miercuri, 18 noiembrie 2026

Miezul nopții - cărămizile întunericului și realitatea fuzzy

 

Miezul nopții

 


La miezul nopții oamenii își caută identitatea

rătăcită între întuneric și lumina mai puțină,

se sprijină de cărămizile întunericului. 

E momentul în care poți alege moartea sau

să optezi pentru o înviere de primă calitate. 

Trebuie să decizi care sunt cuvintele tale,

care sunt cuvintele celorlalți,

câtă materie furajeră există într-o realitate fuzzy.

La miezul nopții poți alege,

apoi vine dimineața ca o veste neașteptată.

Va ninge sau va fi zi senină, atât:

trupul este la locul lui, între memoria gri și uitare…


Constantin Stancu ©

Mirela Cocheci - POEZIA PE UN PERON

 

Poezia pe un peron


 

Poezia poate avea diverse puncte de plecare. Pentru Mirela Cocheci, viziunea asupra existenței pleacă de la o spiritualitate asumată, preluată din credințele orientale dar și din gândirea europeană modelată de acestea, curent la modă din vreme în vreme. Cu volumul Mandale, apărut la Editura Tim din Reșița în anul 2026, 114 pagini, autoarea ne propune o poezie construită cu migală. Deși folosește cuvintele care exprimă frumosul de lângă noi, construcția este bazată pe numeroase fragmente din viață, din cunoaștere, din artă, din trăirile omului, din anotimpuri mișcate și dureros de reale. Le pune cap ca cap, caută locul unde energiile se pot declanșa. Pledează pentru o relație cu divinitatea pe căi armonioase, spirituale, căutând să fixeze pacea interioară, eliberarea de conjuncturile zilnice. Este și o evadare din real, plecând de la elementele realului construit artistic. Cititorul este atras de ritualul cuvintelor menite să focalizeze locul de unde lumina modelează lumea. Structura este bazată pe elementele artei, liniile, formele, anotimpurile, culorile diverse aduc dinamism zicerii sale. O sinceritate asumată și o deschidere spre cititor atrage ritualul poetic, pentru că poezia este și un ritual menit să coaguleze timpul trăit.

Volumul este structurat pe mai multe zone: Mandale; Drumul spre lumină; Nimicuri și depărtări; Lacrimile îngerului de rouă. La final avem o postfață semnată de Ionel Bota cu un titlu semnificativ: Poezia, un energizant miraculos. Cititorul poate lua contact cu activitatea și datele despre poetă. Ea își asumă poezia, o face prin curaj, seninătate, sinceritate, simplitatea trăirilor și, de aici, o anumită profunzime. Cititorul este chemat să se autocunoască, avem o lecție discretă de credințe  prin literatură. Să își găsească liniștea interioară, energiile degajate nu tulbură, ele se pliază pe deschiderea spre veșnicie. Un poem are chiar acest titlu: Spectacolul veșniciei… Deci, calea are un scop spiritual ca finalitate…

Călătoria poetică duce, simultan, spre totul, spre nicăieri. Există posibilitatea unei reașezări a ființei, totul depinde, iată, de foamea după un timp real. Mii de întrebări asaltează ființa, trupul și universul se pot armoniza, fac parte din creație. Tendința spre puritate este prezentă prin călătoria pe un drum spre lumină, cu mulțumirea de a fi aici sau acolo, acum și atunci, în prezent și în viitor printr-un trecut fructuos. Lacrimile care vin dintr-o suferință acceptată, sunt de rouă, semn al purității. Din valsul aștrilor se naște tăcerea care transmite multe, despre adevăr sau rătăcire, despre poezie, despre ritualul scrisului. Surprinzător, ni se propune un Nou Pământ, aici mesajul literar se întâlnește cu mesajul credințelor de tot felul practicate de om, despre o creație nouă, posibilă prin mijloace spirituale. Problema este cunoașterea de sine, acea prezență care modelează existența cu forțele ei, cu liniile ei de contur, cu o geometrie a viselor și una a realității imediate. Deși riguroasă, Mirela Cocheci pendulează între aici și acolo, speră să depășească limitele. O speranță care dinamizează poezia de aici.

O secțiune aparte poartă un titlu special, Nimicuri și depărtări, poezia se articulează din lucruri aparentă mărunte, din umbre depărtate, din gânduri mundane, confuzii, vise, realități presupuse, suprapuse. Este o acceptare a prezentului concret, el generează speranțe, autoarea mărturisește: Azi sunt apus, dar mâine-s răsărit… Ea ne transmite: „Nimicul tău, nimicul meu,/ Nimicurile noastre,/ O dâră într-un curcubeu/ Prin depărtări albastre” (p. 51).

Pentru autoare, poezia începe ca ritual: „Strălucesc și levitează mii de sacre geometrii/ În culorile trezirii și vitralii mii și mii,/ Veșnicia își deschide porțile spre-un elixir:/ O Lumină care-mi schimbă sensu-ntr-un levogir” (Mandale, p.7). Acestea educă ființa spre o înflorire, spre rod, simțurile se deschid, canale noi desfac miracolul. E prezența Luminii… Sensul este înțelepciunea: „Înțelepciunea constă/ în bucuria de a învăța/ dintr-o mie de dureri” (Înțelepciune, p. 72).

Culorile au în gravitația lor o muzică blândă, toamna vine cu lacrimile îngerului de rouă, tabloul este al rodului: fântâna, mireasma de struguri copți, haina ruginie din garderoba toamnei, valsul frunzelor: „din garderoba toamnei/ peste timpurile desfrunzite/ se-aude cânt/ de flaut fermecat” (p. 79).

Dinamica poetică o poartă în fața lui Dumnezeu, centru, locul unde se scurge drumul spre Lumină. Întâlnirea este una semnificativă, o resemnarea a ființei, o așteptare atroce: „M-am întâlnit cu Dumnezeu/ Stătea pe-o bancă într-o gară/ Iar eu trăgând dintr-o țigară/ Dacă mai vine trenul meu/ L-am întrebat așa-ntr-o doară…/ El m-a privit zâmbind ilar/ Și-apoi mi-a arătat în zare/ Căci nici lui nu-i mai apare/ Deci așteptarea-i în zadar/ Și nici bilet măcar nu are.” (Nici viața Lui nu e ușoară, p.36).

Stilul din volum este relaxat, de la versul cu ritm și rimă la versul alb, cu simboluri deschise, sugestive, „încifratul” este descifrat și clasic, deschis pentru cititor. O muzicalitate discretă animă versurile. Pecetea este sinceritatea, ideile vechilor credințe vin să trateze stresul modern. Volumul are ca suport mandale pictate chiar de autoare, astfel mesajul are partea vizuală acceptată ca efort artistic, totul integrat în mesaj.

Datele despre Mirela Cocheci ne arată o persoană implicată în viața artistică a Văii Jiului, redactor de reviste culturale, fiind prezentă în presa culturală de la noi, apreciată în presa culturală, iar opera cuprinde imnuri, o poezie spirituală, o aplecare spre anotimpuri care atrag luminile și ovele, sub puterea gândurilor care generează simboluri, armonii, vibrații, sens în peisajul interior al omului.  

 Ionel Bota reține în postfață: „Discursul liric stă sub semnul metamorficului. Adesea, metafora subtilă indică un efort spiritual laborios, predispoziția creatoare a eului scriptor este vădită ca o răvășire de-mititizantă a aceleași realități în care se construiește rit cu rit, piesă cu piesă, experiență cu experiență, marele mit, al poeziei ca investigație” (p.106). Sau cum se exprimă chiar poeta: „Mă-nalți și cad, și iar mă-nalț spre mine,/ Lumină și întuneric, rai și iad/ Și când răspunsul pleacă și revine/ Eu mă ridic și în abis iar cad” (Ce-nseamnă infinit?, p. 12).

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Amfiteatrul literar”, nr.10/2026

Amfiteatrul liric - CONSTANTIN STANCU



 

CUMPĂNA ȘI ZIDUL

 

Pe un zid făcut la cumpănă

 
Pe un zid făcut la cumpănă,

Pe un zid ce nu mai cade,

Stă Domnul şi ţine în mână,

Cumpăna vie, ce tainic mai arde…

 

Şi El își pune cumpăna vie

În mijlocul poporului Său

O pune chiar, aici, în vie -

Şi cât de greu e greul-greu?

 

Şi pune cumpăna vie Domnul

Peste fiinţele noastre pieritoare,

Descoperi cât de uşor e omul,

Și păcatul se ascunde-n uitare…

 

Să căutăm, dar, pe Domnul

Şi astfel noi vom mai trăi,

Aşa cum trăieşte şi omul

În prezentul veşnic „a fi”…

 

Să-l căutăm până se mai poate,

Să-l găsim, iată, chiar acum,

Peste necazul zilei, poate,

Iisus îţi apare pe același drum…

 

Cu Omul Iisus dreptatea-i

Apă lină, curgătoare, toată,

Nevinovăția un pârâu mai este,

Care nu seacă niciodată…

 

Să-l căutăm doar pe El, iată,

Trăind, astfel, în veşnicie,

În ceruri este mereu un Tată,

Care iubeşte, ne iartă, ne ştie…

 

Pe un zid făcut la cumpănă,

Pe un zid ce nu mai cade,

Stă Domnul şi ţine în mână,

Cumpăna care și astăzi mai arde!

 

Constantin Stancu©

*Foto: Cetatea Deva

Revista „Amfiteatrul literar”, nr. 10 (25)/2026. Semnal, semn, literatură, arte, istorie, civilizație


 Lecturi libere: Calameo

Ovidiu George Vasilescu - INTERSECȚII

 

Ovidiu George Vasilescu

27 martie 1939 – 13 octombrie 2026


La data de 13 Octombrie 2026, în New York, a încetat din viață Ovidiu  George Vasilescu, cunoscut de-a lungul vieții sub numele prescurtat de Ovidiu Vasilescu.

Ovidiu Vasilescu, supraviețuitor al temnițelor comuniste, s-a remarcat cu precădere prin poemele sale, deși pe parcursul vieții sale artistice a lansat scrieri și din alte domenii literare.

Născut în România, la 27 martie 1939, Ovidiu Vasilescu a ajuns forțat la vârsta maturizării într-una dintre cele mai întunecate perioade ale istoriei țării sale. În 1956, la numai 17 ani, a fost arestat de autoritățile comuniste, devenind unul dintre cei mai tineri deținuți politici ai acelei epoci. A petrecut opt ani din tinerețe în detenție, îndurând abuzul regimul cumplit al închisorilor și lagărelor de la Gherla (unde a fost unul dintre capii revoltei) Aiud, Periprava și Jilava, până la eliberarea sa, în 1964.

În acei ani de suferință, Ovidiu Vasilescu a împărtășit experiența detenției cu unii dintre cei mai de seamă intelectuali ai României, printre care Nicolae Steinhardt, Sergiu Al-George și Constantin Noica. Acești oameni excepționali i-au fost atât mentori, cât și camarazi de suferință care au devenit prieteni apropiați. Dialogurile purtate cu ei, curajul lor moral și devotamentul lor față de cultură și libertatea spiritului au contribuit profund la formarea sa intelectuală. O prietenie deosebit de caldă l-a legat de Nicolae Steinhardt în ultimii ani ai detenției și după eliberare. În universul dezumanizant al închisorilor comuniste, asemenea prietenii au reprezentat o formă remarcabilă de rezistență intelectuală, morală, și spirituală.

Experiența detenției l-a marcat profund, fără însă a-i stinge independența de gândire, credința, sau devotamentul față de cuvântul scris. După eliberare, și-a construit o lume literară și jurnalistică, scriind poezie, proză, teatru, reflecții filosofice și eseuri. Lucrările sale au explorat în mod constant libertatea și opresiunea, credință și îndoială, iubirea și moartea, exilul și apartenența, precum și demnitatea nepieritoare a spiritului uman.

În 1977, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a rămas profund implicat în viața culturală a exilului românesc. A publicat lucrări literare, inclusiv înființând ziarul Cuvântul Românesc, și a colaborat cu periodice de limbă română, continuând să depună mărturie despre suferințele celor persecutați de regimul comunist. În anul 2001, s-a întors în România, păstrând ulterior o legătură profundă atât cu țara natală, cât și cu Statele Unite.

Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără piesa de teatru Fără cortină (2004) și romanul filosofic Saul și… Pavel (2006). Volumele sale de poezie includ Fructe din pomul serii (New York, 1981), Strigăt către dragoste și către moarte (New York, 1986), Cânturi pentru somnul Tău (Hamilton, Canada, 1989), Pasărea abisului (Sibiu, 1993), Scrisori către Îngerul meu (Cluj-Napoca, 1999), Cumpăna sufletului (București, 2004) și Idei verticale (2008). Pentru acest din urmă volum, în anul 2009 i-a fost acordat Premiul pentru Poezie al Filialei Alba–Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.


Sursa: Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.


La Radio România Cultural, 26 noiembrie 2019, aflăm:

În 1956, când a fost arestat, Ovidiu Vasilescu era, la cei 17 ani ai săi, unul dintre cei mai tineri deținuți politici din țară. Ceea ce l-a susțint în toți cei opt ani petrecuți în subterane lumi nepământene a fost credința că ei, deținuții politici, erau simbolul prin care națiunea dovedea că nu vrea să se lase învinsă de un sistem social-politic impus. Convingerea că dreptatea e de partea lui l-a ajutat să nu renunțe la principiile în care credea. În anul 1958, Ovidiu Vasilescu a luat parte la așa-numita Revoltă de la Gherla, un episod foarte puțin cunoscut dar care a fost un moment important în istoria închisorilor politice din România acelor ani. Deținuții aflați într-una dintre celulele închisorii de la Gherla au îndrâznit să protesteze față de tratamentul bestial la care îi supuneau gardienii. Urmările acestei revolte au fost dramatice. Toți cei implicați au fost torturați cumplit, în anchete care s-au prelungit luni de zile iar apoi condamnați încă o data. În anul 1977, Ovidiu Vasilescu s-a solidarizat cu Mișcarea Goma, părăsind ulterior țara și stabilindu-se în SUA.

 

miercuri, 11 noiembrie 2026

Semnal: România liteară, nr. 47/2026. Sumar, coperta, literatura și lumea de azi

 


În acest număr: 


Puzzle de Gabriel Chifu: Entități incompatibile în același spațiu

Întoarcerea la cărți de Mihai Zamfir: Aniversări (final)

Contrafort de Mircea Mihăieș: Sinistrele ceremonii

Istorie literară de Vasile Spiridon: Conștiința crizei. George Bacovia (1881-1957)

Nuanțe de Toma Pavel: Doar cei de lângă noi

Pe de altă parte de Nicolae Prelipceanu: Urși suveraniști

Poeme de Nichita Danilov

 În loc de cronica literară de Răzvan Voncu: G. Călinescu și Nicolae Manolescu: o singură literatură, două istorii

Cartea de poezie Horia Gârbea: Apa nu-i bună nici în cizme

Cartea de proză Adrian Alui Gheorghe: „Le désert, c’est moi“. O parabolă antropologică a condiției umane

Cartea de poezie Dan Gulea: Note despre marea trecere

Cartea de proză Simona-Grazia Dima: Trepte ale omenescului

Cartea de publicistică Gheorghe Glodeanu: Dumitru Țepeneag, jurnalist cultural

Cartea de poezie Savu Popa: Semnele vremurilor și ale devenirilor

Între cărți de Angelo Mitchievici: Melancolie, dulce melodie, tandră agonie

Interviurile R.l. Éric-Emmanuel Schmitt în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Avangarda ariergardei de Paul Cernat: Enigma lui Ștefan Gheorghidiu

Cronica ideilor de Alexander Baumgarten: Trei întrebări citind pe Hartmut Rosa

Ion Manolescu: Un prozator complet: Florin Chirculescu

Horia Pătrașcu: Nemurirea chirurgicală

Mircea A. Diaconu: Cosmopolitul Maiorescu

Alex Păun: Ochiul rău al lui Călinescu

Adina Dinițoiu: Convorbiri cu Annie Ernaux

Ioan Stanomir: Numiți-mă Agheev sau inima care îşi spune taina

Muguraș Constantinescu: Letathlonul sau farmecul lentorii

Radu Tudorancea: Captivitatea în tunelurile Hamas sau cel care are un „de ce“ poate îndura orice „cum“

Cătălin Davidescu: Sindromul Brâncuși în grai românesc

Teatru de Marina Constantinescu: Mariana. Mariana Mihu

 


Eugen Dorcescu despre Muntele pe acoperiș... Trei repere – nemărginita verticalitate, indeterminarea haosului („Am o hartă secretă a haosului”, p. 34) și abisul sacru - veghează la desfășurarea discursului poetic, un discurs de factură intens meditativă

 

 

 

EUGEN DORCESCU

 DESPRE POEZIA LUI CONSTANTIN STANCU


 


Cunosc de multă vreme, de la debutul autorului (1988), poezia lui Constantin Stancu: o poezie densă, cu un mesaj  încifrat, nobil, grav, ermetic chiar, pentru cititorul grăbit, nedeprins cu gustul aspru, greu și tulburător al elixirului metafizic.

Recentul său volum, Muntele pe acoperiș, Editura Vatra veche, Târgu-Mureș, 2026, pe care poetul a avut gentilețea să mi-l ofere, mi se pare a fi emblematic în această privință. Strania metaforă din titlu, metaforă a imensei poveri, deopotrivă telurică și celestă (Muntele pe acoperiș!), copleșește lumea lăuntrică și lumea exterioară eului și intră în consonanță cu abisul, cu marele adânc: „Dincolo de orizont – un abis presupus” (p. 17).

*

Trei repere – nemărginita verticalitate, indeterminarea haosului („Am o hartă secretă a haosului”, p. 34) și abisul sacru - veghează la desfășurarea discursului poetic, un discurs de factură intens meditativă.

Tema ar putea fi formulată astfel: Destinul individului (poetului) duhovnicesc într-o ambianță care a căzut de la credință. Altfel spus, străvechea, irezolvabila confruntare dintre homo spiritualis și homo animalis, confruntare deloc conflictuală la Constantin Stancu, ci doar extinsă, de la nivelul insului, la scară social-comunitară.

Așa se face că poezia sa, tablou al lumii contemporane și meditație asupra acesteia, crește, arborescent, dintr-o structură generativă de esență și configurație spiritual-reflexivă, consolidată de strategiile credinței și ale observației lucide, structură pe care o analiză atentă, beneficiară a unor cunoștințe și a unei metodologii adecvate, o deduce cu surprinzătoare limpezime.

*

Mai întâi, însăși căderea de la credință (ori luarea în deșert a credinței), prag lăuntric despre care ne vorbește, între altele, cu ironie amară, poemul Ziua în care m-a iubit Dumnezeu:

„... Altă dată, un șofer drogat a trecut cu autoturismul lui decapotabil,

i-am văzut chipul și surâsul de diamant,

m-a trântit pe asfalt, mi-a rupt piciorul drept.

Am înțeles că Dumnezeu mă iubește, nu am murit...

... Altă dată, aceeași întâmplare tristă,

chiar pe trecerea de pietoni,

m-a lovit în plin, am murit de bună voie și nesilit de nimeni.

La înmormântarea mea prietenii șopteau:

«L-a iubit Dumnezeu, l-a dus acasă, într-o lume mai bună,

cu alți oameni, alte chipuri, alte limbaje...» ” (p. 8)

Sau:

„A existat o biserică, o sinagogă, o moschee

care au capturat cerul și cuvintele,

plus lumina oblică a absențelor...” (p. 90)

Astfel, treptat, inexorabil, ins și mulțime se desprind, prin proprie voință, de Creator, ratându-și toate șansele. Am spus cândva că omul este făptura ce și-a ratat șansa, preferând să fie „ființă întru moarte” (Martin Heidegger) și nu „ființă întru mântuire” (cum am îndrăznit eu a zice).

Fiindcă, să nu uităm, Infernul nu este nimic altceva decât absența lui Dumnezeu.

*

Următorul moment, următoarea dramă, consecință a momentului și dramei dintâi, este retragerea harului, răspuns divin la păguboasa alegere umană. Dumnezeu este atotputernic. Deci, El poate hotărî orice, inclusiv să nu existe, pentru răzvrătiți, smintiți, batjocoritori. Îi lasă pe aceștia la voia minții lor, la autocălăuzirea lor menită eșecului:

„... Spui și o rugăciune simplă în fața oglinzii.

Apoi îți privești chipul înainte de a apropia lama de ras,

bine ascuțită în altă țară.

Te spovedești la nevastă, la martori,

la experții-n sărbători organizate la promoție.

Te spovedești rapid și eficient...”

*

Într-un asemenea vârtej formalist, derizoriu, lipsit de imboldul de sus, orice suprasens, orice solemnitate, orice taină, orice bucurie deplină, nelumească, celestă, au dispărut.

Încât minte și suflet alunecă, pe această cale a fatalei decăderi, în cea de a treia etapă a morții spirituale: teribila pierdere a Centrului:

„Vorbește despre dreptate în noaptea

în care Dumnezeu este judecat cu hărnicie iar Petru a trădat,

dar nu observă privirea lui Iisus,

cocoșul care cântă în depozitul nopții,

oamenii care se încălzesc la focul moale și

timpul lichid care curge pe zidurile de piatră ale cetății” (p. 54).

*

De aici, se declanșează degringolada eului și a lumii, începe rătăcirea, fără înțeles și fără țel, se instalează dezorientarea spațio-temporală, generatoare de singurătate și angoasă:

„Cineva trebuie să răspundă pentru lipsa de timp

din viețile noastre...

Cineva trebuie să răspundă pentru lipsa spațiului...

... Cineva absent trebuie să răspundă pentru simplul motiv că

nimeni nu mai răspunde de toate acestea...” (p. 97).

Ori:

„Trupul mi-a luat-o razna...

... celulă cu celulă, până la ultima singurătate” (p. 7).

 

Odată ajunși la această limită, individul și grupul se află în fața a două opțiuni existențiale: fie își abandonează nefericita decizie inițială și se întorc la Creator (metanoia), ceea ce le asigură salvarea, fie își continuă rătăcirea, ceea ce îi va duce, treptat, la idolatrie și demență.

Dilema nu este tranșată de poet. De aici tensiunea latentă, negura, incertitudinea ce învăluie discursul, sporind forța lui estetică, intensificând freamătul unui lirism  deopotrivă senin și tenebros.

*

Poetul, așadar, mereu în așteptarea unui „semn” (venit de dincolo de abis, dar și din preajmă, de la  apropiații săi), nu descoperă, pare-se, nicio tresărire, oricât de vagă, oricât de timidă, spre schimbarea minții, spre vindecare. Singura perspectivă rămâne alienarea, adică delirul alergării fără țintă spre închinări și slujiri greșite și rău vătămătoare:

„Simt răsuflarea unui animal în întuneric,

mai ales în nopțile cu lună, bombăne cuvinte necunoscute.

Mă urmărește zilnic, îi văd umbra

când întorc privirea spre istoria de ieri.

Transpirația lui îmi transmite că a îmbătrânit lângă mine,

dă semne de oboseală în fața dicționarelor.

Într-o zi mă va înghiți, va fi pe la amiază sau seara,

eu speram că va învăța ce-i iubirea și

se va lăsa jupuit de piele lui de aramă” (p. 12).

Integrat, el însuși, volens-nolens, prin cronotopul viețuirii sale empirice, în acest spectacol înspăimântător, vizitat, la răstimpuri de enigmatici „barbari”, poetul, care-și iubește semenii, suferă împreună cu ei, dar el este întărit, totuși, de nădejdea mântuirii („Dumnezeu e atât de aproape...”, p. 30; „Doar vorbele Lui contează, îți explică esențialul”, p. 84), așa cum probează câteva pasaje decisive, în care duhul său înregistrează prezența Divinității (p. 96) și are viziunea lumii noi („Nimic nu este mai curat decât un clopot în așteptarea Învierii”, p. 64. Cf. și p. 88), totul culminând cu cel puțin două extatice, mistice enunțuri mărturisitoare, care dau măsura harismei sale:

„M-ai făcut din țărâna pământului, dintr-o brazdă adâncă, pentru a mă obișnui să fiu călcat în picioare...

Nu mă apelează nimeni din moarte, am fost părăsit de toți,

voi deprinde singur procedura subtilă a învierii...

Deasupra mea corbii sunt pregătiți să-mi ciugulească

ochii obosiți care te-au văzut” (p. 32).

Și:

„Totul a fost frumos și înălțător, până când am auzit susurul

acela blând și subțire, ca un zgomot de fond al universului...” (p. 43).

Știm, din 1 Împărați 19, 12, că așa i S-a revelat Dumnezeu profetului Ilie pe Muntele Horeb.

*

Din când în când, în curgerea relativ întunecată a textelor ce evocă și interpretează înfățișarea Infernului, ne întâmpină bucuria genuină de a trăi, pură, luminoasă, neproblematizantă, amnezică, precum în acest minunat poem de iubire, suficient sieși:

„Exista o fântână unde se adăpau animalele și timpurile,

acolo te-am întâlnit îmbrăcată în cămașa caniculei.

Nu a plouat de multă vreme, dar erai frumoasă

ca o ploaie curată de vară,

când apa intră în sandalele lui Dumnezeu.

 

Nu știam cât de adâncă era fântâna,

ce mituri erau în apa aceea rece,

am văzut doar animalele mulțumite,

cu trupuri transparente și

iarba arsă înverzind în urma pașilor tăi” (Fântâna, p. 18).

 

Poezia lui Constantin Stancu, complexă, polisemantică, cultivând un estetism discret și viguroase idei trăite, se  adresează, firește, oricui este interesat de arta cuvântului, dar, mai cu seamă, cititorilor inițiați în grandoarea și sublimul Sfintei Scripturi. Volumul pe care am îndrăznit a-l comenta, Muntele pe acoperiș, nu prilejuiește o lectură facilă. Dar fascinează și educă. În rest, cum am spus și spun adesea, Por captu lectoris, habent sua fata libelli (Terentianus Maurus).

*Text publicat în revista ”Vatra veche”, nr. 10/2026

 

Timișoara, 6 octombrie 2026.

 



 

Să ne reamintim: CONDAMNAT, de Radu Igna... Un roman despre viață

 

 

STROPI, DE RADU IGNA



 

„Cu privirea blândă înlăcrimată parcă.„A venit clipa, prietene! „Lupul întoarce capul spre liziera pădurii. Da, e timpul. Du-te, prietene! A venit clipa. Suprema clipă …”.

În modul acesta îşi termină Radu Igna romanul CONDAMNAT,  apărut la  „ Editura de Vest, Timişoara, 2007, un roman care, însă, a început mult mai devreme pentru autor, o scriere care l-a apăsat. Este unul de actualitate din punctul de vedere al celui trecut prin viață, prins între generații de oameni în schimbare.

Este ieşirea din scenă a unui om, eliberarea. De ce condamnat ? Radu Igna îşi pune în cuvinte trăirile legate de prezenţa omului în două epoci în România, povestea valului de oameni care se nasc şi mor, condamnaţi de epocă. Deşi personajele cărţii par a se mişca liber, ele sunt de fapt condamnate. Au sentinţa dată de evul lor. Dacă nu te integrezi în mişcarea epocii, fie comuniste, fie aşa – zis democratice, eşti condamnat, împins să trăieşti la margine de lume şi să priveşti trenul care trece, să faci semne şi să crezi că ţi-ai făcut datoria. E doar iluzia vieţii…

Oamenilor nu le pasă de oameni, dacă se pot folosi de tine, e bine, dacă nu, planează condamnarea. Nu ai dreptul să priveşti viaţa din interiorul ei, să o trăieşti, ai dreptul să faci doar ceea ce ţi se cere şi, tu, să fii martorul. Există în carte o aparenţă a relaţiilor dintre generaţii, de parcă unii ar putea învăţa de la alţii şi ar continua istoria vremii, dar este aici o eroare, mediul închis nu lasă loc de ieşire Ovidiu Drumaru nu preia nimic de la Romulus Deleanu, doar condamnarea...

Izolarea personajelor la un canton lângă o cale ferată, la marginea pădurii, în locuinţe abia schiţate, la limita umană, dar eliberate de presiunea societăţii care macină oamenii, preferând o viaţă spirituală profundă. În paradisul cărţilor, al amintirilor, la fărâmele de viaţă oferite zilnic omului, la eliberarea prin scris, de parcă dincolo de zidurile locuinţei există lumea nevăzută care te primeşte.

Stropi de viaţă, în mod simbolic, sunt sărbătoarea personajelor, care par a duce în ele povara unui mesaj, îşi duc destinul cu răbdare, privesc viaţa lor ca pe un  spectacol.

Autoizolarea personajelor este una divină, provenind dintr-un model al scribilor neînţeleşi, dar având misiunea de a duce mesajul mai departe, apoi  fuga de lume, dar trăind în lume până la limita posibilului, în aşa fel încât  să nu fie înăbuşită mlădiţa de viaţă care apare la lumină.

Deleanu a trebuit să treacă prin istoria tulbure a comunismului, Drumaru trăieşte efectele, valul de oameni merge mai departe, dar cei doi, deşi în vremuri diferite, sunt apăsaţi de hotărârea de condamnare. Una simplă: nu avem nevoie de voi aici, dacă nu ne putem folosi de voi, nu sunteţi din lume. Numai în măsura în care ne putem folosi de voi, aţi avea importanţă ca oameni.     

În paralel, autorul prezintă şi alte personaje care fac parte din context, pentru fundal, ca Petre Merescu, care ştiu să profite de pe urma sistemului social, nu au complexe morale, spirituale, sunt aici şi au dreptul să pună mâna pe ce este mai bun.

Ei fac diferenţa, profită de pe urma sistemului, dar acest lucru apare şi în finalul cărţii, când autorul, prin ochii personajelor îi vede pe noii democraţi care au răpus comunismul profitând din plin de sistem. Partidele din care fac parte sunt istorice, dar ei au dreptul să profite de istorie. Ei sfidează istoria şi se ratează ca oameni, nu au nici şansa unei vieţi de lup singuratic, par a nu plăti niciodată preţul, dar, de fapt, s-au pierdut în valul vremii.

Interesant dialogul dintre Romulus Deleanu şi Ovidiu Drumaru pe tema cărţilor, cu referire la stropi, picături de viaţă prinse în cuvinte, fărâmituri de la masa istoriei pentru eroii care se retrag din  istorie. 

Ritmul în care trăiesc personajele este unul lent, viaţa lor este „filmată” de autor cu încetinitorul, sugerând ieşirea din istorie, elementele care o compun sunt tradiţionale, însoţite de icoanele cu sfinţi care veghează în planul doi la pacea din această lume, anonimi, dar necesari, ca sugestie. La sat lumea trăieşte simplu, viaţa de familie este dusă la limita trăirilor biologice, aproape ratarea familiei, dar, totuşi, Victoria, soţia, este prezentată de autor ca prototip al femeii care suferă lângă familie, care luptă pentru familie, preocupată de viaţa zilnică, fără o viaţă spirituală bogată, dar luptătoare.

Autorul are meritul de a nu fi intrat în acea ideologie ieftină de a condamna trecutul sau prezentul. El dă opţiuni spectaculoase  pentru cititor, urmează firul - istoria valului de oameni pe acest pământ numit România. Radu Igna e lucid în ceea ce scrie, iar parte din povestire face parte din viaţa sa, sunt clipe, sunt relaţii pe care le-a trăit şi le-a descris în carte pentru a se elibera de condamnarea pe care a trăit-o. Având vârsta personajelor cărţii, paradoxal, cele două personaje par a fi unul, de fapt dedublarea fiinţei pe care a trăit-o generaţia de oameni apăsaţi de comunism şi apoi apăsaţi de schimbarea imposibilă spiritual, pe care au trăit-o ulterior. Din această perspectivă, condamnarea pare a fi dublă pentru personajele cărţii şi nu numai… Cititorul atent va înţelege, nu este nimic spectaculos în carte, dar totul este profund. Igna scrie simplu, da nu simplist, stă pe rădăcinile romanului serios, care îi dau putere. Sunt în carte multe simboluri implicite, nu explicite, ceea ce a prins de la marii scriitori, de la maeştri stropilor, care au marcat istoria umană. De fapt, fiecare scriitor scrie la marea carte a istoriei umane partea sa, iar viaţa, în mijlocul cărţilor, scriind cărţi, este una a mărturiei la procesul care se desfăşoară în istorie, dar, din păcate, pentru unii s-a emis sentinţa.

„Puşcăria, din ciclul <<Stropi>>, apăru în septembrie, al patrulea an după revoluţie. Lansarea avu loc la clubul partidului din  oraşul reşedinţă de judeţ. Un reputat critic literar vorbi despre autor, o mare personalitate, an de zile interzis, citi două fragmente pentru a releva calităţile scriiturii, stilul, dar mai ales bogăţia de informaţii. … El a scris, ce-i drept, toată viaţa, dar nu a trăit la marginea unei păduri, într-o baracă fără curent electric, a scris proze la lampa de petrol, stropi din viaţa cea adevărată, având un singur cititor: chiar el, cel din faţa onoratei asistenţe”.

E un text care, prin sinceritate, dezleagă misterul condamnării. Radu Igna a mai adăugat un pasaj la istoria sa prin cartea aceasta, după cele scrise anterior, la fel de dense în ciuda unei anumite lentori aparente: VÂLTOAREA, NIMIC DEOSEBIT ÎN TIMPUL SERVICIULUI MEU, VALEA PROSCRISILOR, LAZĂR NU MAI VINE, cărţi care ţâşnesc din necesitatea mărturiei la care am fost chemaţi fiecare.

Deşi autorul a început cu umor prin cartea ARMONIA SNACK –BAR, filonul scrisului său este unul tradiţional în literatura română: viaţa ca viaţă, regăsit la autori de primă importanţă.

Meritul autorului este de a fi recuperat memoria românilor în vremuri complicate ca o vâltoare, cu toate condamnările date de istorie, văzute sau nevăzute ...

 

Constantin Stancu ©

*Text publicat în revista „Feed Back”, nr. 9-10/2026          

Revista „Feed Back”, nr. 9-10/2026. Semnal, sumar, redacția... Daniel Corbu și Editura Princeps Multimedia... Un experiment literar reușit, dens și semnificativ


 

Sonia Elvireanu: Când înflorește pustiul... Al. Cistelecan nota despre acest volum: „Chiar și când face pelerinaje interioare, Sonia tot în peisaje iluminate desenează, folosind descrierea pentru corporalizarea invelațiilor și pentru transpunerea lor în revelații” (Ultima copertă)

 

O voce între lumi, sau poezia pe o cale neumblată…

 


 

O scriitoare harnică, poetă, traducătoare, romancieră, critic literar, eseist, Sonia Elvireanu ne oferă un volum de poeme intitulat Lumina din înserare: când înflorește pustiul, apărut la Iași: Editura Ars Longa, 2025. Sensibilă, atentă cu lumile din jur, văzute și nevăzute, ne sugerează, chiar ne atenționează, cu un motto special din marele poet Rabindranath Tagore. Trimiterea are cheia spirituală, poezia face din sufletul poetului un zbor, plutește pe valurile vieții, printre glasurile apei și vântului. Există și degetele divine ale Maestrului, „și ale unei umbre mai adânci decât amurgul”.  

Titlul ne sugerează misterul, locul unde lumina se întâlnește cu întunericul, acolo unde ea persistă. Lumina face din pustiu un loc unde se petrec lucruri ce pot duce la înviere. Este o cale neumblată de mulți, dar peregrinul o știe, poate ajunge în înălțime. Deși preia unele momente din viața de zi cu zi, poeta convertește experiența într-una inițiatică, de atingere a lumilor nevăzute. Își construiește un domeniul din care poate privi spre alte orizonturi. Unul curat, neatins de mizeria umană. O face atentă, după reguli spirituale. Lumina din înserare se prinde greu în cuvinte, dar se poate materializa prin cuvinte. Un zbor, dar aripile acoperă peisajul. În acest areal spiritual apare luna, liniștea cerului, plopul, frunza purtată de vânt - nostalgia. Are sentimentul că a mai fost în aceste zone, acolo pustiul înflorește, se simte umbra poeziei, tăcerea care focalizează forțele ce unesc lumile de aici și de acolo. Mărturisește despre albastrul tăcerii, despre cântecul pelerinului, despre clipa de grație și despre măslin. În peisajul liric apare măslinul, semn divin, unul despre pace și iubire, despre taină și semn între lumile vizibile și cele subtile. În acest areal spiritual există prezența, umbra o devoalează: „Pe orice nisip mă așez,/ stă lângă mine o umbră,/ ca urma de ploaie/ pe care o respiră pământul, în aburul verii,/ o umbră de mătase/ asemenea unduirilor mării,/ azur de fluturi pe înserare” (Umbra, p. 22). Pe acest nisip, prezența e dinamică, lumina risipește noaptea, iar: „făptura ta, undeva, departe,/ zefirul dimineții, calea pe care umblă/ lumina din înserare” (Lumina din înserare, p. 23).

Zona luminoasă permite poetei să accepte împlinirea, unirea dintre ea și el, arhetipul unic Adam-Eva, pecetea de început. Adam nu mai este scindat, ei sunt una, în afară și înăuntru, nu mai există partea absentă, e doar prezența de Început: un „chip înfloritor din oglindă”… Timpul este suspendat, unitatea de măsură este chiar viața: „o caută o viață precum o taină/ nici o alta nu-l poate împlini,/ cum numai sufletul bărbatului/ o poate recunoaște și cuprinde în matcă” (Împlinire, p. 54).  

Volumul pune în evidență problema singurătății din singurătate, în poemul Eu și ziua mea peisajul spiritual se încheagă din tablouri care atrag timpul unic, de început: ploaia, poezia (persană, cea scrisă înfrigurată), plutirea pe mare, destinul, muntele, lumina: „nu știu ce mi-au tors zânele,/ un fir nevăzut,/ însingurarea,/ calea spre munte,/ poate lumina/ ce scrie poeme/ în umbra înserării” (pp.79-80).

Există un moment în care pustiul înflorește, o clipă aparte, firul de nisip se preface în floare. E firul de aur… Și efectele: parfumul florii care aduce împăcarea dintre cele vii, plante care călăuzesc ochiul spre miracol, toată suflarea din deșert înflorește. Poeta ne dă cheia: firul de aur al nisipului, unic…E punctul de plecare, așa pustiul se face Rai, locul în care lumea s-a ivit, proaspătă…Ființa tânjește după un țărm liniștit, undeva între lumi, între timp și netimp, între miracol și realitate. Ele există: „Stau la marginea lumii/ între clipe de revelație/ și iubire,/ în singurătatea înflorită/ de lumina din înserare,/ un țărm liniștit” (Un țărm liniștit, p. 83).

După cum ne-a transmis de la început, Sonia Elvireanu ne propune o călătorie pe o cale neumblată. Este unică, deschisă de poetă prin cuvinte, prin peisaje construite cu atenție și migală, alcătuite din fragmente pierdute și regăsite de cei care în singurătate caută sensul, unul spiritual. „O tăcere de îngeri între măslini/ la vreme de seară,/ mireasmă de migdal înflorit/ până la mare,/ pe o cale neumblată,/ un sihastru în sandale de sfoară/ se roagă,/ liniștea lui adie curată,/ îmbracă țărmul în lumină” (p. 7).

Al. Cistelecan nota despre acest volum: „Chiar și când face pelerinaje interioare, Sonia tot în peisaje iluminate desenează, folosind descrierea pentru corporalizarea invelațiilor și pentru transpunerea lor în revelații” (Ultima copertă).

Volumul ne oferă câteva date despre scriitoare, opera scrisă, premiile literare, traducerile de care s-a ocupat, formând punți de comunicare între scriitori, colaborările la revistele literare românești sau străine. Cititorul pătrunde în universul dantelat de-a lungul vieții, descoperind mirajul literaturii și acceptarea destinului. În sandale parfumate de poeme din alte zone și narațiuni cu peisaje unice…

Poeta punctează acest moment editorial: „cum suflul inimii/ își caută liniștea,/ cum albastrul din golf/ își află împăcarea cu infinitul” (În adâncul tăcerii, p. 94).

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Vatra veche”, nr. 10/2026