.jpg)
miercuri, 1 aprilie 2026
Elisabeta Bogățan, SOȚUL MEU DE DINCOLO, Ed. Neuma, 2023
Viața, o mirare irepetabilă
Cu sinceritate și profunzime, cu tristețe și speranțe, Elisabeta Bogățan publică volumul de versuri Soțul meu de dincolo*, o poezie limpede, apărut la Editura Neuma în anul 2023. Titlul exprimă sentimentul abisal al despărțirii dintre el și ea, al ruperii perspectivei asupra vieții în carne. Partenerul de viață al poetei, scriitorul Ioan Dan Bălan, a suferit un accident miercurea, de Sfântul Andrei, conform calendarului tradițional românesc, a decedat sâmbăta, în data de 17 decembrie 2022.
Este o lamentație pe tema despărțirii definitive, a trecerii dincolo a
ființei iubite, aproape un ritual de trecere. Durerea marchează evenimentul
survenit brusc, rece și implacabil. Dincolo de durere se vede un orizont al
poeziei care marchează căutările celei în viață, caută punți, cuvinte, opere
scrise și trăite. Caută un sens pe plan existențial. Versurile ajută la
apropierea față de cel de departe, la străpungerea holografică a zidului. Poeta
remarca, la finalul cărții, o situație simetrică în ce privește destinul celor
doi. Mama i s-a născut pe pământ moldovenesc, zonă rămasă în Republica Moldova.
Ioan Dan Bălan s-a născut pe pământ moldovenesc, în partea rămasă României.
S-au întâlnit în Valea Jiului și s-au unit prin legături puternice, fiind
atrași de magnetul dragostei, al culturii, atinși de norul poeziei încă din
anul 1987. Există și un fir epic în carte, povestea care se desfășoară în jurul
evenimentului dureros de Sfântul Andrei, ghemul vieții se desfășoară de-a
lungul istoriei personale, în jurul celor doi, fără diferențe, vizibilul și
invizibilul fac posibilă epopeea.
Ion Hirghiduș, în prefața cărții, o definește ca fiind o carte specială,
cât un strigăt de durere (O carte cât un
strigăt de durere, p.7-15).
Durerea este exprimată de poetă prin mijloace artistice adânci, cu
tensiunea spirituală la maxim. Ea apelează la întreaga cultură a lumii pentru a
țipa în eternitatea de argint. Sunt evocate mai multe mituri și istorii vechi,
ele au marcat conștiința oamenilor de-a lungul timpului. Lamentația se
realizează în fața unor martori
văzuți și nevăzuți, chemați la ritualul de trecere. Styxul despărțea lumea
celor vii de lumea celor plecați, de tărâmul morții, conform doctrinelor mitice
grecești. Este chemat la apel Orfeu, care a călătorit în Infern pentru a o
readuce în lumea celor vii pe Euridice, iubita sa. Apare Sfântul Andrei, el ar
putea fi intermediarul mesajului de chemare adresat soțului de dincolo. Se
apelează la Apa Sâmbetei, cea care desparte, conform mitologiei românești,
lumea de aici de lumea celor nevii. Este invocat Bradul, simbol al Pomului
Vieții la români, conform tradițiilor acceptate și susținute de literatura,
sociologia și antropologia noastră. Bradul reprezintă pe cel veșnic viu, aflat
pe înălțimi, aproape de cer, rezistând în furtuni și zăpezi, drept și frumos,
țâșnind spre Univers. Tema celui sihastru se modelează peste prezența simbolică
a soțului plecat, poetul se retrăgea în munte pentru a rămâne în anotimpul
singurătății, pentru a medita și a prelua temele cărților sale, pentru a se
regăsi în infinitul Cosmosului. Poemele
din volum sugerează ritualul de trecere, folosit de egipteni și redat în
Cartea Morților, carte de bază a
mitologiei egiptene. Ritualul se regăsește și-n alte religii și culturi, omul a
fost preocupat din vechime de soarta sa, între aici și acolo…
Participarea martorilor la durerea poetei este una simbolică și, spiritual,
reală, Elisabeta Bogățan trăind intens sentimentul prezenței celui plecat.
Iubirea răzbate dincolo de moarte, este puntea de legătură dintre cel rămas și
cel plecat.
Problema celei care își cântă iubirea în continuare este zidul/ hotarul/ cenzura dintre viu și
neviu/ dintre a fost și este/ dintre a trăi și a plana în abis. Motivul revine
cu insistență, am putea afirma că poezia este un cântec de îmblânzit zidul
acesta, implacabil, rece, ca o sabie ce taie Universul: „lipită de zidul ce ne
desparte/ eu de o parte/ iar tu/ de cealaltă parte/ semne vechi/ din alfabete
uitate/ am să bat mereu/ în perete/ iar dacă îngeri/ în locul tău/ vor
răspunde/ mai tare-am să bat/ să răsune/ până-n niciunde” (Lipită de zidul care ne desparte, p. 61).
Cultura le-a permis și permite evadarea din mundan și străpungerea zidului
care desparte lumii vizibile de cel invizibile. Pentru ea, limitele sunt
vizibile, dureros de reale, omului îi este dat să suporte presiunea dată de
esența sa umană. Conștiința este afectată de ruperea părții, conștiința rezistă
în fața morții, pătrunde dincolo prin mijloace spirituale.
Plecarea soțului este redusă la esențe, a plecat fără bagajul sufletesc
care i-a dat identitatea, fără instrumentele de scris, au rămas cuvintele vii,
în cărțile scrise pe suport de hârtie. Vii gol în lume, pleci gol, dar cu o
identitate amprentată de propria spiritualitate, cea dintre naștere și moarte.
El rămâne soțul de dincolo, dincolo de „hotarul de răcoare și fum”, ea
rămâne în lumea de țărână (tină) din care am fost creați. Cele două jumătăți se
întregesc dincolo de limite: „eu rămân/ în lumea de tină/ să-mi cânt iubirea/
ciudată/ jumătate înrădăcinată/ aici/ în Samsara/ jumătate dincolo/ peste
hotar/ revărsată” (Soțul meu de dincolo,
p. 31).
Cel plecat poate dobândi un nou trup, mai proaspăt, mai curat: „într-o
primăvară/ pe la măsurat/ în vremurile/ ce stau/ să vină/ trup nou/ scăldat în
lumină” (Ți-ai semănat trupul, p.
45).
Ea apelează la Creator, se clatină în timpul efemer, chiar „pe hotarul ca o
părere/ dintre azi și ieri…” (Mă
împresoară încă, p. 74). Lumina pare o durere adâncă, tot mai adâncă…
Într-un timp ancestral, cel al mineralelor și al eternității pure, poeta
afirmă: „îngenunchez la brad/ și plâng/ și-i cer/ să mi te-aducă/ iar/ de după
hotar/din pământ/ sau din cer/… /să te-ntrupeze iar/ din pământ/ din eter” (Rugăciune la brad, p. 36). Pendulând
între idolatrie, credință, realism, între posibil/ imposibil, între absolut și
relativ, poeta apelează la acest simbol, bradul.
Se sugerează prezența absenței, mai adâncă decât neantul aparent. Destinul
omului pare scris dinainte, oricum, moartea și iubirea sunt certitudini care se
percep în carne: „o viață de om/ e-o mirare/ irepetabilă/ înțeleg/ nu pot să
leg/ și să dezleg/ ghemul vieții/ nicicum/ se deșiră singur/ pe drum” (Ghemul vieții, p. 25).
Chemarea celei rămase are sens doar apelând la simboluri, semne, mit,
tradiții, ritualuri, cântec, poezie, cuvânt. Invizibilul devine vizibil în
felul acesta, durerea se preschimbă-n speranță. Iubirea are chei care permit
deschiderea ușilor aparent închise. Spiritul biruie materia din care suntem
făcuți pentru a simți durere și iubire.
Elisabeta Bogățan este o poetă harnică, prezentă în antologii de poezie,
traducător talentat, a scris despre teme folclorice, are studii etnografice, a
publicat studii literare în volum, a colaborat cu scriitori din alte culturi,
mai ales cea franceză, are numeroase premii internaționale, deține TITLUL DE
CAVALER AL POEZIEI (2008). La final sunt redate câteva date biobibliografice
despre scriitoare. Ion Hirghiduș reținea în prefață: „Remarcăm pe parcursul
întregii cărți o sensibilitate poetică deosebită, redată în versuri aparent
simple, dar de o mare profunzime. Poezia este ridicată la rang de regină, iar
durerea, specifică acestei lumi, creează o aură a sufletelor-pereche destinate
să fie mereu împreună” (p. 15).
Sufletele rămân pereche, fiecare de partea lui de existență, cu speranța de
a râde și a visa împreună: „cum să mă uit la tine/ ca-ntr-o oglindă/ ce poate/
întreagă/ să mă cuprindă/ cum să mai vibrăm/ pe aceeași lungime de undă/ prin
hotarul înălțat/ să ne-ascundă” (Suflete
pereche, p. 69).
Constantin Stancu
*Text publicat în rev. Semne, decembrie, 2026
*Elisabeta Bogățan, Soțul meu de
dincolo, poezie, 87 pagini, Apahida: Editura Neuma, 2023. Cuvânt înainte de
Ion Hirghiduș; coperta: Charon traversând Styxul, tablou de Joachim Patenier,
1515.
Aurelian Sârbu - Felurite Golgote... Poezia în sărbătoare
,,Eli, Eli, lama
sabactani?,,
în jur
felurite Golgote
și
o mulțime de cruci
urcate la deal de-a lungul vremii mele
îmi poftesc trupul
și
duhul din urmă
Aurelian Sârbu
vineri, 27 martie 2026
Poetul în acceleratul de noapte... Când Nichita face naveta între ieri și azi
 |
| Nichita Stănescu |
Singurătatea
se dăruie cu toate oglinzile deodată,
până apari tu, petala de crin uitata în acceleratul de noapte,
cu sticla de şampanie în mâini,
o şampanie cu fermoar, o
sticla cu sertare.
Mă botezi Salvador Dali, apoi îmi spui:
“- Strecoară-te-n sticla
pentru şampanie,
aşteaptă câteva
eternităţi,
apoi te voi bea cu
pofta, cu iubire,
pentru ca viaţa să-mi
pară frumoasă...
pentru ca tu
sa nu mai mori cu poemul pe umeri...”.
Constantin Stancu©
Constantin Stancu, Poeme de adio sub un steag pe un turn înclinat
Sursa: Revista „Semne”, Deva, dec. 2025
miercuri, 25 martie 2026
Nicolae Băciuț, Nichita Stănescu – Memoria asasină/ Antologie critică de Nicolae Băciuț, 172 pagini, Editura Vatra veche, 2025. Când Frumusețea va salva lumea!
„Frumusețea va salva până la urmă lumea”…
(Nicolae Băciuț, Nichita Stănescu – Memoria asasină/
Antologie critică de Nicolae Băciuț, 172 pagini, Editura Vatra veche,
2025).
Nicolae Băciuț a ales un titlu potrivit pentru antologia
critică dedicată lui Nichita Stănescu: Memoria
asasină. Cartea a apărut la Editura Vatra veche, în anul 2025, se adaugă
unor proiecte anterioare dedicate aceluiași poet. Titlul face legătura între antologie,
poezia acestuia, poporul poeților de limba română, leagă lucrurile în istoria
literară. Evident, Nichita este un moment aparte, el adună în opera sa
eforturile anterioare ale tuturor poeților, le împlinește și deschide noua
paradigmă în poezia română. Este un punct de tensiune și un punct de evadare,
versul nu putea fi ținut în lesa formalismului și înghesuit în doctrine
literare, el se naște din viață și duce viața mai departe. Titlul este potrivit
și ca mesaj. În fond, memoria ne ajută să păstrăm valorile, dar tot memoria ne
poate provoca la distrugerea trecutului, spre un „cancel culture”, termen atât
de controversat în cultura universală. Depinde dar ce fel de memorie ne asumăm,
una care valorifică experiența anterioară și ne ajută să fim „trimbulinzi”, sau
una care ne provoacă la autodistrugere. De fapt, în poemul cu același titlu,
Nichita Stănescu scria: „Și nimic nu era drept, nici simplu, nici sacru/ în
după amiaza cu berării./ Secundele din jur, după masacru/ lent putrezeau în ore
grase, groase, vii” (Memoria asasină,
p.5). Cineva spunea, inspirat, o carte o poți distruge nu numai dându-i foc, o
poți distruge și dacă nu o citești… De observat, poemul începe cu o afirmație
aproximativ șocantă: „Privirea nu era dreaptă, dimpotrivă,/ putea ocoli, putea
traversa/ colțul cu stâlp, întunecata ogivă,/ somnul întrerupt, sub nemișcata
stea”. Cu alte cuvinte, momentul Nichita poate fi considerat o secundă în
infinitatea timpului de limba română, dar în planul complex al timpului s-ar fi
putut pierde…
Nicolae Băciuț aduce un argument pertinent: memoria ca izvor și ne prezintă momentul
31 martie, ziua de naștere a poetului, alături de 15 ianuarie, Ziua Culturii
Române, sub arcadele lui Eminescu. Avem un punct de reper în timp, primăvara
care a evitat o păcăleală în literatura română. Tot autorul antologiei ne reamintește
că au mai apărut și alte cărți dedicate lui: Nichita Stănescu printre întrebări, Orizonturi și viziuni, Întoarcerea lui Enghidu etc.
Această antologie aduce texte despre poet din punctul de
vedere și al altor scriitori, ei au mărturisit ce a însemnat Nichita pentru ei,
ce ar putea însemna pentru alte generații. Este o carte așezată în rama unei
„critici” de suflet, cu vârful inimii și observă: „…numărul celor care contestă opera lui Nichita Stănescu nu va fi
niciodată mai mare decât al celor care apreciază valoarea acesteia” (p. 7).
Autorul antologiei ne arată că există Ora
de vară a poeziei, la sfârșit de martie, în Ploiești, se desfășoară
Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, acesta generând o
istorie a unui prezent continuu în literatură. Ecaterina Țarălungă punctează
câteva pagini din Enciclopedia Literaturii Române (pp.296-297) dedicate
poetului, arătând câteva din etapele vieții (31.03.1933-13.12.1983), esența
operei sale, amintind câteva din volumele intrate în lista canonică văzută și
nevăzută: Sensul iubirii (1960); 11 elegii (1966); Noduri și semne (1982) etc. Plus Premiul Cununa de Aur la
Festivalul Serile Poetice de la Struga (1982). Nicolae Băciuț punctează
momentul Starea poeziei (1975),
despre carte afirmă: „Nici nu m-am gândit atunci că această carte îmi va marca
într-o atât de mare măsură drumul meu în viață, că odată cu ea a început în
mine o lume, o altă lume pe care mi-o doreau alții” (p.12). Tot în același an,
poetul a fost distins cu Premiul Herder. Putem adăuga: pentru Nichita fiecare
premiu are povestea sa, generând povestea atâtor poeți din patria limbii
române.
Cartea ne introduce în fenomenul Nichita, tratează Vămile
memoriei, Memoria poeziei, are Ecouri
venite din partea celor care iubesc literatura. O paletă de teme, idei,
mărturii, rememorări. Scriitori din generații diferite aduc câteva texte despre
aceste teme. Avem reîntoarcerea poetului, mesaje din boema română, semne despre
sărbătoarea poeziei, un peisaj spiritual lăuntric, modernismul unei opere, iubind
poetul, poezia. Sunt analizate mai multe motive care au modelat zicerea
acestuia: motivul ploii, motivul zborului, iubirea, dinamismul toamnei. Apoi, intrată
în canonul literar: „Limba română patria mea”. Proiectul este văzut ca necesar,
mereu oportun în mecanismele poeziei române. Un moment în care te poți întâlni
cu poetul, pur și simplu, cuvintele trecând prin necuvinte. Contribuția
autorului antologiei este esențială, a dat ritmul, ne reîntoarce la miturile
fundamentale ale poeziei, ne poartă prin istoria literară pentru a genera
istorie literară. Cei care au răspuns invitației de a participa la proiect au
făcut-o cu generozitate și au adăugat timp cuvintelor alese cu inima. Generația
de astăzi, rătăcită în tranziția unui prezent de mucava, va putea înțelege că
viața stă la baza poeziei, cu sentimente, cu iubiri, cu memoria care poate
înălța, precum zborul; cu memoria care poate duce la cădere, la frângerea
aripii, poetul având o singură aripă, cealaltă vine din miracolul poetic, la
limita dintre ritual, certitudine, curgere.
Silviu Guga ne prezintă aventura cunoașterii poetului,
are „O samă de cuvinte despre Nichita Stănescu”, prefigurând o posibilă istorie
literară. Dureros, el își amintește cum a pierdut un volum de versuri cu
autograf, Alfa, unul care s-a punctat
într-o întâlnire cu boema literară. Aceste întâlniri au devenit „legende”,
mărturisește scriitorul (p. 39). Nicolae Băciuț punctează și el întâlnirile cu
Nichita, momente de sărbătoare, rememorând momentul în care a călătorit la
Struga, locul unde a fost încoronat poetul, o poveste care iese din tipare, ținând
cont și de vremea în care s-a produs, cu multe restricții și cenzuri. Apoi
momentul în care poetul i-a făcut un portret, semn al iubirii de oameni, unul
de pus în rama inimii: „Al Meu privit De Al Său” (p. 22).
Cei care au scris câteva fraze despre poezia acelui
moment, despre poet, au avut capacitatea de a reține versuri memorabile,
intrate în memoria literară, puncte de reper în templul limbii române.
„Plutea o floare de
tei/ înăuntrul unei gândiri abstracte” (Marin Iancu, p. 60).
„Nu am mai văzut
niciodată atâta cer la un loc,/ el curgea prin mine,/ și mă prefăcea în cer”
(Prof. dr. Valeria Bilț, p. 69).
„Scrierea este
totul./ Peștele este o literă/ în alfabetul mării./ O frază sunt păsările în
zbor./ Totul e scriere./ Totul e de citit” (A.I. Brumaru, p. 77).
„A te sprijini de
propria ta țară/ când, omule, ești singur, când ești bântuit de neiubire”
(Valentin Marica, p. 114).
Ca într-o procedură de vindecare prin metode neconvenționale,
Simona Mihuțiu, remarca în textul despre receptarea operei poetului: „În lirica
stănesciană, orice parte, materială sau spirituală, are culoarea sa. Nichita nu
a fost doar un sculptor de cuvinte, ci a fost și un pictor excelent, zugrăvind
sentimente și concepte ideatice în culori, realizând imagini poetice vibrante,
menite să accentueze tema, emoția, ideea” (p. 130).
Exemplele pot continua, o carte de citit în liniște, de
regăsire și evadare din uitare. Autorul antologiei a ținut să precizeze: „Am
încercat să adun între coperțile de carte mărturii vechi și noi despre poetul
care a marcat decisiv devenirea poeziei românești în a doua jumătate a
secolului al XX-lea, dar nici secolul al XXI-lea nu pare să îi fi găsit
înlocuitor” (p. 7).
Apoi a concluzionat: „Dar frumusețea va salva până la
urmă lumea, nu?”
Constantin Stancu
Ianuarie 2026
*Autorii antologiei: Nicolae Băciuț, Ecaterina Țarălungă,
Luminița Cornea, Ion Andreiță, M.N. Rusu, Daniel Mihu, Silviu Guga, Tănasă
Valeriu, Răzvan Duncan, Marin Iancu, Victoria Bilț, A.I. Brumaru, Gina-Emanuela
Bârzoi, Valentin Marica, Cezarina Adamescu, Angela Melania Cristea, Simona
Mihuțiu, Cristian Tătar, Ligia Ungur, Ionuț Prodan, Michelle Barella, Vlad
Blăjan, Ioana Bloj, Rozalia Truță, Codruța Băciuț, Livia Fumurescu, Cătălin
Enică. Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuț. Coperta Nicolae Băciuț.
vineri, 20 martie 2026
Strada Poeziei, Deva,19 martie 2026
POEZIA PE STRADA POEZIEI
În data de 19 Martie 2025, începând cu ora 17, cu
sprijinul Consiliului Judeţean Hunedoara, Biblioteca Județeană „Ovid
Densușianu” Hunedoara-Deva, în sala de lectură a bibliotecii, s-a desfășurat cu
entuziasm evenimentul literar ZIUA
INTERNAȚIONALĂ A POEZIEI. Încă din anul 1999
UNESCO a proclamat-o zi de celebrare internațională a poeziei, zi
specială pentru literatură și pentru spiritualitatea omului modern, mai exact în data de 21 martie a fiecărui an.
O seară în care scriitorii şi poeţii hunedoreni,
alături de iubitorii de poezie, bibliotecari și editori, au prezentat, recitat,
au evocat importanța poeziei în viața oamenilor, cu inspirație și bucurie,
poeme de dragoste, poeme sociale, existențiale, poeme pe diverse teme,
inspirate din existența de fiecare zi.
Ca de obicei, în fața sediului bibliotecii, chiar
pe trotuarul zonal, organizatorii au prezentat pe panouri publicitare, în
format mare, poeziile scriitorilor din județ, animând zona, trecătorii
oprindu-se în dreptul vreunei poezii sau parcurgând scurta istorie literară a județului,
formată din poeme originale. Totodată, au fost amenajate printre acestea și
tablouri ale pictorilor activi în cadrul evenimentelor culturale ale județului.
Tablourile au fost expresive, aducând echilibru și armonie în peisajul stradal,
punctând legătura dintre arte.
Evenimentul a fost deschis de domnul Ioan Sebastian
Bara, directorul bibliotecii județene, care a avut cuvinte calde pentru cei
prezenți, a citat din doctrina poeziei eterne, a arătat că biblioteca este un
loc unde poezia unește sufletele. A dat definiții ale poeziei, așa cum apar ele
în cărțile vii, aflate în bibliotecă. Totodată, a mulțumit Consiliului Județean
Hunedoara, domnului Laurențiu Nistor, președinte, și domnului Costel Avram,
administratorul public al județului, pentru susținerea culturii vii din această
zonă de țară.
Moderatoarea evenimentului a fost poeta Paulina
Popa, scriitor și editor de carte, promotor al culturii din zonă, care a făcut
scurte note pentru fiecare poet, a punctat importanța poeziei pentru cei
prezenți, pentru mulții scriitori care au dat volume importante în literatura
română. A recitat din creația proprie la finalul evenimentului.
Au recitat cu pasiune din creațiile lor, printre
alții, scriitorii: Daria Dalin, Aurelian Sârbu, Camelia Ardelean, Elisabeta
Bogățan, Ruben Bucoiu, Dumitru Dumitrescu, Constantin Stancu, Ioan Vasiu, Daniel
Marian, Daniel Mariș, Dumitru Tuhuț, etc. Unii participanți au preferat să susțină
evenimentul prin prezența lor, încurajând poeții. Temele au fost diverse,
exprimate prin diferitele forme literare, de la poezia clasică, în ritm și rimă
la poezia modernă, apoi la poezia populară, seara aducând în fața tuturor tezaurul
creațiilor lirice din județul Hunedoara. S-a citit din volumele publicate, din
manuscrisele aduse, din memorie, de pe dispozitivele personale.
Scriitorii prezenți au schimbat impresii, cărți, au
salutat eternitatea poeziei prin prezența lor, entuziasmul și bucuria de a fi
reclădit împreună, pentru câteva ore, frumusețea pierdută a vieții…
La final, au participat la o agapă prietenească, la
„un pahar de vorbă”, cei prezenți au schimbat adrese pentru a comunica
ulterior.
Organizatorii au mulțumit participanților pentru implicarea
în acest proiect cu amprentă națională.
Biblioteca a fost, pentru câteva ore, un loc al
frumuseții, pasiunii, regăsirii, al proclamării dreptului la timp.
Cei prezenți au preluat evenimentul integral pe
dispozitivele lor, la fel angajații bibliotecii, toți au postat și pe pagina de
Facebook, pe rețelele sociale.
POEMUL
Poemul care vine să dea bună dimineaţa, bună seara,
s-a rătăcit pe
stradă printre oameni și
autovehicule flămânde de crize străine…
Un om şi un poem: omul hrăneşte poemul cu pâinea
cuvintelor,
poemul păzeşte omul de boală, de moarte, de uitare,
de singurătate în piața centrală…
Aşa a fost mereu,
acum poemul s-a retras, cu vremurile în vocale,
se mișcă atent prin labirintul bibliotecii
în căutarea îngerului cu o călimară la brâu și
pană de vultur,
bună de scris edicte.
A consemnat Constantin Stancu
*Fotografii: Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva
sâmbătă, 14 martie 2026
Biblioteca scribului... Mâna care scrie pe zidul dintre ieri și azi
Cărţi de hârtie
Arhivele de la Hațeg
Zorii zilei vin ca o invazie din care nu scapi,
chiar în cameră cu bibliotecă,
pe fereastră vezi grădina cu pomi de aramă,
iar lumina roade sticla ferestrei,
apoi priveşti cărţile scrise pe hârtie,
acolo sunt secretele care vor fi,
ştirile care au fost şi pe care nu le vom înţelege, poate, niciodată.
Aşa a început povestea:
O mână care scria pe zid cuvinte vechi,
neînţelese atunci, neînţelese acum,
dar mâna continuă să scrie mesajul,
zidul suportă ideile,
hârtia arde cu un foc tainic, nu se mistuie.
Ziua este aici, toate prăzile ei sângerânde
ne stau la picioare,
ziua cu o mie de guri care nu ştiu ce să zică...
Constantin Stancu ©
Consiliul Județean Alba & Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba - nou proiect cultural-educativ: Cercul de Critică Literară „Nicolae Manolescu”
Biblioteca Județeană „Lucian Blaga”
Alba lansează Cercul de Critică Literară „Nicolae Manolescu”
 |
| Silvan Stâncel și Constantin Stancu / Premii 2024 |
Consiliul Județean Alba și
Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba anunță lansarea unui nou proiect
cultural-educativ: Cercul de Critică Literară „Nicolae Manolescu”. Proiectul se
desfășoară sub forma unui cerc de critică literară cu întâlniri periodice, în
prezența și cu contribuția unui critic literar și urmărește promovarea
lecturii, a dialogului intelectual și dezvoltării spiritului critic, în rândul
publicului larg. Cercul se adresează iubitorilor de literatură de toate
vârstele, iar scopul principal al acestuia este de a aduce mai aproape de
comunitate colecțiile bibliotecii și de a crea un spațiu deschis de reflecție,
analiză și dezbatere în jurul literaturii, contribuind astfel la formarea și
dezvoltarea unei gândiri critice în domeniul literar.
„Prin acest demers,
Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba își reafirmă rolul de instituție
activă în viața culturală a comunității, deschisă către proiecte care
stimulează lectura, dialogul și reflecția asupra literaturii. În acest spirit
considerăm că apariția unui astfel de cerc este un lucru bun și corect și aduce
un echilibru într-o instituție ce promovează scriitorii și cărțile lor. Numele
cercului a fost ales în memoria criticului și istoricului literar,
academicianul Nicolae Manolescu, a cărui personalitate și operă se impun prin
valoare, rigoare și influență în cultura română contemporană. De asemenea,
alegerea acestui nume reprezintă și un gest de recunoaștere și recunoștință
pentru sprijinul pe care Nicolae Manolescu l-a acordat județului Alba, în
derularea unor importante proiecte culturale, cum ar fi: Premiul Național
pentru Poezie „Lucian Blaga” Opera Omnia, Gala Poeziei Române Contemporane,
Colocviile Romanului Românesc Contemporan, Colocviile Tinerilor Scriitori.” a
declarat Silvan Stâncel, manager al Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba.
Prima activitate din cadrul proiectului
3.39 Cercul de Critică Literară „Nicolae Manolescu” va avea loc în data de vineri,
13 martie 2026, de la ora 17:00, la sala de lectură a Bibliotecii Județene
„Lucian Blaga” Alba. Activitatea cultural – educativă se va desfășura în
colaborare cu criticul literar Savu Popa. Pe termen lung, inițiatorii
proiectului își propun să atragă în cadrul cercului cât mai mulți critici
literari de valoare națională, validați de Uniunea Scriitorilor din România,
pentru a oferi publicului întâlniri relevante, dialoguri consistente și
perspective critice diverse asupra literaturii. Publicul interesat este invitat
să urmărească canalele de comunicare ale bibliotecii, pentru informații despre
calendarul întâlnirilor și invitații speciali ai Cercului de Critică Literară „Nicolae
Manolescu”.
Activitatea din data de 13
martie 2026 va debuta la ora 17:00 cu prezentarea vieții și a operei criticului
și istoricului literar Nicolae Manolescu, după care se vor discuta câteva
informații esențiale pentru înțelegerea rolului și locului criticului literar
și al revistelor literare în societatea contemporană. Criticul Savu Popa va
analiza profilul cronicarului literar și rolul acestuia în societate, se vor
lectura cronici sau recenzii din principalele publicații culturale ale momentului
și vor avea loc dezbateri pe marginea lor, urmărind forma, conținutul, mesajul
și structura unor astfel de texte. Totodată, Savu Popa va explica și va
exemplifica în fața celor prezenți, conceptul de interpretare a unui text,
provocându-i pe participanți la exerciții de analiză a unor texte de ficțiune,
din punct de vedere structural și al imaginarului abordat.
Savu Popa este
profesor de Limba și literatura română, doctor în filologie și membru al
Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu. A debutat în revista
Euphorion, cu un grupaj de versuri. Are apariții în foarte multe reviste
(tipărite sau online) cu versuri, proză, cronici/recenzii literare. A obținut
câteva premii pentru poezie și proză, la festivaluri literare din țară: Marin
Preda, Al. Macedonski, Moștenirea Văcăreștilor, Ioan Slavici, Nicolae Labiș,
etc. A publicat volumele: Ipostaze, Editura Paralela 45, Pitești, 2017; Noaptea
mea de insomnie, Editura Cartea românească, Pitești, 2018; O camera fără prize,
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2021; O hermeneutică a
incertitudinii. Incursiuni în poezia lui Aurel Pantea și Ion Mureșan, Editura
Eikon, București, 2022; Strigoița, Editura pentru Artă și Literatură,
București, 2023; De-a v-ați ascunselea cu poezia, Editura Școala Ardeleană,
Cluj-Napoca, 2023; Rețeaua Subterană, Editura Cartea Românească -Art,
București, 2024; Povestea lui Samson Bodnărescu. Dintr-o primăvară furtunoasă,
Editura PIM, Iași, Colecția Ipotești, 2024; Arborele îndoielii, Editura pentru
Artă și Literatură, București, 2025.
Dosar de presă - Cercul de Critică
Literară „Nicolae Manolescu”
10. https://apusenii.com/comunicat-biblioteca-lucian-blaga-8/
11. https://www.ziar.com/news=17375833
Cu deosebit respect,
prof. Silvan Stâncel,
manager
„România literară”, nr. 11-12/2026. Ancheta: CE VEȚI FACE CU CĂRȚILE DIN BIBLIOTECA DUMNEAVOASTRĂ? Semnal, cultura și cartea în vremuri înclinate...
O anchetă Cristian Pătrășconiu, în revista România literară, nr 11-12, despre soarta bibliotecilor personale ale scriitorilor români...! O temă de actualitate - literatura la intersecție.
joi, 12 martie 2026
Valea Albă: Cartea veche... Fragment din cartea Traficantul de cărți
„O carte dăruită
constituia motiv de protecție divină. Erai ferit de evenimente nedorite,
cataclisme, căderi. Uneori, acest gest însemna un eveniment aparte al familiei
donatorului, s-au o iertare de mari păcate. Alții erau dornici de publicitate,
de aprecierea comunității, de mândrie personală sau un gest care marca starea
lui socială”.
Cărțile vechi erau cărți de
biserică, cele din Evul Mediu, aveau ceva aparte, un fel de lumină subtilă
păstrată între file, pe coperte.
Valea Albă a fost un loc unde s-au
manifestat valorile Evangheliei, mai ales Evanghelia
după Ioan, copiști și meseriași s-au implicat pentru ca aceste texte sacre
să ajungă la oameni. Nu a fost ușor, tehnica editării cărților în Evul Mediu
era grea, scumpă, presupunea oameni calificați, educați, greu de găsit.
Contribuția financiară a celor implicați era mare, atunci importantă, cărțile
avea ferăcături de argint elegant
lucrate și semnificative. În mănăstiri au trăit călugări, copiști, legători,
gravori, dascăli, iubitori de carte, oameni care au știut valoarea unei cărți
în timp, dar și-n domeniul spiritual. Și ei aveau nevoie de resurse să
trăiască.
Cărțile erau achiziționate din diverse
motive, specifice vremurilor vechi. De obicei, preotul sau slujbașul bisericesc
achiziționa o carte. De multe ori, o comunitate se implica, era necesar efortul
material colectiv. Era, poate, singura din acea zonă. Unii o dăruiau, moment de
mare smerenie și slujire duhovnicească, puțin știau să citească și să
prețuiască o carte. O carte dăruită constituia motiv de protecție divină. Erai
ferit de evenimente nedorite, cataclisme, căderi. Uneori, acest gest însemna un
eveniment aparte al familiei donatorului, s-au o iertare de mari păcate. Alții
erau dornici de publicitate, de aprecierea comunității, de mândrie personală
sau un gest care marca starea lui socială.
O carte avea un preț însemnat, raportat
la starea economică a vremii. Însemna valoarea unui Mercedes bun din ziua de
astăzi. Tirajele erau reduse, meseriași tipografi puțini, distanța de la locul
realizării ei era mare, negociatori pricepuți puțini, costuri mari de
procurare. Sunt multe analize, ele arată cât de greu se procura o carte.
Pe filele cărților s-au găsit însemnări
legate de evenimente și de viața socială a comunității, situații aparte,
fenomene meteorologice aparte, care au afectat locurile și oamenii. Aceste
însemnări constituie un fel de jurnal
ad-hoc în care au fost marcate zile cu importanță personală, colectivă, stări
ale comunității. Majoritatea notelor
proveneau de la preoți, ei fiind și primii cititori ai cărților. Ele vizau fenomenele
meteorologice, calamității, probleme medicale. Posesorii cărților au consemnat
evenimente istorice importante pe filele acestora, scrisul lor captând
frământările sociale și punctând tragediile. Răscoala lui Horea, Cloșca și
Crișan s-a notat pe cărțile sacre. Apoi ciumele, mereu reveneau, ca o judecată
a oamenilor. Sunt note minime, în limbajul epocii, fără multe detalii, făcute
de oameni modești, care cunoșteau scrisul și cititul, dar marcați de cele
întâmplate, dorind să lase urmașilor semne despre evenimentele la care au luat
parte și care i-a marcat. Ele au ajutat la consolidarea limbii române în
perioade grele.
Constantin Stancu ©
Istorie literară: Eugen Evu despre poezia lui Aurelian Sârbu (2011)
Aurelian SÂRBU – Limes, ed. Hestia, 2011
Poezie şi teritoriu uituc ... sau cheia semiotică
„se naşte noaptea lumina/ pe buze cuvântul..”
Arta poetică neo şi post-modernă este, aşa
cum postulase Umberto Eco, una a operei deschise – sistem pe care semioticianul
îl defineşte „ fundamental ambiguu”- ceea ce inpune co-participarea cititorului
( precum în muzică publicul), la jocul iniţiatic al autorului. Aurelian Sârbu,
filologul, este dintre poeţii din teritoriul cultural- uituc al Provinciei
este nu doar autorul- poetul, ci – prin coparticipare afectivă. Electivă
în cheie modern- ermetică ( Blaga – parţial,-
parţial Ion Barbu, rezonant-
sintonici Jorge Guillen, Quasimodo, Montale... aşadar accesibilă doar prin „ decriptare”.( zeitatea
ascunsă, entitatea de care scrie Borges)....
Iar cum Malarmee scria, poezia se
face din cuvinte, plasticizarea (
colorismul subtantivat , icon-ul
frisonului eleatic, fiind în
cazul poetului devean gest
–autoprotector, re- criptare, „ ascunderea” substanţei, miezului, în acribia „
coajei tarei”, de nucă, a esenţei comunicabile. „ Povestea mea este povetea
Lumii”, sinele meu, este sinele lumii, soarele pe vârful de ac... Şoptirea ei
este pentru orfeicul îmblânzitor al „ fiarei”,
sub- telurice, grotei, „ labirintului scufundat” act lecuitor, Fiord la
„ mările somnului”...
Poetica lui Aurelian Sârbu este criptică
doar pentru „ operanţii reziduali, grafomani ori sfertodocţi) – dincolo de
aparenţele orgoliului psihanalizat bunăoară epic de Augustin Buzura, în anii „
obsedantului deceniu”; eventual e de regândit sintagma lui Nicolae Manolescu, a
„ rezistenţei prin cultură”, însă, paradoxal, în grila moralităţii – eticii
perfid confiscate de totalitarism, pe talazul exacerbării protocroniste...,cum
pe drept apreciase prin anii 90, acelaşi critic...Aurelian Sârbu are o
transparentă memorier- energie livrescă, dar patosul de „ eplorator” în
dimensiunile fiinţei în suspendă cumva, levitând, în starea de „ de spirit ce
se agită”, cuvintele fiins „ transsubstanţa” icarică a unui „ prometeu cu
vultur propriu”...Rostirea se reumple de „ mister”, de revelatoriu, însă nu
explicită, ca la Blaga, ci implicită, ca la hermeticii sud-americani, spanioli
sau italieni.
Miturile pre-clasice ( socratice) şi
clasice, ale auto-cunoaşterii, impregnează ca tot atâtea itinerarii „ magice”,
cărţile recuperative după o lungă tăcere ( atentă la zeul social...), -ale unui
poet labirintic, cu o cultură filosofică şi filologică acribică, sublimată şi
reproiectată în cheie reductivă ( Doinaş). Sârbu explorează şi extrapolează
sinergiile, spectrele, abisalul ( vezi primul volum al său, Abisalia) – şi îşi
sistematizează pragmatic, recuperativ- clarificator, un itinerar al „
salvării”, al ieşirii, cu meandre, insinuări ăprin trans- substanţierea strict-
lexicală a Ideii în paideia.
Iată fie doar titlurile cărţilor recuperării (
cognitive- empirice, dar şi în eseurile ermetismului sus- invocat, poetul-
filosof probează aserţiunile noastre fulgurante : „ Abisalia”, „ Infidela
clipă”, Seducţia undei”,” Interiorul umbrei”, „Albedo” şi „ Limes”.
Cât pragmatism se agită în conflictul cu
sinele platonic- heideggerian, cu
patosul ( şi terifianta empatie înnăscută ) a poetului, este de regăsit prin
această carte a restaurării sinelui, însă prin caleidoscopul textualist –
vizionar, nu odată post- oniric.
Aurelian Sârbu este un
poet al Interpretării, al redefinirii eleatice, necum eracliteice, este
ziditorul de „ templu propriu”, sintagmă blagiană, extrapolând desigur antice,
omphalice şi ( sau) sanctuarice, zalmoxeene, noicane ( voila!) epifanice
rituri...A nu uita prefixul Mantică, pentru ...romantism, dar şi post-
romantism, cuvântul cheie fiindu-ne : MANTRE.
Oricât de „straniu” sună, afrim că
poetul Aurelian Sârbu rosteşte, în această ambiguitate transmodernistă (v.
Umbero Eco dar şi I. Popescu Brădiceni)
– mantre mai degrabă ale unei esoterice regresiuni; în „Abisalia”, ca stare de
coborâre ad inferum, tranzitând – atunci paroxistic, apoi limpezitor, catarsic,
zonele Interiorului Umbrei, spre un orizont taumaturgic, după îngenunchiere în
Nadirul latent, aşa cum Paracletul ( duhul) coboară în profan, spre a-l
reînălţa, sublimat, în inefabil, în imponderabil: ca Fiinţă. Astfel, omul-
demiurg, re- creator prin CUVÂNTUL care „ dă nume”, dar şi
ca scânteie a lui Iov ( ...), nu află lumea, dar se re-află pe Sine: crizele de
tipuri resurect, mitologic- arhaic, precreştin, apoi religiosus, se ramifică pe calea scrierii
poieion, în starea de vase comunicante –
am zis cărţile sale- care îmbie elevate desfătări în estetic; cum altfel, decât
prin metaforă, una rafinat- revelatorie?
Miturile îmbătrânesc şi ele,
paradigmele se schimbă, mutante (!) – însă ontologia ne este stratul de
profunzime din care se poate extrage inepuizabilul Fiind..
Sunt doar câteva lapidare ideii induse de
lectura plachetei LIMES, editate de acelaşi exigent poet, Lucian Alexiu. Pentru
a chema cititorul la propria-i lectură, fără seducţia clipei altuia, nici
infidelitatea inerentei interpretări induse „ la rece „ de altul, voi cita
câteva sintagme care, în expresie tehno- informatică, pot fi „ cuvinte- cheie”,
considerându-l pe Aurelian Sârbu ceea ce este: un Poet. Eu însumi fiind
interpret, încă subiectiv- firesc al propriei scrieri, însă cu afinităţi
elective şi faşă de celălalt,...” departele de aproape”, astfel, am încrederea
faţă de cititorul elevat, că nu e necesar, ca în pictură ( Dan Hăulică, par
example), ori în simfonică, (...), să arăt cu degetul, didacticist- arogant,
ceea ce străluce, ca briliantul noaptea; evident, dacă pe recele lui (...),
cade razant o lumină...Poezia lui Aurelian Sârbu este iradiantă, deoarece induce poezie...stare poetică, oraculară,
revelatorie . Enuţurile poetului redevin sentinţe post- socratice,
aristoteliene, dar desigur, sârbiene: ele sunt seductive, inductive de stare şi
frumoase chioar şi în sinele lor sintagmatic.
Sol
invictus : „ dumnezeu / îmi ia câte puţin/ din fiinţă/ nu din ce-i el în mine”;
„ mereu cu moartea plătim/ plecări şi întoarceri” ( Odyseu); „ năluci şi coaspe se-abat/ precum sânii şi coapsele zeiţei”( Onirogramă); „ paralela dumnezeu nu se află pe hartă” ( Dau ocol
lumii); „ singură iubirea/ duhnet de abator/ paradis îndoielnic/ cu porţile
vraişte”;( Floare cicatrizată în
chihlimbar); „ nu coborî în adânc/ caesta ce nu duce niciunde”; „în
înşelătoare depărtări doar/ între oglinzi oarbe”( Narcis); „ solitară e
noaptea/ cruce a luminii mele/ ochii tăi mă privesc/ cu înlăuntrul lor”; etc.
În fine, în sub-capitolul „ Zeul ascuns”,
erosul trepidant- orgasmic- agonic al textului adună de pe un ţărm în retragere
(...), scoici sfărmate, sidefii şi perle ale suferinţei determinate de „ firul
de nisip” în carnaţia -molusca inimii,
poetul având în Limes – o autodefinire a actualei etape ce arde subţiat, ca o
lumină proprie: „ apele mele nu sunt ca
marea în larg/ apele mele se-adăpostesc/ în fiorduri/ adânci te-ademenesc/ la
ţărm/ într-o îmbrăţişare / liniştită albastră”...
Iată şi alte citate semnficative: „ un
dumnezeu evadat din propria-i închisoare/ lăsând gol locul/ din colivia
eternităţii” ( Deus Otiosus);” câte ceva din toate / se-ntâmplă pieziş”(
„Sinele pieziş” al lui Nicolae Szekelly? Al lui Ion Matiuţ, al lui Vasile Dan
?, n. Dar nu!); „ taraf jeluind înălţarea din urmă/ un crist plictisit/
biciuindu-şi prin cetate măgarul”; se
naşte noaptea lumina/ pe buze cuvântul..”...
Renunţând la majuscule, versus bunăoară Doina
Uricariu, care le exacerbează, mitopoetica lui Aurelian Sârbu este Asompţiune,
cum definea Roland Barthes „ a triumfa în plină pierdere”. Darul de carte al
poetului este de primit ca dar din har, chiar cu amar, niciodată în zadar.
...Şi ce departe sunt pentru o astfel de
poetică, eclectismul lui Cărtărescu, ori antimetafizica lui Nichita
Stănescu, dadaismele şi nunuismele dâmbovicioase de la „ curtea – dilema veche
„ ! Ferice
!
Ars
poetica astfel asumată şi chiar practicată, redevine ars vivendi. „ Şperaclul”
poeziei lui Aurelian Sârbu rămâne Oximoronul. Sau dacă vreţi, cheia
semiotică...Propun sintagma „ remanenţelor subtelepatice” ale intuiţiei...
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)