Sufletele se ridică spre cer
Şoseaua alunecoasă, iarna orice direcţie are un sens,
în plină viteză, uneori, sufletele se ridică spre cer în locul zăpezilor.
Gheaţa nu exclude
posibile vieţi paralele şi muzica albă
acoperită de o sticlă subţire
prin care vedeam aripile îngerilor.
Constantin Stancu ©
Omul
baricadat, poeme pandemice
Vremurile impun texte pandemice, boala fizică
atrage boala spirituală. Pandemia desfășurată în anul 2020, continuată și anul
următor prin lumea cunoscută, a declanșat o nouă stare, ieșirea dintr-o
normalitate aproximativă și intrarea într-o zonă incomodă pentru individ, zona
spaimei, teroarea absențelor, moartea ca ieșire de urgență din coșmar. Omul era
pregătit, bagajele făcute, izoleta
prefigura sarcofagul modern, transparent, bun de pus pe primul plan al evadării
din firesc. Prin izoleta transparentă
se poate vedea moartea sau eternitatea, omul fiind într-o poziție orizontală,
raportat la verticala exitenței…
Poetul Ion Scorobete reacționează cu energie la
posibila marginalizare a individului modern, împins pe culoarele
postmodernismului și ale trans-umanismului. Volumul de versuri Bagaj de mână cu sau fără izoletă*
(Editura EIKON, 2020) tratează, cu mult curaj, noua stare ivită fortuit.
Sentimentul dominant este revolta poetului în fața unui dușman invizibil,
neputința în cetate, în apartament sau locuința devenită absurdă. Omul a fost
împins spre limitele posibile, greu de acceptat. Elemente noi apar în viața
individului: masca, termoscannerul, mănușile de protecție, distanța dintre
oameni, tusea, tragedia generației plus 65, marginalizarea, programul special,
controlul, spălatul pe mâni până la tocirea simțurilor, lipsa de miros în cele
patru puncte cardinale, criza care generează alte crize... Noua paradigmă
declanșează toți senzorii de alertă în ființa poetului. Presiunea exercitată de
prezența bolii se exfoliază în poeme consistente, solide, amare. Cu alte
cuvinte: „moartea-ți pune nervii la murat” (p.13).
El reține, cu o sensibilitate încercată: „în
oglindă schipul schizoid caută un sens/ cum alergi după o realitate care ți-a
scăpat/ pentru ceva vreme sau pentru totdeauna” (p. 67). Realitatea alunecă din
mintea omului, nu mai există posibilitatea de a capta întreaga dimensiune a
existenței, puterile s-au topit, luciditatea nu mai este posibilă. Certitudinea
este o noțiune presupusă.
De remarcat, captivitatea cetățeanului vedenie, o
captivitate care se repetă cu obstinație, suntem în fața „zborului în colivie”
(p.46); filmul zilnic se derulează în „bârlogul cu tandrețuri” (p.56); poetul
este obligat să aștepte în „văgăuna apartamentului” (p. 57); lumea s-a redus la
„perimetrul îngust” (p. 11) al apartamentului de la domiciliul soldatului aflat
pe un front invizibil, fără voia sa. Ceilalți sunt inerți, nu mai percep
realitatea, caută „ideile părăsite de alții” (p. 41), lumea s-a descompus,
aventura duce spre nicăieri…
Cei în vârstă se mișcă într-un perimetru bine
stabilit, la ore precizate, aerul are ceva suspect, lumea aleargă după urzici
sau lobodă, o plimbarea într-o natură iluzorie, omul abandonat în timp și
spațiu, cu botnița pe chip.
Dispariția
chipurilor reprezintă marea dramă a lumii, o lume fără chipuri - o lume de coșmar.
Cu un simț acut, deschis spre tragedia în care a
alunecat orașul cu toate instituțiile sale, inclusiv cu instanțele de judecată,
blocate, asfixiate de pandemie, poetul (avocat de profesie) descrie starea:
„livada zgomotoasă a cuvintelor” într-un „pustiu răzvrătit al eului” (p. 34).
El rămâne să înregistreze filmul gri al
evenimentelor, este scribul de serviciu, observă, consemnează, notează, țipă
într-un anotimp al tuturor anotimpurilor. Mesajul este solid, realist,
penetrant, limbajul este libertin, necenzurat, toate fixează neantul posibil.
Existența pulsează în alte ritmuri, realitatea și adevărul din spatele ei nu
mai contează, mintea nu mai reacționează la posibilele evadări necesare. Poetul
este pregătit să renunțe la „protecția silită”, el „scarpină poemul care nu
știe să râdă”… Mereu faliile din realitatea impusă de televiziunile captive și
ele, într-un domiciliul absurd.
Ieșirea în realitatea obligatorie se vădește a fi
o altă irealitate: „La intrarea în palatul de justiție ți se face primirea
festivă/ după sechestrul corona la
domiciliu/ de parcă ai fi la judecata de apoi” (p. 70).
Cu atenție maximă, poetul reține întreaga
procedură:
„ești primit fără să scrâșnești/ ți
se pune pistolul la tâmplă/ termoscannerul ținut cu mănuși de agentul
necalificat/ te scotocește de temperatura de peste 37 cu 5/ care te poate duce
direct la premonitoarea/ izoletă/ astfel că simandicoșii servitori ai morții/
s-au îngrijit de toate/ precum îngerii fără corp/ n-au stat cu brațele
încrucișate ci/ te conduc în liniștea de dincolo de viață/ direct la poarta
Sfântului Petru” (p.70).
Limbajul folosit de Ion Scorobete este unul
forjat, cuvintele sunt împinse unele în altele, topite de sentimentul acut al
existenței impuse. Astfel, lucrurile se leagă printr-o „executare silită” a
ideilor pe altarul poemului. Grafia poemele este liberă, semnele de punctuație
au fost eliminate pentru ca expresiile să curgă necenzurate. Poemele nu au
titlu, doar numere, sunt optzeci de poeme, semne ale trecerii prin acest
perimetru limitat. O comunicare spirituală între volumul de versuri și viața
poetului aflat la intersecția epocilor. Atmosfera impusă de pandemie este
conturată cu exactitate, presiunea asupra spiritului se simte cu fiecare vers,
contextul a devenit acid, periculos, dar trebuie consemnat în procesul verbal
al vremurilor. Moartea planează peste tot, iar poetul se concentrează pe
revolta sa, pe energia de a refuza absurdul. Dragostea a dispărut din mediu,
prietenia are ceva secret, ambiguu, cel de aproape devine omul casant,
predispus la disoluție. Se ivesc, în unele locuri, speranța, deși „religia este
și ea asimptomatică” (p. 80).
La final, păsările ies din izolare, par de pe altă
planetă, zborul este nesigur, caută semințele pierdute pe caldarâm, în zonă:
„aria metalică a unei privighetori din patrulaterul parcului central/ se
dezlănțuie vindicativ” (p. 90).
Cântecul păsării dezgheață perspectiva, mai există
speranțe, chiar dacă efectele unui trecut apăsător se deslușesc în sunetele
care străbat printre ramurile mestecenilor.
Volumul are o Prefață
semnată de Eugen Dorcescu, intitulată „În drum spre <<vacanța
mare>> sau despre agonie”. Reținem: „Această moarte socială a individului anunță, pregătește, generează,
treptat, sub lucrarea instinctuală a fricii,
împietrirea și moartea sa sufletească,
anihilarea unității sale, eliminând toate (sau mai toate) înfățișările dragostei (în absența cărora viața nu
este de conceput), anihilând, adică, în atât de subtila nuanțata terminologie
grecească, sorghe (atașamentul), filia (prietenia), erosul (pasiunea), agape
(iubirea generoasă, jertfelnică)” (p. 6).
Pe ultima copertă, Mirela-Ioana Dorcescu precizează:
„Ion Scorobete este unul dintre pionierii literaturii pandemice, literatură
care își creează nișa, sub ochii noștri, în contigentul postmodernist”.
Avem, în volum, câteva date despre poet, unul
harnic, cu o poezie implicată în realitatea concretă și în țesătura
evenimentelor care ne afectează viața. De la volumul de debut, Geometria zăpezii (1993), la Biblioteca de zgomote (2000) sau la Exerciții de singurătate (2011), traseul
liric urmat de Ion Scorobete a fost unul consistent, bine susținut literar,
probând rigoarea unor idei lirice atinse de un limbaj aparte. Stilul său fiind
unul al poeziei postmoderne cu un mesaj clasic, dens și penetrant. Poetul nu
s-a jucat de-a viața, de-a poemul… Prezentul volum a fost conceput sub o
tensiune spirituală evidentă, dânsul întinzând limitele angoasei și ale
anotimpului pandemic la maxim. Versurile au o revoltă accentuată, marcată și
criza de timp în care au fost scrise. Probabil, peste câțiva ani, lucrurile se
vor limpezi sub un orizont depășit de experiențele zilnice prin care vom trece.
Poetul s-a eliberat de greutatea bagajelor,
pregătite de altcineva, în aceste vremuri, poezia l-a ajutat să evadeze din
acest perimetru îngust în care s-a aflat fără voia sa. Revolta s-a consumat
prin versurile în care a capturat, la rândul său, ființa afectată de acest
dușman invizibil, dar tenace, pregătit să rupă din limitele libertății umane. Prin
poezie, ființa a fost recuperată.
Cum scria Ion Scorobete: „În alte coordonate/ să
te antrenezi în preajma lucrurilor mărunte/ pentru care nu trebuie să te
racordezi/ la rețelele de tensiune înaltă/ și asta n-ar fi tot” (p.87).
Constantin Stancu
*Ion Scorobete, BAGAJ DE MÂNĂ CU SAU FĂRĂ IZOLETĂ, poeme, 93 pagini, București:
Editura EIKON, 2020.
Poezia în
răcoarea dimineții
Nu-mi
spuneți că nu vă place poezia, ay, nu-mi spuneți...
Când
scriu sau o citesc, știu sigur că există Dumnezeu,
i-am
văzut umerii, deși am uitat imediat,
nu
pot explica acesta, nu o pot dovedi.
În
fiecare poem există o dimineață răcoroasă,
îngeri
care potrivesc cuvintele la locul exact,
pentru
a nu sări din armonia haosului.
În
fiecare poem există cuvintele unui individ
care
a mărturisit că a le-a folosit când a vorbit
cu
animalele sau florile, deși noi credem că ele nu înțeleg sensul.
Apoi
au venit barbarii, acești urlau într-o limbă aspră,
cuvintele
s-au ciocnit unele de altele într-un aer încărcat de aureole,
au
luminat astfel poemul.
Constantin Stancu©
SCRIITORUL ANULUI, SCRIITORUL DE
LÂNGĂ TINE
Consiliul Județean Alba și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, în parteneriat cu Filiala Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România au în activitate proiectul „SCRIITORUL ANULUI”, un demers necesar care fixează locul scriitorului în societate, importanța culturii pentru viața comunității, respectul cuvenit efortului de cunoaștere și perfecționarea omului pentru înțelege sensul în istoriei, în viața de zi cu zi.
Există un regulament și
criterii pentru a evidenția activitatea scriitorilor, în așa fel încât
rezultatul să fie pozitiv pentru societate, bibliotecă, comunitatea din județul
Alba și implicit pentru membrii Uniunii Scriitorilor din România din cadrul
filialei, care aderă la exigențele impuse de cultură.
Proiectul s-a realizat
datorită deschiderii Consiliului Județean Alba, prin domnul președinte Ion
Dumitrel, dar și efortului constant depus de domnul Silvan Stâncel, managerul
bibliotecii. Este un avantaj pentru mediul literar faptul că dânsul este, la rândul
său, scriitor, înțelege viața complexă a scriitorului și valoarea operelor care
se publică.
Totodată, Filiala
Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor a manifestat o deschidere pentru o
colaborare fructuoasă cu instituțiile culturale, aducând un aport la
consolidarea valorilor literare în comunitate prin domnul Cornel Nistea,
președinte, membrii Mircea Stâncel,
Aurel Pantea, Ironim Muntean sau traducătoarea Sonia Elvireanu, ori Marcel
Vișa, bun organizator al evenimentelor datorate tinerilor scriitori etc.
Acest demers a fost
posibil printr-un efort făcut în ani de zile, prin susținerea revistei
„Discobolul” sau a revistei „Discobolul internațional”, dar și a altor evenimente
cu impact cultural. Proiectul, prin natura sa, are o dimensiune pragmatică,
acordă premiile pentru a stimula prezența scriitorului în Cetate, dar și pentru
a atrage atenția asupra importanței literaturii ca valorificarea frumosului, a
experienței umane, a relevării importantelor direcții în viață.
A consemnat Constantin
Stancu
CARTEA, ANUL 2025,
SCRIITORII
În data de 22 august
2026, la sediul Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România a
avut loc un eveniment de excepție a scriitorilor, la convocarea conducerii
filialei: acordarea premiilor pentru cărțile apărute în anul 2025, publicate de
membrii filialei. Adunarea a fost condusă de domnul Cornel Nistea, președinte.
A participat și domnul Silvan Stâncel, managerul Bibliotecii Județene „Lucian
Blaga” Alba. A fost transmis mesajul domnului Ion Dumitrel, președinte, din
partea Consiliului Județean Alba de susținerea activității scriitorilor din
filială și felicitările pentru scriitorii care în anul 2025 au publicat cărțile
de poezie, proză, eseu, studii literare, au fost colaboratori activi ai
revistelor literare etc.
De asemenea, Uniunea
Scriitorilor din România, Filiala Alba Hunedoara, în colaborare cu Biblioteca
Județeană „Lucian Blaga” Alba și Consiliul Județean Alba, în cadrul proiectului
„Scriitorul Anului”, a acordat mai
multe diplome pentru activitatea depusă unor scriitori care, în cursul anului
2025, s-au remarcat prin operele publicate, textele apărute în revistele
literare, mai ale a revistei „Discobolul” din Alba Iulia, revistă susținută de
entitățile arătate mai sus, cultura constituind un domeniu de interes la nivel
național și local.
Pe baza propunerilor
juriului, format din Monica Grosu, președinte; Ladislau Daradici, membru; Ironim
Muntean, membru. au fost acordate mai
multe premii.
Uniunea Scriitorilor din
România, Filiala Alba-Hunedoara:
·
Premiul Cartea
Anului: Mircea Stâncel pentru Cartea
conflictelor și Ion Moldovan pentru Volumului
omagial „Marcel Anghelescu”.
·
Premiul „Opera
Omnia” Ion Hirghiduș.
·
Premiul pentru
debut: Răzvan Fugaciu.
În cadrul proiectului SCRIITORUL ANULUI au fost premiați mai
mulți scriitori care s-au remarcat în cursul anului 2025:
- Premiul pentru
traduceri a fost acordat traducătoarei Sonia Elvireanu;
- Premiul pentru
critică literară a fost acordat Elisabetei Bogățan:
- Premiul pentru carte
pentru copii a fost acordat scriitoarei Rodica Gabriela Chira;
- Premiul pentru eseu
a fost acordat scriitorului Ion Popescu Brădiceni;
- Premiul pentru proză
a fost acordat scriitorului Dumitru Augustin Doman;
- Premiul pentru
scriere creativă a fost acordat scriitorului Mihai Barbu;
- Premiul pentru eseu
a fost acordat scriitorului George Remete;
- Premiul pentru
poezie a fost acordat poetului Constantin Stancu și poetului Marcel - Ionel
Vișa.
La final, cei prezenți au
făcut o fotografie de grup, s-au întreținut la o agapă literară, iar biblioteca
județeană a reținut evenimentul pe situ-ul propriu, solicitând scriitorilor să
participe la evenimentele viitoare organizate de filială și să contribuie cu
texte în paginile revistei „Discobolul”, inclusiv „Discobolul internațional”.
O zi de marcat în
calendarul literar al scriitorilor din filială.
Date: https://www.facebook.com/BibliotecaJudeteanaLucianBlagaAlba
A consemnat Constantin
Stancu
CUVÂNTUL – NEPREȚUIT EXPLOZIBIL
Harnic și meticulos, Adrian Botez își scrie epopeea despre călătoria sa în lumea aceasta. În ultima perioadă a publicat mai multe cărți, după un program propriu, despre destin, artă și suferință, într-o viață afectată de magma poemelor primite, ivite în nopți de diamant.
Volumul de
versuri Casa făcută din împușcături (poezii care te țin treaz…)*, apărut
la Editura Rafet în anul 2020, menține ritmul interior, tensiunea care apare
între bucuria scrierii și suferința zilnică. Titlul este neobișnuit și
provocator pentru cititor. Mesajul cărții vine dintr-o experiență amară, din
constatarea că vremurile actuale au ajuns la un punct de cotitură, la o
destrămare a șansei. Termenul apocalipsa se manifestă și în aceste
poeme scrise, durerea străbate actul creației. Deși poetul ține să-și transmită
viziunea spirituală asupra existenței, el nu renunță la mijloacele literare pe
care le stăpânește în siguranță. Pe unele locuri, forțează limitele cuvintelor,
o face de dragul cititorului, care va trebui să observe semnele, ce apar în
epopeea lirică. Ele abundă în text, sunt puncte de reper, pentru scriitor și
pentru cititor. O revoltă, bine construită liric, răzbate din poeme. Ritmul și
rima susțin ideile, imprevizibilul are cota lui de vizibilitate. Lectura
poemelor presupune un anumit nivel de cultură, de cunoaștere, mai ales
cunoaștere spirituală.
Cartea are mai
multe paliere pe care se dezvoltă, spre o țintă bine conturată:
Partea I: CASA
FĂCUTĂ DIN ÎMPUȘCĂTURI; Partea a II-a: SAR
DIN LUME-N ALTĂ LUME; Partea a III-a: DOINE;
Partea a IV-a: VINA DE A FI POET; Epilog(uri).
Constatarea
poetului este una tristă, lumea este imperfectă, locul unde trăim este afectat
de loviturile primite de-a lungul vremii. Istoria are secretele ei, este o
istorie în care violența a zdruncinat viața oamenilor, „casa este făcută din împușcături”.
Dincolo de tristețe, există și speranța într-o altă lume, mai bună, în alte
spații. Până atunci, responsabilitatea poetului este maximă, el receptează
semnele, semnalele, are partea lui de vină, pentru violența asupra lumii.
Valorile spirituale se concentrează asupra unei prezențe eterne: Crist. Pentru poet, aceasta este o
prezență necesară, este punctul de siguranță, într-o lume nesigură. Crist oferă
perspectiva asupra existenței. Suferința are rolul ei, Crist a suferit/ suferă
și el, pentru un adevăr maculat de erorile umane. Poetul depășește stadiul
teologic, el forțează limita și vede, în această prezență, un motiv pentru o
existență în lumină, în adevăr, în armonie cu restul creației. Uneori, poetul
se revoltă pe Demiurg, o face din necesitatea de a avea o relație cu acesta, de
a ieși din cutele timpului brutal. Este revolta celui care cunoaște și se
războiește cu limitele între care viețuiește.
Capitolul Doine are menirea de a îmblânzi universul
prin cânt, poetul simte responsabilitatea pentru menirea sa. El lansează un
ritm interior, menit să lege cuvintele de muzica extinsă a universului. Jalea,
revolta, supărarea, un dor din alte lumi, un impuls către eternitate, toate
marchează această parte a volumului. Motivele preluate din folclor, din
tradiții și obiceiuri, din bocete sau imprecații, sunt bine asimilate și
cititorul intră în atmosfera sufletului marcat de dor… Poetul emite, chiar,
ipoteza dispariției Creației…
Observăm că
lumea aceasta a fost afectată, sunt lovituri/ împușcături, există scrumul lăsat
de focul abisului, justiția a căzut la un nivel minim. Omul a murit de
întrebări, moartea stă în picioare, se simte nimicnicia, există nebuni, într-o
lume în mișcare, aparent logică. Năcazul are și el o doină, se aude un cântec
barbar, omul a plecat din vatra sa, a dezertat din destinul său…
În această
cădere în ruină, poetul descoperă puncte de sprijin: SĂ CREZI ÎN CRIST, pentru a redescoperi IDENTITATEA ADEVĂRATĂ - putem sta pe un dig între un Ocean și alt
Ocean, Crăciunul are un mister, zilele sunt zestrea lui Dumnezeu, poezia este
un portal spre eternitate, arta are sursele ei de evadare.
De reținut și
prezența albinelor harnice, ele
reconstruiesc cosmosul cu migală. Imaginea lui Van Gogh, pictorul dedicat
culorilor absolute, aduce o notă de pasiune care depășește limita vremii.
Natura oferă salvarea prin frumusețea ei, prin puritate, prin lumina care
conservă mesajul original, zidurile radiază și ele gândurile oamenilor,
singurătatea este o aparență, într-o lume dinamică.
„e Unu` – pe Strada/ mea – care arată – de
parcă/ ține locul Altuia/ mereu am impresia – când îl/ văd – că/ numai dacă m-aș
uita după vreun/ Gard – ceva – s-ar putea să-l/ zăresc – pe el – Cel/ Adevărat
– ghemuit – acolo/ ca un Răufăcător – care se/ ascunde…” (E unu`, p. 14).
Dorul după un
loc al omului se definește în poemul Casa lui (lui Vincent van Gogh): „Casa
lui e PRETUTINDENI – unde Dumnezeu îl strânge la Pieptu-i pe OM/ ca FRATE
SUBLIM – ÎNSÂNGERAT CERȘETOR – chiar ATOM…/ Casa lui e-n Soarele-Floare – acolo
unde Doare – cel mai turbat și fără-ncetare…/ Casa lui e Noul Pământ – unde Grădinile
se pleacă sub înfloritor jurământ…” (p. 21).
Identitatea
individului, la final de vremuri, se focalizează pe Crist: „Când spui o Rugăciune – spune-o-n Limba ta
Amară/ (…cu inflexiuni de Înger și de Fiară…)/ pe care – nici pe ea – nu ți-o
pot lua – de-afară:/ nu Preoții înseamnă
Rugăciune/ ci Răstignirea ta – pe Golgote Străbune…” (Să crezi în Crist: Identitatea ta
adevărată, p. 31).
O concluzie: Viața este un Dar Ceresc, dar ne batem joc
de toate, apoi dorim bine pe pământ… (Parșivenia umană eternă, p.36).
Existența
continuă datorită rădăcinilor omului, părinții au adus existența la un anumit
nivel pentru fiecare, o întâlnire în absolut e posibilă, pentru a putea sări
dintr-o lume, în altă lume.
Omul poate muri
de întrebări, el degeră-n Cântec, în Stele, în Frigul Logos-ului. El nu va
învia în săbii de răspunsuri, ci-n Munții cei Mari… Și nu punem întrebări
suficiente, doar cârtim. Omul ar trebui să-și asume dialogul, cântecul,
efectele răspunsurilor care vin din Înalt…
Frica de moarte
poate fi învinsă, omul are o șansă: „Moartea
stă în Picioare: fiți/ politicoși – aduceți un Scaun – să ne/ privească și de
jos în sus/ Moartea stă în Picioare: n-o lăsați/ niciodată – să stea în/
Picioare – să vă privească/ Suverană – plină de/ Ifose Gratuite: în definitiv –
nu e decât/ și ea – un Slujbaș/ oarecare – ca fiecare dintre/noi” (Moartea
stă în Picioare, p. 51).
Existența este
efemeră, avem loc pe Dig, între Ocean și Ocean, acolo, între Vrajbă și Crimă,
există Sânge, nu Spini, un foc ne face scrum, într-o Năvalnică Iarnă…
Poetul propune o
scurtă descriere privitoare la Taina Dacilor, o prezență abisală
asupra amprentei spirituale a românilor, semnul din adânc a originii și
sensului în istorie. Dublate sunt imprecațiile dedicate celor care clădesc
imperii, pe sufletele oamenilor. Suntem călăuziți în labirintul intereselor
celor care cuceresc solstițiul minții. Textele devoalează o zonă zbuciumată,
poetul este legat și empatizează cu oamenii care s-au dus într-o doină abisală.
Responsabilitatea
artistului, în lumea aceasta vizibilă, lumea de sub soare, este una profundă,
el păstrează rădăcina spirituală a neamului, în Antrepozitele din vis, din
imaginație, din cuvinte. Acceptă și execuția, în piața vizibilă de cuvinte, din
cânt. Asupra poetului se trag toate Gloanțele Lumii. El nu dispare, se
transferă în univers, Carnea Răstignită are resurse pentru veșnicie. E un fel
de scriere pe carnea durută a lumii.
Poemele lui
Adrian Botez au încrustate în piatra lor zbuciumul lumii. Versurile se frâng,
se caută unele pe altele, oferă portaluri de idei, spre o lume spirituală.
Există un ritm specific, modelat de gândurile materializate în versuri.
Versurile sunt străbătute de semne, poetul le scrie cu literă mare pentru a
atrage atenția asupra simbolurilor ascunse. Este un clasic, care forțează
limitele, ferindu-se de capcanele unei modernități superficiale. Prezentul are
înscris, în mesaj, trecutul și viitorul, speranțele și țipătul. Folclorul are
un loc aparte, sunt preluate temele majore ale sufletului românesc. Versurile
sunt marcate de un misticism construit pe idei solide și fragile, în același
timp. Cititorul este solicitat și inițiat simultan. Sunt poeme pentru cei care
cunosc sensul în istorie. Limbajul este dens, ideile academice se întâlnesc cu
zicerile de fiecare zi. Viziunea de Sus se leagă de necesitățile obișnuite.
Spasmul cosmic se desfășoară peste spasmul omului afectat de neputințe. Există
o democrație a cuvintelor, în scrierile lui Adrian Botez, o generozitate a
revoltei.
Cartea este
dedicată soției, are o parte consistentă, privitoare la identitatea poetului.
Sunt date bibliografice, scurte comentarii făcute asupra cărților sale,
incomode și atipice pentru literatura de astăzi. De remarcat și coperțile, ele
rețin două tablouri de Vincent van Gogh: Noapte
înstelată și Terasa cafenelei noaptea. Trimiterile sunt directe și
subliniază arderea artistului, sub galaxii de cuvinte și sub galaxii de
sensuri. Plus copleșitoarea prezență a Demiurgului, prin/ în Creația Sa.
Concluzia
aparține poetului: Minunile nu stau cu Ușa-Nchisă (fragment din poemul Vina
de a fi poet, p.113).
Constantin
Stancu
*Adrian Botez, Casa
făcută din împușcături: (poezii care te țin treaz…), 167 de pagini,
Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2020. Coperta I: NOAPTE ÎNSTELATĂ, de
Vincent van Gogh (1853-1890) – pictură în ulei, pe pânză, 73,7 cm x 92,1 cm,
realizată în anul 1889, la ARLES;
Coperta II: TERASA
CAFENELEI NOAPTEA, de Vincent van Gogh – pictură în ulei, pe pânză
(80,7 cm x 65,3 cm), realizată de pictor la ARLES, în perioada 9-16 septembrie 1888.
Județul Hunedoara
a fost/ este locul unde au trăit numeroși scriitori. Ei au lăsat câteva semne
despre viața în zone monoindustriale, despre locul sărutat de istorie, despre
drame și bucurii. Un loc unde s-au petrecut numeroase schimbări, ele au generat
cărți de memorialistică despre vremuri și oameni. Personajele sunt chiar
scriitorii care au trăit pe viu o istorie complicată, crize succesive,
realizări literare. Memoria locurilor revine prin cărțile lor.Sintetizând: literatura memorialistică este destul de bine reprezentată în zona Hunedoarei. Fapte de viață, importante din punctul de vedere al scriitorilor de mai sus, evenimente care au marcat existența acestora și care au fost fixate în cărțile lor cu generozitate. Ele s-au împletit cu viața socială, culturală, cu durerile inerente zilelor trecute, cu istoria de fiecare zi. Județul Hunedoara, fiind unul cu localități afectate de activități monoindustriale, a fost locul în care memoria are un loc aparte prin intensitatea trăirilor, prin destine marcate de dinamica socială. Scriitorii au lăsat mai multe tablouri despre epoca lor, agitată, cu deschideri spre globalism și noua paradigmă a secolului al XX-lea și începutul de secolului al XXI-lea.
Tresărirea focului la Eugen Evu:
O zi cât un secol, schimbarea lumilor pentru Radu Igna:
Jurnal de „front” cu Dumitru Hurubă:
Cancelaria, un spațiu interzis, o poveste de Mihai Petre:
Ioan Barb și mărturia despre locul unde s-a scufundat un oraș: Îngerii lui Bologan, apărută la Editura Neuma în anul 2022.
A consemnat Constantin Stancu
Ioan Barb între ora fatidică și filmul vieții
Poetul Ioan Barb punctează vremea poeziei periodic,
publică câte un volum la intervale echilibrate, dovadă că are ceva de
mărturisit. Poezia sa se construiește în jurul unor idei și valori asumate,
bazate pe experiențe personale, credință, suferințe și revolte. Cu volumul Îmbălsămări, apărut la Editura Limes, în
anul 2026 mesajul este diferit, de la Sabatul
interior (2011) și Cetățile de
scăpare (2020) a ajuns la o nouă stare. Poetul se trezește față în față cu
timpul, nimic în plus, nimic în minus. Aceasta îl ajută să vadă omul schimbat raportat
la tinerețea sa, și cum a pierdut mai multe trupuri. Fenomen natural, dar și
unul spiritual, care îi permite să ajusteze un bilanț provizoriu. Ființa sa,
din diferitele etape ale vieții, mai poate fi salvată prin conservarea gândurilor
în poeme echilibrate, reflectând etapa.
Îmbălsămarea fizică este un proces bazat pe substanțele
balsamice introduse în corp, menite să păstreze codul ființei. Este ritual,
proces științific, religios, repetat în istorie cu multe personaje. La poet, conservarea
trecutului se face prin poemele care au substanța eternității în cuvinte.
Credința și valorile pe care se bazează îl ajută să reziste cu fiecare zi.
Poemele din volum au o dimensiune spirituală evidentă, el
caută să păstreze clipele sub cămașa versurilor, să își justifice dreptul la
frumos și adevăr. Motivele pendulează între evenimente reale, din mișcarea
timpului în poem, pe orbita unui sens asumat. Există ziare care nu s-au tipărit,
însă ele duc știrea despre lume mai departe. Îngerii vin în timpuri
neașteptate, se aude zgomotul sumbru al neantului, viața se află la intersecție
cu moartea, vine și ora exactă din poem. Poetul simte zbaterea fricii, unele
obstacole pot fi depășite prin străpungerea lor, semn al misterului. Există o
zi care nu va exista, un abis absolut, un spațiu inutil, carnivor. Ele
pendulează între existență și absență, între miracol și durere. Își asumă
tensiunea, contrariile, spaimele, le decantează prin poezia. Este și stare de
veghe, și evadare din real. Vine momentul când se vor decanta resturile de
viață netrăită, sub presiunea timpului care urcă și a celui care este în ruină,
sunt rănile nostalgiei, sunt „cuvinte mutilate”, iar ziua se va preface într-o
„binecuvântată îmbălsămare”. Poemul care dă titlul volumului, fixează viziunea:
„o scânteie de aprindere/ va declanșa arderea/ iar pe țeava de eșapament/ vei
decanta resturile/ începuturilor/ rănile nostalgiei/ încă deschise/ și te vei
convinge/ că e mai avantajos/ să taci/ să-ți mutilezi cuvintele” (Îmbălsămări, p. 48).
De-a lungul volumului, poetul captează inefabilul,
reușește să conserve aurul din timpul trăit: „vine sunetul orb în galop” (p.
8); „vom înainta în celălalt vis” (p. 10); „îmi cufund gândul în laguna nopții”
(p. 19); „pentru că nu mai știi drumul/ pe care ai venit/ deschide o fantă în
timp” (p. 24) etc.
Multe din versurile lui Barb au o cheie evanghelică, deși
nu face trimiteri directe la aceste valori, indirect el actualizează mesajul la
nivel personal și îl armonizează cu mesajul literar, bazat pe cuvinte. Sunt
multe trimiteri: „Pentru că nu pot să știu/ dincotro bate vântul” (p. 47); „La
noapte vin îngerii…” (p. 10); „momentul acela sublim/ - cântatul cocoșului” (p.
20); „Se aude bătând prelung/ un clopot cu glasul întrerupt/ coborând/ din
veșnicie” (p. 22); „Îmi este teamă uneori/ să mă ascund de gândul/ insinuat în
mine/ pe furiș ca un tâlhar/ la miezul nopții” (p. 31); „apoi începe să ne
rostogolească/ piatra grea/ ce ne încovoaie speranțele” (p. 66); „- beau apa morții și înviez/ în fiecare zi în
alt univers” (p. 8) etc.
Poemele punctează realitatea unei lumi străbătute de
stări abisale, de la singurătate la vremuri închipuite înainte de un început bănuit,
de la o lume iluzorie la filmul vieții. Simte singurătatea ca pe un dat, o
prezență: „Strig/ însă nimeni nu mă aude/ mă adâncesc în mine/ și încerc să
găsesc un sens/ (…)/ mă urmăresc imagini vechi/ se suprapun/ pe foșnetul de
mătase/ al celor ce vin” (Mușc din mărul
amurgului, p. 33). Poetul simte că Dumnezeu s-a revelat în ființă, iar
ființa sa nu este o excepție.
Viața este impregnată într-o lume subtilă, se derulează
în fața sufletului flămând de certitudini: „Dacă închid ochii/ interiorul se
înnoiește/ acele ceasului/ arată ora/ necunoscută încă/ parfumul ei perfid/
încetinește rotația planetei/ ne contemplăm uimiți/ cum redevenim copii/
gângurind printre scutece/ apoi începem să creștem/ ne admirăm/ fiecare/ în
oglinda din ochii celuilalt” (Escapade,
p. 65). Se simte apăsarea unor vremuri de dinaintea începutului, ceva se
întâmplă în spatele întunericului, „șisturi albe” așteaptă să pulseze în ființă
(Șipote, p. 62). Foamea de certitudini este atroce, poetul nu
poate accepta că totul este o amăgire, doar un gând în altă minte, apoi
așteaptă fanta de speranță: „când ceața se va limpezi/ ne vom întreba/ de unde
venim/ vom descoperi/ amăgitorul sfârșitului/ - ne vom consola/ și ne vom da
seama/ că nu este început/ și nici sfârșit nu este” (Crepusculul amăgirii, p. 43). Limitarea în timp sporește misterul, omul
fuge de un proces întrevăzut, dar argumentat de filozofi, teologi, sociologi.
Toate se echilibrează în timp, există ora fatidică, ea parafează realitatea
lui „acum”, un val care urmează altui val, poetul este acolo, acceptă drumul,
calea, sensul:
”Aștept ora fatidică/ încă
necunoscută/ până acum/ tainicul ei ecou/ străbătând timpul/ din viitor spre
trecut/ sunetul ei umbrindu-ne/ și apele destinului/ - curgând limpezi/ din
nimic/ spre același început” (Aștept ora
fatidică, p. 38).
Sunt multe tablouri în volum, poetul punctează aceste
stări, pulsează între a fi și a nu fi, între prezent și eternitate, între
iubire și moarte, între poezie și tăcere. A renunțat la motivele „tatălui” care
punea în mișcare lumea, la „via” în care plâng strugurii, la Babilonul de
fiecare zi și la Cetățile de Scăpare, ca motive universale. Acceptă universul
personal, o fereastră între trecut și viitor.
Volumul este marcat de notele lui Gheorghe Grigurcu, pe
ultima copertă dânsul scrie: „Avem a face cu o tensionată confesiune a unei
conștiințe interogative cu sine, întrebările și răspunsurile deopotrivă abisale
aflându-se într-o similară suspensie. Perspectiva e a unei angoase sub semnul
damnării postmoderne, cu speranța subînțeleasă a unei izbăviri textuale”.
Versurile nu au semne de punctuație, mesajul curge liber,
poetul a marcat unele cuvinte prin ruperea de corpul poemului, dorind să
sublinieze importanța spirituală pentru cititor. Este stilul liber acceptat ca
o prezență a inspirației, cititorul având opțiunea să accepte întregul din
fragmente atrase de o gravitație specială.
În volum sunt câteva date despre scriitor, harnic poet și
prozator, susținând, alături de Silviu Guga, revista „Algoritm literar”.
Debutul său în anul 1979 a fost susținut în epocă de numeroase cărți,
colaborări la revistele literare din țară. Rebel ca orice poet, el plusează pe Tăcerea ca o flacără (1998). De-a lungul
timpului a subliniat Picătura de infinit
(2010), apoi Sub via ființei plâng strugurii (2010), Babilon (2011) etc. Ultimele volume punctează un univers personal
în care poetul se simte actorul faptelor proprii: Descântec de amăgit uitarea (2021) și Emigrând din altă singurătate (2024). Cu acest volum, Ioan Barb
continuă linia călătoriei sale în timpul ce vine spre el de la Început,
depunând efortul de a conserva aurul din zgura fiecărei zile.
Constantin Stancu
*Text publicat în revista „Acolada”, nr. 2/2026
Martie, 2026
REVOLUȚIA COSMICO-PAȘNICĂ
Adjud, Vineri, 26
Iunie 2026
Cât
ți-e să muți
Universul -
de ICI... -
...și până
COLO ?
- ...iar în
locul lui
Să
pui o STÂNĂ... - ...cu
o
MIORIȚĂ -
LAIE
BUCĂLAIE... - ...și
UN CER
DIN CARE
NICIODATĂ -
SĂ NU MAI
CADĂ VREO
STEA !
*
...Asta
- DA !
- ...REVOLUȚIE
COSMICO-PAȘNICĂ !
***
prof. dr. Adrian Botez
DECOR REPETAT
te simt decor repetat -
iubire sosită târziu
nu te împotrivi
patimii mele
de-a fi înviat mereu
din clipe firave
(cele ce iute trec și
se reîntorc neschimbate)
eu sunt din altă
plămădire
lumea mea e o țesătură
de iluzii
doar trupul gonind mă
separă de Dumnezeu
Aurelian Sârbu
Traficantul de cărți în câteva note literare
*„Veritabil <<traficant de cărți>>, de veghe în lanul în care
acestea rodesc, Constantin Stancu s-a impus prin distincție și eleganță, în
ipostaza de critic literar, prin delicatețe poetică, atunci când s-a refugiat
în lumea versurilor, fiind și un împătimit povestitor, nu doar prin formație
profesională, <<facând dreptate>> în nevoia noastră de a ne
cunoaște adâncimi sufletești, rămânând și „avocatul diavolului” atunci când
diavolul mai pune puțină ordine și teamă în pierderea respectului față de
frumos și valoare, căci, până la urmă, într-o reverberație dostoievskiană,
sperăm că tot frumusețea va salva lumea, atunci când ea înseamnă și morală și
estetică și sens”.
Nicolae
Băciuț, scriitor, editor, jurnalist
*„Distinsul Receptor (siglă, infra, D. R.): Şi acestui nou op al lui
Constantin Stancu i s-a ales un inspirat-metaforic titlu bine dozat ironic,
«Traficantul de cărţi», devreme ce nu există vreo astfel de persoană în
întregul spaţiu spiritual valahofon ‒ cum nici reţele de indivizi organizate
naţional / internaţional ‒ făcătoare de „comerţ ilicit cu produse-cărţi“ ca şi
când ar fi drept <<arme, droguri, organe umane pentru transplant: ficat,
inimă, pancreas, plămân, rinichi etc>>., ceea ce nu înseamnă că autorul
iese de data asta din perimetrul estetic al realismului întâlnit în „ciclul“
format deja din romanele-i apărute anterior, între anii 2016 ‒ 2021 ‒ «Vadul ars», «Migranţi fără bagaje»,
«Judecătorul şi jurnalul ars» etc. ‒, realism ce surprinde cu impresionantă
obiectivitate, cu supramăsură chiar, catastrofala, păguboasa tranziţie a
societăţii din România aflată dincoace de Revoluţia Valahă Anticomunistă din
Decembrie 1989”.
Ion Pachia-Tatomirescu,
scriitor, profesor, istoric literar
*„Firul narativ al romanului, într-o prezentare
succintă, ar fi acesta: fostul contabil Pavel Bucur, retras la pensie, este
solicitat de afaceriștii locali să își aducă o modestă contribuție la
implementarea unui proiect de interes pentru urbe, rolul său fiind de a
organiza o expoziție de carte despre Valea Albă. Acesta este un pasionat de
literatură, de viața cărților și a revistelor, chiar dacă profilul meseriei
sale era unul pragmatic. Pavel Bucur încearcă să se salveze în perioada
pandemiei prin literatură, prin puterea ei taumaturgică, de asemenea
socializând, cât era permis, cu prieteni și cunoscuți, care îl vizitau uneori
sau el însuși era invitat personal la anumite evenimente restrânse. Pe această
urzeală narativă se țese o poveste de dragoste dintre Pavel și Laura, o vecină
de bloc, cu soțul plecat demult în străinătate, cu care își împarte micile
bucurii ale vieții, șarmul femeii cucerindu-l: trupul, se pare, e un bun
conducător de eternitate”.
Lőrinczi
Francisc-Mihai, scriitor, cronicar literar,editor, profesor
*„O lume românească în schimbare, în tranziție
către capitalismul vestic, unde dorința de câștig imediat și carieră încalcă
principii etice și denaturează caractere deconspiră autorul prin personajele
sale, plasate într-un topos simbolic, Valea Albă, o zona industrială monolit,
în ruină, înlocuită cu mediul de afaceri privat. Schimbarea se observă la nivel de
mentalitate, economie, mod de viață, cultură, politică. Dacă în romanele anterioare
accentul era pus mai ales pe economia de piață ce înlocuiește una centralizată,
pe bătălia acerbă pentru supraviețuire și adaptare, acasă sau migrând în țări
occidentale, în Traficantul de cărți,
privirea critică vizează cultura marginalizată, dezinteresul față de cartea
tipărită, care își pierde rolul în societatea actuală, riscând să fie înghițită
de varianta sa virtuală, accesibilă în orice colț de lume prin conectare la
internet. Modificările planetare se resimt drastic în zona editării și promovării
cărților, autorilor, revistelor, în pierderea reperelor valorice, asaltul
mediocrității sub presiunea interesului economic individual”.
Sonia
Elvireanu, scriitor, traducător, critic literar
*„Traficantul
de cărți este o carte inspirată din realitatea contemporană, Valea Albă fiind
toposul simbol al oricărei localități românești. Ideea care-i asigură unitate
este aceea a cărții, văzută ca sursă de informație, bază a culturii, suport al
relațiilor interumane și antidot împotriva singurătății. Folosind perspectiva
narativă homodiegetică, Constantin Stancu transmite din cunoștințele sale
impresionante prin deschiderea spre domenii atît de variate, de la istorie la
religie, de la educație la cultură, de la viața literară la cea școlară etc.
Fluența stilului e asigurată și de absența ostentației, autorul prezintă și
invită cititorul să descopere un univers, fără obligația de a-i accepta
părerile. Un alt element, marcă a stilului său, este arta portretului. Printre
altele, se rețin Mimi, fata bătrînă care știa
tot ce mișcă în Valea Albă, pastorul tînăr,
cu pulover bleumarin și blugi, cu o privire ageră..., preotul ortodox cu costum obișnuit, gri, cămașă albă...,
ochii săi erau expresivi... și
primarul, Aristotel Albu, cu mustăcioară...,
costum impecabil, ținută de diplomat...,
cravată colorată, mov...”.
Mihai
Petre, scriitor, critic literar, profesor
*„La finalul lecturii acestei cărți, lăsăm să ne
cadă și nouă o lacrimă între filele sale atunci când, deodată cu autorul ei,
rostim întrebarea: <<Ce vor însemna cărțile? Dar cultura binecunoscută?>>.
Ce vom mai însemna noi, cei care scriem, dacă în viitor vor fi (deja sunt)
scriitori ipotetici care „figurează în fișierele virtuale” și cărți scrise de
inteligența artificială? <<Spaima va veni când acestui scriitor virtual
va trebui să i se atribuie premiul literar pentru „realitatea” din narațiunea
bine construită, după canoane acceptate>>, observă cu umor Constantin
Stancu.
În fața anticipării unor cataclisme ideologice,
sociale și culturale perfect posibile, ne rămâne ecoul întrebării lui
Constantin Stancu: <<Cine rezistă?>> Tot anticipativ, îmi vine în
minte și răspunsul: cei care merg înainte pe calea visului lor, cei care
continuă să citească și să scrie!”
Simona
Mihuțiu, scriitor, medic
*„Pe marginea periplului proaspătului economist
pensionar din Valea Albă, se țese o poveste cu implicații sociale impresionante
până la emotiv devastatoare. În economia combinatului căzut în dizgrație,
proaspătul ieșit la iarbă verde, iată de pildă cum vede drama principală:
<<Mi-am amintit ziua în care uzina a lichidat biblioteca strânsă în
cincizeci de ani. Compania a intrat în faliment, pe nimeni nu mai interesa
biblioteca, bibliotecarele au fost concediate primele. Prin curtea combinatului
a fost un covor de cărți de toate felurile. Muncitorii care făceau
„lichidarea”, adică strângeau fierul vechi, cuprul, toate cele bune, călcau pe
un covor de cărți. M-a durut inima când am văzut măcelul. Oamenii se grăbeau.
Nu aveau timp de cărți. Unele erau murdare de noroi, altele de ciment, altele
de praf. Timpul adunase tot praful din lume și îl așezase peste ele. Au venit
unii din zona uzinei și au mai strâns niște cărți. Era o hârtie bună pentru
aprins focul în sobe. Lichidatorul nu a putut vinde cărțile pentru preț de
deșeuri recuperabile, costul cu transportul lor la firma de recuperare ar fi
costat mult mai mult decât <<valoarea>> lor. S-a făcut un proces
verbal de distrugere, și asta a fost totul. Casarea...>>”.
Daniel
Marian, scriitor, cronicar literar, jurnalist
„Scris în perioada
2020-2023, în plină pandemie de coronavirus, romanul excelează în astfel de
reflecții, unele foarte acute, de-a dreptul îngrijorătoare, asupra unor aspecte
de strictă actualitate: problema migrației, cu unele câștiguri dar și cu
inevitabile consecințe, greu de suportat, problema culturii, în special a
cărții, în Statul Globalist cu fantasmagoriile a ceea ce înseamnă <<cancel
culture>> și toate racilele progresismului care au denaturat civilizația
occidentală, toate manipulările naționale și transnaționale, idiotica <<political
correctness>>, stupiditatea activiștilor de mediu, problema libertății
și, în general, a ceea ce numim homo virtualis, cu viitoarele <<ipoteze
de lucru>> ce vor sta în fața omenirii...
În totul, romanul dlui
Constantin Stancu este scris inteligent, fiecare capitol fiind precedat de un
excerpt din cuprinsul lui, semnificativ, esențializând mesajul. Nu putem trece
peste caracterul eseistic al multor pagini, protagonistul-economist fiind în
definitiv un om cu întinse lecturi, un reflexiv al existenței și condiției
umane, cu judicioase observații și inconfortabile premoniții în multiple
planuri”.
Prof. dr. Zenovie Cârlugea, istoric și critic
literar, scriitor, publicist
