Scriitorul Mihai Petre și literatura între teorie și faptul divers

Scriitorul Mihai Petre și prietenii. Ziua în care ne-a propus recitirea cărților importante
 

Ioan Barb: Îmbălsămări și alte cetăți de scăpare într-un sabat interior

 

Ioan Barb între ora fatidică și filmul vieții

 

 

Poetul Ioan Barb punctează vremea poeziei periodic, publică câte un volum la intervale echilibrate, dovadă că are ceva de mărturisit. Poezia sa se construiește în jurul unor idei și valori asumate, bazate pe experiențe personale, credință, suferințe și revolte. Cu volumul Îmbălsămări, apărut la Editura Limes, în anul 2026 mesajul este diferit, de la Sabatul interior (2011) și Cetățile de scăpare (2020) a ajuns la o nouă stare. Poetul se trezește față în față cu timpul, nimic în plus, nimic în minus. Aceasta îl ajută să vadă omul schimbat raportat la tinerețea sa, și cum a pierdut mai multe trupuri. Fenomen natural, dar și unul spiritual, care îi permite să ajusteze un bilanț provizoriu. Ființa sa, din diferitele etape ale vieții, mai poate fi salvată prin conservarea gândurilor în poeme echilibrate, reflectând etapa.

Îmbălsămarea fizică este un proces bazat pe substanțele balsamice introduse în corp, menite să păstreze codul ființei. Este ritual, proces științific, religios, repetat în istorie cu multe personaje. La poet, conservarea trecutului se face prin poemele care au substanța eternității în cuvinte. Credința și valorile pe care se bazează îl ajută să reziste cu fiecare zi.

Poemele din volum au o dimensiune spirituală evidentă, el caută să păstreze clipele sub cămașa versurilor, să își justifice dreptul la frumos și adevăr. Motivele pendulează între evenimente reale, din mișcarea timpului în poem, pe orbita unui sens asumat. Există ziare care nu s-au tipărit, însă ele duc știrea despre lume mai departe. Îngerii vin în timpuri neașteptate, se aude zgomotul sumbru al neantului, viața se află la intersecție cu moartea, vine și ora exactă din poem. Poetul simte zbaterea fricii, unele obstacole pot fi depășite prin străpungerea lor, semn al misterului. Există o zi care nu va exista, un abis absolut, un spațiu inutil, carnivor. Ele pendulează între existență și absență, între miracol și durere. Își asumă tensiunea, contrariile, spaimele, le decantează prin poezia. Este și stare de veghe, și evadare din real. Vine momentul când se vor decanta resturile de viață netrăită, sub presiunea timpului care urcă și a celui care este în ruină, sunt rănile nostalgiei, sunt „cuvinte mutilate”, iar ziua se va preface într-o „binecuvântată îmbălsămare”. Poemul care dă titlul volumului, fixează viziunea: „o scânteie de aprindere/ va declanșa arderea/ iar pe țeava de eșapament/ vei decanta resturile/ începuturilor/ rănile nostalgiei/ încă deschise/ și te vei convinge/ că e mai avantajos/ să taci/ să-ți mutilezi cuvintele” (Îmbălsămări, p. 48).

De-a lungul volumului, poetul captează inefabilul, reușește să conserve aurul din timpul trăit: „vine sunetul orb în galop” (p. 8); „vom înainta în celălalt vis” (p. 10); „îmi cufund gândul în laguna nopții” (p. 19); „pentru că nu mai știi drumul/ pe care ai venit/ deschide o fantă în timp” (p. 24) etc.

Multe din versurile lui Barb au o cheie evanghelică, deși nu face trimiteri directe la aceste valori, indirect el actualizează mesajul la nivel personal și îl armonizează cu mesajul literar, bazat pe cuvinte. Sunt multe trimiteri: „Pentru că nu pot să știu/ dincotro bate vântul” (p. 47); „La noapte vin îngerii…” (p. 10); „momentul acela sublim/ - cântatul cocoșului” (p. 20); „Se aude bătând prelung/ un clopot cu glasul întrerupt/ coborând/ din veșnicie” (p. 22); „Îmi este teamă uneori/ să mă ascund de gândul/ insinuat în mine/ pe furiș ca un tâlhar/ la miezul nopții” (p. 31); „apoi începe să ne rostogolească/ piatra grea/ ce ne încovoaie speranțele” (p. 66);  „- beau apa morții și înviez/ în fiecare zi în alt univers” (p. 8) etc.

Poemele punctează realitatea unei lumi străbătute de stări abisale, de la singurătate la vremuri închipuite înainte de un început bănuit, de la o lume iluzorie la filmul vieții. Simte singurătatea ca pe un dat, o prezență: „Strig/ însă nimeni nu mă aude/ mă adâncesc în mine/ și încerc să găsesc un sens/ (…)/ mă urmăresc imagini vechi/ se suprapun/ pe foșnetul de mătase/ al celor ce vin” (Mușc din mărul amurgului, p. 33). Poetul simte că Dumnezeu s-a revelat în ființă, iar ființa sa nu este o excepție.

Viața este impregnată într-o lume subtilă, se derulează în fața sufletului flămând de certitudini: „Dacă închid ochii/ interiorul se înnoiește/ acele ceasului/ arată ora/ necunoscută încă/ parfumul ei perfid/ încetinește rotația planetei/ ne contemplăm uimiți/ cum redevenim copii/ gângurind printre scutece/ apoi începem să creștem/ ne admirăm/ fiecare/ în oglinda din ochii celuilalt” (Escapade, p. 65). Se simte apăsarea unor vremuri de dinaintea începutului, ceva se întâmplă în spatele întunericului, „șisturi albe” așteaptă să pulseze în ființă (Șipote, p. 62).  Foamea de certitudini este atroce, poetul nu poate accepta că totul este o amăgire, doar un gând în altă minte, apoi așteaptă fanta de speranță: „când ceața se va limpezi/ ne vom întreba/ de unde venim/ vom descoperi/ amăgitorul sfârșitului/ - ne vom consola/ și ne vom da seama/ că nu este început/ și nici sfârșit nu este” (Crepusculul amăgirii, p. 43). Limitarea în timp sporește misterul, omul fuge de un proces întrevăzut, dar argumentat de filozofi, teologi, sociologi.

Toate se echilibrează în timp, există ora fatidică, ea parafează realitatea lui „acum”, un val care urmează altui val, poetul este acolo, acceptă drumul, calea, sensul:

”Aștept ora fatidică/ încă necunoscută/ până acum/ tainicul ei ecou/ străbătând timpul/ din viitor spre trecut/ sunetul ei umbrindu-ne/ și apele destinului/ - curgând limpezi/ din nimic/ spre același început” (Aștept ora fatidică, p. 38).     

Sunt multe tablouri în volum, poetul punctează aceste stări, pulsează între a fi și a nu fi, între prezent și eternitate, între iubire și moarte, între poezie și tăcere. A renunțat la motivele „tatălui” care punea în mișcare lumea, la „via” în care plâng strugurii, la Babilonul de fiecare zi și la Cetățile de Scăpare, ca motive universale. Acceptă universul personal, o fereastră între trecut și viitor.

Volumul este marcat de notele lui Gheorghe Grigurcu, pe ultima copertă dânsul scrie: „Avem a face cu o tensionată confesiune a unei conștiințe interogative cu sine, întrebările și răspunsurile deopotrivă abisale aflându-se într-o similară suspensie. Perspectiva e a unei angoase sub semnul damnării postmoderne, cu speranța subînțeleasă a unei izbăviri textuale”.

Versurile nu au semne de punctuație, mesajul curge liber, poetul a marcat unele cuvinte prin ruperea de corpul poemului, dorind să sublinieze importanța spirituală pentru cititor. Este stilul liber acceptat ca o prezență a inspirației, cititorul având opțiunea să accepte întregul din fragmente atrase de o gravitație specială.

În volum sunt câteva date despre scriitor, harnic poet și prozator, susținând, alături de Silviu Guga, revista „Algoritm literar”. Debutul său în anul 1979 a fost susținut în epocă de numeroase cărți, colaborări la revistele literare din țară. Rebel ca orice poet, el plusează pe Tăcerea ca o flacără (1998). De-a lungul timpului a subliniat Picătura de infinit (2010), apoi Sub via ființei plâng strugurii (2010), Babilon (2011) etc. Ultimele volume punctează un univers personal în care poetul se simte actorul faptelor proprii: Descântec de amăgit uitarea (2021) și Emigrând din altă singurătate (2024). Cu acest volum, Ioan Barb continuă linia călătoriei sale în timpul ce vine spre el de la Început, depunând efortul de a conserva aurul din zgura fiecărei zile.

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Acolada”, nr. 2/2026

Martie, 2026    

Revoluție: Să muți universul...

 

REVOLUȚIA  COSMICO-PAȘNICĂ

 

     Adjud, Vineri, 26 Iunie 2026 

 

Cât  ți-e  să  muți

Universul   -   de  ICI...    -   ...și  până

COLO  ?   -  ...iar  în  locul  lui

Să  pui  o  STÂNĂ...   -   ...cu  o

MIORIȚĂ    -   LAIE

BUCĂLAIE...   -   ...și  UN  CER  DIN  CARE

NICIODATĂ   -   SĂ  NU  MAI  CADĂ  VREO

STEA !

*

 

...Asta   -  DA  !   -  ...REVOLUȚIE 

COSMICO-PAȘNICĂ  !

***

prof. dr. Adrian Botez

 

 

Aurelian Sârbu: Eu sunt din altă plămădire...

 

DECOR  REPETAT

 

te simt decor repetat -

      iubire sosită târziu

 

nu te împotrivi patimii mele

      de-a fi înviat mereu

          din clipe firave

(cele ce iute trec și se reîntorc neschimbate)

eu sunt din altă plămădire

lumea mea e o țesătură de iluzii

doar trupul gonind mă separă de Dumnezeu

 

Aurelian Sârbu

 

Nicolae Băciuț despre ZIUA LIMBII ROMÂNE...

 Sursa: Cadran mureșean, nr. 7/2026/ Nicolae Băciuț

Cadran - jurnal mureșean, nr. 7/2026. Problema culturală în epoca rețelelor sociale. Tradiții vechi și noi în rețeaua culturală

 

Traficantul de cărți și povestea cărților

 

Traficantul de cărți în câteva note literare

 

 

*„Veritabil <<traficant de cărți>>, de veghe în lanul în care acestea rodesc, Constantin Stancu s-a impus prin distincție și eleganță, în ipostaza de critic literar, prin delicatețe poetică, atunci când s-a refugiat în lumea versurilor, fiind și un împătimit povestitor, nu doar prin formație profesională, <<facând dreptate>> în nevoia noastră de a ne cunoaște adâncimi sufletești, rămânând și „avocatul diavolului” atunci când diavolul mai pune puțină ordine și teamă în pierderea respectului față de frumos și valoare, căci, până la urmă, într-o reverberație dostoievskiană, sperăm că tot frumusețea va salva lumea, atunci când ea înseamnă și morală și estetică și sens”.

 

Nicolae Băciuț, scriitor, editor, jurnalist

 

*„Distinsul Receptor (siglă, infra, D. R.): Şi acestui nou op al lui Constantin Stancu i s-a ales un inspirat-metaforic titlu bine dozat ironic, «Traficantul de cărţi», devreme ce nu există vreo astfel de persoană în întregul spaţiu spiritual valahofon ‒ cum nici reţele de indivizi organizate naţional / internaţional ‒ făcătoare de „comerţ ilicit cu produse-cărţi“ ca şi când ar fi drept <<arme, droguri, organe umane pentru transplant: ficat, inimă, pancreas, plămân, rinichi etc>>., ceea ce nu înseamnă că autorul iese de data asta din perimetrul estetic al realismului întâlnit în „ciclul“ format deja din romanele-i apărute anterior, între anii 2016 ‒ 2021  ‒ «Vadul ars», «Migranţi fără bagaje», «Judecătorul şi jurnalul ars» etc. ‒, realism ce surprinde cu impresionantă obiectivitate, cu supramăsură chiar, catastrofala, păguboasa tranziţie a societăţii din România aflată dincoace de Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989”.

 

Ion Pachia-Tatomirescu, scriitor, profesor, istoric literar

 

 

 

*„Firul narativ al romanului, într-o prezentare succintă, ar fi acesta: fostul contabil Pavel Bucur, retras la pensie, este solicitat de afaceriștii locali să își aducă o modestă contribuție la implementarea unui proiect de interes pentru urbe, rolul său fiind de a organiza o expoziție de carte despre Valea Albă. Acesta este un pasionat de literatură, de viața cărților și a revistelor, chiar dacă profilul meseriei sale era unul pragmatic. Pavel Bucur încearcă să se salveze în perioada pandemiei prin literatură, prin puterea ei taumaturgică, de asemenea socializând, cât era permis, cu prieteni și cunoscuți, care îl vizitau uneori sau el însuși era invitat personal la anumite evenimente restrânse. Pe această urzeală narativă se țese o poveste de dragoste dintre Pavel și Laura, o vecină de bloc, cu soțul plecat demult în străinătate, cu care își împarte micile bucurii ale vieții, șarmul femeii cucerindu-l: trupul, se pare, e un bun conducător de eternitate”.

 

Lőrinczi Francisc-Mihai, scriitor, cronicar literar,editor,  profesor

 

 

 

*„O lume românească în schimbare, în tranziție către capitalismul vestic, unde dorința de câștig imediat și carieră încalcă principii etice și denaturează caractere deconspiră autorul prin personajele sale, plasate într-un topos simbolic, Valea Albă, o zona industrială monolit, în ruină, înlocuită cu mediul de afaceri privat.  Schimbarea se observă la nivel de mentalitate, economie, mod de viață, cultură, politică. Dacă în romanele anterioare accentul era pus mai ales pe economia de piață ce înlocuiește una centralizată, pe bătălia acerbă pentru supraviețuire și adaptare, acasă sau migrând în țări occidentale, în Traficantul de cărți, privirea critică vizează cultura marginalizată, dezinteresul față de cartea tipărită, care își pierde rolul în societatea actuală, riscând să fie înghițită de varianta sa virtuală, accesibilă în orice colț de lume prin conectare la internet. Modificările planetare se resimt drastic în zona editării și promovării cărților, autorilor, revistelor, în pierderea reperelor valorice, asaltul mediocrității sub presiunea interesului economic individual”.

 

Sonia Elvireanu, scriitor, traducător, critic literar

 

 

*„Traficantul de cărți este o carte inspirată din realitatea contemporană, Valea Albă fiind toposul simbol al oricărei localități românești. Ideea care-i asigură unitate este aceea a cărții, văzută ca sursă de informație, bază a culturii, suport al relațiilor interumane și antidot împotriva singurătății. Folosind perspectiva narativă homodiegetică, Constantin Stancu transmite din cunoștințele sale impresionante prin deschiderea spre domenii atît de variate, de la istorie la religie, de la educație la cultură, de la viața literară la cea școlară etc. Fluența stilului e asigurată și de absența ostentației, autorul prezintă și invită cititorul să descopere un univers, fără obligația de a-i accepta părerile. Un alt element, marcă a stilului său, este arta portretului. Printre altele, se rețin Mimi, fata bătrînă care știa tot ce mișcă în Valea Albă, pastorul tînăr, cu pulover bleumarin și blugi, cu o privire ageră..., preotul ortodox cu costum obișnuit, gri, cămașă albă..., ochii săi erau expresivi... și primarul, Aristotel Albu, cu mustăcioară..., costum impecabil, ținută de diplomat..., cravată colorată, mov...”.

 

Mihai Petre, scriitor, critic literar, profesor

 

 

*„La finalul lecturii acestei cărți, lăsăm să ne cadă și nouă o lacrimă între filele sale atunci când, deodată cu autorul ei, rostim întrebarea: <<Ce vor însemna cărțile? Dar cultura binecunoscută?>>. Ce vom mai însemna noi, cei care scriem, dacă în viitor vor fi (deja sunt) scriitori ipotetici care „figurează în fișierele virtuale” și cărți scrise de inteligența artificială? <<Spaima va veni când acestui scriitor virtual va trebui să i se atribuie premiul literar pentru „realitatea” din narațiunea bine construită, după canoane acceptate>>, observă cu umor Constantin Stancu.

În fața anticipării unor cataclisme ideologice, sociale și culturale perfect posibile, ne rămâne ecoul întrebării lui Constantin Stancu: <<Cine rezistă?>> Tot anticipativ, îmi vine în minte și răspunsul: cei care merg înainte pe calea visului lor, cei care continuă să citească și să scrie!”

 

Simona Mihuțiu, scriitor, medic

 

*„Pe marginea periplului proaspătului economist pensionar din Valea Albă, se țese o poveste cu implicații sociale impresionante până la emotiv devastatoare. În economia combinatului căzut în dizgrație, proaspătul ieșit la iarbă verde, iată de pildă cum vede drama principală: <<Mi-am amintit ziua în care uzina a lichidat biblioteca strânsă în cincizeci de ani. Compania a intrat în faliment, pe nimeni nu mai interesa biblioteca, bibliotecarele au fost concediate primele. Prin curtea combinatului a fost un covor de cărți de toate felurile. Muncitorii care făceau „lichidarea”, adică strângeau fierul vechi, cuprul, toate cele bune, călcau pe un covor de cărți. M-a durut inima când am văzut măcelul. Oamenii se grăbeau. Nu aveau timp de cărți. Unele erau murdare de noroi, altele de ciment, altele de praf. Timpul adunase tot praful din lume și îl așezase peste ele. Au venit unii din zona uzinei și au mai strâns niște cărți. Era o hârtie bună pentru aprins focul în sobe. Lichidatorul nu a putut vinde cărțile pentru preț de deșeuri recuperabile, costul cu transportul lor la firma de recuperare ar fi costat mult mai mult decât <<valoarea>> lor. S-a făcut un proces verbal de distrugere, și asta a fost totul. Casarea...>>”.

 

Daniel Marian, scriitor, cronicar literar, jurnalist

 

 

„Scris în perioada 2020-2023, în plină pandemie de coronavirus, romanul excelează în astfel de reflecții, unele foarte acute, de-a dreptul îngrijorătoare, asupra unor aspecte de strictă actualitate: problema migrației, cu unele câștiguri dar și cu inevitabile consecințe, greu de suportat, problema culturii, în special a cărții, în Statul Globalist cu fantasmagoriile a ceea ce înseamnă <<cancel culture>> și toate racilele progresismului care au denaturat civilizația occidentală, toate manipulările naționale și transnaționale, idiotica <<political correctness>>, stupiditatea activiștilor de mediu, problema libertății și, în general, a ceea ce numim homo virtualis, cu viitoarele <<ipoteze de lucru>> ce vor sta în fața omenirii...

În totul, romanul dlui Constantin Stancu este scris inteligent, fiecare capitol fiind precedat de un excerpt din cuprinsul lui, semnificativ, esențializând mesajul. Nu putem trece peste caracterul eseistic al multor pagini, protagonistul-economist fiind în definitiv un om cu întinse lecturi, un reflexiv al existenței și condiției umane, cu judicioase observații și inconfortabile premoniții în multiple planuri”.

 

 

Prof. dr. Zenovie Cârlugea, istoric și critic literar, scriitor, publicist

 

 

 

 

Banca poeților: FESTIVALUL NAȚIONAL „LUCIAN BLAGA” - LANCRĂM, 2017: Aurel Pantea, Emil Brumaru, Adrian Popescu, Gabriel Chifu, Ioan Mureșan

 

Revista „Arena literară”, nr. 42/2026. Semnal, sumar, povestea cărților în arena publică

 

Ziua Iubitorilor de Carte

 

Cornel Nistea între ritualul bestiei și papagalii adorați - 6 august, ziua de naștere

 

Cornel Nistea, scriitorul și opera sa 

Cornel Niste - la sediul USR Alba Iulia

 

Cornel Nistea s-a născut la 6 august 1939 în comuna Sălciua, din județul Alba. Este licențiat al Universității Babeș - Bolyai din Cluj-Napoca și a predat limba și literatura română la școli din județul Alba. Actualmente este președintele filialei Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România și redactor la revista de cultură „Discobolul”, un scriitor activ în lumea literară, prezintă cărțile confraților, îi susține, se prezintă pe sine ca model.

În literatură a debutat în anul 1984, cu volumul „Focuri în septembrie”. Revine în peisajul literar cu volumul „Inocența șarpelui”, urmat de „Colonia de vulturi”, „Papagalii mei adorați”, „Ritualul bestiei”, „Amintiri din șezlongul albastru”, „Împăratul lupilor”, „Zece povestiri pentru copii”, „Caseta cu paradoxuri”, „Întâlnirile mele cu Orlando”, „Jurnal 1977-1984”, „Ultimul din Eden”, „Vânzătorul de apă colorată”, „Tragismul exilului românesc”, „Ieri a fost duminică”, „Însemnări critice”, „Iar nimic în cutia poștală”, „Schițe, nuvele, povestiri”, „Vedenia” și, evident, „Anii de școală. Memorii”.

În data de 6 august 2024, Cornel Nistea a trecut pragul celui de-al 85-lea an al vieții.

Un sincer și călduros LA MULȚI ANI.

Romanele sale sunt repere în istoria literară a ultimilor decenii…

 

Despre romanele publicate putem nota câteva aspecte, din punctul de vedere al cititorului pasionat.

 

Cornel Nistea în romanul Întâlnirile mele cu Orlando, este unul solid, serios, care aduce o tuşă importantă în ce priveşte viaţa intelectualului român înainte de anul 1989.

Romanul tratează viaţa artistului în perioade dificile din istorie, când arta pare a fi uitată între necesităţile sociale şi jocul puterii în platoul magnetic al destinului.

Temele pe care le ridică romancierul sunt profunde, esenţiale şi mereu actuale. Există o fantă în istorie când lucrurile trebuie spuse pe nume, se definesc şi devin mai clare. Cornel Nistea este un lucid, vede trecutul prin perspectiva viitorului, unele teme vor fi mereu actuale, contextul va fi altul, deschiderile altele, oportunităţile sub o altă dimensiune.

Sunt puse în lumină destinul artei şi destinul artistului, legătura cu divinitatea, cu oamenii, cu natura. Se face o paralelă între artistul care trăieşte în mediu catolic, specific unei părţi a Europei, şi artistul care trăieşte într-un mediu ortodox. Această paralelă vine să pună în valoare principiile de viață stabilite de doctrina creștină de-a lungul vremurilor. Romancierul insistă pe tema iubirii ca legătură importantă a existenţei, între necesitate şi realizare. Iubirea este lentila prin care viaţa se vede potenţată, viaţa prinde contur, sens, dramă. Relaţia bărbat-femeie, și aici, mai ales în mediul artistic, pare a fi esenţială pentru că declanşează energii nebănuite.

Romanul începe cu un motto: „Iubirea este singura aducătoare de fericire pură”. Textul este preluat din Bergson, acţiunea romanului se focalizează pe această perspectivă, mereu istorică şi anistorică. Artistul căuta iubirea pentru că este călător spre fericirea pură.

Acţiunea are ca prim plan iubirile în paralel, în oglindă, ale lui Horaţiu-romancier, în principal şi Anamaria, apoi Orlando-pictor şi Diana. Cupluri simetrice, văzute din unghiuri diferite. Preocupările femeilor sunt în sfera intelectualului, respectiv psihologie şi artă, acest lucru face acţiunea mai interesantă, mai palpitantă din punct de vedere spiritual. Aceste cupluri dinamizează acţiunea. Tensiunea dintre iubirea ideală, aşa cum o doreşte Horaţiu Codru şi iubirea carnală, frustă şi pragmatică, aşa cum o trăieşte Orlando, se materializează în lungi dialoguri, reflecţii, acţiuni impulsive şi realitatea care le mediază şi limitează.

„Eram gelos pe relaţia lui cu Diana, în mintea mea se crease un adevărat complex al unui incest, dar mai era şi altceva, poate dorinţa ascunsă de-a mă afla măcar o vreme în locul lui şi nu-mi puteam deloc potoli ticăloşia asta mizerabilă. Dar oare relaţia mea cu Anamaria ce era? Nu era oare bazată tot pe nimicnicie? Nu, nu, era altceva! Şi-mi părea aşa de rău că îndrăznisem să gândesc o asemenea aberaţie. Ei, nu, relaţia mea cu Ana era deasupra tuturor mizeriilor, se afla într-un Eden şi acolo nu-o puteau atinge răutăţile, geloziile de niciun fel”.

Cornel Nistea pune în balanţă, lucru cel mai important, comunicarea artistului cu lumea fie prin imagine (Orlando), fie prin cuvânt (Horaţiu). Aici se centrează tensiunea romanului. Scriitorul comunică prin cuvinte, modul de înţelegere a operei scrise este mai complex, mai dificil, romancierul pare angoasat, tracasat de neputinţele sale, de geloziile sale, de lipsa de înţelege a celorlalţi. Pictorul comunică prin imagine, imaginea vrăjeşte lumea, declanşează vitalitate în jur, femeile par atinse de farmecul stârnit de culoarea care umbreşte destinul.

Romancierul visează la o artă angajată, opera sa ar trebui să reflecte lumea aşa cum este, să nu înfrumuseţeze, să fie oglinda adevărului. Pictorul este un estet, peisajul, nudul, tabloul care picură frumuseţe de dragul frumuseţii, atrage ochiul, mintea, trupul. Pictorul nu se complexează, el pictează nuduri pentru că este, într-un fel, divin. Lumea a fost creată frust, iar trupul femeii reflectă frumuseţea şi perfecţiunea creaţiei, în spatele cortinei este Creatorul. Femeile acceptă (şi asta într-o epocă dificilă) să pozeze, indiferent de starea socială în care se află pentru că sunt vrăjite de ideea eternităţii: peste ani lumea va cunoaşte că ea a fost modelul artistului. Un gând din copilăria lumii, modelul care trăieşte prin opera artistului.

Pictorul instituise un adevărat ritual pentru a atrage şi a picta femeile în atelierul său de boem, atingerile devin argumente pentru o estetică a frumosului. Epoca, însă, vrea altceva: imagini frumoase, peisaje la mare… peisaje din natura patriei, portretul sănătos al muncitorului, ale femeii mature… Fiecare îşi va avea premiile lui, pare să fie mesajul, uitând că vremurile trec; epocile se pliază, oamenii dispar, noi personaje apar în planul secund, apoi în prim plan. 

Romancierul, eroul din carte, se doreşte un apărător al adevărului, titlurile romanelor sale sunt sugestive: Destine, Mizeria, Umilinţa cea de toate zilele… Frica de scris este sinonimă cu frica de moarte, dar raţiunea vieţii este de a se realiza ca artist depăşind condiţiile subiective trecătoare, care apar inerent în viaţa cotidiană. Tangenţial se pune problema relaţiei cu Dumnezeu, mai ales în perioada în care romancierul se afla la Praga într-un studiu aprofundat despre condiţia umană în comunism.   

Romancierul, ca personaj important, visa la o viaţă împlinită alături de Anamaria, vremea petrecută în Cehoslovacia (stat unic în perioada comunistă) îi va dovedi contrariu, va trăi o frumoasă perioadă de dragoste alături de Katerina, fiica unor demnitari comunişti care locuiau acolo.

Experienţa este unică, Horaţiu descoperă o altă lume, ar putea să evadeze în lumea liberă dar rămâne prins în plasa subtilă întinsă de sistemul comunist în viaţa artistului. Nu poate evada, sistemul era mai puternic prin jocul politic, prin tehnici de manipulare, supraveghere, testare… Faptul că, la un moment dat, Radio Europa Liberă îi face public un fragment din romanul său, în loc să-l aducă aprecieri, este privit cu suspiciune. Devine inamicul. Orice faptă a sa pare un element într-un joc ciudat al sistemului de putere comunist care tindea să controleze totul. Viaţa intimă dispărea, omul părea o piesă într-un puzzle dinainte anunţat… Viaţa îl va împinge într-un spital de boli nervoase, mare evadare devine marea rătăcire, sistemul punea o pecete irepetabilă pe conştiinţa artistului: nebun… O întâmplare îi va permite evadarea la… Paris, e jocul marilor puteri în care individul este captat până la anihilare… Sistemele sunt complementare şi omul este anihilat.

Întâlnirile romancierului cu Orlando sunt ocazii de a emite idei, stări, definiţii, concluzii, nelinişti, concluzii incomode.

„- Bine, Horaţiu! Hai să vorbim atunci despre ce-i acela succes. Ai hoinărit prin lume, ai sedus femei, ai scris romane. Ce bine mai mare ţi-ai putea dori. Apoi îţi mai spun ceva: Succesul e o chestie absolut înşelătoare, care adeseori provoacă victime. Trebuie să fii un om fericit că n-ai avut experienţa celor care au trăit succesul totdeauna efemer şi iluzoriu. Ce să-ţi spun, după ce un artist are succes, cum acesta îl părăseşte, trăieşte o dramă de neimaginat, pătimeşte mult mai tare decât cei care n-au avut succes de-a lungul timpului, dar şi l-au dorit.”

Interesante sunt dialogurile romancierului cu iubita sa Anamaria, o intelectuală de rasă, detaşată, realistă, care se va realiza altundeva. Ea înţelege epoca, se desprinde din plasa ideilor fabricate de propaganda comunistă. Apoi, întâlnirile lui Horaţiu cu alte persoane importante ale vremii sunt interesante, incitante  şi declanşează stări spirituale de excepţie, ca o fractură în sistemul politic al epocii, o fantă prin care se zăresc anii în toată goliciunea lor (nud-ul vremii).

Cu toate aceste, Horaţiu, până la un moment dat, este un ales al destinului (titlu de roman) beneficiază din plin de beneficiile sistemului, dar nu reuşeşte să se împlinească. Ajunge matur fără familie, copii… Iubirea este o iluzie în epocă, o nălucă… Este aici şi drama artistului căzut în capcana întinsă de sistem pentru cei care îndrăznesc să viseze şi să caute esenţele…

„Creatorul de artă e un însingurat ce-şi trăieşte drama fără să se poată vindeca vreodată de iminenţa eşecului” – iată o idee despre destinul intelectualului într-o lume căzută din miracol…

„…am după mulţi ani prilejul să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi nu ştiu ce să-i spun”. – Drama artistului în faţa eternităţii pure…

„…omul poate fi fericit fără a fi negreşit creator de mari valori…”. – O temă incitantă pentru un psiholog.

„…omul are datoria să încerce să fie fericit?” – Întrebarea care macină conştiinţa scriitorului.

„Ti-am citit ultimele capitole despre Reacţiile întârziate şi-am descoperit acolo o analiză dintre cele mai originale asupra nepăsării şi trândăviei sociale…”. – Gânduri interzise într-o lume captivă.

„Nu mă tem de nimic altceva mai mult decât prostie. Nu-i o noutate că ne ascundem de oamenii ignoranţi şi răi”. – Instinctul de apărare într-o societate bolnavă.

„Laşitatea omului de rând”. – O direcţie imposibilă în epoca dictaturii comuniste pentru intelectual.

O altă temă interesantă într-un sistem social închis: „Disertaţie despre lene, laşitate şi trădare”.

Romanul reuşeşte să fixeze esenţa vieţii, în momentul în care iubirea este văzută ca un vehicul spre fericirea pură, ca năzuinţă, ca speranţă, ca detentă spre desăvârşire…

De menționat și Ritualul bestiei, un roman special, bine construit, dens şi exact, un roman ca un strigăt, poem epic în plin ritual al bestiei, apărut la Alba-Iulia: Editura Teognost, 2009.

Tabloul de început este reprezentativ:

Un om în vârstă, la şaptezeci de ani, stă în şezlongul albastru şi rememorează împreună cu nepoata viaţa sa care a curs, ce este şi ce ar fi putut fi. O poveste care se suprapune peste povestea ţării sale.

Pompiliu Dascălu are puterea de a privi cumva detaşat istoria ultimilor cincizeci de ani în care a suferit transformarea sa nedorită în mod brutal, dar a reuşit să supravieţuiască. Este un biruitor, într-un fel anume, e biruinţa martorului care povestind, acuză. În acelaşi timp, se lustrează depunând efortul de a purifica memoria românilor, reuşind să rămână, cumva, detaşat de drama proprie.

Scriitorul a  valorificat memoria colectivă a românilor despre perioada comunistă dintr-un unghi etern, cel al credinţei trăite, pornind de la valorile certe în aşa fel încât judecata, cu o sentinţă nepronunţată, încă,  vine de la sine. Este judecata timpului crud care nu a mai avut răbdare, după cum scria Marin Preda.

Cornel Nistea urmăreşte viaţa eroului principal, Pompiliu  Dascălu, cercetător la un institut românesc având ca temă rezistenţa celulei mormolocului de broască împotriva factorilor nocivi de mediu, temă ambiguă şi simbolică, implicit. Un ins ce dorea să fugă de politică şi să rămână omul de ştiinţă preocupat de studiul său, în ciuda vârtejului în care au fost prinşi cei mai mulţi români. Devine captiv în istorie.

Dar „Bestia” îşi face apariţia în România după anul 1945, începe ritualul, un ritual asemenea celui religios, o religie a necredincioşilor care doresc puterea cu orice preţ. Puterea care trimitea la moarte orice om, chiar şi nevinovat, la moarte doar,  şi pentru că, nu accepta ritualul. Ritualul declanşat de Bestie este necesar pentru că individul, prins în hora acestea, nu mai putea scăpa.

Citind romanul, asistăm pe rând, imaginar pentru cititor, dar  real şi tragic pentru mulţi români, la îmbolnăvirea spirituală şi fizică a omului. Românii care au trăit în acele vremuri au simţi pe pielea lor ce înseamnă dansul „Bestiei” pe destinele lor.

Dumnezeu este înlocuit de noul crez, apostolii creştini de  „marii dascăli ai omenirii”, credinciosul obişnuit devine activist de partid. Scriptura este înlocuită cu broşura de partid, psalmul credinţei de poezia patriotică. Proprietatea individului devine proprietatea poporului, dar, în fapt, aparţinea celor care, în mod cinic, o gestionează. Fără milă sau morală, biblioteca e un loc al pierzării etc.

Pompiliu Dascălu devine, treptat, prizonier al sistemului din care încearcă să evadeze, ţinând un jurnal ale întâmplărilor triste, un jurnal secret şi public, indirect, în acelaşi timp, cu întâmplări ştiute de toţi. A ţine un jurnal în vremuri grele, în prezenţa „Bestiei”, era un motiv de condamnare la moarte pentru cel care scria şi pentru personajele jurnalului, dar efortul, mai ales spiritual, trebuia făcut: o naţiune are nevoie de adevăr pentru a se elibera, un adevăr care poate să vină la timp şi, uneori, la netimp. Era în joc, de fapt, memoria unui popor care trebuia să înţeleagă şi să nu repete.

Lângă personajul principal îşi trăieşte drama Matei Petric, coleg la institutul de cercetare, drama sa este în sens invers, ca fost legionar, căutând sprijin într-o doctrină specifică perioadei dintre cele două războaie mondiale. Era o doctrină antagonică şi totuşi având și puncte comune triste şi dure cu ritualul Bestiei, care a măcinat generaţii de cetăţeni.

Privind din alt unghi, epoca este străbătută de către Dorel Gozarul, fiul unui procuror de temut în acei ani, cu avantajele materiale şi dezavantajele vieţii personale.

Peisajul uman este completat de Sorana Lăpădatu, o femeie simplă care primeşte mai multă putere decât poate duce, are origine sănătoasă în viziunea sistemului şi a marilor dascăli pe care-l patronează. De la cartea de rugăciuni ajunge la cărticica de propagandă.

Zina Stricatu este femeia tânără şi plină de impulsuri sentimentale, care caută un loc comod în partid şi în societate. Da, prin prezenţa ei fizică şi prin pofta de viaţă simplă la nivelul simţurilor comune, ca etalon în epocă, gată să participe la o masă bună şi la o partidă de sex cu detaşare şi hărnicie, specifică oamenilor rudimentari care nu puteau să înţeleagă; ei trăiau direct, fără complexe.

O apariţie interesantă pe paginile naraţiunii este Luisa Tisoveanu, cercetătoare, colegă cu Dascălu,  o femeie care aspira spre o viaţă luminoasă, la dragoste şi la vremuri mai bune, totul în mod inutil, încercând să salveze ce se mai poate salva din vremurile de libertate.

Personajele sunt mai multe, fiecare are un traseu specific în viaţă şi asta dă culoare unui fundal trist al epocii, însă viaţa pare absorbită de evenimente străine. Fiecare individ prezent pe filele cărţii este un tipar uman asemenea mormolocului de broască, trebuind să reziste factorilor nocivi de mediu.

Personajul principal se leagă de trecut prin amintirile sale despre unchiul Lionel, fost avocat care a decis să fugă din ţară dar care a lăsat în urmă cărţi, un apartament, câteva valori specifice lumii libere. Atunci omul putea să vieţuiască aproape normal, legătura e de natură spirituală şi nu de sânge cum ar fi  fost firesc, memoria conservă speranţa după cum şi transmite ultimul capitol al romanului. Pompiliu locuieşte pe strada Speranţei nr. 13 bis, ca un fel de reluare a ritualului, pe un alt plan, al amintirii şi al posibilităţii de reînviere a bestiei într-un alt context.

Vremurile fac imposibilă iubirea dintre cei doi colegi, Pompiliu şi Luisa, iubirea este exclusă din ecuaţia vremii, rămâne animalul care îşi caută locaş în căldura bestiei. Eforturile personajelor de a realiza o relaţie simplă, de iubire, o relaţie sănătoasă şi necesară la nivel uman, sunt inutile, vremurile au fost altele şi condiţiile sociale au dus în ruină fiinţa.

Căderea omului este redată de scriitorul Cornel Nistea prin întâlnirea dintre eroul principal şi pictorul Mavros, e o întâlnire cu artistul care şi-a pierdut ţelul, se refugiază în credinţă, renunţă la marile teme ale artei pentru a picta îngeri. Îşi ascunde opera pentru a o ferit de distrugere, dar icoanele sale sunt împuşcate simbolic de oamenii vremii, biserica rezistă la nivelul cuvântului rostit, semnele creştine sunt omorâte  de noii ucenici ai comunismului, ai Anticristului.

Teroarea este şi ea menţinută de tancuri şi armată, de abordarea brutală a individului de civili fără de identitate care fac propagandă. Rezistenţa umană e la nivel de zvonuri, percheziţia este iminentă la serviciu, acasă, la vecin, viața este la nivel de bileţele, la nivel de fasole cu ciolan servită la restaurantul partidului, totul făcând parte din ritual.

O prezenţă copleşitoare în acţiunea romanului sunt papagalii, singurii care mai pot duce un  dialog, cât de cât normal cu personajul principal. Mimează libertatea de gândire,  dar, brusc,  totul cade, papagalii preiau lozincile utilizate de Bestie, „învaţă”  repede noua ideologie pe care o strigă cu fervoare indiferent de personaj. Prezenţa papagalilor în filmul acţiunii este una necesară şi lasă deschisă povestea.

Evadarea eroului din real în jurnalul pe care îl ţine este singura posibilitate de a rezista vremii.

Autorul scrie: „Dar ciudăţenia cea mai mare era că un pictor de avangardă cum era Mavros renunţase instantaneu la viziunile sale moderniste şi începuse să picteze dumnezei, sfinţi şi îngeri”.

Iar în alt loc scrie: „A coborât agale scara. Curând, în faţa mea am văzut alt Mavros decât cel din urmă cu câţiva ani, un bătrân numai piele şi os, cu barba albă şi faţa tristă de sfânt, de parcă atunci ar fi coborât de pe perete”.

Romanul se termină optimist: castanii de pe alee înfloresc a doua doară în acea toamnă de după retragerea „Bestiei”..., acolo pe strada Speranţei nr. 13 bis…

Cărțile:

1. NISTEA Cornel, Anii de școală : memorii, Sebeș, Emma Books, 2023;

2. NISTEA Cornel, Caseta cu paradoxuri: publicistică literară, Cluj-Napoca, Teognost, 2010;

3. NISTEA Cornel, Colonia de vulturi, Cluj-Napoca, Teognost, 2004;

4. NISTEA Cornel, Focuri în septembrie, Bucureşti, Cartea Românească, 1984;

5. NISTEA Cornel, Iar nimic în cutia poştală: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2019;

6. NISTEA Cornel, Ieri a fost duminică: Schiţe, nuvele, povestiri, Alba Iulia, Tipo-Rex, 2016;

7. NISTEA Cornel, L' Innocence du serpent, Cluj-Napoca, Teognost, 2005;

8. NISTEA Cornel, Inocenţa şarpelui, Cluj-Napoca, Teognost, 2008;

9. NISTEA Cornel, Întâlnirile mele cu Orlando, Alba Iulia, Unirea, 2012;

10. NISTEA Cornel, Însemnări critice, Sebeș, Emma Boooks, 2017;

11. NISTEA Cornel, Jurnal: 1977-1984, Sebeş, Emma Books, 2013;

12. NISTEA Cornel, Papagalii mei adoraţi: proză scurtă, Cluj-Napoca, Context, 2004;

13. NISTEA Cornel, Ritualul bestiei: Amintiri din şezlongul albastru, Cluj-Napoca, Teognost, 2008;

14. NISTEA Cornel, Roses blanches et autres contes, Cluj-Napoca, Risoprint, 2019;

15. NISTEA Cornel, Tragismul exilului românesc, Sebeș, Emma Boooks, 2016;

16. NISTEA Cornel, Ultimul în Eden: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014;

17. NISTEA Cornel, Vânzătorul de apă colorată: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2020;

18. NISTEA Cornel, Vedenia, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015

19. ***, Cornel Nistea în opinii critice, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014.

Etc.