Istoria unui poem în luptă cu AI/IA

 

Pluta Meduzei

 

 

Poetul lasă poemul să navigheze în contra curentului,

ca peştii spre izvoare,

Internetul este un mare ocean care trebuie străbătut,

toţi ştiu că-l traversează, simt asta, se bucură în plină mişcare,

nu este niciun port, doar poeme în mişcare.

 

Prietenii, barbarii, cărătorii de bagaje,

văzătorii comentează poemul, parcă ar fi al lor,

pun idei, gânduri, sensuri cu piper,

admiră sexul poemului, ori abstinenţa metaforei,

el creşte, devine Pluta Meduzei...

 

Undeva, poetul suferă de sete, priveşte apa amară şi sărată,

 

poemul nu-i mai aparţine, nu aparţine nimănui,

este unul fără autor, traversează totul, nimicul, absența...

Constantin Stancu © 

Hațeg

 

Prof. dr. Adrian Botez despre Adrian Păunescu... Note de istorie literară

 

ÎMPOTRIVA ŞACALILOR - DESPRE “UN BOLŞEVIC”, VÂNJOS ARTIST ŞI FOARTE CONVINS OM AL CETĂŢII ROMÂNEŞTI :

ADRIAN PĂUNESCU

…Cât a trăit, viaţa lui de om a fost teribil de controversată, iar cea de Artist, nu cu mult mai puţin…

…După ce a murit, peste mormântul lui, de la picioarele lui Eminescu, se varsă tone de spurcăciune, de către cei care n-au avut curajul, cât timp el a trăit, nu să-i dea două palme cinstite (dacă le-ar fi meritat…), dar nici măcar nu îndrăzneau să se apropie de el, deşi el nu umbla cu bodigarzi…

Adrian Botez

…Nimeni nu poate pretinde, în lumea asta mustind de păcat, că va fi fost vreun sfânt… pentru că, dacă  ar zice asta, ar însemna că suferă, grav, de demenţă ori  de friguri galbene…Cine, însă, înafară de unii sfinţi părinţi şi mari Duhuri din mânăstiri, ar putea pretinde (dar ei n-o fac asta NICIODATĂ, pentru că şi--ar falsifica toată existenţa lor terestră!) poate să fie “un sfânt pe pământ” (cel puţin la noi, la ortodocşi)?! Nimeni! Dar el a fost un Om! Şi un Artist…!!! În niciun caz mai rău decât unii, precis mai bun decât mulţi alţii! “A fost un comunist, un bolşevic…!” Da, şi eu simt (şi mulţi alţii, suferitori ca şi mine, de toate câte-s dureri şi revolte, pe lume şi din pricina lumii…) – simt tot mai des, de tot mai multe ori, în lumea asta cumplit de nedreaptă, debălăzat de nedreaptă (plină de egoism sălbatic şi monstruos, de crime oribile şi nepedepsite, ci răsplătite, de “colegi”, cu onoruri”…, plină de trădare, de iresponsabiltate dementă, de laşitate împuţită,  de impostură înfoiată, de ticăloşie şi de hoţie “cât încape”…)  -  că, parcă, un pic de “bolşevism” (nu sovietic, dar “ţepeşesc”, de-al nostru, neaoş, DA!) -  n-ar strica, pentru câteva ceasuri ori zile, să mai …rărească rândurile celor ce ne tot scot ochii cu furturile lor sfidătoare şi crimele lor de trădare “lejeră”, a României şi a Neamului Românesc…Dar, din păcate, n-aţi nimerit-o: ADRIAN PĂUNESCU a fost un destul de “prost” (nărăvaş şi cârtitor) -  COMUNIST…şi, mai mult şi infinit mai frumos şi demn decât atât, ŞI-A ASUMAT, DESCHIS, “PE FAŢĂ”, CONDIŢIA ŞI TRECUTUL SĂU DE COMUNIST!!! …nu ca  unii dintre domniile voastre, cameleoni de duzină, care aţi lins tot ce se putea linge, înainte de 1989, aţi furat şi linguşit, aţi trădat şi linguşit, IAR ACUM VENIŢI SĂ VĂ DAŢI MARI JUSTIŢIARI ŞI TERIBILI…”DEMOCRATO-LIBERALI”…!!!

…Şi nu sunt deosebit de încântat să văd că mare parte din diaspora este încrâncenată, tocmai faţă de cel ce a cântat Neamul şi Istoria Neamului nostru necăjit, cu mai mult foc decât toţi poeţii contemporani LA UN LOC!!!…De la Eminescu, de la Coşbuc, Goga ori Blaga (membru al cuibului legionar Axa, din Bucureşti…ca şi Mircea Eliade, Nae Ionescu, Emil Cioran ori Ion Barbu/Dan Barbilian…), – n-au mai existat, până la ADRIAN PĂUNESCU,  scriitori/poeţi cu mai larg suflet/răsuflet de cânt, deschis (orfic) către Neam şi Ţară, aşa cum îndemna bardul cel din Hordou, prin exemplul său personal: “Sunt suflet în sufletul neamului meu/Şi-i cânt bucuria şi-amarul”…!!! Adică, un autentic  scriitor/bard naţionalist!

…Un om care, pe 31 octombrie 2010, deci, cu 5 zile înainte de trecerea  dincolo, scrie, răstignit pe patul  de moarte, finalul unui poem (De la un cardiac, cordial) aşa, ca un exasperat-obsedant gând către patrie: “De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,/Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă./Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,/În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă./Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,/Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea./Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,/De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l./Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,/Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie./Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,/Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / ŞI ŢĂRII MELE  - MINIMA DREPTATE!"  – nu poate fi decât UN DUH ALES (…pe patul de moarte, extrem de puţini se mai gândesc la Neam şi Patrie… - majoritatea,  şi nimeni n-are dreptul să-i condamne că fac aşa: doar la necazul şi suferinţa şi spaimele extincţiei lor personale…).

…Sau, măcar, un CETĂŢEAN. Sau, nici măcar asta nu-i daţi voie?! Dar cine stă să vă întrebe pe voi, şacalilor şi hoitarilor?! Să-l judece şi întrebe pe el  cei care au făcut, pentru cultura română, măcar a mia parte din cât a făcut energia lui clocotitoare…să-l întrebe cei pe care Duhurile Miraculoase ale lui Ion şi Doina Aldea-Teodorovici i-a iubit şi preţuit mai mult decât pe el…să-l întrebe cei care, în 1991, au stat sub gloanţele armatei ruseşti, printre tancurile hârbuite ale eroicei şi de toţi părăsitei  miliţii basarabene…părăsită/trădată de însuşi domnul preşedinte al României, pe-atunci, Ion Iliescu (27 august 1991), cel care a recunoscut, PRIMUL DIN LUME! – “statul Republica Moldova”…

…Da, poate că a fost paranoic…ca oricare Artist! Nu poţi fi artist, fără …”hiperbolă/hiperbolizare” în viziune, ba chiar şi în legătură cu propria-ţi fiinţă! Da, poate că a scris prea mult-diluvial, fără să taie destul…(dacă ar fi fost băgat într-o puşcărie stalinistă, cum nu mai existau pe vremea lui Ceauşescu, şi având, deci, ca singură modalitate de scris,  scrisul pe o umilă coajă de săpun, iar nu pe atâtea păduri… - SIGUR ar fi scris mai concis, precum Gyr, Cahuleanu  sau Crainic!)… - a iubit prea multe femei…dar ar fi fost, oare,  mai spre laudă-i să fie …”gay”?! etc. etc. etc.

…În rest, domnilor vulturi hoitari şi şacali, “rămâne cum am stabilit”: dacă aţi fi avut ceva autentic şi principial de-mpărţit cu ADRIAN PĂUNESCU, aţi fi venit pe strada Dionisie Lupu, la nr. 1, aţi fi deschis larg poarta şi, acolo, la masa, din ogradă, i-aţi fi ars, lui ADRIAN PĂUNESCU, două perechi de palme gospodăreşti, pentru toate păcatele pe care ziceţi, acum, că le-ar fi  avut, dacă i-aţi fi zis, la TV sau aiurea, “verde-n faţă”, tot ce vă…”durea” (?!) la el (…dar ştiaţi ce replică spontană şi acidă avea, de vă ardea precum un şfichi bici, bine împletit!)… şţi, de aţi fi fî făcut precum n-aţi făcut,  poate că aş considera necesar să continuu acest editorial, care, pe nesimţite, s-a transformat într-un soi de pledoarie,  de care cel plecat chiar nu are nevoie: PENTRU EL GLĂSUIESC, CU MAXIMĂ ELOCVENŢĂ ŞI ÎN ETERNITATE,  SUTE DE VERSURI  “DURUTE” ŞI LUMINOASE !!!

…Când a fost vorba să fie combătute manualele alternative (sub ministeriatul liberalului Andrei Marga!), de Istorie şi de Română, CA MANUALE DEZ-NAŢIONALIZATOARE!!! - singur ADRIAN PĂUNESCU mi-a acceptat memoriul (de 26 de pagini…) şi mi l-a citit şi comentat, el însuşi, pe postul Antena 1…dându-mi, apoi, dreptul să intervin în direct şi să demonstrez ţării (adormite de tot…), prin viu grai, nocivitatea acestei…”alternativităţi”! NICIUN PROFESOR, NICIUN “DASCĂL” (…ca şi în cazul Măriei Sale, Doamnei CRISTINA ANGHEL…) N-A “INTRAT ÎN VORBĂ”, ATUNCI,  CU MINE ŞI CU PĂUNESCU ADRIAN, DESPRE CRIMA IMUNDĂ, CE SE  CLOCEA “VÂNJOS”, ÎNCĂ DE PE ATUNCI, ÎMPOTRIVA “ÎNVĂŢĂMÂNTULUI” ŞI A “EDUCAŢIEI” ROMÂNEŞTI…!!!

…Aşa că,  vă invit, cu maximă fermitate, să tăceţi, acum, şi să nu mai ziceţi: “Mi-era aşa de greaţă de el, ca om, că nu i-am citit şi nu-i voi citi nicio poezie!” Încă din 1940, Mihail Kogălniceanu, care chiar a însemnat ceva pentru România, a scris, în Introducţia sa la Dacia literară: “Literatura noastră are trebuinţă de unire, iar nu de dezbinare; cât pentru noi, dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină din care s-ar putea isca o urâtă şi neplăcută neunire.(…) CRITICA NOASTRĂ VA FI NEPĂRTINITOARE; VOM CRITICA CARTEA, IAR NU PERSOANA.” Chiar aşa de incultă a devenit, subit, “intelighenţia” românească (chipurile…), fojgăitoare, zilnic, pe toate ecranele , pe toate canalele TV…?!

…Domniiile voastre să faceţi bine să uitaţi că ar  fi existat “un porc” (…cum, acum,  grohăiţi…)  – şi să vă plecaţi în faţa acestui Mare Luptător pentru Românism (pe care numai moartea l-a stăvilit din vizionara-i Misiune…!), să ascultaţi răsunetul de bocet curat românesc şi de trâmbiţă de alarmă, al unor versuri…să zicem, “trecute în anonimitatea Neamului Românesc”…!!!

…Să zicem, cu toţii, un creştinesc: Dumnezeu să-l ierte! -  şi să-i odihnească sufletul lui viforos!

***

 

…Iată câteva dintre poemele ce-i vor străjui eternitatea şi vor striga mărturia  luminoasă, despre acel uriaş, ADRIAN PĂUNESCU (…cu bune şi rele, dar straşnic de VIU!):

 

BASARABIA PE CRUCE

Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plînge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,
Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi
Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea cînd va fi.

***

CAPUL DE LA TORDA

 

Capul lui Mihai Viteazu azi la Torda se ridică,

Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică  

Şi Câmpia Tordei tristă îi răspunde lui cu jale:

"Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale!"

 

Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii,

Că intimidează Ţara cu guverne provizorii

Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul:

Totuşi unde au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?  

   

Nu voi consuma otravă pentru nici un fel de Basta,  

Totuşi unde-au fost ai noştri, şi atunci, şi-n vremea asta?  

Cum se-ajunge pân' la gâtul Voievodului de Ţară,  

Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?  

   

Capul lui Mihai Viteazu ne-a lăsat numai cu trupul,  

Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul,  

Eu, de-o singură-ntrebare, mă scârbesc şi mă mai mânii:

Totuşi unde-au fost, românii? Totuşi, unde sunt românii?

***

RUGĂ PENTRU PĂRINŢI

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

***

REPETABILA POVARĂ
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

 

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

***

 

                                             prof. dr. Adrian BOTEZ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Doina Bălțat, Bucuria lecturii...

 

Lectura – un act de libertate

 

(Doina Bălțat, Bucuria lecturii - comentarii literare -,

129 pagini, Deva: Editura Karina, 2025)

 

Într-o lume în care lectura devine o problemă, tot mai mulți abordează rețelele sociale, Internetul și lumea virtuală, există romanticii, atenți și sufletiști, care pun preț pe cărțile care năvălesc spre oameni, evitând „demența digitală”, cum numesc unii psihologi situația socială de astăzi. Doina Bălțat, însă, se apleacă asupra fenomenului literar de astăzi. Fiind profesoară de limba și literatura română are instrumentele necesare pentru a îndemna la bucuria lecturii. Cartea cu același titlu, Bucuria lecturii (comentarii literare)*, a apărut la Deva: Editura Karina, în anul 2025, în colecția Profart/ Seria Tratate/ Studii. De remarcat - volumul a fost publicat cu sprijinul Sindicatul Învățământului Preuniversitar Deva, sindicat care ajută pe cei pasionați să-și materializeze manuscrisele rezultate dintr-o pasiune reală pentru cultură.

Doina Bălțat este sinceră în demersul său, omul iubitor de literatură, pasionat de lectură ca mod de viață, înțelegând fenomenul, a pus întregul talent pentru a aduce argumentele necesare practicării lecturii ca mod de formare a omului, indiferent de vârstă. De fapt, o necesitate pentru a rămâne lucid în acest tsunami de cărți, informație, texte, publicitate, marketing, manipulare. Cum trăim vremuri complicate, domeniile se întrepătrund și științele se apropie una de alta pentru a realiza transferuri de valori, cartea răspunde acestei necesități spirituale. Autoarea are cunoștințele profesionale la îndemână, le aplică pragmatic. Limbajul său este direct, explicit, pledează pentru firul roșu care străbate narațiunea și fluxul liric. Are ureche pentru zonele intense, în care mesajul despre viață și farmecul stilului literar poate atrage. Prinde esențele, este atentă la personalitatea autorului, punctează punctele tari ale unei cărți, nu lasă ideile la întâmplare, din contră, limpezește epistola literară. Ca absolventă a Facultății de Filologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara, plus studii de masterat, s-a remarcat de la început în analiza fenomenului literar românesc,  de la Nicolae Filimon la George Călinescu, a punctat prezența arivistului în literatura română, a fixat cadrul pe care se pot desfășura lecturile.

De remarcat, în această carte, analiza complexă făcută romanului Incredibile iubiri (2024), de Silviu Guga, un roman de referință în actualitatea literară de la noi prin stilul și modul cum se prezintă povestea prin tablouri diferite succesive, mai ales când este în joc iubirea. Sintetizând, se afirmă: „Este un roman care se derulează fără sincope, care are tangență sigură cu felia de viață pe care o trăiesc personajele, prinzându-l pe cititor în jocul creației, autorul folosește umbra și penumbra textului cu măiestrie, atrăgându-l pe cititorul care constată că îi pasă de personaje cărora naratorul le dă viață, apoi le aruncă într-o groapă cu lei a unei societăți mercantile în care fiecare individ trăiește așa cum i-a fost scris, împărțind și binele și răul” (Silviu Guga și romanul iubirilor multiple, pp. 34-35).

Textele din carte ne indică spre o lectură atentă, trecută prin filtrul propriu de analiză, apoi expunerea largă și clară, fluxul ideatic curgând limpede, cu empatie evidentă pentru cele citite. Abordează genuri literare diferite: proză, poezie, teatru, eseu. Aceasta îi permite să înțeleagă și să puncteze temele de astăzi din cărțile publicate. Uneori, analizează cărți ale unor autori care nu au forța presupusă unui scriitor, dar pasionați și trăind intens scrierile, ca un ritual necesar. Este activă și în revistele culturale, publicând numeroase cronici de întâmpinare despre autorii de acum. Nu este impresionată de marketingul literar la modă, se concentrează pe lecturi solide, dincolo de valorile promovate pe moment din rațiuni mai puțin artistice. Are capacitatea de a propune citate semnificative din cărțile analizate, subliniază esențele, temele, ideile, este atentă la pulsul de viață din acestea. Este o dovadă de pasiune și sinceritate, elemente care aduc în fața iubitorilor de artă bogăția culturală și declanșează bucuria lecturii ca necesitate evidentă. Chiar dacă textele rămân în categoria cronicilor de întâmpinare, ele pot sta la baza unor analize mai complexe, necesare istoriei și teoriei literare. Deși nu refuză literatura de ultimă oră, are aplecarea spre domeniul clasic, realist, cu accente pe morală, umor, ironie, absurd temperat, cultura ca forță a cuvintelor potrivite. Putem remarca efortul pentru a promova cărțile lui Dumitru Hurubă într-o cheie profesionistă, cunoscând mai de aproape laboratorul acestui scriitor important din literatura Ardealului și nu numai.

Iată cum prezintă operele lui Dumitru Hurubă: „…el a fost mereu în pas cu vremea și vremurile, toate scrierile sale însumând multe pagini de actualitate, chiar de strictă actualitate, dacă ne gândim fie și numai la colaborarea sa la cea mai importantă revistă de cultură a țării, România literară, semnând Cronica Tv între anii 2002-2006. Aceasta este perioada în care și-a demonstrat cu talent și profesionalism latura sa de eseist și pamfletar, apreciat ca atare de conducerea publicației în frunte cu Președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, cât și de nenumărații cititori, pasionați ai acestui tip de literatură” (Dumitru Hurubă – eseist și pamfletar, p. 36).

Temele, ideile, punctele din cărțile lecturate se referă la fenomenul dinamic al limbii române, la iubirile care străbat timpurile de astăzi și de ieri, la umorul care salvează contextul și pretextul, la ramificațiile din viețile personajelor, la otrava din cuvintele rostite, la poeme purtate de valul destinului.

Despre teatrul scris de Simona Mihuțiu, Doina Bălțat susține: „Teatrul acestei autoare se poate constitui ca o punte între artă și viață, căci da, se știe încă din vechime că teatrul este oglinda lumii, a vremurilor, a societății. Aș îndrăzni chiar să spun că prin teatru nu doar se prezintă anumite moravuri, imperfecțiuni sociale, ci acestea se pot îndrepta” (Simona Mihuțiu, un dramaturg de perspectivă, p. 101).

Analizând poezia, în volumul Deșertul de cuarț - poeme în bătaia vântului, aparținând lui George Schinteie, apărut în anul 2023, de la începutul cronicii se definește esența acestuia descriind deșertul ca motiv în artă, apoi cristalul și motivul vântului. Deșertul – loc inițiatic și evocator, spațiu arid, dar și purificator. Cuarțul - cristal lipsit de impurități, cu presupuse proprietăți terapeutice, facilitând armonia și echilibru. Vântul – simbol al zbuciumului, al zădărniciei, al schimbărilor, fenomen intangibil. Când prezintă citate, cronicarul este atent cu versurile: „începe să mă doară timpul pe la încheieturi/ și nici un doctor nu mă anunță/ că trebuie să-l duc la control/ sau poate să chem ambulanța…” (Timp bolnav, p. 125).

La începutul cărții, autoarea mărturisea: „Într-o lume agitată, în care timpul pare să-mi scape printre degete, lectura rămâne pentru mine un act de libertate. (…) Această libertate de a alege și de a explora îmi oferă sentimentul de control și de împlinire, transformând lectura într-o sursă constantă de bucurie, de aici titlu volumului în discuție…” (Argument, p. 7).

Doina Bălțat ne oferă o lecție de literatură sub aripile unei clipe necesare, ardente. Abordează accesibil, fără a apela la linia academică aspră pentru unii, de a accepta că în fiecare carte cititorul poate primi o porție de viață în plus. Cu simplitatea unei bucurii asumate și biruitoare, într-un univers proxim tot mai semnificativ, pe măsura revelațiilor particulare, din scrierile unor scribi care se iau în serios. 

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. „Răsunetul cultural”, nr. 1/2026

 

*Comentarii la cărțile scriitorilor: Nicolae Băciuț, Nina Ceranu, Ana Eichert Giurcă, Silviu Guga, Dumitru Hurubă, Dumitru Ichim, David Kimel, Simona Mihuțiu, Gavril Moisa, George Schinteie.

**Prefața: Dumitru Hurubă; argument: Doina Bălțat: coperta: „Joy of reading”, imagine creată cu Canava.             

Memoria literară - Eugen Evu: Tresărirea focului la Hunedoara

 

                                   DOR DE NOI ÎNŞINE

 Există un moment al tăcerii, un moment de care nu se mai poate trece, un moment etalon, care stabileşte valori, precizează timpii, clarifică vremurile, declanşează adevărul. Eugen Evu a pus capul său pe tavă cu această carte: „Tresărirea focului “, Editura “SIGNATA “, Timişoara, 2002, editor regretatul  Ioan I.. Iancu, om al scrisului şi pentru scriitori. 

Eugen Evu

Cartea a apărut în mod simbolic la „Învierea Domnului Nostru Isus Hristos“, a fost un fel de complicitate între autor, editor, cititor, minori şi mediocrii. A participat şi îngerul cel de toate zilele, cel care îl însoţeşte pe autor la marile deziluzii ale vieţii şi sărbătorile secrete al sufletului .

Paradoxal, cartea este una optimistă, optimismul vine din renunţarea la compromisuri, din privirea peste limite şi din statornicia în cuvânt. Eugen Evu are curajul de a nu se  trăda, are curajul de a spune “ da “ acolo unde alţii spun “poate “ şi de a rămâne lucid în lucrurile care i-au marcat viaţa, opera şi tristeţea.

Cartea este de toate, nu păstrează regulile stricte ale esteticii de laborator,  dar este, mai ales, romanul- poezie, eseu şi filozofie pentru o  operă capitală a scriitorului – VIAŢA SA, aşa cum   i-a fost scrisă prima dată în carne, cu durere şi cu lacrimi şi cu eliberarea în culoarea florii de „ lilion”.

Este viaţa trăită la cea mai intensă culoare, culoarea focului purificator, focul care ne redă un timp curat, un timp al capătului de destin, pentru că dincolo nu mai poate exista nimic, poate doar eroarea.

Lumea este aşa cum o acceptăm noi, dar lumea se află în control divin, acesta este mesajul cărţii, iar artistul nu mai are scăpare, este prins, este captat şi este cel care se bucură de lumina focului etern ce arde, ceea ce ne doare mai mult, erorile noastre ca naţiune şi comunitate de Hunedoara şi de Ţara Haţegului şi de Valea Mureşului şi de Valea Poemului...

Cartea este definită chiar de fotografia de pe ultima copertă, un artist înconjurat de flori de spin, zâmbind dintre spini, conştient că nu peste multă vreme, floarea îi va pregăti cununa, cuiele sunt pregătite, aşteaptă la colţ, i-au atins deja trupul şi urmează inima...

Romanul – poezie şi eseu în acelaşi timp, este laboratorul fascinant al scriitorului, lumea este pusă în operă prin ochiul atent al inimii. Ne sunt redate secvenţe din viaţa noastră socială de români, din viaţa artistică, politică, religioasă, administrativă, din viaţa de român aflat atât de aproape de Europa, chiar în Europa, dar departe de Împărăţia lui Dumnezeu.

Cartea pătrunde în relaţia intimă scriitor – divinitate, dus – întors, cu înger la fereastră, cu ramura primăverii pe balconul simplu, apoi motivaţia scrierii, motivaţia trăirii operei, motivaţia tăcerii, motivaţia strigătului, ieşirea prin cerul Hunedoarei, aici în  Ardeal, printre râuri, munţi, străzi, cenuşa, zgură, ninsori, ploi, umbre ale timpului, umbre ale florii de lilion.

Romanul – poezie pare a nu avea un fir conducător al povestirii, dar în spate se află artera pulsând a poetului, de care atârnă  veacul.

Mulţi se vor recunoaşte în „tipologiile de Hunedoara” , de municipiul zgurii, iar mulţi vor nega faptele, mulţi le vor regreta, dar scriitorul este aici  şi dacă el n-ar fi, Dumnezeu tot ne cunoaşte mai bine decât credem noi, pentru că nu ne mai aparţinem, suntem duşi de val...

Din păcate pentru lumea de astăzi, nu mai există ieşire pentru că focul nu are lift, nu are balcon, nu are etaj, focul arde pur şi simplu, iar poetul are puterea de a vedea acest lucru, după cum floarea de spin este martor al veacului ...

Lectura este pasionantă, cititorul se regăseşte, este bulversat, dar şi atins de floarea de spin, sunt în carte răspunsuri, întrebări, cugetări, întâmplări, poeme, vieţi de oameni, de scriitori, toate la un loc, fapte şi stări pe care unii nu le-am spus din laşitate, din  eroare, din trădare, alţii la beţie şi la cădere, alţii la bucurie şi totodată la trădare...

Adevărul este că ne-am trădat condiţia de om creştin într-o ţară creştină, am pierdut şansa, dar am regăsit autorul care şi-a păstrat luciditatea până la limita nebuniei de a fi poet într-o ţară în care fiecare strop de ploaie căzut este un poem, el este chiar în carte, chiar lângă noi, viu, palpabil, bun de atins cu degetul, şi prin el puritatea focului, iar mai sus Dumnezeu ...

Evu Eugen poate fi criticat, dar la ce ar mai folosi, cartea ne-a pus în suflete aurul, zgura a fost îndepărtata prin foc.

Evu Eugen poate fi lăudat, dar la ce ar mai folosi aceasta, el are nevoie de nişte lucruri concrete pentru a trăi, aici, la Hunedoara, demn, într-un timp al nădejdii, alături de familie, pentru copiii săi şi nu numai ...

Nu ştiu dacă Evu Eugen va fi înţeles cu adevărat de  apropiaţi, dar cu siguranţă, el şi-a făcut partea sa prin această carte complexă, magnetică, puternică, magmatică...

Picură mercurul de pe fiecare cuvânt, picură sângele de pe fiecare cuvânt nerostit, dar aflat în carte, totuşi, prin puterea de a releva, e acolo şi firul cu plumb pentru a măsura verticalitatea noastră în vremuri strâmbe …

I se spune autorului: “Bă, Eugen, tu eşti un pericol pentru ţara asta, un om dublu, mă!“

Eugen răspunde: „O, patrie, cultivă-ţi rănile, ocroteşte- ţi poeţii!“

Ecoul intervine: „Cei ce se ascund de oameni, se ascund de ei înşişi, şi de Dumnezeu”.

Îngerul afirmă: „Unii sunt bătrâni de la naştere, alţii poeţi… “

Eugen îşi mărturiseşte păcatul: „Eu cred că principala operă a unui artist este chiar el, omul, faţă de sine.”

…astfel artistul s-a vindecat de vremuri prin mărturisire, s-a mărturisit în public pentru ca veacul să-i fie preot vizibil...

În mod cert, în vremuri neclare, parcă mişcate, Eugen Evu dă, celor care citesc cu atenţie cartea,  un reper,  le dă punctul fix de care au nevoie, la tinereţe, la bătrâneţe, la viaţă fără de moarte, la scris fără de carte şi la scris arzând în carte… 

Cred că nu are nici un merit autorul strivit de cartea aceasta, doar a fost sincer şi s-a lăsat ars de focul nevăzut din inima sa.

„Ei au teroarea de a fi scriitori”. 

Aşa a scris Eugen despre unii care se cred scriitori, dar nu fac nimic pentru cel apropiat, dar el, Evu Eugen, s-a detaşat, el are doar frică de Dumnezeu, pentru că ar putea să nu-şi facă datoria, aceea de a da puţină ninsoare, prin cuvântul său poeticesc la cei care numai pot  vedea....

„Ceva de dinaintea cuvântului se agită în noi”.

Este o tresărire de poet, dar şi punerea pe suflet a adevărului care ne doare: ne este dor de noi înşine!

                           

 

Constantin Stancu

 

ROMÂNIA : Hunedoara – Haţeg şi retur

Nicolae Băciuț: Muntele Athos din Muntele Athos

 

 

Când scriitorul „fură” timp pe muntele din munte

 

 

Nicolae Băciuț este atent la marile evenimente ale literaturii, ale istoriei, ale culturii române. Cu ocazia Zilei Limbii Române din anul 2025, eveniment prezentat în Grecia, scriitorul a lansat o carte simbol: Muntele Athos din Muntele Athos. Meteora via Bizanț. Jurnal, apărută la Editura Vatra veche, în anul 2025, prefața IPS Andrei, Mitropolit.

Autorul ne arată de la început că suntem în prezența unui jurnal, însă cartea este mult mai complexă, avem în față, de fapt: un jurnal (două călătorii), documentar, carte de apologetică, marcată în unele zone ale textului de dialog, scurte eseuri, gânduri de viață, poezie, istorie etc.

Este și o carte inițiatică, autorul și cititorul inițiindu-se în istoria creștinismului, cu particularitatea dedicată credinței creștine ortodoxe din zona limbii române, dar și o inițiere în paradigma credinței. În paralel, scriitorul a avut forța de a integra jurnalul în valorile culturale mai largi referitoare la identitatea românilor, accent pe istoria, literatura veche, geografia credinței. În corpul textelor sunt înserate și câteva poezii, semn că spiritul divin era la lucru în acea comunitate de „turiști”, pelerinaj spre patria din inimă.

La inițiativa și solicitarea ÎPS Andrei, Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului, scriitorul intră într-o nouă experiență. Ca păstor al bisericii, domnia sa l-a invitat într-o călătorie inedită în Grecia, la Muntele Athos, loc cunoscut ca zonă a credinței creștine ortodoxe, cumva un „oraș interzis” pentru laici, doar la prima vedere. Invitația avea tâlcul ei, un scriitor are capacitatea de a transmite obiectiv și dedicat evenimentele pe traseele propuse, fără extremism, dar cu pasiunea de a marca timpul trăit și timpul mărturisit instantaneu sau generat de meandrele culturale. Deși călătoriile la Muntele Athos și la Istanbul, sunt sub același semn, ele au dimensiuni spirituale deosebite. Probabil că autorul a dorit să pună accent pe diferența dintre Rai și Iad, dintre locul unde pământul se întâlnește cu cerul și locul unde oamenii au lăsat firea pământească să dezorganizeze timpul, viața, credințele. Autorul a reținut în carte:

 

“Despre Athos, muntele din Peninsula Halchidică a Greciei, majoritatea occidentalilor nu ştiu nimic; cei care ştiu ceva îl asimilează cu centrul ultraortodocşilor bizantini. Dintre creştinii ortodocşi, cei mai mulţi consideră că este locul unde se retrag cei mai nevoitori călugări, locul unde se fac cele mai puternice rugăciuni, locul în care Cerul este mai aproape de Pământ decât în oricare loc de pe planetă. Cei docţi şi sofisticaţi, catolici şi ortodocşi deopotrivă, îl consideră ultimul bastion al unei vieţi spirituale autentice, în timp ce feminiştii văd în Athos un loc al discriminării. Dincolo de faptul că orice revedere îţi descoperă noi frumuseţi, noi înţelegeri, (în funcţie de ce şi cum priveşti), de această dată, pentru mine Athosul s-a revelat ca locul unei profunde bucurii” (p. 99).   

 

În călătoria la Muntele Athos scriitorul este însoțit de profesorii de teologie de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, astfel jurnalul capătă o greutatea aparte, martorii sunt gata să mărturisească despre miracolul venit din geografia credinței.

Autorul notează: „M-am tot gândit sub ce titlu să pun însemnările mele. Iniţial m-am oprit la <<Athos după Athos>>, în ideea de a sugera amintirea Athosului în sufletul, în credinţa celui care a avut o astfel de şansă. Azi însă, în biserică, la Vatopedu, am avut revelaţia altui titlu: Muntele Athos din Muntele Athos, într-o relaţie de semnificaţii cu <<Lumină din lumină>> sau <<Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat>>” (p. 52). Titlul este bine ales, dincolo de faptele oamenilor, de realitatea imediată, există Muntele Credinței, de el omul se apropie mult mai lent, dar mult mai profund, este acolo, înăuntrul conștiinței.

Sunt mai multe mănăstiri pe care le-au vizitat călătorii  în luna septembrie 2003, apoi în anul 2005, din aceste popasuri scriitorul a reținut unele puncte de reper pentru lumea spirituală. Călugării (dar și călugărițele în mănăstirile lor) dedicându-se unui stil de viață impus de disciplina liber asumată, venită dintr-o credință sinceră și eliberată de constrângerile lumii de astăzi.

Nicolae Băciuț reflectează: „Nu vreau să fac din aceste însemnări ghid turistic. Cred că există destule ghiduri turistice cu Muntele Athos în multe limbi. Am văzut şi eu câteva, la preţuri de neatins pentru români. Vreau doar să consemnez cât mai multe stări, să fiu cronicarul unui pelerinaj, chiar dacă ritmul şi timpul scurt nu e în măsură să ofere prea mult răgaz pentru meditaţie. Trebuie să <<fur>> timp pentru însemnări fugare” (p. 48).

Călugării au un stil de viață aparte, semn pentru credincios. Se întrețin singuri din munca lor, veniturile vin din valorificarea unor articole specifice, confecționate prin strădania lor. Mănăstirile au fost ridicate și prin contribuția acestora, ajutați de meseriași dedicați. Își procură hrana zilnică, bazată pe produse agricole cultivate de ei în zona mănăstirilor, carne puțină, poate de pește, simbol evanghelic asumat. Activitatea zilnică este supusă disciplinei spirituale, închinarea prin cântare, predicare, recitarea de psalmi. Repetarea unor principii religioase, cu accentul pe forța Cuvântului, modelează sufletul, mintea, intră în rezonanță cu Cerul. Aceste momente sunt chiar și noaptea, la ore fixe, mintea și trupul fiind în legătură cu forța cuvintelor citite, cântate, asimilate prin rugăciune, contemplare, umilință în fața Timpului Absolut. În pagina 69, Nicolae Băciuț redă aceste etape zilnice care fac legătura între om și Dumnezeu. Disciplina spirituală lasă amprente în trupul omului, îl formează pentru o închinare continuă prin ritual, muncă, alimentație, relație cu ceilalți, contemplare. Închinarea de noapte se susține din Învierea lui Cristos, la momentele când lumina a biruit întunericul. Motivația celui de la Munte: „Pentru că la mănăstire pleci cu o înaltă misiune. Te duci cu <<nebunie>> pentru Hristos, căci e ceva ilogic să mai ai voinţă liberă” (p. 132).

De asemenea, în mănăstiri sunt tezaure literare, istorice, teologice, muzicale, hărți, peceți, manuscrise, icoane, unele „făcătoare de minuni”, epistole, biblioteci adunate în timp, el transmit mesaje despre momentele importante din viața comunității dar și din viața românilor. O parte bună a istoriei noastre aflându-se în aceste mănăstiri, chiar dacă, unele, în grafia slavonă.

Dialogurile cu părinții din mănăstiri sunt relevante, pun în lumină idei spirituale importante pentru credincioși, laici, profesori de teologie, pelerini, călători spre alte orizonturi. Părintele Dionisie de la Mănăstirea Colciu mărturisea, referitor la chilia pe care a dobândit-o: „A trebuit să lucrăm la mănăstire, la Iviru. Acolo ne dădeau 20 de drahme pe zi, pentru lucru de la răsăritul soarelui până la asfinţit. Şi mâncarea era pâine şi fasole. Fasole în toată ziua. Dimineaţa, seara, tot fasole. Şi dădeau măsline şi sardele sărate, ca să poţi bea apă. Şi aceea era tot. Şi-ţi plăteau douăzeci de drahme pe zi. Şi ce puteai lua cu douăzeci de drahme? Mai nimic” (p. 65).

Pe de altă parte, există și miracole,  la Mănăstirea Sfânta Treime, locașul a fost construit cu strădanie pe o stâncă, are forma de cruce, accesul s-a făcut, la început, pe o scară de frânghie, apoi pe un sistem de scripeți, ulterior s-au realizat 140 de trepte pentru a ușura călătoria la biserica locului.

În paralel, Nicolae Băciuț trece în revistă problema credinței creștine în Bulgaria. Răspunsurile, la fața locului, sunt dezamăgitoare, multe biserici au sărăcit, sunt atinse de falsuri (scaune de plastic), nu au resurse. În școli nu se preda religia, facultățile de teologie sunt puține și modeste, puțini sunt și slujitorii și pregătiți precar. De reflectat atent, raportat la situația de la noi…

Probleme pentru mănăstiri vin din administrarea lor, mulți călugări trebuie să dobândească, forțați de regulile sociale, cetățenia greacă sau să folosească limba slavonă în dauna limbii române. Resursele care se distribuie sunt făcute în mod subiectiv. Există și un extremism religios, se resping deschiderile spre alte orizonturi spirituale, motivat de faptul că învățătura sfinților părinți este suficientă pentru spiritualitatea călugărilor. Pe Muntele Athos, au acces doar pisicile și catârii, femeile fiind interzise. Întrebarea pusă de autor referitor la această oprire a rămas imponderabilă, e complicat să vezi dincolo de ceața timpului. Pentru cei de acolo răspunsurile vin simplu, pentru cei din zona de trecere de la sacru spre laic, răspunsurile nu se relevă în aceeași lumină. Cronicarul notează „Singurele animale domestice acceptate pe Muntele Sfânt sunt pisicile şi catârul, animal bun la toate: ajută la muncile agricole, de la arat la storsul strugurilor, la căratul lemnelor, la transportarea alimentelor. Pe cărările din Munte, catârii mai scutesc de efort pe călugări. Catârii nu pot fi însă călăriţi decât pe lateral. Pisicile se aciuează pe lângă bucătării şi ele sunt admise pentru că mai stârpesc rozătoarele. Dacă nu, rămân pisici vegetariene!” (p. 25)

O idee vine să completeze limitele: „În Muntele Athos sunt, cu siguranţă, mulţi teologi învăţaţi, în sensul tradiţional al termenului. Părintele stareţ George Capsanis e unul dintre aceştia, dar e unul pragmatic. Părintele Vanca îl citează pe călugărul Daniel Noica, cu o afirmaţie provocatoare în acest sens: <<În lume sunt mulţi Dumnezei, unul singur însă e profesionist>>” (p. 25).

Pentru autor, călătoria a fost o experiență inedită. A trebuit să se adapteze la regimul alimentar, la felul de a fi a călugărilor. Să se mulțumească cu o chilie modestă, uneori neluminată. A trecut în revistă momente ale culturii române și universale prin care valorile creștine au înflorit. De la Zoe Dumitrescu Bușulenga la Nicolae Steinhardt, de la Cehov la S. Becket sau Cioran. Cultura a potențat ideile creștine, limbajul, viața cărților, lumea bibliotecilor. El notează, referitor la gândurile lui Cioran: „<<Singura cale de mântuire>>, spune Cioran, în Silogismele amărăciunii, carte pe care am luat-o cu mine, <<e tăcerea>>. <<Dar limbuţia noastră e prenatală”. Dar spune tot el, <<în mod chimic suntem legaţi de cuvânt>>” (p. 153).

Au fost momente în care poezia a biruit curiozitatea, Nicolae Băciuț scriind mai multe: Îngerul din cuvânt (p. 136); Cu timp cu tot (p. 145); Schimbarea la față (p. 147).

Reținem - Schimbarea la faţă: „Tu scrii cu mine -/ scrii cu umbra mea,/ cu sângele din altă viaţă/ cum scrii cu ploile/ de toamnă;/ îmi scrii cu piesele de şah/ dar jocul nu va-ncepe/ niciodată./ Îmi scrii cu anotimpuri/ ce n-au fost,/ cu anotimpuri/ dintr-o altă viaţă,/ îmi scrii cu viaţa mea,/ cu sângele/ schimbărilor la faţă”. (Istanbul, 19 septembrie 2005). Evident, emoția întâlnirii cu Dumnezeul din cuvinte a fost o călătorie pe verticală, scriitorul este și el atins de valurile geografiei spirituale. A descoperit și o veche „meserie” (pentru unii nouă), canonarhul, un călugăr care citea textul pentru restul călugărilor care nu știau să citească, toți cântând cuvintele rostite cu glas tare de acesta (p. 101).

Comunitatea de la Muntele Athos are o capitală, modestă, cu cele necesare. Este descrisă cu multă căldură, Nicolae Băciuț face legătura cu volumul de versuri a lui Matei Vișniec, Orașul cu un singur locuitor. Magazine cu cele necesare, fără opulență, o pistă de aterizare pentru elicoptere, în centru este o toaletă publică. El remarcă: „Liniştea de aici e spartă mai ales de dangătele clopotelor şi, din când în când, de câte o apariţie ciudată pentru acest loc: câte un tractor cu remorcă, un excavator, toate însă la dimensiuni care le fac mai degrabă utilaje-jucărie. Iar dacă la volan este un călugăr, îţi vine să te freci la ochi, nu cumva să ai halucinaţii” (p. 49). La celălalt capăt de timp, la Istanbul, autorul descoperă Babilonul, cu hărmălaia și agitația lumii, cu mult comerț, prostituție, istorie veche și nouă, oraș pe două continente. Există și religie, comunitatea creștină ortodoxă are, din anul 2004, o bisericuță preluată de la comunitatea grecească… Rădăcinile istorice, de credință, migrația oamenilor aduc lumea în punctul de fierbere, raportat la comunitatea de la Muntele Athos. Dinamica vieții îl poartă pe călător de la biserică la moschee, de la Palatul Sultanilor la Ediculeea, închisoarea în care a stat captiv și prizonier Constantin Brâncoveanu. Povestea prostituatelor, industria sexului trage în jos istoria, aduce argumente pentru Noul Babilon, de fapt, unul dintre celelalte.

Așa dar, între Rai și Iad geografia are alte coordonate, o călătorie inițiatică prin care scriitorul a pus față în față ființa omului cu vedenia sa, instrument al comunicării fiind limba română.

Din acest pelerinaj putem trage câteva gânduri: oamenii au nevoie de mai puține resurse decât clamează că au nevoie; legătura cu natura este importantă; există miracole prin credința omului; istoria noastră se află nu numai în cărțile de istorie sau muzee, se află în locuri răspândite în multe zone ale lumii, purtată de oameni rămași, uneori, anonimi; trecerea vămilor reprezintă trecerea dintr-o stare în alta; credința poate muta și munții; un stil de viață bazat pe alimentație, activitate motivată, credință, rugăciune, disciplină poate asigura echilibrul; cuvintele au puterea lor de a schimba oamenii în bine; suntem călători pe acest pământ frumos…

Putem privi Muntele din Muntele Athos cu alți ochi.

Vorba poetului Marin Sorescu: Trebuie să faci zilnic naveta între Rai și Iad…

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. „Vatra veche”, nr. 9/2025

Deva - CARTE ȘI ISTORIE... Eveniment - Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva, cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara și în parteneriat cu Academia Română, Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca și Centrul de Studii Transilvane Cluj-Napoca

 

Frumusețea culturii la Deva

 

 

Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva, cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara și în parteneriat cu Academia Română, Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca și Centrul de Studii Transilvane Cluj-Napoca a organizat un eveniment de excepție, lansarea cărților:

1.    „Între local și european: 240 de ani de la martirajul lui Horea, Cloșca și Crișan”, coordonat de prof. univ. dr. Ioan Bolovan, director al Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, membru al Academiei Române, și Ioan Sebastian Bara, managerul Bibliotecii Județene „Ovid Densusianu” Hunedoara–Deva, antologie a studiilor prezentate la conferința cu același titlu, organizată în perioada 22–23 mai 2025 de Consiliul Județean Hunedoara în parteneriat cu biblioteca.

2.    „Perspective istorico-demografice asupra familiei hunedorene. Continuitate și schimbare (1850–1938)”, semnat de prof. dr. Loredana-Lucica Vîtcă.

Evenimentul a avut loc în Sala de Ședințe a Consiliului Județean Hunedoara în data de 16 februarie 2026, începând cu ora 17:00.

La eveniment au participat personalități ale culturii și instituțiilor din județ, dar și istorici, profesori universitari, cercetători științifici și numeroși oameni pasionați de istorie, cultură, literatură, presă. Au fost prezenți membrii Asociației pentru Cultură și Artă din Județul Hunedoara (ASOCA), membrii ai Uniunii Scriitorilor din România, iubitori de frumos.

Evenimentul a fost coordonat de domnul Ioan Sebastian Bara, managerul Bibliotecii Județene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva, care a deschis manifestarea, mulțumind celor care au făcut posibilă apariția acestor lucrări de ținută academică.

Domnul Laurențiu Nistor, președintele Consiliului Județean Hunedoara, a exprimat cuvinte de salut, oferind câte un buchet de flori celor două autoare prezente, în semn de apreciere pentru activitatea lor academică. A prezentat  volumele, punând accent pe importanța lor istorică în Transilvania și județul Hunedoara.

 A luat cuvântul, apoi, prof. univ. dr. Ioan Bolovan, director al Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, membru al Academiei Române. În calitate de Cetățean de Onoare al județului Hunedoara s-a simțit „acasă”, și i-a mulțumit domnului Laurențiu Nistor pentru sprijinul culturii și a cercetării istorice din această parte a țării.

A ținut să anunțe conferința internațională intitulată „Instituțiile în serviciul națiunii. 160 de ani de la înființarea Academiei Române și 165 de ani de la înființarea „ASTREI”, în perioada 11–12 iunie 2026. Vor fi prezenți cercetători din România și din străinătate, materialele vor avea succesul scontat, la fel ca celelalte  conferințelor organizate anterior în județ.

A urmat doamna conf. univ. dr. Sorina-Paula Bolovan, director al Departamentului de Didactica Științelor Socio-Umane din cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, specialitatea demografie și istoria familiei, distinsă în anul 2001 cu Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române.

Intervenția a fost una bazată pe documente și studii, dar și emoționantă, deoarece a declarat că o cunoaște pe prof. dr. Loredana-Lucica Vîtcă din anul 2015, când i-a fost îndrumătoare pentru lucrarea de gradul I. Cartea dedicată familiei hunedorene este bazată pe cifre, statistici și date riguroase, este și o fotografie a vieții de zi cu zi, cu obiceiurile și atmosfera familiei: „familia este esența unei societăți”, după cum a precizat.

Doamna prof. dr. Loredana-Lucica Vîtcă, care a mulțumit organizatorilor pentru momentul acestei lansări de carte, familiei Bolovan, pentru sprijinul și îndrumarea oferite de-a lungul anilor. Dânsa a mulțumit pentru căldura celor care i-au fost alături în acest moment important, cartea este rezultatul unei munci disciplinate, răbdare, rigoare și pasiune pentru aflarea adevărului istoric.

Pr. prof. univ. dr. Constantin Necula, președintele Asociațiunii Transilvănene pentru Literatura și Cultura Poporului Român (ASTRA), prezent la manifestare, a mulțumit celor prezenți pentru dedicarea lor față de cultura română și a subliniat importanța  rădăcinilor noastre, familia și credința sunt repere care dau sens  societății și o ajută să-și păstreze identitatea, armonia, prosperitatea și echilibru spiritual.

La final, autorii au oferit autografe pe volumele lansate, iar publicul a avut prilejul de a dialoga cu invitații și de a felicita autorii pentru munca lor de ținută, pentru emoționantele cuvinte adresate, ziditoare. S-au făcut fotografii, unele sunt prezente pe contul de Facebook a bibliotecii.

O seară emoționantă în care trecutul s-a legat de prezent prin viitorul proiectat de ideile autorilor cărților prezentate.

 

A consemnat C Stancu