CUVÂNTUL – NEPREȚUIT EXPLOZIBIL
Harnic și
meticulos, Adrian Botez își scrie epopeea despre călătoria sa în lumea aceasta.
În ultima perioadă a publicat mai multe cărți, după un program propriu, despre
destin, artă și suferință, într-o viață afectată de magma poemelor primite, ivite
în nopți de diamant.
Volumul de
versuri Casa făcută din împușcături (poezii care te țin treaz…)*, apărut
la Editura Rafet în anul 2020, menține ritmul interior, tensiunea care apare
între bucuria scrierii și suferința zilnică. Titlul este neobișnuit și
provocator pentru cititor. Mesajul cărții vine dintr-o experiență amară, din
constatarea că vremurile actuale au ajuns la un punct de cotitură, la o
destrămare a șansei. Termenul apocalipsa se manifestă și în aceste
poeme scrise, durerea străbate actul creației. Deși poetul ține să-și transmită
viziunea spirituală asupra existenței, el nu renunță la mijloacele literare pe
care le stăpânește în siguranță. Pe unele locuri, forțează limitele cuvintelor,
o face de dragul cititorului, care va trebui să observe semnele, ce apar în
epopeea lirică. Ele abundă în text, sunt puncte de reper, pentru scriitor și
pentru cititor. O revoltă, bine construită liric, răzbate din poeme. Ritmul și
rima susțin ideile, imprevizibilul are cota lui de vizibilitate. Lectura
poemelor presupune un anumit nivel de cultură, de cunoaștere, mai ales
cunoaștere spirituală.
Cartea are mai
multe paliere pe care se dezvoltă, spre o țintă bine conturată:
Partea I: CASA
FĂCUTĂ DIN ÎMPUȘCĂTURI; Partea a II-a: SAR
DIN LUME-N ALTĂ LUME; Partea a III-a: DOINE;
Partea a IV-a: VINA DE A FI POET; Epilog(uri).
Constatarea
poetului este una tristă, lumea este imperfectă, locul unde trăim este afectat
de loviturile primite de-a lungul vremii. Istoria are secretele ei, este o
istorie în care violența a zdruncinat viața oamenilor, „casa este făcută din împușcături”.
Dincolo de tristețe, există și speranța într-o altă lume, mai bună, în alte
spații. Până atunci, responsabilitatea poetului este maximă, el receptează
semnele, semnalele, are partea lui de vină, pentru violența asupra lumii.
Valorile spirituale se concentrează asupra unei prezențe eterne: Crist. Pentru poet, aceasta este o
prezență necesară, este punctul de siguranță, într-o lume nesigură. Crist oferă
perspectiva asupra existenței. Suferința are rolul ei, Crist a suferit/ suferă
și el, pentru un adevăr maculat de erorile umane. Poetul depășește stadiul
teologic, el forțează limita și vede, în această prezență, un motiv pentru o
existență în lumină, în adevăr, în armonie cu restul creației. Uneori, poetul
se revoltă pe Demiurg, o face din necesitatea de a avea o relație cu acesta, de
a ieși din cutele timpului brutal. Este revolta celui care cunoaște și se
războiește cu limitele între care viețuiește.
Capitolul Doine are menirea de a îmblânzi universul
prin cânt, poetul simte responsabilitatea pentru menirea sa. El lansează un
ritm interior, menit să lege cuvintele de muzica extinsă a universului. Jalea,
revolta, supărarea, un dor din alte lumi, un impuls către eternitate, toate
marchează această parte a volumului. Motivele preluate din folclor, din
tradiții și obiceiuri, din bocete sau imprecații, sunt bine asimilate și
cititorul intră în atmosfera sufletului marcat de dor… Poetul emite, chiar,
ipoteza dispariției Creației…
Observăm că
lumea aceasta a fost afectată, sunt lovituri/ împușcături, există scrumul lăsat
de focul abisului, justiția a căzut la un nivel minim. Omul a murit de
întrebări, moartea stă în picioare, se simte nimicnicia, există nebuni, într-o
lume în mișcare, aparent logică. Năcazul are și el o doină, se aude un cântec
barbar, omul a plecat din vatra sa, a dezertat din destinul său…
În această
cădere în ruină, poetul descoperă puncte de sprijin: SĂ CREZI ÎN CRIST, pentru a redescoperi IDENTITATEA ADEVĂRATĂ - putem sta pe un dig între un Ocean și alt
Ocean, Crăciunul are un mister, zilele sunt zestrea lui Dumnezeu, poezia este
un portal spre eternitate, arta are sursele ei de evadare.
De reținut și
prezența albinelor harnice, ele
reconstruiesc cosmosul cu migală. Imaginea lui Van Gogh, pictorul dedicat
culorilor absolute, aduce o notă de pasiune care depășește limita vremii.
Natura oferă salvarea prin frumusețea ei, prin puritate, prin lumina care
conservă mesajul original, zidurile radiază și ele gândurile oamenilor,
singurătatea este o aparență, într-o lume dinamică.
„e Unu` – pe Strada/ mea – care arată – de
parcă/ ține locul Altuia/ mereu am impresia – când îl/ văd – că/ numai dacă m-aș
uita după vreun/ Gard – ceva – s-ar putea să-l/ zăresc – pe el – Cel/ Adevărat
– ghemuit – acolo/ ca un Răufăcător – care se/ ascunde…” (E unu`, p. 14).
Dorul după un
loc al omului se definește în poemul Casa lui (lui Vincent van Gogh): „Casa
lui e PRETUTINDENI – unde Dumnezeu îl strânge la Pieptu-i pe OM/ ca FRATE
SUBLIM – ÎNSÂNGERAT CERȘETOR – chiar ATOM…/ Casa lui e-n Soarele-Floare – acolo
unde Doare – cel mai turbat și fără-ncetare…/ Casa lui e Noul Pământ – unde Grădinile
se pleacă sub înfloritor jurământ…” (p. 21).
Identitatea
individului, la final de vremuri, se focalizează pe Crist: „Când spui o Rugăciune – spune-o-n Limba ta
Amară/ (…cu inflexiuni de Înger și de Fiară…)/ pe care – nici pe ea – nu ți-o
pot lua – de-afară:/ nu Preoții înseamnă
Rugăciune/ ci Răstignirea ta – pe Golgote Străbune…” (Să crezi în Crist: Identitatea ta
adevărată, p. 31).
O concluzie: Viața este un Dar Ceresc, dar ne batem joc
de toate, apoi dorim bine pe pământ… (Parșivenia umană eternă, p.36).
Existența
continuă datorită rădăcinilor omului, părinții au adus existența la un anumit
nivel pentru fiecare, o întâlnire în absolut e posibilă, pentru a putea sări
dintr-o lume, în altă lume.
Omul poate muri
de întrebări, el degeră-n Cântec, în Stele, în Frigul Logos-ului. El nu va
învia în săbii de răspunsuri, ci-n Munții cei Mari… Și nu punem întrebări
suficiente, doar cârtim. Omul ar trebui să-și asume dialogul, cântecul,
efectele răspunsurilor care vin din Înalt…
Frica de moarte
poate fi învinsă, omul are o șansă: „Moartea
stă în Picioare: fiți/ politicoși – aduceți un Scaun – să ne/ privească și de
jos în sus/ Moartea stă în Picioare: n-o lăsați/ niciodată – să stea în/
Picioare – să vă privească/ Suverană – plină de/ Ifose Gratuite: în definitiv –
nu e decât/ și ea – un Slujbaș/ oarecare – ca fiecare dintre/noi” (Moartea
stă în Picioare, p. 51).
Existența este
efemeră, avem loc pe Dig, între Ocean și Ocean, acolo, între Vrajbă și Crimă,
există Sânge, nu Spini, un foc ne face scrum, într-o Năvalnică Iarnă…
Poetul propune o
scurtă descriere privitoare la Taina Dacilor, o prezență abisală
asupra amprentei spirituale a românilor, semnul din adânc a originii și
sensului în istorie. Dublate sunt imprecațiile dedicate celor care clădesc
imperii, pe sufletele oamenilor. Suntem călăuziți în labirintul intereselor
celor care cuceresc solstițiul minții. Textele devoalează o zonă zbuciumată,
poetul este legat și empatizează cu oamenii care s-au dus într-o doină abisală.
Responsabilitatea
artistului, în lumea aceasta vizibilă, lumea de sub soare, este una profundă,
el păstrează rădăcina spirituală a neamului, în Antrepozitele din vis, din
imaginație, din cuvinte. Acceptă și execuția, în piața vizibilă de cuvinte, din
cânt. Asupra poetului se trag toate Gloanțele Lumii. El nu dispare, se
transferă în univers, Carnea Răstignită are resurse pentru veșnicie. E un fel
de scriere pe carnea durută a lumii.
Poemele lui
Adrian Botez au încrustate în piatra lor zbuciumul lumii. Versurile se frâng,
se caută unele pe altele, oferă portaluri de idei, spre o lume spirituală.
Există un ritm specific, modelat de gândurile materializate în versuri.
Versurile sunt străbătute de semne, poetul le scrie cu literă mare pentru a
atrage atenția asupra simbolurilor ascunse. Este un clasic, care forțează
limitele, ferindu-se de capcanele unei modernități superficiale. Prezentul are
înscris, în mesaj, trecutul și viitorul, speranțele și țipătul. Folclorul are
un loc aparte, sunt preluate temele majore ale sufletului românesc. Versurile
sunt marcate de un misticism construit pe idei solide și fragile, în același
timp. Cititorul este solicitat și inițiat simultan. Sunt poeme pentru cei care
cunosc sensul în istorie. Limbajul este dens, ideile academice se întâlnesc cu
zicerile de fiecare zi. Viziunea de Sus se leagă de necesitățile obișnuite.
Spasmul cosmic se desfășoară peste spasmul omului afectat de neputințe. Există
o democrație a cuvintelor, în scrierile lui Adrian Botez, o generozitate a
revoltei.
Cartea este
dedicată soției, are o parte consistentă, privitoare la identitatea poetului.
Sunt date bibliografice, scurte comentarii făcute asupra cărților sale,
incomode și atipice pentru literatura de astăzi. De remarcat și coperțile, ele
rețin două tablouri de Vincent van Gogh: Noapte
înstelată și Terasa cafenelei noaptea. Trimiterile sunt directe și
subliniază arderea artistului, sub galaxii de cuvinte și sub galaxii de
sensuri. Plus copleșitoarea prezență a Demiurgului, prin/ în Creația Sa.
Concluzia
aparține poetului: Minunile nu stau cu Ușa-Nchisă (fragment din poemul Vina
de a fi poet, p.113).
Constantin
Stancu
*Adrian Botez, Casa
făcută din împușcături: (poezii care te țin treaz…), 167 de pagini,
Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2020. Coperta I: NOAPTE ÎNSTELATĂ, de
Vincent van Gogh (1853-1890) – pictură în ulei, pe pânză, 73,7 cm x 92,1 cm,
realizată în anul 1889, la ARLES;
Coperta II: TERASA
CAFENELEI NOAPTEA, de Vincent van Gogh – pictură în ulei, pe pânză
(80,7 cm x 65,3 cm), realizată de pictor la ARLES, în perioada 9-16 septembrie 1888.
