O aventură în timp - Bonanza, de Mirela-Ioana Dorcescu

 

Semne în zăpada timpului…

 

(Mirela-Ioana Dorcescu, Bonanza, roman, 319 pagini,

Timișoara: Editura Waldpress, 2026)

 

Literatura are numeroase surse de inspirație, pentru Mirela-Ioana Dorcescu (Borchin) viața este cea mai puternică sursă. Profesor universitar, bună cunoscătoare a teoriei literare, cu romanul Bonanza dânsa propune o aplicație concretă a ceea ce înseamnă literatura, dar și o mărturie despre vremea în care a trăit. Cartea a apărut la Editura Waldpress, în anul 2026, are 319 pagini dense, mustind de viață. Tema este relația de cuplu, ea și el, Arina-Teodoru, în fapt personaje reale, poetul Eugen Dorcescu și autoarea. Este aici un curaj, se deschide o fereastră într-o carte cu o poveste reală, un script despre taina relației dintre bărbat și femeie. Viața oferă povestea, ea se ramifică pe mai multe paliere cu fiecare pagină, narațiunea glisează pe verticală și orizontală. Avem o carte în parte jurnal, pentru că pune în evidență viața de zi cu zi. Există pagini de eseu, de teorie literară, de istorie literară, de teologie, de cultură, descrieri de natură, atmosfera urbană, având în centru Timișoara, oraș universitar, arătând amprenta culturii, a evenimentelor din 1989, emblematice pentru România. Oraș în care s-au format mulți intelectuali și unde deschiderea spre un Vest presupus este mereu prezentă, amprenta multiculturală fiind evidentă.

Romanul este o continuare, dintr-o anumită perspectivă, a romanului „Celesta” (2018), tot de aceeași autoare, narațiunea se dezvoltă pe alte planuri, după experiențe esențiale. În „Celesta”, relația dintre scriitorul Teodoru și profesoara Arina Sălceanu (ei sunt: Eugen Dorcescu & Mirela-Ioana Dorcescu) a deschis perspectiva într-o narațiune profundă, cu numeroase portaluri spre viitor.

Cei doi sunt la vârsta de aur, viețile s-au împlinit social, talantul a fost pus în circulație, dar întâlnirea declanșează noi energii, dinamizează povestea. Teodoru, mai vârstnic, a ajuns la limita umană fizică, are nevoie de un scaun cu rotile pentru a ieși din universul strâmt al camerei sale, pentru a se deplasa în lumea știută și dorită. Apare momentul evadării și al deschiderii izvorului de viață și creație. Limitarea umană exercită o presiune asupra ființei, este în rânduiala omului creat, scriitorul și soția o simt acut. Este și momentul de a face saltul, în această etapă a vieții, peste limita impusă, dar și asumată spiritual de personaje, cu toată diferența de ani dintre ei. Valorile care au stat la baza vieții îi ajută, credința, cultura, legătura cu cei de dinainte, pe care se sprijină lumea, povestea spusă în numeroase forme de cărțile parcurse prin lectură, experiența asimilată, toate slujesc pentru ca soțul și soția să dinamizeze narațiunea. Este rețeta lor de viață, alta nu există. Doar o lungă și umilă mulțumire, viața este o treaptă spre altă dimensiune. 

Arina a punctat valorile pe care se sprijină viața: valorificarea talentelor/ darurilor pe care un om le are. Munca continuă, bazată pe credință. Relația cu Dumnezeu la nivel personal, în formele acceptate social. Relația dintre ea și el, ca o relație cu active complementare, în care fiecare se poate ridica la un alt orizont. Aprecierea valorilor trecute și continuitate în opera proprie. Asimilarea culturii universale și a celei locale, cu deschidere spre adevărul ființei. Grija pentru sentimentele celuilalt, pentru personalitatea celuilalt. Capacitatea de a transmite mai departe aceste valori. Mulțumirea pentru ceea ce a dobândit omul, spiritual și material, într-un timp dat, într-un loc dat, în trupuri de carne (sarx). Rugăciunea pentru a modela mintea umană cu voința divină, apoi iubirea, iertarea, generozitatea… Sunt câteva din valorile pe omul le poate asimila în ființa sa. Alături de Teodoru, acestea au o dimensiune practică, utilă la nivel personal și social. Când se referă la lecția generată de Biblie, Teodoru prezintă cheia psalmilor, atât de agreați de oameni de-a lungul timpului. Explicațiile sale sunt pragmatice, adevărul este unul al ființei:

„Perspectiva istorică și pragmatică, perspectiva stilistică sau semiotică te pot îndepărta de adevărul profund și întreg. Hai să scoatem dușmanii din contextul epocii lui David! Ce dușmani ai tu?, m-a întrebat. Nu te sumeți că n-ai avea! Gândește-te la tentațiile cărora nu le faci față. Minore, desigur, însă, când te dedai lor, îți fac rău fără excepție. Îți alterează sănătatea, echilibrul, îți distrug liniștea, te fac să te simți vinovată, rușinată, înciudată că nu le-ai opus rezistență…(…) Fă abstracție, deci, de contextul istoric. Ai să vezi atunci cât de valabil este - și în prezent, și pentru tine - orice verset” (p. 18).

Este o probă de hermeneutică necesară, justă pentru orice om, inclusiv pentru cititorul curios să „vadă” cheile spre viața din plin.    

Romanul se desfășoară pe trei paliere: trecut, prezent, viitor. Viața, ca valoare supremă, sparge monotonia timpului, viața este văzută ca o istorie personală cu un scop tainic și un final tainic.

Trecutul este dinamizat prin amintirile despre membrii familiei, despre alte vremuri, despre oameni care au uitat sensul în viață. Sunt frați care și-au ucis bunicul pentru a păstra averea (pp. 112-114) sau scrisoarea partizanilor către personajele rememorate în narațiune (p. 212). Geneza cărților scrise de Teodoru, momentele în care inspirația s-a materializat și au apărut aceste volume, de exemplu, Agonia caniculei, modul cum s-a născut o carte de poeme (p.118). Chiar și Revoluția din 1989 este văzută ca o etapă în istoria comunității și a personajelor, cu efecte prezente imprevizibile (p. 125). Călătoria celor doi în peisajul urban aduce în fața cititorului alte evenimente din viața lor, se construiește tabloul de ansamblu. Deplasarea în scaunul cu rotile este o aventură, o călătorie în care sunt implicați cei doi, fiecare purtând greutățile celuilalt, fie fizice, fie de suflet. Sunt aspecte dureroase, distrugerea arhivei literare a fostei Edituri Facla, o pierdere imensă pentru cultura română. Apoi constituirea Școlii de Literatură de la Timișoara sub aripa scriitorului și a soției, o etapă în formarea unor oameni dedicați scrisului, cu deschidere în timpul ce ni s-a dat. Sunt multe tablouri în care trecutul este adus în fața cititorului ca un dat, ca o etapă în viața omului.

Prezentul este și el dens, cu multiple deschideri spre o lume a valorilor solide, care pot susține viața, comunitatea, împlinirea personală și tristețea. Cei doi dezbat problema bătrâneții, etapă în viața lor, una care trebuie depășită, cu greutăți, dar și cu responsabilitate pentru viitor (p. 188). Apare și problema morții, apăsătoare, și care presupune evadarea din starea prezentă, cu responsabilități viitoare, de dincolo de un final implacabil (p. 198). O mare problemă a prezentului a constat în activitatea profesională de la Universitate, acolo unde Arina era angajată. Ea, însă, este șocată de eliminarea Semioticii din cursul predat, chiar în aceste momente de schimbări sociale. Semiotica legând valorile culturale, cu accent pe fenomenul Eminescu (p.280-p. 290). Este accentuată situația noutăților din sistemul universitar, apar dispozitive electronice versatile care schimbă modul de asimilare a valorilor, pe care studenții ar trebui să le absoarbă în mintea lor, dincolo de tehnologia care a migrat în viața socială (p. 38). O temă prezentă, este iubirea dintre ea și el, la o vârstă a maturității depline, bazată pe gravitația spirituală, comunicarea dintre cei doi, ca punte între suflete (p. 132). Prezentul este mereu străbătut de imaginea balerinei, presupusă fostă iubită a lui Teodoru, o apariție agilă într-un univers limitat, cu fulgerele tinereții și ale misterului care poate lega bărbatul și femeia. Balerina, pendulând între femeia anonimă și femeia fatală, ca o fata morgana, domină peisajul urban și aduce clipe de îndoială, revoltă, deschidere pentru Arina. Prezentul se eliberează de trecutul iubirii, balerina luând locul fostei soții a lui Teodoru, Marga, plecată în altă lume, cu mitul prezent doar în opera poetului. Totodată, prezentul este agresat de fenomenul izolării pe timpul pandemiei (p. 170) sau de telefonul cu două cartele, plătit de Teodoru, de vină, se pare, compania de telefonie, în goană după venituri, prin marketingul practicat doar cu cei în vârstă, mai ușor de convins, deși Arina presupunea o altă faptă a bărbatului aflat la o vârstă vulnerabilă.  Este viața din plin, într-un oraș mare, universitar, agitat până la destrămarea ființelor.

Viitorul este modelat de dorința lui Teodoru de a achiziționa o casă la țară, simplă, ca în copilărie, cu grădină și departe de spasmul urban. Un mediu care să țină mai mult de Raiul promis, decât de o schimbare a paradigmei.

Viitorul este marcat și de credința într-o altă viață, pe alte dimensiuni, departe de agitația modernă, de materialismul barbar din epocă. Teodoru îi spune Arinei: „Toată poezia mea este spre întru mântuire. După moarte, Îl voi întâlni, în mod sigur, pe Dumnezeu. Nu știu sub ce formă, dar voi realiza precis când se va întâmpla. Și nu voi mai reveni niciodată aici. Niciodată la Stroiești, niciodată la Timișoara, nici la Carani, nici la cărțile mele”…(p. 315).  

Viitorul se arată și prin destinul care acționează dincolo de voința lui, de voința ei. Destinul unui scriitor este implacabil, străbate istoria literară oficială și datul social. Arina scrie: „Mă preocupă acum Teodoru. Nu e puțin lucru să te dedici unui mare scriitor. <<Să stai lângă un abis>>, cum mărturisise el iubiților confrați că aș face eu. Iată că eram căsătorită de opt ani și jumătate cu abisul…” (p. 10).

Misterul relației dintre ea și el se fixează în cuvintele Arinei, această relație are o fantă spre alte dimensiuni, greu vizibile pentru ceilalți. Ea scrie, căutând să rămână lucidă: „Mi-a inspirat nu doar încredere și respect, ci și curaj. La vârsta la care alții nici nu se gândesc la o femeie, el m-a luat în grija lui cu imensă dragoste. Nimic nu e mai frumos decât să iubești. Oriunde în lumea asta. Chiar și în cercul nostru – strâmt pentru ochii altora, dar atât de încăpător pentru noi! Cum fiecare ar timpul său, putem spune că acesta, cel din urmă, este timpul nostru” (p. 133).

Viața celor doi stă sub semnul poruncilor, nu e o joacă, o relație efemeră. Ea vine din tensiunea a două dintre ele: să cinstești pe tatăl și pe mama ta; omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa (p. 208). Un efort pentru a păstra echilibru dintre viața prezentă, speranțele omului și viața ulterioară.

E o carte despre simboluri? Discutând despre Semiotică, o știință care are deschiderea spre dimensiuni greu abordabile de omul aflat pe trecerea de pietoni, dar necesare existențial, se afirmă, dincolo de durerea de a pierde un curs, de a fi eliminată din jocul universitar:

„Cui voi mai arăta eu cum apar simbolurile? Uite, în La steaua lui Eminescu, se pornește de la semn, la prima ocurență <<steaua>> are sens codic: <<La steaua care a răsărit/ E-o cale atât de lungă/ că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă>>. Nimic de adevărul științific. Dar semnul se destramă imediat: <<Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie>>. Semnul, cu ambele componente – de expresie și de conținut -, a dispărut. A rămas în urmă doar expresia, goală pe dinăuntru: <<Azi o vedem și nu e>>. De fapt, <<nu e>>, fiindcă nu există semn fără referent” (p. 290).

Prin aceste explicații, scriitoarea definește chiar semnele pe care le lasă viața zi de zi despre fiecare dintre noi, în spatele lor se află o altă lume, una care își face drum ca megatendință, expresie a voinței divine.      

Titlul romanului vine firesc, Bonanza, starea de bine, de mulțumire, de împlinire a cuplului, un dar divin, cu ceea ce au dobândit, material și spiritual, sub aspre ninsori, lângă aburii ce se ridică din ceașca plină de ceai aromat, ca o mireasmă a vieții de după viață (p. 319).       

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în Revista „Vatra veche”, nr. 4/2026

 

Ultima carte...

 

Ultima carte

 

 

Am fost înconjurat de cărți în garsoniera de la parter, istorii peste istorii. Acolo țevile de canalizare se blochează uneori

deoarece vecinii de la etajele de sus nu prea țin cont de locatarii de la parter și aruncă în locurile de scurgere toată mizeria unei zile.

De la ambalajele de la cafeaua de dimineață,

la bandajele schimbate în fiecare seară, cele pentru rănile zilnice.

După ce am îmbătrânit, am chemat un anticar și mai bătrân

să-mi ușureze rafturile.

În primul an a fost mai greu, îmi lipseau unele cărți

pe care simțeam nevoia să le recitesc în nopțile cu insomnii de cenușă. 

Următorii ani a fost mai ușor, istoria lumii devenise un fapt divers,

poeziile nu mai aveau lumina aceea de licurici rătăcit în iarba înaltă. 

Jurnalele nu mai rețineau lacrimile

celor care se luptau cu memoria lor de fosfor.

 

Am rămas cu o singură carte, o privesc cum domină rafturile

ca un președinte de imperiu, stăpân pe butonul roșu, cu cifrul inclus.

Nu vă spun ce carte a mai rămas, cine este autorul,

mi-e teamă să nu vă dezamăgesc și să-mi reproșați că

istoriile se pot scrie și altfel. 

Constantin Stancu ©

*Poem publicat în Revista „România literară”, nr. 17/2026 

 

 

 

Valeria Bilț și Nicole Băciuț în dialog despre familie, literatură, cărți, autori, festivaluri

 Interviu cu Nicolae Băciuț – Despre continuitate, familie și verticalitatea cuvântului (II)

 (continuare) 

II. Festivaluri, parteneriate culturale și recunoaștere publică.

 

-Activitatea dumneavoastră din ultimii ani a fost strâns legată de dialogul cu comunități culturale diverse: poeți, editori, profesori, promotori de tradiție. Festivalurile au devenit repere ale parcursului dumneavoastră.

 Care sunt festivalurile la care ați fost invitat, laureat, partener sau organizator după 2020 și care dintre ele v-au rămas cel mai aproape de suflet?

 

-Mă ajutați, „limitând” intervalul de referință la ultimii cinci ani. Am fost invitat la foarte multe festivaluri și, din păcate, n-am putut participa la toate, unele dintre ele suprapunându-se ca dată de desfășurare.

Două dintre aceste festivaluri sunt, însă, cu statut aparte. Ele au devenit tradiționale, au continuitate și consistență.

O dată e Festivalul Internațional de Crație și Interpretare „Ana Blandiana”, de la Brăila, unde am fost inițiator și susținător pe parcursul celor 14 ediții.

Apoi, e Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, de la Ploiești, unde am primit în 2014 Marele Premiu, în 2025 Premiul pentru promovarea operei lui Nichita Stănescu, iar în 2026 Diploma „Magnum Opus”.

Alte festivaluri pe care nu pot să nu le menționez sunt „Europoezia”, de la Brăila, unde am și primit Premiul Festivalului, Festivalul Zilele Iei-Zilele Poeziei, de la Târgu-Lăpuș, cu partea sa de culoare și ca temă și ca loc, și Festivalul de la Viișoara/Piatra Neamț, unde am participat la două din cele patru ediții ale sale și unde, în 2026 am fost desemnat Președinte al Festivalului.

Am fost două ediții la rând la Festivalul Internațional de Poezie de la Patras, Grecia, o experiență teribilă. La ultima ediție, din 2025, m-am trezit cu mash stradal, cu portretul meu. E prima oară când am întâlnit acest mod de a promova un eveniment literar și pe participanți.

Regret că am abandonat festivaluri pe care le-am inițiat – în primul rând festivalul de poezie și Proză „Romulus Guga”, Festivalul de Poezie Religioasă „Credo”, primul de acest fel din România, „Prima iubire”, Festivalul „Serafim Duicu”. Fără susținere financiară și cu eforturile organizatorice pe capul meu, nu se mai putea merge mai departe. De pe margine e ușor de comentat, ca la fotbal. Ca să scape de grija altora, comentatorii nu trebuie decât să intre pe teren, să joace și ei. Apoi mai stăm de vorbă.

Ce m-a deranjat mai mult a fost faptul că unii credeau că aceste festivaluri sunt obligații de serviciu… Le-am lăsat să aibă și ei „obligații de serviciu”. Flăcările acestor festivaluri s-au stins însă treptat, până la dispariție.

Ele erau și concursuri de creație literară și aveau această componentă necesară pentru descoperirea și promovarea tinerelor talente.

Cât mă mai țin puterile sunt însă prea multe festivaluri pentru timpul care e din ce în ce mai zgârcit și care „crește-n urma mea”!

 

-Cum ați perceput dezvoltarea Festivalului Zilele Iei, Zilele Poeziei de la Târgu Lăpuș și ce v-a determinat să reveniți constant în acest spațiu?

 

-Festivalurile sunt printre puținele manifestări care au ca destinatari pe cei din lumea literară, prilejuri în care scriitorii își consumă nevoia lor de dialog, de întâlniri „de specialitate”, de schimburi editoriale.

Festivalul de la Târgu Lăpuș s-ar fi putut numi, fără să-și schimbe conținutul, Festivalul Prieteniei literare, vai, un bun atât de târât prin noroaiele vieții literare.

Deci, aceasta a fost suprema rațiune de a fi parte a acestui Festival – prietenia.

 Și Valeria Bilț intră în galeria celor pe care îi consider prieteni și știu care e prețul prieteniei.

Am venit și din solidaritate cultural, din regăsirea în numele unor idealuri commune, care ne apropie, ne fac să ne cunoaștem unii pe alții mai bine și, de ce nu, chiar și pe noi înșine!

Apreciez Festivalul de la Târgu-Lăpuș și pentru că îmbracă poezia în ie, iar iei îi revelează adâncimi poetice uitate!

Festivalul de la Târgu Lăpuș creează noi legături literare și le consolidează pe cele mai vechi.

Nu în ultimul rând, frumusețea locurilor te atrage ca pe albine florile din care să aduni și tu ce se poate pentru ceea ce regăsim în sintagma „figure de miere”!

 

- Ce alte manifestări culturale din Maramureș au fost importante pentru dumneavoastră în ultimii ani și ce impresii v-au lăsat?

 

-Am reînnodat în 2025 legătura și cu Festivalul de Poezie de la Sighetu Marmației, unde nu mai fusesem de decenii, iar gazdele au găsit de cuviință să-mi răsplătească așteptarea și poezia, cu unul dintre premiile sale.

Un lucru e sigur – nu voi refuza invitațiile în Maramureș, în numele literaturii! Aviz organizatorilor de astfel de manifestări!

E de admirat nu doar eforturile supraomenești care se fac pentru a menține în viață astfel de manifestări, dar și ospitalitatea dezarmantă cu care am fost tratat de fiecare dată.

 

- Ați primit, în această perioadă, mai multe titluri de Cetățean de Onoare. Care dintre ele v-a emoționat cel mai profund și care este semnificația acestor distincții pentru un creator?

 

- Două astfel de titluri m-au emoționat și m-au făcut să îmi regăsesc rădăcini ale copacului din care am mușcat din fructele poeziei. Să fii „Cetățean de onoare al județului Bistrița-Năsăud” e o mare onoare pe care mi-o acordă locul intrării mele în lume. Pentru mine e și o motivație în plus pentru gândul meu de a mă întoarce acasă, în eternitate, da a redeveni lutul din care am fost plămădit. Ardelenii, se știe, își rânduiesc și cele ale vieții, dar și cele ale morții. Ori eu vreau să ajung în cimitirul satului, lângă părinții mei, plecați prea repede din această lume și alături de care n-am stat cât mi-aș fi dorit să stau, dacă am în vedere că mama a murit când aveam 14 ani, în 1970, iar tatăl, în 1995, fără ca eu să-i pot fi alături în momentul în care poate că avea nevoie de prezența mea.

Pe de altă parte, începuturile mele literare, primele iubiri sunt legate de o lume de care nu m-am despărțit niciodată, oricât de întortocheată a fost geografia biografiei mele. În triunghiul Chintelnic – Cluj-Napoca – Târgu-Mureș, locul nașterii a rămas mereu în vârf.

Am rămas dator acestor locuri – ar fi trebuit să realizez o monografie, dar n-am reușit decât povestea centenară a bisericii.

Fiind „Cetățean de onoare al județului”, am toate motivele să mă ridic la înălțimea unei astfel de recunoașteri și să mă întorc, pentru totdeauna, acasă.

Apoi, titlul de „Cetățean de onoare al municipiului Iași” înseamnă să mi se recunoască apartenența mea spirituală la ceea ce am numit „Capitala in pectore” pentru mine. Înseamnă recunoașterea unei iubiri pe care am purtat-o unui oraș din care a luat energii de nebănuit sufletul românesc.

Dar nu sunt „cetățean de onoare al Târgu-Mureșului”, oraș căruia i-am dat ce am avut mai bun în mine, dar care a rămas prizonierul prejudecăților și încrâncenărilor etnice, în condițiile în care nu am acceptat niciun fel de compromis în ceea ce privește „sentimentul românesc al ființei”.

E adevărat, când văd ce nume au o astfel de distincție, nu m-aș simți deloc confortabil cu o astfel de „onoare”.  De aceea, spun adesea, cu năduf, că cel mai departe oraș de mine e Târgu-Mureșul.

VALERIA BILȚ

6 decembrie 2025 - 11 aprilie 2026

Și zeii plâng câteodată...

 

Zeu plângând

 

 

 

Ai o mie de chipuri, toate de aur,

ai o infinitate de braţe care mângâie destine,

 

tu, zeu, cu o infinitate de sexe,

tu, cel care ai scris imnul dragostei

chiar pe zidurile piramidei.

 

Te-ai închis într-un ou, în ochiul taurului,

într-o iubire, într-un cuvânt secret...

 

Stai la izvoarele fluviului,

priveşti apele care curg prin noi,

oriunde curge fluviul, spre  orice punct cardinal,

albii ale fluviului suntem...

 

...în deltă se pierd vameşii, generalii, conducătorii, în mâlul fertil.

 

Tu plângi,

fiecare lacrimă este o altă fiinţă necreată încă...

Constantin Stancu ©

 

 Foto: Hațeg, vechi 

Cornel Nistea: Scriitorul scrie pentru a supraviețui. Însemnări, cugetări, sentințe...

 

Scriitorul scrie pentru a supraviețui. Lista lui Cornel Nistea

 Viața scriitorului este complexă, se referă la sine, la lumea din jur, la ținutul literar în care activează, la credințele sale, la relația cu divinitatea. Cornel Nistea, prozator important al literaturii de azi, implicat în fenomenul literar din Uniunea Scriitorilor prin poziția sa de-a lungul timpului în Filiala Alba-Hunedoara, fiind și președintele ei, dar și în viața culturală de la noi, ne oferă cartea Însemnări, cugetări, sentințe*, apărută la Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, în anul 2025. 

Pentru scriitori, pentru iubitorii de literatură și pentru cei care sunt preocupați de istoria culturală a vremii, cartea se citește cu interes, cu pasiune, receptorul intrând în laboratorul de creație propus de scriitor, un laborator unic. Este o felie de viață dedicată literaturii ca putere în societate. Puterea de a aduce omul în situația de a gândi despre destinul său în această lume vizibilă și de a căuta un sens în eternitate. De a pipăi experiența umană și de a înțelege cum să evite erorile celor de dinaintea sa.

Cititorul se întâlnește și cu un jurnal spiritual special, evenimentele zilnice ale scriitorului și omului se întretaie cu citate reprezentative din alte opere, cu însemnări din cultura universală și de la noi, cu reflecții pe marginea ideilor care vin spre acesta cu toată energia declanșatoare de fapte. Faptele scriitorului în lumea în care s-a născut cu timpul pe umeri fragili.

Apar citate din filozofia universală, din clasicii greci, din marea literatură a lumii, din istoria sau religiile care au modelat societatea. Sunt texte de esență, penetrante, cu bătaie lungă asupra minții omului. Descoperi că libertatea este importantă, scrisul este o formă absolută de libertate. Plecând de la propria viziune asupra lumii, scriitorul a edificat un univers, contrariile se diminuează în frazele scrise, un orizont străbătut de lumini se deschide. O lume înflorește sub cuvintele sale, una neștiută de unii, abia sesizată de alții, dorită de mulți. Frumosul stă la baza vieții, la fel Adevărul revelat și cel primit prin gândurile marilor oameni ai culturii. Binele dorit de credincios și de om zi de zi. Dacă am face o listă cu scriitorii și operele care se intersectează cu aceste însemnări, am avea Lista lui Cornel Nistea. Ea începe cu Dostoievski, Tolstoi, Hemingway, continuă cu multe personalități ale culturii, științei, istoriei, religiei, sociologiei etc.  La început avem moto din Homer, Hegel, Goethe, cuvintele alese transmit mesajul care străbate clipa.

Pentru Cornel Nistea scriitorul este capabil de sacrificii, de umilințe, de lupte cu sine și cu lumea, conștient că va fi ridicat spre o altă zare. Fără muncă, fără deschidere spre alte suflete, spre cultură, nu se pot realiza opere care să dureze și să modeleze lumea în care trăim. Trecutul și prezentul se împletesc pentru a rezulta un viitor mai înalt. Importante sunt sufletele oamenilor și capacitatea de a rămâne lucid când vremurile sunt înclinate. El este făcător de povestiri, acelea care undesc gândurile și au o rezultantă, care înduplecă lumea. Alteori, autorul devine personaj, se implică în faptele altor personaje, în istorii personale și în credințe. De multe ori, acest personaj este sacrificat, sacrificiul ducând la salvarea sufletelor celor care citesc și se lasă modelați de poveste. De multe ori, scriitorul caută un portal pe unde să evadeze din universul său. Un erou în căutarea lumilor mai bune. Se eliberează, evadează din captivitatea vieții limitate. Este o evadare care ignoră hotarele pentru ca ființa să se limpezească. Cartea pe suport de hârtie este un depozit al experiențelor umane. Ele clarifică istoria și finalitatea ei, dacă oamenii continuă firul de aur al experiențelor asumate. Cronicar al vieții sale, el rămâne sincer până la punctul în care viața are sens. Sinceritatea îl ajută pe scrib să rămână chiar el opera de artă a Creatorului și asta contează și mai mult, oglindă în vitrina lumii de pe marile bulevarde.

Cornel Nistea ne propune un model solid al scriitorului, așa cum s-a format în secolul al XIX-lea și în secolul al XX-lea, model edificat de mari prozatori ai lumii. Acest model contează, pe umerii acestuia stă experiența asumată a oamenilor. Când se bucură. Când suferă. Când sunt în exil. Când mor cu vorbe vii pe buze. El scrie dintr-o energie naturală, nu poate explica acest demers, dar se exprimă prin cuvinte, frazele legând destinele. E scrisul de mână, cu stiloul, asumându-și fizic acest demers (p. 59), ca la început de comunicare, precum în școală. Gândurile trec direct din ființa sa în pagina albă. Evită entitatea non-umană a calculatorului, ca intermediar. De aici opera ca un fluviu.

Trăind în epoci diferite, comunism și democrație, se revoltă împotriva nedreptății sociale, împotriva ideologiilor care deformează realitatea și strivesc omul. Sunt multe referințe asupra acestui aspect, scriitorul rămânând de veghe în lanul istoriei. Pe un peron de gară, scribul întâlnește privirea unui deținut, om în lanțuri, o privire care străbate timpurile. Acea privire a rămas întipărită în memorie, pecete despre libertate, demnitate, umanitate. Reținem: „Au fost cele câteva secunde în care intrasem în comuniune cu omul firav în lanțuri, după îmbrăcăminte, privire și ținută, părea un intelectual devenit indezirabil, de vreme ce se pronunțase împotriva ideologiei marxist-leniniste-staliniste instaurate în România, cu ajutorul tancurilor sovietice” (p. 63).

Când se află în fața cărților, o lume se pune în mișcare: „Nu cred că există pe lume o marfă mai ciudată decât cărțile” (p. 135). Este un gând care s-a cimentat în viața scriitorului.

De multe ori, se apelează la citate din cărțile citite, ca ființe vii. Fixează pe pagini citate din Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann despre viață, destin, drame umane: „Greșeala omului modern este identificarea vieții cu activismul” (p. 83). Sunt citate care marchează punctele de tensiune din viața oamenilor. De reținut ca teme pentru romanele care s-ar putea scrie de tinerii scriitori, cei care vin. 

Existența românească a fost în atenția scriitorului, a reținut unele direcții din lucrarea Dimensiunea românească a existenței, de Mircea Vulcănescu (p. 103). Era/ este o temă de actualitate pentru orice artist deoarece relevă legătura românilor cu un Cosmos armonios, efect al creației, lumea fiind o carte de semne, toate având sens, chiar și moartea. De aici lipsa de teamă în fața morții. Tăria spirituală fiind necesară pentru existența pe acest teritoriu românesc.

Scriitorul privește spre sufletele oamenilor, Cornel Nistea a pornit de multe ori de la viziunea asupra vieții a lui Carl Gustav Jung, psihiatru și terapeut elvețian, cunoscut pe plan internațional, cel care a introdus dimensiunea culturală în analiza omului, dar și atitudinea religioasă asupra vieții. Interesante remarcile notate despre Jung: „Am suferit mult din cauza lipsei de înțelegere de care am avut parte și am fost izolat când ajungeam să spun lucruri pe care oamenii nu le înțeleg” (p. 176). Apoi a adăugat: „Pentru opiniile mele, în Evul Mediu aș fi fost ars pe rug”. Sunt citate care se pliază și pe viața autorului prezent.

Cât despre aspectul religios, autorul, fiind într-o vizită în Israel, la fața locului, în interacțiune cu poporul evreu, a putut constata că „Iisus nu mai era evreu, ci omul universal” (p. 77). O remarcă esențială, raportat la Mântuitorul care iese din istorie pentru a crea istorie.  Sunt citate și multe fragmente din Biblie, credința fiind un pilon necesar pentru armonia dintre om-scriitor-dascăl-om al culturii. De-a lungul timpului, mai ales înainte de 1989, linie roșie în existența multor români, când informatorii erau mereu pe „fază”, analizând fiecare pas al unui scriitor, Cornel Nistea a rămas fidel actului de creație original, solid, cu impact: „Frumosul artistic și sentimentul înalt al iubirii sunt resurse inepuizabile ale creației artistice, această axiomă exprimată de marii creatori de artă se va dovedi mereu valabilă, chiar și atunci când apare tragicul. Scriem, așadar, să supraviețuim prin creația noastră, reinventând lumi în care retrăim pentru a câta oară”… (p.141).

Fericirea este mereu în atenția omului, o caută, are nevoie de confirmarea stării  care dă sentimentul deplin al ființei: „Am căutat mereu în memorie un moment în care am fost fericit, dar n-am găsit decât puține plăceri și satisfacții  în locul fericirii adevărate, pe care, de altfel, n-am putut defini niciodată” (p. 207). Iată, după mii de pagini din cărților scrise, scriitorul nu poate defini fericirea, fiind doar străin și călător pe acest Pământ. O notă care pune accentul pe căutarea fericirii ca formă a fericirii.

Ca profesor, scriitorul s-a străduit să deschidă gustul pentru lectură la mulți elevi. A fost o luptă necesară, dură, pentru a putea lămurii oamenii că este nevoie să ajungă la punctul în care ar putea să „înțeleagă”. Sunt multe însemnări pe această temă, relevante și cu amprentă existențială. Din păcate, privind la viața unui avocat, unul care nu a reușit să prindă bucuria lecturii în timpul școlii, ajuns la maturitate, cu sentimentul slab al împlinirii, și-a mobilat casa cu o bibliotecă imensă, dorind să dovedească faptul că face parte din „înalta societate”. Soția sa își cumpăra hainele de la magazinele din Paris, pentru a lăsa impresia că sunt „realizați” (p. 196). Sunt multe însemnări de genul acesta, despre oameni și societate, despre cum contextul istoric modelează mintea umană. Cu ochiul atent, scriitorul a observat lumea în dinamica ei. Mereu există o dramă, mereu există speranța.

Cu alte cuvinte, Cornel Nistea a însemnat fapte, evenimente, stări, a cugetat asupra lor pentru a prinde adevărul. A fixat sentința pentru a focaliza în aceasta ideea fulger care schimbă mediu și dă viață. Sentința fiind necesară pentru a coagula gândul și a stabiliza capacitatea de a acționa. O carte în care cititorul poate să se recunoască sau poate refuza luciditatea. Sentințele poartă semnele vremii în care s-au edificat, limitele efectelor depinzând de modul cum va arăta umanitatea în viitor.

El reține: „…cred că literatura nu-i decât rezultatul revoltei sinelui în încercarea adeseori disperată de a-și lămuri controversele, de a scăpa de obsesii, scrisul devenind o supapă a defulării, în speranța evadării din captivitatea în care a fost ținut prizonier încă de la începuturile sale, ca să poată spune: Scriu, sunt liber!...” (ultima copertă).    

 

 

Constantin Stancu

 

*Cornel Nistea, Însemnări, cugetări, sentințe, 280 pagini, Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2025. Moto din Homer, Hegel, Goethe. Volum publicat cu sprijinul Primăriei Municipiului Alba Iulia.

*Text publicat în revista „Plumb”, nr. 4 (aprilie)/2026

Vatra veche, nr. 5/ 2026. Semnal, sumar, lunar pentru minte, inimă și literatură

 

Momârlanii, o poveste în poveste. Câteva considerații actuale privind termenul de momârlan

 

 

Cu momârlanii pe Drumul Zeilor

 

 

 

Sunt comunități în care tradițiile, obiceiurile, speranțele rămân intacte de-a lungul vremurilor. Este o rezistență în fața imperiilor, a lumii.  Momârlanii poartă cu ei misterul unei taine venite de departe, dintr-un timp încărcat de istorii. Ioan Dan Bălan (decedat) și Elisabeta Bogățan ne oferă o plachetă eseu și o analiză a fenomenului legat de momârlani, de la termen la istorie, de la credință la mit, de la viață la viața de după viață. Momârlanii, o comunitate inexistentă în dicționare. Considerații privind termenul de momârlan. – Ediția a II-a, revizuită și adăugită, publicată la Editura MĂIASTRA din Târgu Jiu în anul 2025. Cartea a apărut cu sprijinul domnului Emil Ilie Părău de la SC Comexim SRL Lupeni, mereu atent cu activitatea culturală a celui care a fost Ioan Dan Bălan. Elisabeta Bogățan a continuat aceste demers cu deschiderea spre lumea aparte a celor care continuă să-și spună momârlan. Placheta merită semnalată, ea punctează un moment din istoria veche și nouă a zonei, pe nedrept unii vorbind de „jian din Jieț”. Confuzie venită dintr-o insuficientă cunoaștere a istoriei noastre.

Comunitatea se delimitează geografic între munții Șurean, Parâng, Vâlcan și Retezat, o depresiune bine delimitată de reperele constante ale terenului, ei, momârlanii, fiind locuitori ai Văii Jiului. În această zonă se află Momârlele, ele dând denumirea locuitorilor. Momârlele sunt aranjamente formate din pietre masive, având o înălțime de aproape 3 metri, sunt semne de aducerea aminte. Ele fac parte din realitatea zonei, nu se pot preciza vremurile în care au apărut. Simbolul, păgân la început, a devenit unul creștin, un cioban a plasat o cruce în vârful acestui semn fizic. Sunt „oamenii de piatră”, apar în diferite locuri din ținutul vechii Dacii. Misterul învăluie apariția și rolul lor. Sunt multiple teorii, dar momârlele continuă să existe în timp și spațiul bine delimitat și ordonat. Pot fi puncte de reper într-o geografie a transhumanței, dar ele fixează un moment din istoria oamenilor din acest loc.

Modul cum au fost asamblate aceste blocuri mari de piatră este un mister, modul cum se susțin în structura semnului reprezintă arta și știința unor oameni simpli, aparent, dar având cunoașterea regulilor de alcătuire a monumentelor. Liniile spirituale și istorice duc la Zamolxe, la o civilizație veche euro-indiană, cu trasee spirituale conturate de civilizații vechi. Se pare că exista un Drum al Zeilor/ Regilor, o Cale Sacră. O analiză prin metoda radiesteziei indică faptul că Oamenii de Piatră erau amplasați în zone puternic străbătute de curenți telurici, ceea ce schimbă perspectiva istorică. Poate exista un sistem de legătură între aceste centre de energie telurică, deschizând panorama spre o geografie spirituală/ sacră, cu speranța că, în viitor, s-ar putea revela centrele spirituale ale Pământului, spre o nouă civilizație, reluându-se un ciclu istoric mult diminuat de activitatea omului agresiv.   

Cartea abordează și diferitele variante ale termenului de momârlan, de la batjocură la legendă. Imperiile care s-au perindat pe aceste meleaguri au avut rolul lor, acela de a-și impune civilizația și a eradica vechile semne păstrate de poporul român ce a trăit/ trăiește aici.

Oamenii locului sunt mândri de numele lor, își duc viața cu demnitate, au tradițiile lor și acceptă istoria ca un dat divin, creșterea oilor constituind o activitate complexă, cu impact social, rezonând în istorie, civilizație, etnografie.

Placheta este documentată, sunt evocate dicționare vechi și noi, lumea momârlanilor, oamenii de vază ai zonei. Perspectivele sunt analizate din diferite unghiuri: om de piatră, gomilă, momâie. Tradițiile dau semne despre oameni și vechi civilizații, despre simboluri care dăinuie.

S-a adus în atenție și monografia județului Hunedoara, ca amprentă spirituală și de civilizație, autorii fiind pasionați de forța care a rezistat în istorie prin energie divină. În anexe apar ilustrații legate de viața momârlanilor, portul lor, sărbătorile în care se manifestau cu bucurii, stânele din munții zonei, tradițiile ciobanilor, nedeile din Jieț sau Straja. Sunt prezentate momâile, Altarul de Piatră de lângă Drumul Regilor, imagini spre Poarta Raiului, spre munți etc.

Deși placheta are 50 de pagini, mesajul este complex și privește viața oamenilor din zonă, istoria și legendele momârlanilor, parte a civilizației vechi și noi, cu legături în celelalte civilizații ale lumii.

 

 

Constantin Stancu 

România literară, nr. 17/2026. Semne literare: Colocviul Național de Memorialistică și Eseu „Ion D. Sârbu”, prima ediție, Petroșani, aprilie 2026

 

Mirela Cocheci, Puterea gândurilor, Editura Castrum de Thymes, 2024... Un volum în care autoarea a pus mult suflet, a căutat să materializeze efectele căutărilor sale spirituale, deschiderea spre dimensiunea eternității și a infinitului, existența în forme și culori alese cu grijă

 

Între febra poeziei și febra culorilor

 

Un titlu ales cu grijă: Puterea gândurilor/ Fuqia e mendimeve. Poeta Mirela Cocheci ne propune acest volum de versuri, în limba română și limba albaneză, 134 pagini, apărut la editura Castrum de Thymes, Giroc, 2024. Traducerea în limba albaneză: perkthim nga; prefața Baki Ymeri, iar postfața: Nicolae Toma, Daniel Luca. Este un volum în care autoarea a pus mult suflet, a căutat să materializeze efectele căutărilor sale spirituale, deschiderea spre dimensiunea eternității și a infinitului, existența în forme și culori alese cu grijă. Configurația literară este susținută de viziunea artistică a pictorului care percepe spațiile și zonele vizibile și invizibile între alte coordonate.

Mirela Cocheci se lasă dusă de valul romantic, apelează la spații largi, pipăie infinitul, luna e parte din peisajul exterior și interior, foame de noi spații, noi experiențe spirituale, o iubire discretă pentru lume, pofta spre contemplare, visul inclus, poezia și culoarea ca argumentele pentru universul pe care-l construiește prin deschidere, generoasă cu sine și contextul în care se mișcă tot ce-i viu.

O linie de forță în volum este tema cunoașterii. Surprinzător pentru un sfera poeziei, autoarea abordează aceasta cu multă atenție, bucurie și acceptă abisul ca parte a sinelui. Ființa se integrează în creație și creația modelează ființa. Armoniile infinite se oglindesc într-o entitate finită: „Prin ochii mei/ își privește măreția./ Prin urechile mele/ își ascultă respirația./ Prin nările mele/ își simte mirosul./ Prin gura mea/ își rostește Cuvântul./ Prin trupul meu/ își percepe desăvârșirea./ Așa a ales Universul/ să se cunoască/ pe Sine însuși” (Cunoașterea de sine, p.108). Este aici un curaj spiritual, limbajul simplu redă ecuația, simțurile, gândurile, chiar conștiința, toate sunt rezultatul unui efort venit din partea întregii creații.

Un alt poem, la limita dintre poezie și rugăciune de mulțumire, aduce împăcarea ființei cu întregul context, unul atins de timp, de suferințe, singurătate, căderi, întrebări. Toate se focalizează în Lumină, locul unde tainele se deschid și se ascund: „Ai experimentat lupta/ ai cunoscut înfrângerea/ ai simțit suferința/ ai gustat singurătatea/ ai trăit deznădejdea/ ai căutat răspunsuri/ în pământ în ape în ceruri/ și le-ai găsit/ în tine însuți/ iar atunci/ când te-ai descoperit/ ai devenit/ Lumină” (Redescoperire, p. 72). Și aici versurile se exprimă limpede, semnele de punctuație sunt eludate, ideile curg între artist și sinele său, Lumina se scrie cu literă mare, semn că suntem în fața a unui mesaj special. Grafia poemelor are semnificația ei, nu este o joacă, o modă, aici este o participare directă, o conectare la esențe. Desigur, filozofia, teologia, știința, arta au inclus termenul în schema de gândire, este acceptat și cunoscut, dar aici se exprimă crezul prin poezie.

Sensibilitatea față de pictură, artă în general, îi oferă teme speciale. Lumea este descrisă prin culori, fiecare parte are rezervată una anume, cu simbolul ei, această vedere aduce febra culorilor: pielea roză a copacilor, verile cu ochi aurii, scântei albastre de corali. Prinde sursele: gândurile incolore ale izvoarelor. Concluzia: „De atâta febră mi s-a făcut frig” (p. 50). Artele se apropie și fac legătura cu dinamica lumii, omul pendulează între viață și mirare, între teamă și visul în mișcare.

Relativitatea din Univers este simțită ca o libertate, o eliberare din balansul mundan: „A fost de-ajuns un pas spre a-nțelege/ Că Universul nu-i limitativ,/ Că pot să trec fără să-ncalc vreo lege/ Prin noapte și prin zi, alternativ” (Contemplare, p. 42). Formele dansează, rigoare și raționalul sunt în dinamică, teoreme sau concepte adunate în carte, partea spirituală își caută portalul în Univers: „Când minții parcă-i trebuie un veac/ Retina înțelege-ntr-o secundă” (Marea resetare, p. 26). Apoi continuă: „Nu-i nici pătrat, nici cub și nici triunghi,/ Aș vrea mai mult să știu și nu am stare…/ Alerg prin unghiuri fără nici un unghi/ Eu, martorul la Marea Resetare”. Din punctul de vedere științific, formele geometrice pot genera energie, poezia le preia și le restituie prin cuvinte.

În această căutare, autoarea alunecă uneori în facil, abordează temele ușor, unele sunt bătătorite și au intrat în limbajul de fiecare zi, ieșind din zona lirică: „Ești un bagaj într-o gară/ unde nu oprește nici un tren,/ Ești o balustradă pe un pod/ pe care nu-l folosește nimeni”… E nevoie de o autocenzură, raportat la temele generoase pe care le-a ivit prin poezia sa.

Chiar la finalul volumului, deși viziunea nu se încheie, ea abordează tema veșniciei, una care atrage oameni obișnuiți, filozofi, teologi, gânditori din știință sau artă: „M-am așezat în palma ultimului cuvânt/ și privesc de acolo spectacolul tăcut al veșniciei”. Ca într-un psalm, ea a scris: „M-am așezat în palma ultimului cuvânt./ Uimită, muțenia ascultă șoapta Universului./ Pe aripile lui se-mpreunează timpul cu netimpul,/ într-o liniște asurzitoare al cărei murmur/ îmi zvâcnește necontenit în tâmplă” (Spectacolul veșniciei, p.120).

Nicolae Toma în postfață, afirmă: „Această carte în limba română și albaneză, prin colaborarea cu scriitorul Baki Ymeri, demonstrează că poezia nu are frontiere și peste tot în lumea asta există autori care au de spus și de lăsat pentru cei care vin perle ale sufletului omenesc” (Poezia fără frontiere, p.123).

După cum scrie Mirela Cocheci, nevoia de timp este presantă pentru poet, el poate vedea dincolo de limite: „Ai început să te comporți ciudat, timpule,/ nu mă lași să rătăcesc prin două lumi,/ mi-ai dat voie să privesc dincolo de tine/ acolo unde tu te contopești cu spațiul/ risipindu-vă amândoi pretutindeni și nicăieri” (Ai început să te comporți ciudat, p.116). De reținut familiaritatea ființei cu timpul, reproș care deschide orizonturi, cu alt sens.

Poezia cu ritm și rimă este acceptată ca etapă în construirea poemelor, la acestea se adaugă curajul de a evita experimentele la modă, prezentismul ca evadare, folosind umilele lucruri de fiecare zi. Rămâne legată de temele clasice: frumos, bine, adevăr posibil sau presupus. Elemente religioase se împletesc în versuri cu idei moderne ori cu spasmul sentimentelor, ele vin din direcții cunoscute, clasice, fie cultura civilizațiilor asiatice, fie din cultura iudeo-creștină, la limită, acolo unde ele se pot apropia prin curăție, echilibru, armonii, vibrații, lumină. Sunt termeni care apar în poezia sa: mandale, levitația, conștiință expandată, sunete în franjuri maro, Noul Pământ, Adevăr, Lumină, glasul infinitului, absolut, Alpha, Omega, mișcarea levogiră etc.  Ele îi confirmă viziunea, visul, speranțele, fac legătura cu formele și abisurile cunoașterilor. Legătura dintre artă și știință, cu aripile religiei, o ajută să vadă timpul și netimpul.

Un volum de versuri în care poeta s-a lăsat dusă de valul poeziei, acceptând regulile care i s-au deschis prin luciditate, acceptând mirarea și puterea gândurilor, rezistând la impactul cu necunoscutul prin artă și zicerea artei, propunând o nouă culoare a poeziei, cu străluciri și umbre melodioase.

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Amfiteatru literar”, nr. 1/2026   

 

 

Revista „Plumb”, nr. 229 (aprilie)/2026. Semnal, câteva semne literare de azi

 Lecturi libere pe sit-ul revistei

Revista „Thymes”, nr. 1(24)/2026. Semnal, sumar, literatura de lângă noi

 

Valeria Bilț în dialog cu Nicole Băciuț. Un interviu despre continuitate, familie, fenomenul literar, provocări și realizări (I)

 

Interviu cu Nicolae Băciuț – Despre continuitate, familie și verticalitatea cuvântului,

 

Introducere

 

După 2020, lumea culturală românească a trecut prin transformări accelerate: reconfigurări ale publicului, mutări ale evenimentelor în spațiul digital, reașezări ale valorilor în jurul ideii de comunitate. Nicolae Băciuț – scriitor, editor, publicist, animator cultural – nu doar că a traversat această perioadă, ci și-a consolidat prezența, devenind o voce constantă în susținerea poeziei, a limbii române și a dialogului dintre generații.

Acest interviu își propune să surprindă mai ales „ce s-a întâmplat în liniștea dintre ani”, felul în care proiectele sale au crescut, s-au diversificat sau s-au reorientat după 2020, precum și modul în care familia, sănătatea și apartenența la comunitatea literară modelează astăzi identitatea unui autor cu vocație statornică. Mai mult, interviul de față își propune să surprindă nu doar activitatea sa din ultimii ani, ci și vibrația lăuntrică a unui scriitor care își continuă neobosit drumul, între familie, condei și public.

 

-Activitatea editorială și publicistică după 2020

 

- Înainte de evenimente, festivaluri sau recunoașteri, rămâne munca tăcută de editor și de constructor de conexiuni între autori. De aici începem: cum a evoluat revista Vatra veche în ultimii ani? Ce direcții noi ați imprimat revistei după 2020 și ce provocări ați întâmpinat?

 

- Ceea ce la început, în 2009, avea ca motivație amărăciunea ieșirii de pe traseul consacrat a revistei Vatra, la care lucrasem două decenii (1983-2003), a devenit apoi entuziasmul și bucuria rostului. Vatra veche intrase treptat într-o cadență amețitoare, cu o audiență de ordinul miilor și cu atragerea de colaboratori din toată lumea. Reacțiile, consemnate într-o rubrică dedicată special receptării, feed back-ului editorial, stau mărturie a altitudinii publicistice a revistei, cu aprecieri atât ale cititorilor „necalificați”, cât și ale celor mai autoritare voci, de rang academic. De altfel, însuși președintele Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop a devenit colaborator fidel al Vetrei vechi.

Recunosc, nu mă așteptam la atât de mult, și mă amuză încrâncenarea unor culturnici locali ori a unor gășcari de a se face că nu văd revista. Se înșeală, cecitatea lor nu scade valoarea revistei.

Am intrat de la bun început în ritmurile vieții literare, dând importanță atât istoriei literare cât și actualității. Nu am impus colaboratorilor nici teme obligatorii, nici judecăți critice la comandă. Fiecare și-a asumat responsabilitatea estetică și morală pentru articolele semnate. Diversitatea de opinii a fost mereu întreținută. Regula rămânând aceeași: opiniile autorilor nu sunt opiniile revistei. Nu am cultivat acțiuni de execuție, dar am agreat acțiuni concertate de susținere a unor autori și a unor apariții editoriale de excepție.

Toate genurile literare au avut/au ușa deschisă. N-am înregimentat revista în acțiuni de politică literară, nici n-am solicitat vreo egidă.

Vatra veche continuă să apară prin eforturi personale maxime, sub toate aspectele, în timp ce surata mai în vârstă are susținere financiară din bani publici (771.000 lei în 2024, 881.000 în 2025 – informații din surse publice), chiar dacă ritmul revistei s-a redus, aparițiile nemaifiind lunare, ci din două în două luni, în tiraje „amețitoare” de cam 200 ex. pe apariție. Vatra de acum nu se distribuie în chioșcuri, ci doar în două librării, una din București și una din Cluj-Napoca, după cum se menționează în raportul pe 2024 al revistei. N-am găsit nicăieri revista la vânzare în Târgu-Mureș. Ceea ce e nefiresc, dacă nu ar semăna și a dispreț față de geografia literară din ai cărei bani e susținută.

Dacă nu s-ar scrie pe frontispiciu unde apare, nu s-ar vedea decât sporadic și întâmplător vreo legătura cu Mureșul cultural și artistic.

Mereu îmi amintesc de politica editorială integratoare a lui Romulus Guga, care aduna în jurul revistei TOATĂ suflarea culturală a zonei și antrena în acțiuni culturale pe toate lumea, ilustrând, totodată viață tuturor instituțiilor de cultură mureșene.

Revista Vatra are 9 angajați salarizați! Ceea ce nu e de ici-colo. Aproape cât România literară, care apare săptămânal.

Cât privește regăsirea autorilor locali în paginile revistei – cam cel mult 25 la sută dintre aceștia sunt agreați, restul sunt ignorați complet, la fel cum e ignorată în bună măsură activitatea instituțiilor culturale din județ.

Spun aceste lucruri, pentru că revista apare din bani publici, iar menirea ei nu poate exclude întregul fenomen cultural județean, circumscriindu-l culturii naționale.

Se spune chiar că revista e confiscată de un grup bine definit. Cum se poate explica nereflectarea activității editoriale a unui important număr de scriitori mureșeni, care sunt în circuit național, nu și în cel al revistei?! Dacă vreți, vă pun la dispoziție o listă de aproape o sută de autori mureșeni, de toate calibrele, despre care nu s-a scris un rând în ultimele două decenii, de parcă nici n-ar exista. Nu cere nimeni să se aducă osanale vreunui autor, dar ignorarea totală e indiscutabil imorală.

Numerele tematice ale revistei nu pot acoperi nevoia de actualitate literară/culturală. Care, până la urmă, a fost rațiunea de a fi a unei astfel de publicații și de a fi tipărită din bani publici proveniți din surse locale.

Astfel de numere tematice n-au legătură cu locul editării și cu sursa finanțării…  Unde e cultura mureșeană în astfel de politici editoriale?

Pe bani proprii poți să faci ce politică editorială vrei, pe bani publici, parcă e moral să te poziționezi în rezonanță și cu mișcarea culturală mureșeană! Un exclusivism ieftin a devenit judecată de valoare.

Nu militez, Doamne ferește, pentru provincialism, dar nici să fie exclusă provincia, odată ce apari „în provincie”, ci susținută și promovată în identitatea sa culturală.

Am tăcut ani la rând, în speranța că se va schimba ceva în politica redacțională a acestei publicații.

De ce să-mi fie teamă să spun adevărul? Nu se va mai scrie despre mine în Vatra? Oricum, nu s-a scris nimic de aproape 25 de ani. Îmi voi face mai mulți dușmani? Voi fi acuzat că sunt demolator al Vetrei? Voi fi înjurat de prietenii revistei?

Analizați datele prezentate și trageți singuri concluziile! Cine a demolat și cine demolează revista!

Nu mă simt deloc confortabil emițând judecăți de valoare față de o publicație la care am trudit două decenii, dar nici nu pot abdica de dragul liniștii personale la o opinie care nu se vrea demolatoare, cât vrea să îndrepte, cât (mai) e posibil, lucrurile.

M-ați întrebat despre Vatra veche și eu v-am răspuns altceva. Mi-am amintit însă versurile lui Mircea Dinescu, din poemul Grâu păzit de maci: „Dacă eu tac, tu mâine n-ai niciun drept să taci”. Dar am considerat că acest „mâine” e azi și „tu” pot să fiu și eu!

Neluarea niciunei atitudini ori indiferența sunt din același aluat cu lașitatea.

Pe munca și resursele mele financiare, îmi pot îngădui orice politică editorială. Pe bani publici, există însă responsabilitate față de public! Îi pasă cuiva de o astfel de necesitate/cerință?

Direcția Vetrei vechi, de la bun început, a fost deschiderea spre toate orizonturile tematice, ideatice, spre toate categoriile de producători/consumatori culturali, spre autori de pretutindenea…

Colaboratorii Vetrei vechi, încet-încet, s-au adunat din toate zările lumii. Nu întâmplător sloganul de pe frontispiciul revistei e „Români din toate țările, uniți-vă”. Am colaboratori și din SUA și din Australia, și din Canada și din Franța…, dar și din Bucovina de Nord și din Basarabia!

Sigur, m-aș fi bucurat dacă colaboratorii revistei n-ar fi avut prejudecăți legate de simpatiile față de Vatra. Cum e Ana Blandiana, care a colaborat la ambele publicații.

Am reușit, an de an, nu doar să mențin ritmul lunar al publicației – 88 p. A4, ci să editez și suplimente, dedicate unor nume grele din literatura română (Nichita Stănescu, Ana Blandiana, N. Steinhardt, Ion Brad…. ) sau unor autori locali (Romulus Guga, Lazăr Lădariu, Valentin Marica, Răzvan Ducan…) Aceasta, în condițiile în care, din 2019, mai editez o publicație social-culturală, Cadran (jurnal mureșean), tocmai pentru a veni și mai mult în întâmpinarea așteptărilor autorilor locali și evenimentelor locale… O revistă care apare exclusiv tot prin eforturile mele conjugate!

Pentru mine, cititorii sunt foarte importanți, iar comunicarea cu ei e permanentă, grație și tehnologiei informatice.

Distribui gratuit cele două publicații la aproape 20.000 de adrese de email.

Pe timpul, pe energia și pe banii mei!

Și n-am nicio umbră de regret pentru eforturile pe care le fac.

Arhiva celor două publicații face dovada mărturiei trecerii prin timp în cultură și pentru cultură.

 

-Există proiecte speciale sau colecții noi la Editura Vatra Veche care marchează această perioadă?

 

Editura Vatra veche, cu identitate în adaptare și integrare (după ce fusese mai întâi Tipomur, apoi Nico), nu a ieșit din registrul voluntariatului, rămânând sprijinul autorilor din zonă, în primul rând, dar publicând și autori români din SUA, Canada, Germania, Italia, Franța, Anglia etc. Aceasta în condițiile în care tirajele au fost, de la o vreme, la limita confidențialului, sub 100 de exemplare, căci difuzarea cărții a intrat în colaps, iar interesul cumpărătorilor de-abia face față ofertelor editoriale…. grele.

Am publicat cărți de toate genurile, de la literatură pentru copii, la poezie, proză, teatru, critică și istorie literară, publicistică, albume, monografii, nu după planuri prestabilite, ci în funcție de cererile care au apărut din timp în timp.

Am promovat cărțile în cele două publicații, am participat la lansări și la întâlniri ale autorilor cu cititorii, am făcut tot ce a fost posibil pentru a întreține interesul pentru lectură, pentru a da fiecărui autor șansa lui.

Nu am publicat întotdeauna cărți sub imperativul maximei exigențe, ci manifestând înțelegere pentru profilul fiecărui autor și nevoia fiecăruia de exprimare, după harul și priceperea acestora.

Când mi s-a propus un manuscris nu am spus nu, ci „hai să vedem ce putem scoate din el”, ca să ne putem privi reciproc în ochi, autor și editor.

Dacă e să detașez „proiecte speciale”, atunci aș putea reține că sunt autori care și-au construit destinul literar prin Vatra veche, de la Dumitru Hurubă la Răzvan Ducan, de la Doina Bălțat la Nastasica Popa. Editura s-a antrenat în astfel de susțineri, reușind, prin mijloacele sale, să asigure vizibilitate, circulație, confruntare cu critica literară și cu publicul.

Cred că am contribuit la creșterea portofoliului editorial al multor autori care au devenit autorități în domeniul lor de manifestare.

 

-Cum s-a schimbat, în opinia dumneavoastră, publicul revistei și al editurii, inclusiv prin migrarea spre mediul digital?

-E greu de evaluat ce se întâmplă cu publicul revistei, al editurii, în absența unei evaluări sociologice și axiologice. Nu știm cine mai sunt cititorii de reviste, nici care e calitatea acestora.

Cât privește presiunea digitalului, a informaticii, în general, eu încă merg la două capete: tipăresc revistele, cărțile, dar le și difuzez în format electronic. Vatra veche pleacă la peste 16.000 de destinații pe email. Cadranul la 4000, Dacă iau în calcul rubrica „Curier” a revistei Vatra veche, unde public semnale de la cititori, am suficiente motive să cred că revista are cititori de calitate și lecturi pe măsură. Cele câteva zeci de mii de mesaje sunt „la dispoziția dumneavoastră”. Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu e prima care mi-a solicitat și deține arhiva integrală a revistei Vatra veche. Acolo se poate verifica faptul că spusele mele nu sunt vorbe în vânt.

Numărul celor care doresc să publice în revista Vatra veche este copleșitor, uneori mă simt vinovat că trebuie să amân texte valoroase din rațiuni de spațiu. Mi-am impus limita de 88 pagini pe număr și rareori am făcut excepții.

Primesc și azi solicitări de a trimite în format electronic sau tipărit reviste care au apărut de-a lungul anilor – peste 200 de ediții are numai revista Vatra veche. Un raft de bibliotecă greu de ignorat!

VALERIA BILȚ

6 decembrie 2025 - 11 aprilie 2026

*Foto: Nicolae Băciuț la Salonul Hunedorean al Cărții, 2025. Alături de Varujan Vosganian, Dumitru Tâlvescu, Constantin Stancu

(Va urma)