînă la 10 rînduri din text.
Cunoscută, această tehnică romanescă incită cititorul și, în plus, recomandă
spre lectură această carte atît de interesantă.
Mihai Petre
Profesor,
scriitor, 6 noiembrie 2025
*În revista „Banchetul”, nr. 121-123/2026
Aurelian Sârbu: Poem-lumină
RÂU ÎN
OGLINDĂ
vocalele
departe firave
în mine aproape
poem-lumină
în care mă desfac precum o deltă
dialogul e o
deprindere înaltă
cuvintele către alții
săgeți pe lângă țintă
cascadă de tăceri fără să răspundă
repetatului meu semn de întrebare
petec de somn
refuz de trezire
ci noi
două râuri în oglindă --
unul duce în sus
celălalt coboară
Aurelian Sârbu
miercuri, 20 mai 2026
Daniel Marian - TABLOUL PERIODIC AL SENTIMENTELOR/ THE PERIODIC TABLE OF FEELINGS/ LE TABLEAU PERIODIQUE DES SENTIMENTES. Semnal, câteva note...
Daniel Marian este un poet dinamic, scrie intens, scrie și despre cărțile altor scriitori, este o grabă în activitatea lui, uneori sare peste umbrele din textele citite, alteori vine cu noutăți percutante.
El
scrie mult, mereu în căutarea de noi expresii literare care să definească
sentimentul, starea, perspectiva, mirarea, angoasa, refuzul, așteptarea.
Doza
de frustrare și detenta se convertesc în poeme energice, uneori inedite,
alteori mundane. Nu refuză niciun argument, stare, mirare, revoltă. Este un
revoltat ascuns după un nostalgic din vremea poeților activiști ai suferinței,
cum scria Nichita Stănescu. Sunt și teme mai grave, abordate în stilul său
personal. Patria, războiul, credința, timpul, infinitul, fauna urbană, istoria
ca argument liric, existențial. Ele sunt tratate cu un fel de detașare, de ce
ar trebui să luăm viața în serios? Există poezie și libertatea de a spune
orice, libertinajul exersat pe rețelele sociale, în piața publică, în tramvai, în
rețeaua socială.
A
scris/ scrie și el despre poezia altor poeți, este preocupat de noile volume
apărute, de noile ziceri sau revolte. S-a contaminat de poezia de azi, este
permeabil la virusul liric.
Poet
harnic, cu multe poeme scrise, unele publicate, Daniel Marian își testează
singurătatea și tristețea, dorind să atragă atenția asupra unei lumi posibile
mai bune și care să ofere siguranță într-o lume clătinată.
Nota:
Constantin Stancu©
Abonați-vă la:
Postări (Atom)