Sursa. Rev. Piedestal, nr. 4/2025
miercuri, 4 martie 2026
Mihai Petre - CRETĂ COLOR... Cancelaria și vremurile în schimbare. Din viața „profului”
Un spațiu interzis muritorilor: cancelaria…
Educația este un domeniu sensibil în aceste vremuri.
Măsuri contestate, măsuri impuse, profesori nemulțumiți, elevi în derivă. Nu
totdeauna, mai sunt și elevi care au rezultate și datorează mult profesorilor
care i-au adus la punctul în care pot realiza ceva. Cu pasiune, cu bucurie, cu
disciplină, cu sacrificii. Părinții au și ei un rol esențial, pot înțelege sau
nu fenomenul. Viitorul stă și pe umerii profesorilor. Mulți au experiențe
deosebite, puțini au timpul să pună în valoare momentele în care inima unui om
se formează. Formând elevi, profesorul influențează contextul în care se mișcă,
evenimentele lasă amprenta asupra vieții lor, nu de puține ori o viață
încărcată de stres, risc, depresie, sacrificiu pentru cel de lângă tine. Mihai
Petre ne-a invitat la o privire în cancelarie, loc sacru, loc unde mulți elevi
nu prea au avut acces. Este locul unde profesorii se adună pentru a pune la
cale marea aventură a cunoașterii pentru copii, adolescenți, tineri cu
speranțele pe umeri. Cartea sa Cretă
color, apărută la Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, în anul 2016, ne
prezintă amintiri din cancelaria… nu doar hunedoreană, 225 pagini care susțin
vocația de profesor, dascăl.
Autorul a preferat să facă o analiză serioasă e fenomenului
„cancelaria” înainte de 1989 și nu numai, un loc bântuit uneori de cutremurele
din politica vremurilor. Cu un stil realist, explicând fiecare episod cu
limpezime, având și umor necesar trecerii prin cenzura vremurilor și cenzura
memoriei, ne sunt prezentate suficiente momente „astrale” din munca unui
profesor. Cu sinceritate, autorul ne prezintă mediul din Hunedoara, un oraș
monoindustrial cu activitate intensă în domeniul siderurgiei, cu oameni de
valoare și cu multe fenomene sociale fierbinți. Oamenii mai ies din decorul
stabilit, au problemele lor, evită realitatea. Profesorii sunt și ei în valul
care a pus în mișcare viața în municipiu. Diferențele de statut social dintre
profesori și cei care munceau în combinatul siderurgic erau evidente. Asta și
datorită politicii vremurilor, intelectualii aveau probleme sociale generate de
sistemul social, profesorii fiind în prima linie.
Tentația de a scrie proză, memorii, cu accente de jurnal
recuperat din malaxorul vremurilor, a fost mare. Cerând părerea unui poet din
localitate, acesta a pledat pentru poezie, proza…fiind prea… subțire, poezia
reflectând trăiri, sentimente profunde, abisul cunoașterii prin metaforă,
simbol etc. Cum răspunsul nu a venit la timp, autorul a apelat la o cunoștință
din Capitală, scriitoare cu experiență. Răspunsul a venit cu ocolișuri, astăzi
se caută cărți despre violuri, homosexuali, droguri, orfani cu probleme,
marginalizați, scene șocante, venite din influența „artei urâtului”, la modă în
unele cercuri literare și la unele edituri…
Mihai Petre se spovedește, arătând temele și ideile
cărții sale: „…dar cu bucuria de a fi aruncat o lumină asupra oamenilor care,
în ciuda recunoscutelor limite ale ființei, au dat viață și identitate
cancelariei, consumându-se când ca o cretă albă, ale cărei urme adânci s-au
înscris în destinele foștilor elevi, când ca una colorată, ale cărei nuanțe
s-au pierdut în amintire ca și cei care le-au marcat…” (p. 15).
Iată cum încep povestirile: „Pentru elevul care am fost,
cancelaria a reprezentat un spațiu interzis! În imaginația mea, sala aceea de
pe coridorul parterului căpăta
dimensiuni fabuloase. De departe, accesul nu ne era permis nouă, muritorilor
de-a IX-a!”(…) Odată intrat în orizontul sălii interzise elevilor, aveam să
descopăr că semizeii adolescenței mele erau oameni – unii chiar prea obișnuiți
– cu necazuri, probleme și vicii subsumate lumii în care trăiau, că legile după
care se conduceau erau un amestec de prietenie și dușmănie, de altruism și
egoism, de pasiune didactică și dezinteres etc., că rivalitățile coborau de la
nivelul școlii la cel al catedrelor și al așa-zișilor colegi…” (p. 16-17).
Așadar, a scrie, scriere… Schițele din lumea dascălilor,
textele propuse, încep cu botezul profesional, unul necesar, surprinzător,
șocant. Apoi urmează problema complicată a clasicilor marxism-leninismului,
spusă cu mult umor și spumoasă, o temă „serioasă” cândva, acum o temă de
reflecție asupra contextului ars sub flăcările vremurilor. În fond, în
biblioteca unde ar fi trebuit să fie doar cărțile acelor clasici, se putea
păstra și câte o sticlă cu whisky sau una cu palincă bună. Nici inspectorii nu
aveau „darul” de a refuza aceste inedite colecții…
Sunt secvențe petrecute la olimpiadele unde profesorii
participau alături de elevi, ei, profesorii, evadând din lumea strâmtă a
școlii, în lumea largă a iubirilor de conjunctură. Apoi întâmplări cu elevi și
copii, evenimentele de la banchetele absolvenților de liceu, momente de la
inspecțiile care aveau loc sub programări inedite. Nu lipsesc momentele în care
profesorii… se îndrăgostesc și caută momentele favorabile să poată lega relații
durabile. Minoritățile au și ele un loc în viața celor din cancelarie, multe cu
talente aparte, dar și în situații complicate, implicații dure, datorită
felului lor de a vedea viața. Până la urmă, și un profesor rrom poate fi
buzunărit de… un țigan, după cum se exprimă personajul. Ca un eveniment
supranatural, în narațiune apare și o pălărie… făcătoare de minuni.
Am putea reține textul savuros despre clasicii
marxism-leninismului, autorul punctând cu mult umor fățărnicia oamenilor
sistemului, cu figuri dure, hotărâte, de revoluționari închipuiți: „Și am fost
chemat la municipiu, și am fost prezentat temutului tovarăș Dănilă! Corpolent
și cu o mustață îngrijită, cu gulerul cămășii răsfrânt peste cel al hainei, cu
privire fixată interogativ pe interlocutor și cu voce sigură, tovarășul nu
admitea să fie contrazis, pentru că reprezenta CC-ul?” (p. 48). După ce inspectorul fioros a intrat în
acțiune, profesorul, fiu de miner și el, a trecut la tezaurul din bibliotecă:
„…poftiți la bibliotecă să vă convingeți și l-a dus pe tovarășul Dănilă în fața
raftului din care a extras două volume de Lenin…, lăsând să se vadă puțin… o
sticlă cu țuică! Inițial, nu l-am înțeles pe Dănilă care s-a dat un pas înapoi,
spunând foarte surprins: Ce?!... Lenin, ai? Opere Alese, ai? Dar Tomoiu nu l-a
băgat în seamă, continuând să treacă în revistă clasicii, arătând în spatele
volumelor lui Marx o altă sticlă și tot așa…” (p. 56). Apoi planul se schimbă,
cei doi, inspectorul și profesorul trecând în revistă clasicii pe bază de
țuică, inclusiv una de Fintoag, apreciată și la județeana de partid… La final,
inspectorul a concluzionat, după 10 pahare: „…tovarășe di-directol, ești pentru
mine ca un frate!” (p. 61).
Mihai Petre reușește să creioneze personaje, evenimente,
profesori dinamici, prinși în mandibulele vieții. Dialogurile sunt încastrate
în corpul textului, făcând parte din narațiunea continuă, amintirea care arde
în cuvintele celui care dă valoare muncii acestor oameni chemați să formeze
oameni. Surprind câteva aspecte sociale, contextul în care se mișcau oamenii
din cancelarie:
-
În municipiul unde a fost profesor, de multe ori ajungeau intelectuali
marginalizați de propaganda și doctrina politică a vremii, apăsați de trecutul
presupus, marginalizați de sistemul social.
-
Chiar și profesorii uitau de bunele maniere în momentele când căutau să-și
mențină statutul social, poziția de director, de inspector.
-
Mulți intelectuali fugeau de răspundere, refuzau vreo grevă, deși acuzau
colegi, puși în fața adevărului și cerându-li-se în scris punctul de vedere,
ocoleau realitatea. Rămâneau la nivelul de bârfă.
-
Mulți activiști de partid, inspectori, oameni ai vremurilor, aflați în
poziții de decizie, se trădau prin limbaj, formalism, foloseau lozinci, se
ascundeau în spatele unor cuvinte sau tablouri de propagandă.
-
Nu de puține ori profesorii primeau porecle, folosite cu „poftă” de colegi.
Doamna Pitulice, avea și cea porecla ei, bine pusă în ramă de ceilalți.
-
Involuntar, copii, din abnegație generau umor, situații inedite, cu haz,
dovedind că viața are dinamismul ei, că mintea unui copil se poate
„autocenzura” cu logica naivității.
-
Cei din combinatul siderurgic erau mult mai bine văzuți, profesorii au
rămas la stadiul de intelectuali de serviciu, trebuind să-și accepte statutul.
-
În cancelarie, uneori, se petreceau „lucruri trăsnite”, greu de prevăzut.
-
Evenimentele din școală erau deseori influențate de interesele personale
ale unora cu funcții la nivel de oraș, motivațiile politice țineau loc de
argumente pertinente. De la protejarea unor elevi, copii ai activiștilor, la
participarea de evenimente dedicate conform calendarelor păgâne ale vremii.
Mihai Petre ne-a introdus în atmosfera vieții de dascăl,
cancelaria fiind locul unde se dinamiza viața elevilor, locul de muncă al
profesorului, locul unde s-au născut relații interumane și s-au frânt destine,
după caz. Despre această felie de viață au scris și alți scriitori, atenți la
sufletele celor care s-au format pentru viață. Chiar dacă evenimentele s-au
petrecut într-o perioadă complicată din viața oamenilor, personajul principal,
dascălul, a reușit să-și impună liniile de forță menite să schimbe vieți. Am
putea indica spre scriitorul Radu Igna, profesor și el, preocupat de viața din
lumea școlii. Câteva romane sunt scrise cu pasiune: Nimic deosebit în timpul serviciului meu (2003); Valea proscrișilor (2004). Chiar în
cartea notelor de călătorie, Cultură și
civilizație suedeză (2002) a reușit să facă o scurtă prezentare a
sistemului de învățământ din Suedia, comparativ cu sistemul din România. Iată
că temele au găsit ecou în lumea literară, viața profesorilor rămânând un
subiect de roman social, cu implicații în viața comunităților. Mai putem aminti
și pe profesor Petru Istrate, care în jurnalul-roman, eseu și carte de memorii,
Prin fereastra timpului (2024) a
oferit un tablou veridic al vocației de profesor, omul prins între crizele
vremurilor trecute, prezente și viitoare.
Mihai Petre este membru al Uniunii Scriitorilor din
România, Filiala Sibiu (2025), autor al mai multor cărți de povestiri sau de
teorie literară, printre care amintim Corvin
Caffe (2017); Birtul parcului
(2019) sau Liviu Rebreanu – Ion, un roman
în cinci lecturi (2022); Recitiri și
rescrieri (2025); Grigore Ureche, un
cronicar în cinci ferestre (2021) etc. Se bucură de aprecierea comunității
scriitorilor, fiind recunoscut de foștii elevi, prezent la multe evenimente
literare sau culturale, cărțile sale constituind adevărate compendii de
literatură serioasă pentru profesori, critica literară, scriitori, elevi. Colaborează
la revistele literare din țară: „Algoritm literar”, „Banchetul”, „Convorbiri
literare”, „Vatra veche”, „Ramuri”, „Semne”, „Sintagme literare”etc.
Mihai Petre, în cartea de față, ne-a prezentat un tablou
dinamic al celor care au fost preocupați de formarea elevilor pentru a înfrunta
tsunami-ul din viața lor. A scrie înseamnă și a ajunge la rădăcina lucrurilor, din
locul unde se formează seva care dă energii oamenilor de-a lungul
existenței.
Constantin Stancu
*Text apărut în rev. „Răsunetul cultural”, nr. 3/2026
.jpg)
Aurel Pantea - PSALTIREA DE NOAPTE. 6 martie 2026, Alba Iulia, Atrium Centurionum. Semnal, semne
Vineri, 6 martie 2026, de la ora 17:00, sala „Atrium Centurionum” de la sediul administrativ al județului Alba va găzdui lansarea volumului de poezie „Psaltirea de noapte” al poetului albaiulian Aurel Pantea. Volumul va fi prezentat de către Al. Cistelecan, considerat unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.
La
evenimentul cultural organizat de Consiliul Județean Alba și Biblioteca
Județeană „Lucian Blaga” Alba, în parteneriat cu filiala Alba – Hunedoara a
Uniunii Scriitorilor din România, vor participa domnul Ion Dumitrel,
președintele Consiliului Județean Alba, scriitorul Cornel Nistea, președintele
filialei Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România și Silvan Stâncel,
managerul Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba, alături de invitați din
administrația publică locală, universitari, scriitori și membrii ai comunității
locale care apreciază poezia scrisă de Aurel Pantea.
Aurel
Pantea este poet, critic literar și eseist. S-a născut la 10 martie 1952, în
satul Chețani, județul Mureș. Studiile primare și gimnaziale le-a făcut în
satul natal, iar pe cele liceale la Liceul Teoretic din Luduș (absolvit în
1971). A urmat Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din
Cluj-Napoca, secția română-latină (1972-1976), perioadă în care a fost un
membru activ al cenaclului Echinox, fiind redactor al revistei cu același nume.
După absolvire a fost profesor la Școala generală nr. 4 din Borșa-Maramureș
(1976-1980), corector la ziarul Unirea din Alba Iulia (1980-1984), profesor la
Școala generală nr. 1 și la Liceul „Horia, Cloșca și Crișan” din Alba Iulia
(din 1984) și conferențiar universitar dr. la Universitatea „1 Decembrie 1918”
din Alba Iulia.
Aurel
Pantea a publicat constant în majoritatea revistelor literare și culturale
importante din România, printre care: Echinox (redactor), Tribuna, Steaua,
Vatra (redactor), România literară, Familia, Apostrof, Observator cultural,
Dilema Veche, Ramuri, Convorbiri literare, Poesis, Arca, Calende, etc. Din 1991
este redactor șef la Revista Discobolul, una dintre cele mai respectate și
influente reviste de cultură din țară.
Opera sa
este una vastă, din care amintim volumele aflate în colecția Bibliotecii
Județene „Lucian Blaga” Alba: Casa cu retori (1980); La persoana a treia
(1992); Execuții (2020); Metamorfozele lirismului. Lirism și simbol (2011);
Persoana de după-amiază (1983); O victorie covârșitoare (1999); Poeți ai
transcendenței pline (2003, 2005, 2013); Blanca. Fragmente din însemnările unui
resentimentar (2014); Nimicitorul (2013); Simpatii critice (2004); O înserare
nepământeană (2014); Negru pe negru (1993); Colocviile romanului românesc. Alba
Iulia 2008-2009-2010 (2010); Infernul meu (2021); Mon enfer (2021); Litanii
profane (2004); Negru pe negru (un alt poem) (2005); Blanca. Fragments des
notes d'un ressentimentaire : une prose (2017); În urmă se sting luminile
(2014); Opera poetică (2016).
Aurel
Pantea este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1990 și a avut
un rol important la înființarea la Alba Iulia a filialei Alba – Hunedoara a
Uniunii Scriitorilor din România, filială pe care a condus-o până în anul 2018,
când s-a retras din funcție. De-a lungul carierei sale a primit numeroase
premii literare și distincții, ca recunoaștere a valorii operei sale poetice și
critice, dintre care amintim: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (de mai
multe ori); Premiul Academiei Române pentru Poezie (2010); Ordinul „Meritul
Cultural” în grad de Cavaler (2004), conferit de Președinția României; Premiul
Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia (2016, decernat în ianuarie
2017); Premiul Național „Tudor Arghezi” - Opera Omnia pentru poezie (2012);
Cetățean de Onoare al municipiului Alba Iulia, numeroase alte premii și
nominalizări din partea unor reviste și instituții culturale.
Opera
lui Aurel Pantea a fost intens comentată și analizată de majoritatea criticilor
literari români importanți, fiind considerat unul dintre cei mai reprezentativi
poeți și critici ai generației ’80 și ai literaturii române postbelice. Este
prezent în numeroase istorii literare, dicționare și studii critice.
Cu deosebit
respect,
prof. Silvan Stâncel,
manager
duminică, 1 martie 2026
Interioare nebune pentru poet.. Ioan Moldovan și arta răbdării cu vechiul mainimic
Interioare nebune
Profesor, redactor de revistă literară, redactor şef, mai apoi prizonier al singurătăţii şi al cuvântului pierdut în haosul vieţii, cu busola în memorie ca un pescăruş în căutarea ţărmului, Ioan Moldovan şi-a adunat scrierile de peste ani într-un volum cu titlu abisal: INTERIOARELE NEBUNE la Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2002. Anii au trecut, poetul s-a topit, dar poemele au rămas, titlurile volumelor publicate ne indică istoria unei după-amieze în care poetul scrie pur şi simplu, dincolo de forfota de la etaj, dincolo de peisajul urban, dincolo de parc, acolo unde nebunia este la ea acasă, până când interiorul însuşi devine nebun. Titlurile ne indică şi ne cheamă: Viaţa fără nume; Exerciţii de transparenţă; Insomnii lângă munţi; Arta răbdării; Tratat de oboseală…
Titlurile par să dezvăluie sensurile: fiecare zi devine importantă, fie că este miercurea, fie că este duminica, este o fericită realitate la care poţi privi. A privi - un privilegiu al poetului, dar şi a omului, ieşirea de serviciu care naşte poemul…
Tragedia omului, trebuie să trăiască o viaţă fără nume, o viaţă a altuia în care ai nimerit din întâmplare, dar trebuie să rezişti, să ai răbdare, să faci mereu cumpărături, să descoperi drumul simplu al zilei, să-ţi descoperi „tandreţea din malaxor” …
Lângă munţi, departe de orizontalul peisaj al răbdării, este o lumină netrăită, lângă munţi treptat numai gheaţa urcă mai sus de culmi.
Tot timpul se simte prezentul în măruntaiele privirii, ca o descărcare din alt timp şi descoperi: „numai spre dimineaţă singur mi-am spălat picioarele / văzând cum ele intră primele în moarte” (Tot timpul).
Spălarea picioarelor pare un ritual al intrării curate în moarte, dincolo de mizeria zilei.
Realismul efemerului, existenţa doar a prezentului, iată lipsa de orizont care te cabrează în moarte, eludând veşnicia prin puterea interiorului nebun.
Efortul de peste ani al omului ne atrage spre un vechi obicei: viaţa, înconjurată de parate, ea însăşi un aparat. În acest obicei, viaţa, poetul poate vedea: „acest personaj din colţ sunt eu”, marginalizat în marginalizarea peisajului prezent. (Scurtă proză ).
Aparatul cel mai apropiat poetului este bătrâna bicicletă, ea dă naştere la amintiri şi la o revelaţie aproape şocantă: „Nimeni nu poate fi altul, zănatico !”
Avantajul rugăciunii este pierdut: „Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puţină discreţie, ce dumnezeu !”, perspectiva divină s-a dizolvat, pentru că singurătatea-i o-nghesuială absolută, nesuportabilă. de parcă am fi cu toţii mai mulţi în aceeaşi cameră, în pielea proprie marginală. (Să ne rugăm).
Pierdut în peisajul urban omul mai poate vedea: „ Mă uit singur în sus să văd realul / Ninge. Un câine orb/ abia- abia ne mai ţine pe toţi pe spinare.” (Inventa) Imaginea plânge, deşi poetul n-o scrie, oraşul pare în căutarea sensului.
Lipsa de viziune a omului este tranşantă, înainte merge fericita realitate provocatoare şi dezamăgită, este pierdut punctul de sprijin în univers, este pierdut şi Dumnezeu care, brusc, se scrie cu literă mică, pentru că El, nu-i aşa, locuieşte la etaj.
Poetul îşi asumă tragedia singurătăţii într-o înghesuială personală, refuză existenţa dublă, acceptă realul şi vrea un lucru imposibil: să primească ceva în schimb, dar nu vine nimic nici din lateral, nici din faţă, nici de sus: „Şi altceva decât vechiul mainimic, cu legătura lui de chei / inutile / zuruindu-le prin odăile nebune”…
Testamentul poem, scurt, pentru Rareş şi Vlad, fiii poetului, este relevant: „ Cu o nuia de fosfor v-am arătat marginea dulce a unei prăpăstii”. Deşi scurt, poemul atrage semnul unei posesii trecătoare, urmată de căderea în fericita realitate, în peisajul care urmează după acea margine dulce, văzută de departe.
Concluzia finală: „Nu e timp nici pentru citit, nici pentru prezenţă / am nimerit într-un loc contondent/ în interioarele nebune”…
„ …am atâtea anunţuri de făcut, nu fac nici unul / din întâmplare doar va afla mama că exist…”.
Volumul este lansat în apa zilei în colecţia Poeţii urbei, colecţie menită să permită accesul la poezie care pregăteşte fişierele poeţilor citadini, în individualitatea simplă, dincolo de tipologii, cu opera la îndemână, chiar pe balcon, lângă o bătrână bicicletă…
Iată, mulţi poeţi merg pe bicicletă, încurcând circulaţia pe contrasens a limuzinelor de lux, scăpate din marele faliment citadin…
Constantin Stancu
Un mediu perfect: Crudități și megatendințe...
Megatendinţe la masa
celor săraci
La masă cu timpul barbar,
la masă cu formatorii de opinie şi cărăuşii de bagaje,
la masa cea lungă, intră printr-o parte a zilei,
iese prin celălalt perete al zilei,
încap toţii flămânzii de lumină, toţi cuceritorii.
Crudităţi şi alte megatendinţe,
un meniu scris cu stil pentru cei care privesc.
Sub mese, câinii flămânzi, nimeni nu le aruncă fărâmituri de pâine.
Aşteaptă ca oaspeţii să cadă de oboseală,
să-şi piardă simţul de orientare.
Cel mai lacom va primi premiul cel mare,
el va accepta totul cu luciditatea celui absent,
va ridica trofeul deasupra capetelor desprinse de trupuri,
va fi învingătorul cu ochi de tigru,
va prezenta tuturor
ultimul cromozom rezultat din ritualul ghizilor din ziua de apoi.
Abundenţă, curge vinul prin ferestrele sparte ale veacului…
Constantin Stancu ©
Istorie literară: Radu Igna despre romanul „Blestem” de Ovidiu Vasilescu (2011)
Jocul destinului
(Note de lectură)
Ovidiu Vasilescu ( Brăila
la 27 III 1939), cunoscut
prozator, poet, eseist, trăitor
În acest an 2011 Ovidiu Vasilescu a publicat
Acţiunea cărţii narează liniar, în maniera romanului modern, viaţa familiei Tunner, stăpâna unei mari industrii de porţelan şi obiecte casnice, devenită consorţiul Tunner and Tunner, cu zile ei prea frumoase şi pilduitoare scene de dragoste într-o lume cu obiceiuri trainice ce le-a consolidat configuraţia spirituală şi capacitatea creatoare. Întemeietorul numitei dinastii, după cum aflăm din Introducere, a fost un brav colonel, Johanne Tunner, a cărui vitejie şi disciplină militară l-a ridicat la gradul de general. Legenda spune că şi-a ucis comandantul, ceea ce va arunca blestemul asupra urmaşilor. Fiul generalului, Wilhem Tunner, reputat judecător al tribunalului din Hagenau, şi-a găsit sfârşitul căzând pe scările tribunalului, Ludvig, fiul său, va fi ucis în trăsură pe când se întorcea acasă de la fabrică, nepoţii vor sfârşi în plină putere şi glorie răpuşi de boli. Dacă în Jocul destinului urmărim ascensiunea familiei, una dintre cele mai importante din întreg ţinutul, sub laborioasa prestaţie a lui Ludvig şi Hilda, a fiului lor, Gerhardt căsătorit cu Helga, în Paradisul nefericiţilor, cel de al doilea roman, urmărim declinul acesteia prin noul vlăstar, Wolfgang Tunner, fiul lui Gerhardt şi Helga, născut în 1838. Deşi a moştenit frumuseţea şi inteligenţa familiei, semnele unei superficialităţi îi vor contura, spre disperarea părinţilor, personalitatea. Căsătorit cu Sabrinne Debelle în 1868, în ciuda opunerii Tunnerilor, care doreau o noră germană, va părăsi familia. Este în vremea când s-au accentuat neînţelegerile dintre Franţa şi Germania în probleme teritoriale, Alsacia şi Lorena. Conflictul armat s-a declanşat în 1871 când Franţa a pierdut cele două teritorii.
Noua familie,
a treia generaţie Tunner, se stabileşte
După nici o jumătate de veac,
Parcă pentru
a ne scoate din vâltoarea lumii neobişnuite
a personajelor sale, autorul ne pune în
faţă oglinda vremurilor ( scurte secvenţe în care se rezumă evenimentele politico-economice
din lume, scrise cu italice, sunt prezente pe tot parcursul acţiunii).
Dacă în volumele amintite întâmplările sunt narate la persoana
a III-a, în stil clasic, unde naratorul omniprezent cunoaşte toate detaliile,
în Cybill
acţiunea are loc la persoana întâi şi narează drama unor tineri ca într-un un autentic buildum-roman. Naratorul, David
Brown, un alter ego al autorului, tânăr
ofiţer american, luptător în Vietnam, o întâlneşte
Va plana oare şi asupra lor blestemul Tunnerilor? Instalaţi în apartamentul lui David din New York, Cybill revede mintal istoria străbunilor. Generaţiile ce au trecut, devenite legende, au ispăşit furiile blestemului căzut asupra lor. „Nu crezi, îi spune soţului, că ar fi timpul să lăsăm în urmă umbra Tunnerilor? Mitul cel mai adevărat suntem noi, chiar dacă eu sunt ultima aducere aminte a acelei dinastii tragice dar frumoasă”.
Fără îndoială, trilogia hunedoreanului Ovidiu Vasilescu, Blestem, se adaugă cu succes, sperăm, bibliografiei de referinţă a romanelor de familie, numită simbolic „celulă a societăţii”.
RADU IGNA
Revista „Glas râmnicean”, nr. 209 -210 (februarie)/2026. Semnal, câteva semne despre cultură
Lecturi pe sit-ul Editurii Rafet
luni, 23 februarie 2026
Umor de Dumitru Hurubă
Umor de Dumitru Hurubă
-
Fragmente din cărțile sale -
-
Iată
ce scrie Mitică despre sine:
„În
continuare, precum orice bun şi brav român, am început să scriu versuri.
Constatând, însă, în scurtă vreme, că numărul poeţilor depăşea cu mult
populaţia ţării, m-am transferat la Departamentul Proză satirico-umoristică
unde mai erau câteva locuri libere la Compartimentul „Umor Negru”. La concursul
organizat am participat singur clasându-mă al doilea cu coroniţă de scai.
Pentru primul loc se punea coroniţa de spini …”.
-
„Gata, dragă, cu Infernul - /Am ajuns să ştim
un rost:/ S-a remaniat Guvernul/Si va fi tot cum a fost”.
-
Căsătoria:
Mulți s-au mirat
și, dacă mai trăiesc, se miră și azi ca Dracu’ că doi oameni căsătoriți din
dragoste, să aibă repartizate atâtea ghinioane de către Bunul și Răbdătorul
Dumnezeu, pe scurt: BRD. În sfârșit, cu luatul din dragoste, mai povestim noi,
fiindcă e o poveste nostimă care, cel puțin pentru mine, mă amuză copios, așa
cum am spus și altora care au hotărât în unanimitate că sunt tâmpit. Motivația?
Fix la trei luni după nuntă, nevastă-mea a născut băiețelul care – toată lumea
căzuse de acord –semăna leit cu taică-său, doar dinspre ceafă, spuneau ei,
aducea foarte puțin cu mine… (Nașterea în
secolul vitezei).
-
Despre atmosfera din biroul funcționarului mărunt, cu
leafă de la stat sau de la privat, după caz,
umoristul reține:
Buni-răi cum
suntem, intelectualii biroului nostru formăm un colectiv de oameni ai muncii
strâns unit în jurul șefului de birou. Așa se vede dinspre celelalte birouri;
în realitate, dacă ar începe un nou război mondial, sau parțial și s-ar
distribui arme… Doamne-ferește! (Intelectualii
biroului nostru).
-
Dumitru Hurubă explică clar situația scriitorului de
astăzi, pendulează între realitate și satiră:
…E
simplu-simpluț: I-auzi, numai: alo, Editura Smak-Smak? Da? Mersi, dragă, ok…
Știți? Am scris și eu un roman și aș vrea să-l tipăresc la dumneavoastră…
Sunteți cea mai prestigioasă editură din punctul meu de vedere… Bani, bani ai,
domnu romancier? Am. În regulă – trimite textul… Iar în două-trei săptămâni ai
romanul tipărit, aranjat frumos… Corectura o faci dumneata, că noi nu avem
prevăzut în organigramă post de corector… Ai văzut, vecine? Devin rapid romancier respectabil și respectat… (Roman-frescă).
Selecția C Stancu
Fragmente din cartea Dumitru Hurubă: Glumim, nu? (2019).
Umor cu Florentin Smarandache: Despre austeritate... Să moară virușii de râs...
Ştiaţi că s-a închis grădina zoologică?
Fiscul a găsit un leu în plus...
Umor cules de Florentin Smarandache
Daniel Marian: Pe pământ nu poate fi pace!
pe pământ nu poate fi pace
s-ar ofili toate plăcerile universului alergând
după imaginarul absolut un fel de trădare a realului
printr-o traducere proastă ca un cântec de sirenă
pe niște mări care n-au fost aproape niciodată
– ia-ți visele astea mărunte și degrabă fierbe-le
să nu mai sară peste tot în lume năpastele
pe pământ nu poate fi decât război altfel
s-ar plictisi atomii neîncăierându-se între ei
când în cromozom își schimbă locul
ca pe haine de lucru cu suflet în ele
dând naștere unor mari semne de întrebare
și de parcă n-ar fi de ajuns vine moartea
mătură greblează face curat la locul de muncă
Daniel Marian
*Poem din vol. Poetry, no entry
Anotimpuri fragile
Anotimpuri
N-am să scap din braţele dimineţii,
ploaia grăbită de vară spală ţărâna
de sângele mieilor,
urmele paşilor tăi se fac lichide,
semne aproximative în echilibrul zilei.
Soarele îşi pierde gravitaţia, iarna,
în faţa unor anonime flori de gheaţă
care se leagănă la capătul razelor sale harnice...
Constantin Stancu ©
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)