Poemul de aur

 

 

The Poem

 

 

The first lines were golden, the syllables were shining in the morning

light.

There followed the silver lines, when you are pulling them,

a shrilling sound will break the windows

from the blossoming cherry garden.

The copper lines gathered

around the diamond mornings,

shields will be made out of them for the blood of the soldiers who

have left and never returned again.

At the end, the mud lines appeared,

I have realized that we will return to

the poem where we were made.

Don’t forget to put diacritical marks!

 

 

Poemul

 

 

Primele versuri erau de aur, silabele străluceau

în lumina dimineților.

Au urmat versurile de argint, când le atingeai,

un sunet subțire frângea ferestrele dinspre

grădina cu cireșii în floare.

Versurile de aramă s-au alăturat

și ele dimineților de diamant,

se vor face scuturi din ele pentru sângele soldaților care au plecat și

nu s-au mai întors.

La urmă s-au ivit versurile de noroi,

am înțeles că ne vom reîntoarce în

poemul din care am fost făcuți.

Nu uitați să puneți diacritice!

 

Constantin Stancu

Traducerea Elena Țăpean

Varujan Vosganian singur între scriitori, Lancrăm, 2024

 

Povești de adormit copiii... după Ioan Evu

 

DIN AMINTIRILE UNUI PITIC… CEVA MAI ÎNALT…

 

Ioan Evu iese din carapacea adultului care priveşte prin haloul poeziei spre viitor şi îşi asumă riscul de a scrie poezii pentru cei mici, sunt amintirile unui pitic din vremea bună când era mai mic, adică mai curat, mai dornic de dragoste şi de căldură. O face în anul 2006, când publică la Editura CĂLĂUZA  v.b.- Deva, o carte aparent simplă pentru un poet, dar, de fapt, mult mai complicată deoarece poetul matur, format, trebuie să-şi asume gândirea unui copil ieşit din ceaţa naşterii şi a primelor zile de după şi să accepte că lumea este cu adevărat frumoasă şi bună, ceea ce, să fim sinceri, adulţii nu prea mai cred, după…

Asumarea acestei stări cred că a fost benefică pentru autor deoarece a adus ceva echilibru în scrisul său, în modul de a vedea lumea şi de a-şi asuma responsabilităţi. Copiii au pretenţia de la cei mari ca aceştia să –şi asume responsabilităţi în ce priveşte acţiunile lor, care pendulează între cunoaştere parţială şi necunoaştere. Dar povestea este veche, omul a rămas copil în faţa lui Dumnezeu, structura este aceeaşi, doar păcatul dobândit în timpul vieţii trăite ca adult, face diferenţa…

Cartea este una senină şi se bazează pe elementele care fac lumea mai frumoasă: naivitatea, întrebările care vin pe buzele copilului, atitudinea mamei, căldura bunicii, şotiile, jocul pisicii în mijlocul universului, atâtea lucruri pe care noi le-am uitat. Ioan Evu îşi reaminteşte cu drag de ele, renunţă la metafora încrâncenată şi acidă şi se sprijin pe limbajul de început de lume, cu flori, pădure, soare, pisic, rândunele, greieraş, ariciul dansator, sunetul clopoţelului, colindul, căţelul blând şi jucăuş, păpuşa ce pare vie şi răspunde întrebărilor…

Căldura din versuri e una benefică, iar fraza simplă, dar curată, deschisă spre natură şi spre lumea blândă a animalelor pline de dragoste, dau cărţii un sens, sensul de a crede că există ceva mult mai … înalt pentru piticul care stă în mijlocul acestei lumi, pe care o vede din aproape, prin perspectiva dragostei, ca normă în univers.

„Când o zăresc din poartă şi alerg / ca mânzul care zburdă pe colină // să o întâmpin pe bunica mea, / făptura ei se umple de lumină …”.

Mişcarea şi viaţa au culoare în versurile acestea simple:

„ Un bondar setos, nevoie mare, / soarbe rouă din pocal de floare // Din căuşul mic al unei frunze / beau răcoarea zece buburuze”.  

Desigur că în această lume este nevoie şi de învingători, adevăraţii învingători, fără tăgadă, biruitori:

„ În livadă, sub un pom, / e un greier campion”. Campionul cântă, toţi adorm, până şi eternul Grivei, nume parcă predestinat regatului curat al copiilor …

Poate vine şi vremea marilor întrebări pentru pitic, el se emancipează şi ştie să pună întrebări grave, adânci, sincere şi cu ţintă, din logica lui curată, nepătată de răspunsuri facile, dovadă că piticul are nevoie de o relaţie corectă cu tatăl, dar şi cu oamenii maturi, în general …

„ De ce tac frunzele, când pier ? / De ce nu cresc copacii-n cer ? / … De ce o fată m-a întrebat / că ea de ce … nu e băiat ? / … /  De ce – din stele câte sânt - / nu este pace pe Pământ ?”

Poeziile au multă muzicalitate, aduc multă lumină în mintea copiilor şi relaxează mintea celor maturi care uită să mai pună întrebări, ei au doar răspunsuri pentru toate, chiar dacă aceste răspunsuri nu aduc pacea pe Pământ …

 

Ioan Evu a scris o carte potrivită pentru cei mici, titlul este unul şugubăţ, interesant şi impune multă gravitate în relaţia om matur – copil, o relaţie care poate fi şi alta, dacă oamenii ar accepta că aceşti pitici ştiu să pună întrebări importante. Unele poezii pot şi au fost puse pe note de Ioan Evu şi au devenit cântece de legănat mintea celor mari.

Poetul a vrut altceva şi a reuşit, o carte plăcută pentru copii: AMINTIRILE UNUI PITIC DIN VREMEA CÂND ERA MAI MIC.

Oare poetul ca poet are amintiri din vreme când învăţa să scrie poezii îndrumat de Bunul Dumnezeu, care îşi punea mâna peste mâna poetul, cu multă căldură ?

Dar probabil că întrebarea mea de final nu prea mai are rostul, Dana cea zglobie, eroina unei poezii, o copilă, o pitică de vreo cinci ani, are replica: „ Astea-s poveşti de … adormit copii !”

Dar nu se ştie, mulţi ne dorim să mai fim iarăşi copii …

 

Constantin Stancu

Iul.2026

*Foto: Ioan. I Iancu și poetul Ioan Evu, Hunedoara, 2006

Țara Hațegului

 

Ţara Haţegului

 

Pământul de sub tălpile mele are o taină,

aud ecoul paşilor apăsaţi ai bărbaţilor

în căutarea unei ţări, sau, poate,

mireasma busuiocului e un fel de aripă a îngerilor,

e taina împlântată adânc în pământ,

ca o spadă grea,

mi-e teamă s-o caut,

mi-e teamă s-o găsesc...

 

Ridic câţiva bulgări în pumni, îi apropii de buze,

pământul are gustul oţelului inoxidabil…

 

Sub glie cronica veche a ţării,

încerc să-nţeleg, cuvintele, însă, au alt sens,

ţara se sprijinea pe zicerile nerostite ale bărbaţilor,

se sprijinea pe tăria tăcerilor.

 

În somn mă zvârcolesc,

cineva a săpat în mine părţi din cronica aceea,

aş putea să o strig cu puterea ce mi-a fost dată,

dar lumea doarme, fiinţele sunt atinse de teroarea albului nebun…

Constantin Stancu ©

Ioan Dan Bălan, MOMÂRLANII MEI, reportaje, Vol. I, Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2026... Semnal, câteva fotografii

 

Revista „Feed Back”, nr. 5-6/2026. Semnal, scriitorii și experimentul literar inițiat de poetul Daniel Corbu

 

Literatura și ardeiul iute

  

CRITICUL DIN TURN

 

Un fenomen tot mai important şi adânc se petrece în literatura română de mai multă vreme. Scriitorii scriu despre scriitori, cu detaşare, cu nonşalanţă, cu piper. Criticii de profesie, dacă există cu adevărat o astfel de profesie, mormâie, sunt nemulţumiţi, poeţii, prozatorii scriu unii despre alţii de parcă ar fi adevărat ceea ce scriu ei acolo, de parcă i-ar crede cineva, de parcă ar exista cu adevărat un oficiul al valorilor. Noi, criticii, nu-i înţelegem şi nu suntem de acord cu forma aceasta de a face critică literară, nu este relevant ceea ce afirmă ei în cronici, toţi aceşti creatori, pentru că nu sunt obiectivi, nu au absolvit Universitatea şi nu au avut ca profesor pe domn` doctor, ci doar pe Dumnezeu, şi-au urmat instinctul pur de animal care scrie pe stâncă, pe papirus, pe lemn, scrijeleşte pe foaia subţire de cupru, pictează stânca  ...

Necesitatea de a scrie a scriitorilor despre scriitori a venit dintr-o stare naturală a literaturii în România, unde totul tinde să fie afacere, unde fiecare cuvânt scris ar trebui să aducă un euro sau doi, sau, poate, un post, undeva, în vreo instituţie bine colorată, până la nivelul de curcubeu, sau de steag...

Criticii nu prea sunt într-un fel, nu pentru că nu ar avea cod numeric personal, ci pentru că ei nu mai trăiesc fenomenul literar de la nivelul mării, ci doar de pe înălţimi, acolo unde se ard focuri străine pentru zei străini.

Dar fenomenul este unul mai complicat şi cu efecte perverse, cum afirmă economiştii...

Pentru a scrie despre opera cuiva trebuie să fi disponibil la nivelul personal, să nu depinzi de cineva, de ceva, ci doar de conştiinţa ta care, vai, trece şi prin stomach, trece şi prin rărunchi, dar şi prin cont. Independenţa la  om, ca om,  este ceva greu de dobândit, pentru că fiecare atârnă de ceva, de un capăt de ţigară, sau de un capăt de ţară, ori de vreo ordonanţă de urgenţă luată deja înainte de a se publica, sau poate atârnă, pur şi simplu, de atlasul României.

Sunt domenii în care criticii nu sunt pregătiţi, nu au ureche, nu au ochi, nu au poziţia corectă de vizibilitate...

Explozia libertărţii de a scrie, ca şi explozia violului în Italia, a făcut ca aceşti scriitori şi cărţile lor zburătoare să ia direcţii greu de prins. De la temele fundamentale ale creştinismului la parapsihologie, sau la sisteme sociale complexe, de la eseul de duminica la istoria unei secunde, de la reţeta de slăbit la creşterea iepurilor de casă în mediu urban, apoi în zone complexe ca imobiliarul, arhitectura, publicitatea pentru că arta deja este acolo, implicată împlicit, nu explicit. Din acest punct de vedere, criticul trebuie să transpire, dar care este argumentul pentru asta ? Literatura ca literatură, sau eseul ca investiţie imobiliară, menită să aducă mai mulţi bani, cu  „trendul de brand”... până la deplasarea spre roşu a cuvântului, până la topirea lui...

Ardeiul lui Băsescu e o metaforă mai bună decât versul din poemele lui Aretzu, cuvinte drese cu piper ale lui Dinescu spuse online, sunt mai la modă decât exilul pe o boabă de piper a poetului Dinescu, care trage ca marinarii să ajungă la Dâmboviţa,  decât el  să mai  poarte o cămaşă portocalie prin cartierul real din provincia cea de toate zilele.

Cu alte cuvinte, ar trebui să existe şi  critici de nişă, cei care intră în intimitatea scriitorului cu delicateţea fluturelului pe lampă. Dar fenomenul nu pare a prinde încă, truditorii cu laptop-ul sunt mai greu de găsit, poate  doar managerii imaginilor de la publicitate par mai bine plătiţi, pentru că ştiu să manipuleze nu să supună adevărul acela simplu, dar greu de dus.

Din acest punct de vedere scriitorul nu a mai avut răbdare, s-a metamorfozat precum larva de fluture, din vierme a devenit ceva care zboară. Locul gol lăsat de critic a fost ocupat deja, spre frustrarea criticului care suferă din scaunul lui de director sau de preşedinte.

Fenomenul a mai trecut prin orizonul literaturii române, ca un cocor, sau ca o rândunică...

Marin Sorescu a decis cândva: uşor cu pianul pe scări, iar Nichita Stănescu era fericit când respira poezie pur şi simplu, indiferent din ce zonă a României venea ea, pentru că îi plăcea aerul rarefiat a poemului înalt.

Nu ştiu la ce va duce acest fenomen, dar sigur scriitorii vor continua să scrie, iar criticii să cârtească împotriva lor, pentru că ei poeţii, cu floare la butonieră,  continuă opera zilnic, fără aprobare de la instituţia prefectului de critic în provincia cuvintelor brumate, pentru că prozatorul cu floretă continuă să-şi apere ideea în mijlocul furtunii.

În vechime erau puşi pe zidurile cetăţii văzătorii, ei priveau şi, dacă vedeau ceva spre orizont, dădeau alarma în cetate. Dacă vedeau şi tăceau, Dumnezeu le cerea sângele celor morţi din mâna lor, trebuiau să plătească, adică. Dacă vedeau şi  nu tăceau, Dumnezeu cerea sângele morţilor din chiar mâna vinovată şi ei, văzătorii, scăpau de pedeapsa delicată a destinului...

Din păcate criticul a alunecat din turn cu parapanta...  

 

Constantin Stancu

Mircea Stâncel, CARTEA CONFLICTELOR, poeme, Editura Școala Ardeleană, 2025. Semnal, câteva note, semne literare

 

Revista „Simbioze”, nr. 7/2026. Semnal, sumar, câteva teme spirituale importante

 

Mărturii - poeme pe carnea timpului

 

Ioan Prodan - TRASEE ÎN RETEZAT sau Țara Hațegului sub un cer albastru...

 

Țara Hațegului sub un cer albastru

 

(Ioan Prodan, Țara Hațegului. Trasee turistice,

Vol. I și Vol. II, 130 pagini + 170 pagini, 

Zalău: Color Print, 2023)

 

Ioan Prodan a trecut bine de optzeci și șapte de ani, a lucrat și este încă activ la Cooperativa de Artă Populară „Hațegana”, a iubit Țara Hațegului și mai ales munții care țin cerul mai aproape de oameni. Colaborator și cititor pasionat al revistei „România Pitorească”, pasionat de turism și drumeții, a luat decizia să ne lase ca semn o carte în două volume cu un titlu direct și semnificativ: Țara Hațegului. Trasee turistice (Vol. I și Vol. II), apărută prin grija și prin profesionismul celor din Zalău: Tipografia Color Print, 2023. Cum mărturisește în postfață, la vârsta de 14 ani a venit în Țara Hațegului, a văzut Munții Retezat, a înțeles că natura generoasă îi oferă o altă perspectivă asupra vieții, s-a îndrăgostit de munte. Apoi lucrurile au decurs normal, dragostea de drumeții, de munte s-a transformat în acțiune, a făcut numeroase trasee în munții din România, a vizitat bisericile și mănăstirile din Bucovina, a fost la mare, a atins apa Dunării, a scris în revista pe care o agrea. A scris numeroase articole despre natură, oameni, pasionați de munte, de trasee în țară. Cartea este o pledoarie pentru dragostea de natură, pentru viața activă, pentru munte ca areal al frumuseții, pentru oameni pasionați, pentru sănătate, pentru povestiri în aerul înalt al vieții.  

Țara Hațegului are o istorie aparte, autorul face o paralelă în timp asupra acestei zone. În Evul Mediu, prin secolele XIII-XV, ținutul era mult mai întins, cuprindea și o parte din Țara Pădurenilor, apoi continuă: „În acea perioadă, Țara Hațegului avea peste cinci mii kmp și se întindea de la Munții Retezat și Munții Țarcului (în sud) până la Mureș (în nord), având ca hotar estic linia de la Pasul Merișor, Grădiștea de Munte și valea Orăștiei, iar la vest culmile Munților Poiana Ruscă de la Porțile de Fier ale Transilvaniei (Tapae), Lunca Cernii de Sus, Vadul Dobrii, Poienița Tomii, Muncelul Mare și satul Leșnic pe malul Mureșului. (Vol. I - p. 106). Cum timpul are forțele lui, actualmente Țara Hațegului se limitează la depresiunea cu același nume, cam 30-35% din arealul din Evul Mediu. În carte sunt punctați anii în care au fost atestate documentar multe din localitățile zonei, dovedind prin prezentarea făcută că istoria poate aduce argumente pentru perenitatea unui popor în acest loc special.

Autorul descrie numeroase trasee în Munții Retezat, mai ales, dar și în drumețiile din Țara Hațegului. Iubitor de natură, Ioan Prodan a făcut aceste trasee cu bicicleta/ bicicletele, cu motocicleta (mai ales în țară), pe jos, la pas, cu alte cuvinte pas cu pas până în vârful muntelui. Fiecare traseu are povestea lui, alăturat fiind și hărțile propuse de cronicarul turist, lămuritoare pentru cei care au rămas pasionați de drumeții, dar și pentru turiști nostalgici.

Parcurgând textele scrise, cititorul descoperă multe din secretele acestei zone, surprizele sunt multiple, țin de istorie, monumente naturale și civile, de construcții masive sau de cetăți medievale. De artă, mai ales cinematografie, de calea ferată, de bazinele hidrografice, de puncte de reper pentru oamenii îndrăgostiți de natură. Chiar și cei din Hațeg sau satele din jur, pot redescoperi sau chiar descoperi locuri speciale. Cartea este și un jurnal de viață, fiecare traseu are povestea lui, sunt oameni minunați care au punctat memoria locului, apoi toate aventurile au o dată certă, semn că au existat momente speciale în care omul și natura se pot întâlni deschis, fără secrete.

Realizezi că aici s-au petrecut evenimente speciale. S-au turnat filmele Dacii și Un petic de cer pe valea Râului Mare. Există lângă Hațeg un aeroport natural, cu regim de urgență, folosit și ca pășune de localnici, aici au poposit oștenii lui Mihai Viteazu când s-a îndreptat spre Viena acum patru secole. Tot pe aici trece „Drumul Romanilor”, el leagă Capitala Daciei Romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, de fosta Capitală a Daciei, Sarmizegetusa Regia din Munții Orăștiei. Iată că trecutul se împletește cu prezentul, oferind o perspectivă asupra viitorului prin lentila istoriei (Vol. I., p. 23). Pentru ca povestea să aibă farmec, în Gara Subcetate, aproape de Hațeg, exista (anul 2000) un parc de locomotive vechi, diferite mărci și fabricate în vremuri complicate. Autorul, cu regret, a botezat locul „Cimitir” al locomotivelor vechi, ele legând, cândva, localitățile pe ruta Subcetate - Caransebeș, unind Ardealul de Banat. Calea ferată fiind unică în țară, se folosea cremaliera pe unele porțiuni, mai ales în pantă. O soluție tehnică mai veche, dar utilă și de ținut minte.

Sunt și multe turnuri cu valoare istorică, există ruinele Turnului de Pază de la Crivadia, turn de apărare dinspre est a locului. Aici se deschide o panoramă deosebită asupra Țării Hațegului, turistul putând întâlni istoria, natura, realitatea prezentului, enigmele care au ținut lumea în echilibru. Și la Răchitova a existat un Turn de Pază, de aici se poate admira Turnul Orlea de la Subcetate, autorul scrie: „confirmându-mi totodată convingerea că între Turnurile Hațegului există o legătură de comunicare vizuală ca printr-un uriaș periscop orizontal” (Vol. I, p. 81). Înțelegem modul în care oamenii se legau unii de alții pentru a putea apăra ținutul, probabil unul dintre sistemele sociale specifice zonei, localnicii găsind resurse pentru a rezista în istorie. De reținut și Cetatea de Colț, legată de numele lui Jules Verne, cu romanul său Castelul din Carpați.

Un capitol special este dedicat tulipanului. În zonă existând câteva exemplare, arbore rar – lyliodendron tupifera –, pe crengile lui apar flori asemene lalelelor, având o culoare galben-roșiatică, în luna iunie, cu frunze lobat-lirate, o minune a naturii. Autorul semnalează trei exemplare în orașul Hațeg, reper pentru iubitorii sinceri ai naturii (Vol. I, p. 93). Unele exemplare au fost tăiate din motive arhitectonice, de construcții. Mai există câteva exemplare în localitățile din jurul orașului, la Păclișa, Râul de Mori, Gara Subcetate. Arborele are istoria lui, Ioan Prodan prezintă pe larg fenomenul, faptul că este atât rar dă noblețe locului, frumusețea existând în jurul nostru, uneori trecând pe lângă ea în pași grăbiți.

Avem și câteva date statistice despre ținutul acesta. De notat datele despre Parcul Național Retezat, cu o suprafață de 544 kilometri pătrați, înființat în anul 1935, cu o Casă – Laborator pentru scopuri științifice (Vol. I, p.123). Un loc special pentru România, cu o istorie complicată, numeroasele modificări legislative aducând surprize greu de acceptat.

În Țara Hațegului descoperim și peșteri cu o narațiune specială, cum ar fi Peștera Cioclovina, Peștera Ponorici, apoi zona Fizești – Pui, pe acest traseu se transportau arborii din pădurile din apropiere și mai ales guanofosfatul – gunoiul de lilieci – un îngrășământ natural, bio, exploatat industrial pe o cale ferată veche și un funicular al vremurilor în timpul Imperiului Habsburgic. Istorii cumva uitate, dar care marchează evenimentele care au modelat oamenii și natura ținutului. 

Râul Mare este un o zonă specială, de pe valea lui încep multe trasee în Munții Retezat și spre Munții Țarcului, el a dominat zona ani de-a rândul. Începând cu anul 1975 s-a edificat pe cursul lui una dintre cele mai mari hidrocentrale. Barajul acesteia s-a format dintr-un „munte” artificial compus din argilă, nisip, pietriș, bolovani, cu un volum de 10,3 milioane metri cubi. Apele din spatele barajului sunt de 200 milioane metri cubi. Barajul are la bază 622 metri, susținând volumul mare de ape. Peisajul s-a schimbat brutal, omul a configurat noua geografie a zonei. Râul a pierdut din lungime, a câștigat în putere pentru necesitățile sociale. Zona, însă, rămâne ca un magnet pentru turiștii îndrăgostiți de peisajul montan, iar numeroasele trasee dau speranțe celor curajoși.

Cartea este o pledoarie pentru drumeții, Ioan Prodan și-a oferit cel mai frumos cadou, a sărbătorit ziua de naștere în Muntele Parâng (anul 1999), lângă Petroșani, o aventură care a rămas ca o pecete pentru vremurile de drumeție.

Povestea iubitorului de drumeții montane are și o țintă, el și-ar dori un monument al turismului în Hațeg, locul de unde au început toate poveștile adunate în cele două volume. În Țara Hațegului este matricea poporului român, locul ar merita să fie înnobilat cu acest monument. Optimist, autorul descrie proiectul monumentului, speranțele sale rămân intacte și îndeamnă la reflecție referitor la punctele de atracție pentru turiști din țară și străinătate. De fapt, pe traseul spre Retezat există mai multe cabane, la una dintre ele, „Gențiana”, înspre vârful Pietrele, există „monumentul” montaniarzilor de la Clubul „Floarea Reginei” din Petroșani (Vol. I, p. 16), club dispărut, dar care a lăsat amintirea dorului de înălțimi. Un punct de reper în traseul spre munte este Cabana Pietrele, în anul 1965 autorul fiind participant activ la finalizarea lucrărilor acestui loc de popas spre Valea Pietrile, Valea Rea, lacul Galeșul. Sunt momente în care istoria stă în loc, în munte orele au alte dimensiuni, timpul se modelează după gravitația înălțimilor. Zona are și momente de cumpănă, unii turiști și-au pierdut viața în munte, Cuxi (Alexandru Brăduț Ștefan din Cluj) a fost răpus de o avalanșă în 11 februarie 1983, reper pentru acel moment trist fiind Crucea lui Cuxi în zona Pietrele (Vol. I., p. 17). Alteori un potop de ape a măturat Țara Hațegului (aprilie 2020), lăsând urme evidente în viața localităților.

Pentru Ioan Prodan bicicleta a fost mijlocul prin care a „atacat” traseele din Țara Hațegului, a dat nume la unele dintre ele: Felicia, Roxana, Mixandra (Vol. II., p. 61). Dar bicicleta a oferit și momente de încercare, unele la limită, pană la camera roților de trei ori într-o zi, o pedală ruptă, un accident. De numeroase ori, este pomenit tovarășul de drumeții, Lotobar (Lotoroșan), om al Hațegului, dovadă că traseele oferă prilej de prietenii, muntele provocând omul pentru a stimula curajul.

De-a lungul anilor, Ioan Prodan a punctat zilele în care a căutat să dea sens dragostei de drumeție, a fost la Monumentul Turistului de la Rușchița, jud. Caraș Severin, monument unic în România, reper pentru turiști. De asemenea, a sărbătorit apariția numărului 500 a revistei „România Pitorească”, în anul 2020, an în care autorul a împlinit și el optzeci de ani. Momentul a fost sărbătorit cu publicarea unor poezii în acest număr aniversar. De-a lungul jurnalului său de drumeț, autorul a făcut referiri la multe personalități ale culturii noastre care au avut un gând bun despre Țara Hațegului, de la Nicolae Iorga la Radu Popa, istorici care au punctat timpurile și netimpurile în acel loc.

Mesajul pentru cei pasionați de turism este același: „Drum bun și un cer albastru!”.

Cartea are și câteva note despre autor, cărțile apărute, multe poezii inspirate de frumusețile naturii, reflecții despre oameni, timp, istorie, munte, țară. Punctăm câteva gânduri din versurile autorului: „Urcând mereu, în dese rânduri,/ În Retezat – un plai montan -/ Vă deconspir, cuprins de gânduri,/ Că azi e Raiul Hațegan!/ Aș vrea să vă faceți planul/ Și, respirând aer curat,/ Să nu lăsați să treacă anul/ Și să urcați în Retezat!” (Vol. II., p. 125).  

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Piedestal”, nr. 1/2026

      

 

Revista „Acolada”, nr. 2/2026. Semnal, sumar, o epocă de literatură

Sursa: Radu Ulmeanu
 

Revista „PIEDESTAL”, nr. 1/2026. Semnal, sumar, redacția. Cultura și arta în maraton zilnic

 

Lecturi libere: asoca.ro

Gongul și rochia de nisip

 

ÎNCOTRO?

 

Ioana Geier şi-a pus sinceritatea în joc în cărţile publicate anterior: „Femeie, ia-o spre vest!” – scriere în proză  şi „ Rochia de nisip” – versuri, iar prin  cartea „ Gongul din Altenmunster” continuă povestea ei de femeie singură împotriva valului vremii, a schimbărilor care se produc în Europa şi care marchează fiinţele, mişcarea oamenilor din estul Europei spre vestul continentului şi formarea de familii sub presiunea schimbărilor, a tendinţelor economice, a căderii unui sistem în est şi a redescoperirii vieţii în sine ca viaţă.

Cartea „Gongul din Altenmunster”, apărută la Editura „ Polidava” – Deva, 2007, consilier editorial Eugen Evu şi tehnoredactare – procesare Ion Urdă – Hunedoara,  surprinde prin curajul unei femei singure care crede în destinul ei de a aborda esenţa existenţei umane – speranţa spre mai bine. Este biografia destul de frustă a scriitoarei care se eliberează prin scris de povara dragostei dusă de ea prin lume, de la o margine de continent la altă margine, o dragoste neconsumată, doar zbucium, doar aşteptarea minunii care vine din relaţia plină de forţă a iubirii, ar fi putut salva existenţa unei vieţi.

Împinsă de realitate, o româncă e nevoită să caute mirajul căsătoriei în vest, în Germania şi să poată realiza ceea ce în România i-a fost refuzat. Relaţia aceasta nouă, dintre o femeie şi un bărbat, văzută exclusiv prin ochii femeii, se încheagă în carte şi continuă  taina din celelalte cărţi.

Cred că scrisul la Ioana Geier este o modalitate de a fugi de realitate într-un fel, o recunoaştere tacită şi adâncă a faptului că reorganizarea unui continent, prin apropierea informaţiilor, a economiilor, a legilor statale nu rezolvă problemele oamenilor,  ci dau un nou sens existenţei, noi provocări.

Cartea nu are propriu – zis un fir epic, dar se leagă prin frânturi de gând, de imagini, de cuvinte, de năzuinţe, de anotimpuri redescoperite, se recompun din fragmente disparate zile şi nopţi în care femeia aşteaptă, răspunde doar gongul … Uneori e prea multă singurătate în viaţa eroinei, ţipătul ei discret printre brume, flori şi speranţe, răzbate până la cititor.

Se întreabă femeia, ca oricare dintre noi, ne aude cineva, e capabil cineva să aştepte un semn venit din taina singurătăţii.

Tablourile din carte se leagă în jurul unor idei simple, o portiţă deschisă care îndeamnă la înţelepciune, la căutarea familiei, dincolo de eu-ul fiecăruia. Iar singurătatea se accentuează şi mai mult, captivitatea între generaţii care nu mai au legături, care privesc fiecare spre alte valori, ruptura dintre oameni, nu numai dintre civilizaţii, ceva pierdut definitiv. 

 

„Lecţia aceasta de înţelepciune din faţa portiţei semi – deschise, m-a întremat din nou. Pentru că, indirect, cu subtilitate, a vrut să-mi comunice părerea sa despre mine; părerea unei femei ce a crezut, la timpul ei, în principiile solide ale familiei, principii cărora le-a rămas fidelă şi astăzi, comparativ cu mai tinerele generaţii în care nu primează decât nevoile eu –ului”.

 

Cartea  prinde viaţă din gesturi simple, în jurul unor obiecte banale ca frigiderul, televizorul, sau privitul la fereastră, lucruri vechi care îşi caută locul, un copac bătrân, grâul care rodeşte, florile mari, culori albe şi roşii, grădina care aşteptă ploaia …

În viaţa aceasta din Germania revin imagini din viaţa trăită în România, o lume mai săracă, dar mai dispusă să comunice încă, să se bucure de o bere, de un mic la grătar, de tragedii care nu se spun şi care se văd din forfota lumii, imagini peste imagini, care revin pentru a da un sens povestirii din povestire .

E uneori un fel de tristeţe în scrisul Ioanei Geier prin faptul că această lume nu-l caută pe Dumnezeu, nu caută esenţa pură, e gongul, nu e clopotul, de aceea singurătatea se potenţează.

„Mai vreau şi mâine privind pe fereastra aceasta, dacă visele mi s-au prăbuşit înainte de izbândă. Mai vreau lângă omul acesta, dacă tot nu m - a descoperit un altul mai devreme.

Să-i spun <<Gutten Morgen !>> în fiecare dimineaţă, la răsăritul de soare şi <<Gutten Nacht !>> când somnul mă cuprinde, în noapte. „

 

Cartea se termină cu întrebarea „ Încotro ?”

Pare întrebarea unei femei singure, dar prin reflex, e întrebarea Europei, sau a lumii, sau a ta, cititorule, sau a sunetului care zboară din mişcarea zilei în univers…

 

Constantin Stancu

Primăvara, 2007.               

Apocalipsa după Artur Silvestri. Istorie literară și legături culturale

 

Constantin Stancu

 

Apocalipsa putea începe de pe strada Ciprian Porumbescu

 

Prin anul 2004, probabil primăvara, scriitorul Eugen Evu m-a invitat la Hunedoara, la domiciliul său unde era şi redacţia revistei. În acea perioadă colaboram la revista „Provincia Corvina” (ulterior „Nova Provincia Corvina”), dânsul fiind redactorul şef, secretara, directorul, copistul, corectorul, adică cel ce ţinea publicaţia în modul său specific, fără resurse financiare personale, fără instituţie, adică. A scos câteva reviste lux, ceva peste revistele literare, titlul: „Casa Lux”, ca susținere pentru cultură. Mi-a spus o scurtă poveste formată din realitate, vise, dorinţe şi alte poeseuri. Mi-a zis, pe scurt, că vom colabora cu Artur Silvestri pentru că este un cărturar şi ne va sprijini cumva în demersurile noastre de a scoate o revistă la Hunedoara, la marginea haldei de zgură.

Am primit curând după aceea cărţile scrise de Artur Silvestri (1953-2008). Am citit, am scris texte, pretexte, eseuri, gânduri pe marginea acestora. Cărturarul scria eseuri de ţinută în revista „Casa Lux”, coordonată de Mariana Brăescu, soţia sa. Formau un cuplu care au pus bazele unei afaceri pornind de la arta scrisului la români. Era un om care ştia despre fenomenul imobiliar din România.

A scris şi Eugen Evu unele cronici sau eseuri despre opera lui Artur Silvestri. Acestea au apărut în revistele din Hunedoara, Arad, sau alte zone din ţară.

Ulterior, eu am migrat la Bucureşti pentru a lucra acolo, la o companie, în domeniul comercial.

Brusc, m-am îmbolnăvit, Artur m-a ajutat cu ceea ce a putut în acele momente şi îi sunt recunoscător, a făcut-o şi la sugestia lui Eugen Evu.

Artur Silvestri a hotărât să editeze o plachetă cu textele scrise de mine despre cărţile sale,  care a şi apărut, purtând titlul Pseudo-Imobiliaria. Placheta a ieşit în anul 2005 la Editura „Intermundus”, cu o prefaţă de Constantin Dumitru şi A.I. Brumar.

Eugen Evu, probabil prin anul 2006, schimbându-şi viziunea asupra literaturii a decis să nu mai colaboreze cu Artur Silvestri, probabil motivat şi de faptul că visul său de a fi susţinut de un cărturar nu s-a realizat şi de faptul că imaginea publică a acestuia s-a deteriorat datorită luptelor politice şi altor lupte specifice în peisajul literar românesc, afectat încontinuu de marile descoperiri despre viaţa unuia sau altuia, de invidie şi de laşitate în acelaşi timp. Eugen Evu mi-a sugerat să nu mai colaborez cu Artur Silvestri, trimiţându-mi din Hunedoara la Bucureşti epistole prin email.

Din cauza programului încărcat al lui Artur şi din cauza serviciului meu, întâlnirile cu Artur Silvestri au fost sporadice în Bucureşti, în timp de trei ani ne-am întâlnit de vreo trei ori. Am fost afectat de faptul că editorul care era Artur întârzia să vadă şi cărţile mele, le vedea pe ale sale, era obsedat de planul său. Iluziile mele s-au risipit, am înţeles că există timp şi netimp în viaţa fiecărui scriitor şi dânsul era mai preocupat de proiectele sale şi de apariţiile sale şi de prezenţele sale în public şi lumea literară. Poate venise vremea să nu mai fie vreme în lume pentru dânsul…

În anul 2006, mi-a apărut volumul de versuri Pomul cu scribi la Editura Eubeea din Timişoara, editor Nina Ceranu, la sugestia lui Eugen Evu, m-a eliberat de tensiunea operei pe care fiecare scriitor o poartă cu sine.

În septembrie 2005, Artur Silvestri îl premiază pe Eugen Evu pentru activitatea sa la revista din Hunedoara, pentru revista de provincie Provincia Corvina, prin ARP, adică Asociaţia pentru Patrimoniul Românesc, alături de alţi mulţi scriitori din ţară. Festivitatea de premiere a avut loc la Bucureşti, undeva pe malul lacului Herăstrău, într-un local de ţinută, cu masă, filme, interviuri şi alte obiceiuri literare publice. Eugen Evu m-a vizitat şi am avut o întâlnire pe malul lacului şi în apartamentul meu deţinut temporar cu chirie în Bucureşti.

La data festivităţii de premiere din septembrie 2005, deja eram sub o presiune teribilă, medicii mi-au pus diagnosticul  de cancer. Numai soţia ştia, la trei zile de la festivitate eram pe masa de operaţie. Experienţa am pus-o în cartea în manuscris acum, Pe masa de operaţie.

Prin anul 2008, Artur mi-a trimis ultima sa carte despre fenomenul imobiliar, m-a rugat să scriu câte ceva şi am scris un eseu pe marginea acestea cu titlul: Imobiliarul în direct. Am transmis eseul mai departe către scriitor. Mi-a mulţumit. Am înţeles că se simţea foarte singur într-un oraş cu peste trei milioane de cetăţeni, în total…   

Am primit şi continui să primesc de la Mariana Brăescu cărţile publicate de editurile girate de cel de a fost Artur Silvestru.

În data de 30 noiembrie 2008 cărturarul s-a dus pentru un concert baroc în ceruri.

Viaţa literară românească este fulgerată în continuare de marile dileme, sau ca să-l parafrazăm este la apogeul derutei.

Rememorez o zi cu Artur Silvestri…

Ziua era frumoasă ca un dar de la Dumnezeu. Am fost sunat la telefon de secretara lui Artur. Mi-comunicat scut că este liber şi ne-am putea întâlni. Programasem această întâlnire de mai multă vreme, dar timpul fugea de noi într-un mod sau altul. Fie el, fie eu am fost ocupaţi într-un mod sau altul, programul, serviciul, ideile, toate ne-au presat şi ne-au ocupat timpul.

Am primit cărţi în toate modurile posibile, prin poştă, prin intermediul secretarei sale, prin prieteni. Lumea este mai frumoasă când primeşti cărţi care vin ca păsările călătoare din alte ţări, ţi se aşează pe umăr, chiar înainte de culcare şi le porţi cu tine prin lume, citeşti, te laşi învăluit de idee şi apoi laşi lucrurile să lucreze în fiinţa ta.

Mă îndreptam spre strada Ciprian Porumbescu încet, dar cu un fel de siguranţă.

Întâlnirea cu Artur a fost una normală, parcă am fi continuat ceea ce începusem mai demult, nu au existat bariere, reţineri, cel puţin din partea mea. Căderea zidurilor dintre oameni este un lucru important, pentru că, în timp, se pierduse mult din cauza aceasta. Oamenii nu mai puteau comunica. Certurile, gluma uşoară de doi bani, zbieretele erau considerate comunicare.

Dar dialogul cu Artur a fost unul liniştit, curgător, când vorbea ceva din mine se scurgea spre el, când vorbeam el ceva din el curgea spre mine. Cred că avea nevoie de confirmare, de oglindă, de ceva în care să se răsfrângă, deşi nu o arăta în mod direct. Eram bucuros, aveam nevoie de comunicare adevărată, oamenii au nevoie să înveţe să comunice între ei, pentru a putea comunica şi cu Dumnezeu.

Într-un mare oraş te simţi singur. Singurătatea era problema celor care trăiau aici, dincolo de modele trecătoare de tot felul. Unii în spatele măştii erau goi. Se risipeau şi risipeau.

Cu Artur a fost altceva.

-        Cum a-i ajuns aici?

-        Nu ştiu, sunt lucruri pe care nu le pot explica.

-        Aici este o altă ţară! E adevărat şi eu am pornit de la ideea aceasta. Sunt atâţia care pleacă dincolo, peste hotare, pe alte meleaguri… Aici este totuşi neamul meu. Am luat exemplu lor, a celor care pleacă şi am îndrăznit !

Nu a mai insistat asupra ideii. Era unul care ştia. Cunoştea lumea. I-a pătruns esenţele, nu se mai lega de forme. Nu-i mai păsa.

Ştiam că în sinea lui se simţea singur. Se temea de moarte, lupta împotriva nefiinţei, iar arma lui era să scoată la lumină oameni adevăraţi de care lumea nici nu-i păsa, nici nu-i cunoştea, dar nici nu era vrednică de ei.

Într-un fel ducea o viaţă de minier, săpa adânc în timp pentru a da de aur. Dacă nu aş fi citit cartea dumneavoastră despre viitorul României, despre migraţia forţei de muncă, nu m-aş fi decis să vin aici! Ideea nu este nouă, dar cartea m-a ajutat să o conștientizez la timp.

-        Aici trebuie să fi tare! m-a avertizat Artur, parcă ştiind ce gândesc.

-        Da!… Aici nu-mi plac relaţiile interumane, oamenii par bolnavi, parcă nu pot comunica. Calitatea umană este slabă, aş vrea să mă obişnuiesc cu asta, dar…

-        Şi eu m-am luptat ani buni să-mi formez o echipă. Ştii puterea bisericii rugătoare, a rugăciunii. Cred în puterea rugăciunii… A spus-o sincer, ca o soluţie eternă la problemele noastre.

Am păstrat ideea în mine sau poate am şi spus-o. Fără cuvinte.

-     Mi-au trebuit ani să găsesc oamenii de care am nevoie! Uneori nu poţi face mare lucru…

-     Eu cred că Dumnezeu ne alege într-un mod sau altul, chiar dacă lucru nu este vizibil, o face cu răbdare, cu dragoste, asta cere timp…, iar noi, oamenii, nu prea mai dăm importanţă timpului….

-        Iţi mulţumesc pentru că ai scris despre cărţile mele, a fost un efort…, a intervenit Artur, aducându-şi aminte de eseurile pe care le-am scris…

-        Aşa dau eu sens vieţii, la început am dorit să se scrie despre mine, i-am răspuns, dar cu timpul m-am trezit că scriu despre alţii, a venit impulsul pe neaşteptate, ocazia. Nu sunt critic, n-am sistem, încerc să privesc la partea spirituală a omului, să-i caut inima, să văd ce este în cuvintele lui. Am scris despre zeci de persoane, dar eseurile mele sunt, de fapt, poeme mascate, ocazia să mai scriu un poem pe o temă dată, să respir, adică...

În biroul lui Artur erau un calculator, icoane, multe manuscrise, un birou mic, în aparenţă, dar mare prin viziune…

-        Cred că acea carte despre megapolis are în ea încărcătura necesară, e scurtă, dar electrică, i-am spus şi mă gândeam la peştii aceea electrici din adâncurile oceanului care te pot omorî prin electricitatea naturală acumulată în trupul lor…

-        Ai dreptate, aici se naşte un oraş, se naşte megapolisul, o acumulare de capitaluri, cu suprastructuri…

Încerca să-mi transmită mesajul cu mult calm, având o bucurie secretă, ca unul care deja văzuse cu ochii minţii viitorul, era ceva între profeţie şi prietenie, probabil încerca să mă iniţieze.

Avea un gest format în timp, din când în când parcă dorea să facă ordine între actele de pe masa de lucru, le atingea discret, fără să le privească, era ceva de dragoste în acest gest, parcă le apăra, doar păsările fac la fel când îşi apără cuibul. Se vedea din limbajul trupului că se grăbea, timpul îi era drămuit, avea un program încărcat, dar îi făcea plăcere să schimbe câteva cuvinte.

- Vezi? Oraşul acesta este marele bolnav al Europei. Oricând poate fi atins de un cutremur, de o catastrofă. Am dat în lucru echipei mele un studiu despre cutremure aici, pregătim o carte, e nevoie să se cunoască efectele unui cutremur pentru că nu este acelaşi lucru dacă vine vara sau iarna, ziua sau noaptea, dacă te prinde în lift sau în altă parte … Există riscul ca toate căile de acces, toate bulevardele să fie blocate, să se rupă legătura cu lumea şi să nu se mai poată interveni, să nu se mai poată alimenta oraşul cu electricitate, cu gaze naturale, cu apă… Efortul de refacere a megapolisului ar putea să fie prea mare şi în final să fie abandonat …

Mi-am amintit de idolatria care radia din lumea aceasta, cum se putea vedea la colţurile străzii, peste tot, cum oamenii erau mulţumiţi în inconştienţa lor, apoi m-am gândit la profeţii aceia, la „văzători” , care primeau misiunea să avertizeze lumea. Dar oamenii nu i-au primit cum trebuie pe „văzători”, mesajul nu era pe placul lor, era un mesaj al dureri, al schimbării pentru ei, al înnoirii.

-        Să nu fie prea târziu toată această muncă de aici! i-am răspuns. Ar fi păcat. E nevoie ca oamenii să ştie. Dumnezeu îi avertizează pe oameni, nu face nimic fără să le spună într-un fel sau altul.

Într-un fel mi-era teamă. Un cutremur ne-ar afecta pe toţi, dar viaţa este o taină care nu ne aparţine, parcă am fi martori în propria viaţă, parcă am trăi gânduri care vin din altă parte. Poate mai avem timp sau poate nu …

-        În 1977 eram aici, a fost dramatic, a fost durere, i-am spus, o vagă amintire, grea amintire m-a atins.

-        Da, mi-a răspuns, dacă se poate interveni, nu este nici o problemă, nu-mi mai pasă de sisteme sociale, nu mă mai leg de ele, dacă se poate face ceva. Atunci s-a putut face câte ceva, acum lipsa de legătură dintre oameni, dintre instituţii, ar duce la o catastrofă. Trebuie să fim realişti, posibilităţi există, dar lucrurile nu se leagă întotdeauna. Se simţea că acest fenomen îl preocupa cu adevărat.

-        De fapt aţi şi scris despre partea negativă a lucrurilor, despre ceea ce ne putea afecta viitorul…

-        Da, ai remarcat, ai scris şi tu, mi-a atras atenţia faptul că ai scris „Fericirile după Artur”, şi mi-a plăcut. Nu-mi fac un cult al personalităţii, dar lucrurile trebuie spuse pentru ca românii să ştie, mi-e teamă să nu uităm a vorbi româneşte…

Era aici o durere, o tristeţe care îl apăsa. A tăcut şi poate această stare era o bună continuare a ideii … 

Înainte de a vorbi de cartea viitoare, mi-a pus în faţă un subiect la care nu mă gândisem, nu-l credeam actual, dar care doare oricând. Cărţile arse al românilor. Cărţile care ard exprimă durere, sunt fiinţe care se duc în neant, nu hârtia contează, ci cuvintele care dau viaţă hârtiei. Dar cărţile românilor, în timpul primit în dar de la Dumnezeu, au ars, multe din ele s-au topit. Era un fel de ardere a cărnii noastre. Se născuse o legendă a cărţilor arse despre care puţini români ştiau, sau s-ar fi gândit. Uitarea, violenţa informaţiei universale, venită de oriunde, au făcut să pierdem din vedere acest lucru. Glasul lui Artur era convingător, ideea îi săpase în fiinţă adânc tragedia românilor. Era unul care ştia, poate printre puţinii care dorea ca ei să ştie… Mi-a povestit despre motivele reale ale cărţilor arse, era o raţiune negativă a vremurilor şi chiar Dimitrie Cantemir scrisese prin 1700 despre acest lucru… Durerea lui Artur era cu atât mai mare cu cât şi el păţise prin 1989 acest lucru, care durea, memoria părea să se stingă, probabil că scrierea sa arsă atunci făcea parte din fiinţa lui, deşi nu lăsa să se vadă…

Eram pregătit pentru o nouă carte vorbindu-mi-se despre cărţile arse ale românilor. Mă durea pentru că în mine muriseră multe cărţi pe care nu le-am scris, carnea mea uitase cărţile pe care le-aş fi putut scrie…

A trecut apoi la programul strict de editură în care urma să finalizez cartea. O făcea exact, precis. A venit cineva din editură care m-a fotografiat, nu mi s-a părut necesar, dar ei erau profesioniştii, ştiau ce trebuie făcut.

De la întâlnirea aceea am ştiut că erau tărâmuri  necunoscute în mine, că mă puteam deschide ideilor trăite sau construcţiei de idei. Senzaţia mea a fost că timpul fusese prea scurt, zgârcit cu noi…Artur s-a ridicat brusc, secunda s-au dus ca un fluture în lampa arzând. Atât ne-a rezervat Dumnezeu şi trebuia să fim mulţumiţi. Ne-am ridicat de pe scaunele acelea, ne-am întins mâinile şi ne-am încredinţat fiecare lui Dumnezeu.

Mi-am amintit că Artur scrisese o scurtă povestire despre Geneza, o concepuse ca o parabolă a scriitorului stăpân pe creaţie, luând modelul lui Balzac. Scrierea, deşi scurtă, era plină de sensuri. Totul era prezentat ca o dezvăluire, de fapt în modelul Apocalipsei, într-o secundă infinită, era acolo tiparul lui Isus, salvând ceea ce era de salvat.

Am părăsit strada Ciprian Porumbescu ştiind că Apocalipsa putea începe chiar de pe strada Ciprian Porumbescu.

C. Stancu ©

*Text publicat în revista „Amfiteatrul literar”, nr. 4/2026