Anotimp
barbar în Țara Hațegului
O cumpănă de fântână rupe cerul toamnei
în miezul zilei,
ninge cu aur pe umerii soldaților romani
rătăciți pe drumul lor militar, prin
Ardealul de totdeauna.
Sub tălpile lor izvoarele zvâcnesc,
caută lumina spre care să atingă sinele
și energiile,
o identitate lichidă.
Pe dealuri ard ultimele cuvinte
nerostite de valahi,
ne vom reîntâlni la Sarmizegetusa
cu toate semnele regale brumate, într-un
anotimp barbar…
Constantin Stancu ©
Departe de lume, în căutarea lumii
-2.jpg)
Ajuns la vârsta supremă a detașării de context, simțind
ruptura dintre generațiile harnice, aceste neliniști vin să compenseze lumina
zilnică. Izolat în trup, el pune în cuvinte această luptă dintre suflet și trup
pentru a prinde noi orizonturi. Realitatea se compune din elementele vieții:
cultura, iubirea, moartea, călătoria spirituală, credințele, revolta poetului
în fața destinului, resemnarea, așteptarea saltului… Există limite, destinul se
solidifică în fața autorului. Titlul este metaforic, inspirat. Vine „măreția
frigului”, după cum spunea Nichita, zăpezile
sunt pregătite să acopere lumea cu albul lor carnivor. Poetul caută esențele
pure, ceea ce s-a modelat în viață, după o viață în care suferința a lăsat
amprente… Eternitatea este o etapă sperată, apare în mod repetat în frazele
scrise. Marile teme ale artei sunt active și străbat însemnările. Scriitorul
este activa spiritual, nu ratează clipa de grație, din contra, o acceptă și o
transformă în material poetic. Este refugiul său. Ideea principală este a
călătoriei pe ape mari, o corabie care poate naufragia, poate deschide calea
spre noi geografii spirituale. Departe de lume, în căutarea lumii.
Este călător în iubire, invocă figura lui Don Juan sau
Casanova, ori chiar a lui Don Quijote.
Este călător în căutarea aventurii cu Ulise, unul care se
zbate să găsească răspuns între iubire și datorie, insulele sale de fiecare zi.
Este călător în religie, simte apropierea lui Adam sau a
Evei, cu drama de a cunoaște binele și răul. Hristos este aproape, cu tehnica
subtilă a suferinței, a morții și învierii, a posibilității călătoriei dintre o
lume sau alta. Problema lui Dumnezeu se izbește de tema curajului. Simbolurile
sunt prezente: biserica, turnul care domină orizontul, clopotul care sparge
monotonia speranțelor, funia care pune în mișcare tabloul, dinamizând anoptimpul.
Lupta dintre imagine și cuvânt este tranșată prin imagine, deși cuvintele lasă
urme adânci. Dumnezeu este adus la nivelul omului pentru a putea atinge
neputrezirea. Este o tentativă intelectuală adoptată ca soluție pentru
certitudini imponderabile.
Alteori călătoria intră în absurd, Aurelian Sârbu are
tovarăși de călătorie pe Ionesco sau Kafka, iraționalul este soluția pentru o
lume în schimbări continue, o lume în criză continuă. Arta oferă soluții pentru
acest abis absurd. Lumea este reclădită prin textele propuse.
Totalitatea însemnărilor devine jurnal spiritual.
Totalitatea impresiilor migrează spre poezie, soluție utilă pentru
supraviețuire pe o insulă de folosință unică. Dragostea migrează în spiritual,
în vis, în speranțe, limitările fizice aduc noi tablouri. Acestea sunt
remodelate, reevaluate, femeia iubită este mai mult o imagine absolută, ruptă
din istorie. El călătorește prin aceste vise cu Sandro Botticelli, cunoscut
pentru tablourile sale în care femeia este pusă dinamic într-un timp absolut. Formele sunt vibrante
și fac parte din scenariul iubirii, glisând spre erotic și aventura frumosului.
Astfel, energiile erotice sunt convertite de artist în energii ale frumosului,
spiritualul luând locul realității brutale.
Călătoriile scriitorului se întind peste o țară aridă,
cândva fertilă, semn al trecerii timpului. Semne în pasta vremii: o floare, un
râu cu maluri căzute, o indiferență harnică, alte toamne, alte rodiri…
Călătoria este dominată de reverie, de o lumină scăzută,
lumină frântă, lumină în doliu, treptele tăcerii, inerție, o captivitate
apăsătoare, apoi identitatea incertă.
Căutarea certitudinilor se bazează pe Dumnezeu. Psalmul
este metoda de stabilire a punctelor fixe. Un psalm păgân, unul utopic, revolta
tăcerilor, Via Dolorosa…
În pasta textelor izbucnește poezia, ca o floare în
pământ arid: „Cuvintele râvnite nu se mai întorc la obârșia lor, de parcă ar fi
păsări dezaripate, în agonie sau idoli fardați” (p. 40); „Inventații zei
de-acum au miros de cadavre peste epiderma veacului” (p. 40). „Ca să-ți străbat
deșertul, nu-mi biciui, nu-mi înseta cămilele și nu-mi mărunți cuvintele” (p.
50). „Prin piețe bântuie țipete trucate, zgomote negre și un imens gunoi verbal”
(p. 111); „Cartea vieții mele cuprinde două pagini distincte – una a iubirilor
neîmplinite și cealaltă, mai târzie, a iubirilor interzise” (p. 93); „Cu
fiecare rostire, poetul își trăiește duminica răstignirii, narcisistă
oglindire” (p. 69) etc.
Scribul este un negustor de neliniști, poezia este loc de
refugiu, singurătățile poetului vin liniștite, apoi izbucnește: „Nu-i ușor a
scrie versuri”, cenușa cuvintelor este prezentă, poetul rămâne fidel sieși, se
regăsește cu fiecare semn. Iată cum definește poezia: „Cuvintele nu sunt
dinafara ta, ci dinăuntrul tău, acolo alăturându-se la starea și clipa unică,
pe care am putea-o numi convențional POEZIE, dar în starea ei ezoterică, acolo
unde se contopește cu inaccesibila dumnezeire, rostindu-se din cel mai intim
înăuntru al nostru” (p. 79).
Cartea are câteva note de lectură, Mihai-Andrei Lazăr
redă narațiunea lirică a scriitorului, ne propune „Reflecții sub zodia crepusculul”,
explicând multe din tainele acestor texte ivite sub zăpezile veacului. Dânsul
sugerează că avem în aceste însemnări un „fragmentarium testamentar”, ceea ce
devine plauzibil în plan literar. În anexă ne sunt prezentate cărțile semnate
de autor, o călătorie de la abisalia, la
albedo, prin interiorul umbrei sau labirint, o călătorie a neguțătorului de
lut, o matrice lirică…
Am fost invitați la o călătorie spirituală, cititorul
luând cunoștință de limitele trupului, ale timpului, ale spațiului, de limitele
abisale ale morții. Cuvintele curg în texte scurte, uneori mai lungi, frazele
au meandre și semne ale culturii lumii, Aurelian Sârbu a dobândit știința de a
lega cuvintele pentru a lumina ideile. Uneori cade în manierism, dar se
eliberează prin dorința de a face un salt. Eternitatea îi oferă noi portaluri.
Este însingurat, egoist, erou, luptător cu ziua Omul are le îndemână cuvintele,
visele, luciditatea de a înțelege etapele. într-un veac complicat? Dumnezeirea
se descoperă în creație, istorie, om…
Chiar de la
început el afirmă: „Mi-am înălțat de unul singur muntele” (p. 5).
Constantin Stancu
*Text publicat în revista „Răsunetul cultural”, nr. 9/2026
Scriitorul, personaj într-un jurnal de… afront…
Plecat dintre noi în luna mai 2026, Dumitru Hurubă (n. 26
octombrie 1944 – data reală și 22 noiembrie 1944 – data oficială) ne lasă ca
semn în pădurea de zile o carte mărturie despre sine, despre condiția
scriitorului, despre lumea în care a trăit, despre faptele cărților în viața
unui om. Jurnal și roman, roman cu linii de jurnal, carte De-a zilele…Jurnal de afront… sau un altfel de roman, a apărut la
Editura Vatra veche, în anul 2025, pune în lumină lumea lui Dumitru Hurubă
văzută de el însuși. Este povestea sa, ceea ce rămâne este povestea care mișcă
câmpia timpului. Lipirea jurnalului de paradigma romanului este un demers care
s-a realizat în literatura română. Jurnalul îi permite să consemneze
evenimentele zilnice, să puncteze momentele de tensiune din viață. Romanul îi
permite scriitorului să facă din persoana sa un personaj, cu bune și rele, cu
vise și iluzii, cu realizări și boli văzute și nevăzute. Scriitorul apelează la
o rețetă care, de fapt, i s-a potrivit: Ana
Butnaru, un personaj feminin. Este o „joacă serioasă” de-a viața, punctată
cu umor și drame. Acest tertip literar mărturisit evident, a lăsat la îndemâna
sa posibilitatea de a vedea în același timp lumea din sufletul său, dar și
lumea interioară văzută din afară. Oglindă în oglindă, cu imagini suprapuse în
timp și spațiu. Alături de Ana, mai apar și alte personaje. Tanti Frosina este
femeia în vârstă care îi este colocatar în apartamentul de la Oraș, gospodina,
femeia care are grijă de existența zilnică prin activitatea casnică necesară.
Totodată, Tanti Frosina, afectată de vârsta înaintată, este imaginea neputinței
umane, a degradării, un alter ego pentru Anei Butnaru, prezentat în avans. Ea
vede cu ochii, pricepe cum se degradează omul, ce limite fizice îl afectează,
cât poate rezista în lumea de astăzi, așa-zisă modernă. Tradițională și directă,
Tanti Frosina simbolizează necesarul fizic pentru traiul mundan, fără pretenții
de stil, de cultură înaltă sau speranțe care dinamizeze viața, dar practică.
Mai apar și alte personaje: doctorul, colegii de
serviciu, un pretins iubit, Toma, o iubire de rezervă, liberatorie pentru Ana
din punct de vedere sentimental. Acesta este planul imediat al existenței. În
planul doi, cel care dă substanță cărții, apar scriitori din țară sau din
județul Hunedoara unde a trăit Dumitru Hurubă. El i-a cunoscut destul de bine
pe toți, a scris despre cărțile lor. Plus cărțile care i-au atins coarda
sensibilă la fenomenul cultural imediat, actualizat. (Omul recent – 2001, de H.R Patapievici; Ovidiu, Arta iubirii – 2002; De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei
Figuri, de Livius Ciocârlie; Arta
fugii -1970, de I.P. Culianu, Omul și
mulțimea – 2001, de J. Ortega y Gasset etc.), în perioada de referință.
Ana Butnaru a suferit un accident în copilărie, la vârsta
de nouă ani, acesta i-a adus tratamente, operații, intervenții medicale.
Efectele i-au marcat existența ulterioară, amprenta traumelor și a bolii au
afectat-o evident de-a lungul zilelor. Reușește să finalizeze studiile, a
absolvit Facultatea de Filologie și altele, ceea ce i-a permis să abordeze
taina scrisului. Accentul cade pe activitatea literară într-un context social
complicat, dar se concentrează și pe activitatea profesională, la biroul unde a
fost angajată, plus grija pentru Tanti Frosina, aceasta având nevoie de
supraveghere după un timp. O viață tensionată, pasiunea literară fiind de multe
ori atinsă de problemele zilnice. Motivul zidului
este prezent în jurnal, ea are nevoie de sprijin pentru a se proteja de slăbiciunile
cauzate de boală. Este simbolic, este real, punctează limitele fizice și semnul
destinului, nuanțat de acel accident din copilărie. Pentru ceilalți, zidul este
un semn al desfrâului, beției…
Cartea este oglinda unei vieți de provincie, punând în
lumină destinul unui scriitor care se zbate pentru existența sa, face eforul de
a răzbate în lume și a rezista bolii pe care o poartă, amprentă a destinului.
Putem reține: „Acum, privind în urmă și cu sinceritate pe care mi-o impune
acest jurnal, trebuie să recunosc că a deveni scriitoare a fost pentru mine cea
mai arzătoare și dureroasă dorință, idealul, visul care m-a ținut pe verticală
de-a lungul vieții după mii de căderi pe lângă cea mare – o problemă mare de
sănătate” (p.117). Totodată, este atacat
contextul social, economic, cultural în care se mișcă un scriitor, cu meandre,
bucurii și realizări. Este lucid, constată că oamenii ar dori să muncească dar
sunt plătiți prost, apoi tinerii care sunt lipsiți de posibilitatea de a se
dezvolta pe plan profesional conform cu aptitudinile lor, au alte opțiuni,
inclusiv de a lucra în străinătate, de a migra spre alte localități etc. Despre
politicieni el notează: „Un partid mai puternic, pe de altă parte, face tot ce
poate pentru a deveni partid unic, pentru a demonstra că precedenta putere nu a
fost în stare de mare lucru, doar să distrugă economia, distrugere, care,
datorită unei corupții idealizată și fără mamă… Mint: părinții lor erau, și
pentru cei mai mulți continuă să fie, furturile delapidările, evaziunea
fiscală, ilicismul, contrabanda, traficul de price fel…” (p. 152).
Scrisul, din alt punct de vedere, a avut și un efect
vindecător, el este o rețetă pentru bolile spirituale ale lumii, arta are în
sine capacitatea de provoca vindecarea prin frumos, bine, adevăr, sinceritate,
evadarea din mundan. Ea scrie pentru un ziar de provincie, punctând
evenimentele culturale, apariția unor cărți, saloanele literare etc. Susține
fluxul cultural prin pasiune, luciditate și responsabilitate. Totodată, publică
în revistele literare din țară, ajunge să intre în atenția „României literare”,
o publicație importantă în peisajul literar de la noi. Lansează unele cărți,
astfel lumea Anei se rotunjește spiritual. Contrabalansează cu suferința
generată de singurătate, boală, zbuciumul zilnic pentru existență, înțelegerea
celor de lângă ea, mișcarea spre un eros temperat. Stilul ei are succes, a fost
abordată în cheie umoristică, sarcastică, ludică lumea în care a trăit. Are
vervă, dialogurile dinamizează „acțiunea” jurnalului, replicile sunt savuroase,
dovadă e evadării din lumea zilnică a suferinței. Jurnalul roman conține temele
care au stat la baza cărților publicate, ideile care au frământat-o zile și
nopți.
Jurnalul începe cu anul 2000, anul care prevestea
Apocalipsa, este secvențial, pentru perioada 2000-2003, dovedind că oamenii
continuă să trăiască în ciuda unor pronosticuri lansate promoțional de
scenariștii de profesie. Sunt zile marcate de evenimente personale, de stări
care afectează ființa, de la schimbările climatice la schimbările de tablouri
sociale. Din acest jurnal de o sută una zile rezultă și evoluția bolii Anei,
una care poartă amprenta destinului. Urmează câteva capitole în care este
prezentată „coma indusă” pentru a se vindeca, după tratamentul doctorului
Toader Mărcan. Aceste capitole au o semnificație aparte, realul și imaginarul
se împletesc, suferința intră în sfera imaginației, trupul este detașat de
mintea pacientei, legat de o memorie de rezervă. Vindecarea este posibilă. Este
o secvență care pune problema stării creatoare a scriitorului, momentele în
care cele două părți: imaginarul construit se întâlnește cu realitatea, după o
rețetă suprarealistă, dar veridică. Evenimente de genul acesta au dus la geneza
unor opere importante. Apoi, căsătoria Anei cu medicul este simbolică, vindecarea
prinde un sens. Femeia, care a căutat dragostea/ erosul, pe urmele unui
„hăndrălău”, cum se exprima cu umor în mărturia sa, se împlinește prin unirea
speranțelor cu o prezență vindicativă. Viața nu este așa de simplă, dar se
poate rezolva simplu, taumaturgul are rolul său. „Coma indusă” este un pas
important în economia romanului jurnal, o rezolvare tainică, supranaturală, dar
pornind de la știința vindecărilor.
Din „acțiunea” cărții rezultă numeroase episoade care au
legătură cu istoria noastră, sunt tablouri care redau starea societății într-o
dinamică alambicată, perioada trecută a socialismului, apariția noii pături de
politicieni. Sunt surprinse episoade din viața scriitorilor în orașele de
provincie, cu orgolii și aranjamente neloiale, din care a dispărut etica. Este
descrisă degradarea umană, părerile oamenilor ca într-un reportaj jurnalistic
sau proză scurtă. Episoade importante sunt legate de părintele Clifea, Ana a
avut numeroase discuții cu el, unele de natură spirituală, apoi moartea acestuia
și reacția mundană a soției și rudelor, o realitate cruntă se desfășoară peste
un tablou spiritual necesar.
Desigur, cu umor și detașare în jurnal, este inserat și
un testament (p. 172) sau descrierea orașului, un univers concentraționar,
aparent deschis, dar, în fond, închis, controlat de rețele interesate de
păstrarea puterii. La un moment dat, autorul/ autoarea își pune problema
sinuciderii ca soluție la un destin complicat (p. 306). Astfel, romanul jurnal
are o dimensiune existențială, pe lângă dimensiunea umorului sau a moralității
necesare.
Destinul scriitorului este analizat cu atenție, o
comparație necesară personajului, dar și pentru cititorul atent la tainele
vieții. Unii scriitori, pentru a se putea adapta la noile realități ivite în
societatea capitalistă globală, apelează la forțele care animă comunitățile. O
parte se deschid spre o legătură cu rețeaua politică din zonă pentru accederea
la resurse. Alții apelează la puterea economică și își construiesc afaceri în
domeniul cultural și generează edituri, reviste, controlează rețele literare
prin magnetul iluziilor și al speranțelor. Sunt și scriitori care caută noi
surse de regenerare în ideile religioase, mai ales că noua societate le dă
acces la istoria creștinismului, scoasă din cultura epocii de dinainte de 1989,
sau spre hermeneutică și apologetică, istoria religiilor comparate etc. Sunt
schimbări în viața scriitorilor, Dumitru Hurubă, după cum se poate observa, a
apelat la valorile culturale, el analizează unele cărți reper în perioada
redată sau sunt comentarii legate de autorii acestora și valorile pe care le-au
promovat, deschiderea făcută în perioada de referință fiind evidentă. Oportunitățile
au putut genera energii noi, idei noi, opera acestuia fiind marcată de noua
realitate. Valorile acestea i-au asigurat echilibru și realizarea pe plan
literar, fiind inserată în carte o scrisoare de la redactorii revistei „România
literară”, punct de echilibru pentru Ana Butnaru/ Dumitru Hurubă. Realitatea și
imaginația se împletesc și dau o rezultantă fericită.
Romanul oglindește viața complexă a lui Dumitru Hurubă:
scriitor, jurnalist, realizator de emisiuni radio-tv, eseist de marcă, cronicar
al literaturii județului Hunedoara și promotor al literaturii române. De
asemenea el a promovat și marile valori ale umanității, astfel jurnalul De-a zilele… este, în primul rând, un
„jurnal de front” în lupa pentru construirea unui destin. Preferă titlul „Jurnal
de afront”, cum sugerează autorul, iată o confruntare a epocii sale prin opera
scrisă (peste 80 de cărți publicate!). Este aici deschiderea spre lupta cu
sinele și cu tarele societății, inclusiv în domeniul literar, contextul
comunitar contând enorm în modelarea vieții și destinelor. Sunt și slăbiciuni
omenești, ele fac parte din marea dramă a vieții, din secretele care stau în
spatele unor cărți. Suferința având rolul ei în modelarea unor existenței de zi
cu zi, mai ales la cei care iubesc arta și evadează prin artă.
Stilul se bazează pe un limbaj direct, viu, expresiv,
simplu dar nu simplist. Dialogurile pun în valoare dinamica vieții, sarcasmul,
umorul bine armonizat cu existența, precum și autoironia, efect al unei
lucidități asumate, dau culoare cărții. Dumitru Hurubă a avut darul de a fi o
prezență discretă și indirectă prin fraza sa, scrisul său exprimând, uneori,
absurdul realității imediate. A pus accentul pe o morală necesară în relațiile
dintre oameni, exprimată prin relațiile dintre personajele cărților sale dar și
în prezentul jurnal/ roman. De multe ori inserează expresii străine sau
populare utilizate de cei din lume, semn al unui cosmopolitism practicat în
societatea bulversată de infuzia abundentă de cuvinte, termeni, idei venite din
alte orizonturi… Un stil care a atras și a generat numeroase premii pentru
autor, o popularitate însemnată în rândul umoriștilor și a scriitorilor
deschiși spre o viziune punctată de morală. Prietenia a fost apreciată ca
valoare importantă, cea care leagă oamenii în relații care înalță sau aduc
echilibru și armonie.
Cartea are o prefață semnată de Doina Bălțat, cea care
i-a fost aproape în ultimii ani, i-a cunoscut viața și opera, cu titlu
semnificativ: Fragilitatea sinelui și
erosul ca supraviețuire…Ea reține: „Romanul De-a zilele… Jurnal de afront
de Dumitru Hurubă, se înscrie în tradiția prozei autobiografice cu componentă diaristică,
valorificând un tip de discurs confesiv care problematizează raportul dintre
identitate, memorie și reprezentare literară” (p. 5).
Cărțile lui Hurubă pun pe tapet simboluri, noi tipologii,
semne despre lumea în care am trăit/ trăim, de la ode pentru ciudați la proze cu dichis. De la un umorist de modă veche la misoginul bine
temperat, apoi filiala casei de nebuni sau cobaii de serviciu într-o lume
în schimbare etc. La final, cititorul are posibilitatea să intre în contact cu
activitatea literară a lui Dumitru Hurubă, date bibliografice, premiile
literare, unele în domeniul umoristic, alte diplome prin care i s-au recunoscut
aportul la viața literară. Zenovie Cârlugea, cronicar și istoric literar, a
scris despre cartea de față: „Roman factologic dens, cu plenare implicații
autobiografice, într-o formulă sui
generis capabilă a strânge liniile de forță ale întregului scenariu epic, DE-A ZILELE... nu este o
<<joacă>> scriitoricească, ci o răsfoire jurnalieră a unor ani
importanți din biografia scriitorului Dumitru Hurubă, poet și prozator,
dramaturg și publicist, eseist și cronicar literar, cronicar Tv și realizator
de emisiuni culturale la Radio-Deva, pe scurt zis un împătimit
<<poligraf>>, spirit enciclopedic, scriitor <<total>>
(autor a 85 de titluri de carte)”, (Epistolă
din Târgu Jiu, 19-20 martie 2026)...
De reținut și susținerea pe care i-a făcut-o editorul și
scriitorul Nicolae Băciuț, care, în ultima perioadă a vieții autorului, s-a
preocupat de publicarea unor cărți semnate de cel care a fost Dumitru Hurubă,
conștient că istoria literară are culoarele ei…
Constantin Stancu
*Text publicat în rev. „Vatra veche”, nr. 8/2026
Iulie 2026
Ziua Limbii Române - 2026
Eveniment: Ziua Limbii Române.
Organizatori: Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu”
Hunedoara cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara.
Locul: Sala de Lectură a Bibliotecii Județene „Ovid
Densușianu” Hunedoara – Deva.
Participanți: bibliotecari, prietenii bibliotecii,
scriitori și poeți hunedoreni, oameni de cultură și iubitori ai cuvântului
scris, profesori, jurnaliști.
Momentul de deschidere: Cristian Fodor a intonat Imnul de
Stat al României, un artist apreciat și îndrăgit.
Deschiderea evenimentului: Ioan Sebastian Bara, managerul bibliotecii, a
deschis manifestarea și a vorbit despre frumusețea limbii român, despre bogăția
ei și magnetismul unei limbi asaltate de un tsunami cultural global.
Moderatorul evenimentului: doamna Paulina Popa, poetă,
scriitoare și editoare, organizatoare de evenimente literare.
Au luat cuvântul și au prezentat importanța limbii române
pentru noi, astăzi, într-o lume complexă și complicată: Camelia Ardelean,
Marioara Ardelean, Mihai Barbu, Dumitru Buțoi, Mirela Cocheci, Marcela
Constantinescu, Raul Constantinescu, Simona Cozma, Nicolae Crepcia,
Ianina-Ulpia Cupșan Morar, Gelu Dobrescu, Dumitru Dumitrescu, Florin Faur, Nora
Hruban, Radu Igna, Virgil Iovița, Dorina Brândușa Landen, Daniel Marian, Maria
Moise, Ileana Cornelia Neaga, Dorel Neamțu, Elena Petruț, Carmen Pinte,
Gheorghe Pop, Maria Popa, Maria Sângerean, Aurelian Sârbu, Constantin Stancu,
Dumitru Tâlvescu, Dumitru Tuhuț, Tiberiu Vințan etc.
Scriitorii și poeții hunedoreni prezenți au vorbit cu patos
despre limba română și au recitat în fața publicului lecturi din propriile creații,
au punctat importanța evenimentului.
S-au făcut trimiteri la scriitorii care au plecat dintre
noi: Eugen Evu, Dumitru Hurubă, Mariana Pândaru, Valeriu Bârgău, Ionel Amăruiței,
Iv Martinovici, Radu Ciobanu etc.
La final, cei prezenți au schimbat cărți, reviste, s-au
întreținut la o agapă.
Biblioteca a realizat fotografii legate de momentul
cultural.
A consemnat C. Stancu, Hațeg
Ionuț Caragea: Poemul meu de azi (un poem pe care-l
va citi ultimul om de pe Pământ)
De remarcat la
Ionuț Caragea consistența proiectului. Cărțile sale au o viziune unitară, el
rămâne fidel proiectului în care, iată, crede. Spre deosebire de poeții mai tineri
și în plin salt peste acest timp ondulat, Ionuț Caragea consideră poezia modul
de comunicare către cititor a unor valori bine stabilizate, acceptate de
gândirea modernă profundă. Experiențele proprii se topesc în viziunea pe care
și-o asumă. Cartea Mesaj către ultimul om
de pe Pământ*, versuri, este o carte de referință în creația sa, una care
se preface în țipăt în fața disoluției lumilor. Poezia nu mai este joc, este un
mesaj coerent, cu țintă precisă. El reduce limitele posibile la un singur om, ultimul
care ar mai putea exista. Presiunea spirituală care se exercită asupra poetului
se transformă în poeme dense, bine conturate și care se susțin prin mesaj,
trăire, limbaj, viziune. Reducerea limitelor este condiția nașterii poemului
din scriptul conturat.
Ionuț Caragea
glisează dinspre lumea vizibilă în căutarea lumii profunde, metaforele sunt
doar trepte, comparațiile doar semne, trimiterile riguroase descoperă o lume
mai puțin vizibilă ochiului obișnuit, dar vizibilă pentru inițiat. Maria-Ana
Tupan, în prefața volumului de versuri, explică pe larg argumentele acestui gen
de poezie, face agere trimiteri la cărțile de filozofie și la viziunea unor
mari gânditori asupra societății. Poetul apelează și la valorile creștine
solide pentru a-și duce mesajul la bun sfârșit. Este bine familiarizat cu
mișcările care se petrec în istorie și din această dinamică se naște poemul,
mesaj al unei ordini transcendente.
Există în
poemele acestea multă rigoare, poezia nu asimilează regulile stricte, dar în
acest caz, ordinea ideilor are ca efect crearea mesajului. Căderea omului se
poate transforma în energie pozitivă în economia întregului univers, nimic nu
se pierde, nimic nu se câștigă, ultimul și penultimul om au capacitatea de a prinde
gravitațiile.
Poetul abordează
frontal dilema vremurilor, concretul are multe capcane, suferința modelează
gândurile, poemul trăiește cu brio fiecare zi. Iluziile, umbrele, visele,
întunericul viu, amintirile, poezia cu cifru, întrebările care picură pe fața
timpului, Dumnezeul cel activ în planurile istoriei, iubirea densă, cartea
vieții, toate converg spre justificarea singurătății. Omul este singur cu
sinele său, omul este singur în univers, omul este singurul care este conștient
de lacrimile lui Dumnezeu. Singurătatea se sparge prin poezie, ritual și cale.
În discursul său
de mesager, Ionuț Caragea caută și găsește formulele exacte ale poeziei cu
mesaj: „chiar și în mlaștinile cărnii/ sufletul mirosea a floare de lotus”.
Temele, ideile sale dense mișcă poemele:
sunt fluturi cu aripi de cuvinte, timpul se va sparge în mii de cioburi, există
un templu al singurătății pentru fiecare, sufletele se leagănă pe o pânză de
păianjen, poezia este aurul negru din candela inimii, există un spectacol
interzis muritorilor…
Cultura și
mesajele permanente ale celor care au scris despre lume formează baza
existenței: „citește o carte, zece cărți, o sută de cărți/ întoarce-te la
cartea care ți-a plăcut cel mai mult/ și vei avea senzația că n-ai fost plecat
niciodată dintre coperțile ei” (Spectacol
interzis muritorilor, p. 66).
Esența mesajului
către ultimul om de pe Pământ se cristalizează în relația dintre penultimul și
ultimul om: nemurirea! Poetul explică și se explică, este personaj:
dar dacă eu sunt
și ultimul
și penultimul om
de pe Pământ
iar pace veșnică
nu va fi până când
unul dintre noi
nu-l va convinge
pe celălalt că
există
sau că nu există
nemurire? (Mesaj
către ultimul om de pe Pământ, p. 26)
Rod al
lecturilor profunde din literatura, sociologia, teologia și istoria lumii,
poemele sunt străbătute de personaje interesante, de revolte și reforme, sunt
modelate de legile valabile ale universului, cu nuanțe carteziene, cu multe
iluminări. Înţelegându-şi rolul, poetul acceptă și pune în evidență revelațiile
personale.
Drama și bucuria
omului sunt căutările prin câmpiile cunoașterii, omul poate reflecta măreția
unui univers bine articulat:
ne căutăm adesea
în locurile din
care am plecat
suntem ecourile
care își caută gura
născătoare de
murmur și strigăt
și sufletele
care își caută
tainica încăpere
a inimii
din care au
peregrinat
spre alte temple
mai mult
sau mai puțin
sfinte (Ne căutăm, p. 62).
Ionuț Caragea
folosește grafia modernă, cuvintele se leagă, punctuația este utilizată
ocazional, el caută semnificantul, lucrul care poate transmite ceva important.
Poemele au titluri expresive, menite să atenționeze cititorul, versurile nu au
gratuitatea experienței artistice, discursul este frust, coerent, traversat de
metafore sau stări lirice. El creează greutatea poemului pe o pânză ideatică
menită să comunice singurătatea în țipăt.
Volumul de
versuri transmite în anexe date pertinente despre autor, opera sa este pusă în
valoare de cele câteva texte de critică literară care subliniază originalitatea
și seriozitatea acestuia. Poetul s-a
născut pe Google, el nu-și neagă avatarurile vremurilor, absența a ceea ce
suntem, patria la care se întoarce, cerul fără scări, umbra lucidă. Autor de
aforisme, el demonstrează că poate exprima esențele în puține cuvinte, că poate
ajunge la carnea ideii. A susținut cronici literare, sensibil la cărțile
oferite de vremurile pe care le trăiește, a apărut în antologii etc.
Acceptându-și condiția limitată în timp de un destin dedicat, el explică lumii
valul de poeți din care face parte: Literatura
virtuală și curentul Generației Google.
Evadarea din
manuscrise se face prin tehnica umbrei, virtualul care macină realul.
„Poet tragic în
esență, desfășurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând teme
mari (dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul ființial), Ionuț
Caragea își pune în fiecare text pecetea originalității și, inventiv,
nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generației Google” (Daniel
Corbu, în revista „Mișcarea literară”, 2015, p. 144).
Prof. Univ. Dr.
Ștefan Borbely nota în revista „Convorbiri literare” în anul 2014 că: „Voința
de a fi poet și de a scrie poezie dobândește, astfel, la Ionuț Caragea, un
înțeles soteriologic” (p. 141).
Poetul mărturisește:
„iar mie nu-mi rămâne decât să scriu/ poezia mea este o lungă contemplație/ în
fața ferestrei deschise spre neant” (Lungă
contemplație în fața ferestrei deschise spre neant, p. 72).
Constantin
Stancu
*Ionuț Caragea, Mesaj către ultimul om de pe Pământ,
versuri, Iași: Editura FIDES, 2017
Piper şi suflete
Pe hărţile vechi sunt îngeri noi cu aripi lichide,
nu înţelegem punctele cardinale rătăcite între satrapi şi cămile.
Iată, dansatoarea se sprijină pe un măr,
cuceritorii înnebunesc, îşi feresc faţa de suflete sclavilor şi de piper.
Mirarea persistă în arcadele dimineţii,
pe hărţile vechi sunt însemnate viitoarele ţări de care atunci nu auzise nimeni…
Magellan este în fiecare din noi când visăm,
vine seara şi nu ne putem refuza timpul şi magneţii moi.
La final, cuvântul poartă în sine o corabie cu pânze albe
pe care Dumnezeu a pictat chipul omului.
Piper şi suflete: ziua fumegă în braţele lui Magellan,
într-o zi paralelă, scrisă-n în calendarele divine…
Constantin Stancu ©
Sufletele se ridică spre cer
Şoseaua alunecoasă, iarna orice direcţie are un sens,
în plină viteză, uneori, sufletele se ridică spre cer în locul zăpezilor.
Gheaţa nu exclude
posibile vieţi paralele şi muzica albă
acoperită de o sticlă subţire
prin care vedeam aripile îngerilor.
Constantin Stancu ©
Omul
baricadat, poeme pandemice
Vremurile impun texte pandemice, boala fizică
atrage boala spirituală. Pandemia desfășurată în anul 2020, continuată și anul
următor prin lumea cunoscută, a declanșat o nouă stare, ieșirea dintr-o
normalitate aproximativă și intrarea într-o zonă incomodă pentru individ, zona
spaimei, teroarea absențelor, moartea ca ieșire de urgență din coșmar. Omul era
pregătit, bagajele făcute, izoleta
prefigura sarcofagul modern, transparent, bun de pus pe primul plan al evadării
din firesc. Prin izoleta transparentă
se poate vedea moartea sau eternitatea, omul fiind într-o poziție orizontală,
raportat la verticala exitenței…
Poetul Ion Scorobete reacționează cu energie la
posibila marginalizare a individului modern, împins pe culoarele
postmodernismului și ale trans-umanismului. Volumul de versuri Bagaj de mână cu sau fără izoletă*
(Editura EIKON, 2020) tratează, cu mult curaj, noua stare ivită fortuit.
Sentimentul dominant este revolta poetului în fața unui dușman invizibil,
neputința în cetate, în apartament sau locuința devenită absurdă. Omul a fost
împins spre limitele posibile, greu de acceptat. Elemente noi apar în viața
individului: masca, termoscannerul, mănușile de protecție, distanța dintre
oameni, tusea, tragedia generației plus 65, marginalizarea, programul special,
controlul, spălatul pe mâni până la tocirea simțurilor, lipsa de miros în cele
patru puncte cardinale, criza care generează alte crize... Noua paradigmă
declanșează toți senzorii de alertă în ființa poetului. Presiunea exercitată de
prezența bolii se exfoliază în poeme consistente, solide, amare. Cu alte
cuvinte: „moartea-ți pune nervii la murat” (p.13).
El reține, cu o sensibilitate încercată: „în
oglindă schipul schizoid caută un sens/ cum alergi după o realitate care ți-a
scăpat/ pentru ceva vreme sau pentru totdeauna” (p. 67). Realitatea alunecă din
mintea omului, nu mai există posibilitatea de a capta întreaga dimensiune a
existenței, puterile s-au topit, luciditatea nu mai este posibilă. Certitudinea
este o noțiune presupusă.
De remarcat, captivitatea cetățeanului vedenie, o
captivitate care se repetă cu obstinație, suntem în fața „zborului în colivie”
(p.46); filmul zilnic se derulează în „bârlogul cu tandrețuri” (p.56); poetul
este obligat să aștepte în „văgăuna apartamentului” (p. 57); lumea s-a redus la
„perimetrul îngust” (p. 11) al apartamentului de la domiciliul soldatului aflat
pe un front invizibil, fără voia sa. Ceilalți sunt inerți, nu mai percep
realitatea, caută „ideile părăsite de alții” (p. 41), lumea s-a descompus,
aventura duce spre nicăieri…
Cei în vârstă se mișcă într-un perimetru bine
stabilit, la ore precizate, aerul are ceva suspect, lumea aleargă după urzici
sau lobodă, o plimbarea într-o natură iluzorie, omul abandonat în timp și
spațiu, cu botnița pe chip.
Dispariția
chipurilor reprezintă marea dramă a lumii, o lume fără chipuri - o lume de coșmar.
Cu un simț acut, deschis spre tragedia în care a
alunecat orașul cu toate instituțiile sale, inclusiv cu instanțele de judecată,
blocate, asfixiate de pandemie, poetul (avocat de profesie) descrie starea:
„livada zgomotoasă a cuvintelor” într-un „pustiu răzvrătit al eului” (p. 34).
El rămâne să înregistreze filmul gri al
evenimentelor, este scribul de serviciu, observă, consemnează, notează, țipă
într-un anotimp al tuturor anotimpurilor. Mesajul este solid, realist,
penetrant, limbajul este libertin, necenzurat, toate fixează neantul posibil.
Existența pulsează în alte ritmuri, realitatea și adevărul din spatele ei nu
mai contează, mintea nu mai reacționează la posibilele evadări necesare. Poetul
este pregătit să renunțe la „protecția silită”, el „scarpină poemul care nu
știe să râdă”… Mereu faliile din realitatea impusă de televiziunile captive și
ele, într-un domiciliul absurd.
Ieșirea în realitatea obligatorie se vădește a fi
o altă irealitate: „La intrarea în palatul de justiție ți se face primirea
festivă/ după sechestrul corona la
domiciliu/ de parcă ai fi la judecata de apoi” (p. 70).
Cu atenție maximă, poetul reține întreaga
procedură:
„ești primit fără să scrâșnești/ ți
se pune pistolul la tâmplă/ termoscannerul ținut cu mănuși de agentul
necalificat/ te scotocește de temperatura de peste 37 cu 5/ care te poate duce
direct la premonitoarea/ izoletă/ astfel că simandicoșii servitori ai morții/
s-au îngrijit de toate/ precum îngerii fără corp/ n-au stat cu brațele
încrucișate ci/ te conduc în liniștea de dincolo de viață/ direct la poarta
Sfântului Petru” (p.70).
Limbajul folosit de Ion Scorobete este unul
forjat, cuvintele sunt împinse unele în altele, topite de sentimentul acut al
existenței impuse. Astfel, lucrurile se leagă printr-o „executare silită” a
ideilor pe altarul poemului. Grafia poemele este liberă, semnele de punctuație
au fost eliminate pentru ca expresiile să curgă necenzurate. Poemele nu au
titlu, doar numere, sunt optzeci de poeme, semne ale trecerii prin acest
perimetru limitat. O comunicare spirituală între volumul de versuri și viața
poetului aflat la intersecția epocilor. Atmosfera impusă de pandemie este
conturată cu exactitate, presiunea asupra spiritului se simte cu fiecare vers,
contextul a devenit acid, periculos, dar trebuie consemnat în procesul verbal
al vremurilor. Moartea planează peste tot, iar poetul se concentrează pe
revolta sa, pe energia de a refuza absurdul. Dragostea a dispărut din mediu,
prietenia are ceva secret, ambiguu, cel de aproape devine omul casant,
predispus la disoluție. Se ivesc, în unele locuri, speranța, deși „religia este
și ea asimptomatică” (p. 80).
La final, păsările ies din izolare, par de pe altă
planetă, zborul este nesigur, caută semințele pierdute pe caldarâm, în zonă:
„aria metalică a unei privighetori din patrulaterul parcului central/ se
dezlănțuie vindicativ” (p. 90).
Cântecul păsării dezgheață perspectiva, mai există
speranțe, chiar dacă efectele unui trecut apăsător se deslușesc în sunetele
care străbat printre ramurile mestecenilor.
Volumul are o Prefață
semnată de Eugen Dorcescu, intitulată „În drum spre <<vacanța
mare>> sau despre agonie”. Reținem: „Această moarte socială a individului anunță, pregătește, generează,
treptat, sub lucrarea instinctuală a fricii,
împietrirea și moartea sa sufletească,
anihilarea unității sale, eliminând toate (sau mai toate) înfățișările dragostei (în absența cărora viața nu
este de conceput), anihilând, adică, în atât de subtila nuanțata terminologie
grecească, sorghe (atașamentul), filia (prietenia), erosul (pasiunea), agape
(iubirea generoasă, jertfelnică)” (p. 6).
Pe ultima copertă, Mirela-Ioana Dorcescu precizează:
„Ion Scorobete este unul dintre pionierii literaturii pandemice, literatură
care își creează nișa, sub ochii noștri, în contigentul postmodernist”.
Avem, în volum, câteva date despre poet, unul
harnic, cu o poezie implicată în realitatea concretă și în țesătura
evenimentelor care ne afectează viața. De la volumul de debut, Geometria zăpezii (1993), la Biblioteca de zgomote (2000) sau la Exerciții de singurătate (2011), traseul
liric urmat de Ion Scorobete a fost unul consistent, bine susținut literar,
probând rigoarea unor idei lirice atinse de un limbaj aparte. Stilul său fiind
unul al poeziei postmoderne cu un mesaj clasic, dens și penetrant. Poetul nu
s-a jucat de-a viața, de-a poemul… Prezentul volum a fost conceput sub o
tensiune spirituală evidentă, dânsul întinzând limitele angoasei și ale
anotimpului pandemic la maxim. Versurile au o revoltă accentuată, marcată și
criza de timp în care au fost scrise. Probabil, peste câțiva ani, lucrurile se
vor limpezi sub un orizont depășit de experiențele zilnice prin care vom trece.
Poetul s-a eliberat de greutatea bagajelor,
pregătite de altcineva, în aceste vremuri, poezia l-a ajutat să evadeze din
acest perimetru îngust în care s-a aflat fără voia sa. Revolta s-a consumat
prin versurile în care a capturat, la rândul său, ființa afectată de acest
dușman invizibil, dar tenace, pregătit să rupă din limitele libertății umane. Prin
poezie, ființa a fost recuperată.
Cum scria Ion Scorobete: „În alte coordonate/ să
te antrenezi în preajma lucrurilor mărunte/ pentru care nu trebuie să te
racordezi/ la rețelele de tensiune înaltă/ și asta n-ar fi tot” (p.87).
Constantin Stancu
*Ion Scorobete, BAGAJ DE MÂNĂ CU SAU FĂRĂ IZOLETĂ, poeme, 93 pagini, București:
Editura EIKON, 2020.
Poezia în
răcoarea dimineții
Nu-mi
spuneți că nu vă place poezia, ay, nu-mi spuneți...
Când
scriu sau o citesc, știu sigur că există Dumnezeu,
i-am
văzut umerii, deși am uitat imediat,
nu
pot explica acesta, nu o pot dovedi.
În
fiecare poem există o dimineață răcoroasă,
îngeri
care potrivesc cuvintele la locul exact,
pentru
a nu sări din armonia haosului.
În
fiecare poem există cuvintele unui individ
care
a mărturisit că a le-a folosit când a vorbit
cu
animalele sau florile, deși noi credem că ele nu înțeleg sensul.
Apoi
au venit barbarii, acești urlau într-o limbă aspră,
cuvintele
s-au ciocnit unele de altele într-un aer încărcat de aureole,
au
luminat astfel poemul.
Constantin Stancu©
