EFIGII - LUCIAN BLAGA, PROFESOR ȘI MENTOR

 

LUCIAN BLAGA – PROFESOR ȘI MENTOR

 

Sunt cărți reper în cunoaștere, ele se lipesc de marile personalități, cele care influențează o epocă, dau direcții, aduc noutate în paradigma vremii. Doamna Anca Sîrghie propune cititorului cartea Lucian Blaga - profesor și mentor, apărută la Editura Junimea din Iași, în anul 2024, în colecția Efigii. Este o monografie profundă despre omul, filozoful, poetul, despre lumea culturală de la noi, despre formarea matricei istorice la români. Studiu de istoria culturii în ansamblu armonizat cu activitatea de profesor a marelui om, dar și cea de mentor, capabil să formeze alte personalități ale culturii, cu impact în epocă și în viitor. Partea de noutate constă în faptul că avem anexe din care rezultă modalitatea în care profesorul reda studenților, elevilor săi modul său de gândire în domenii de înaltă ținută: filozofia, cultura, arta, literatura. Totul bazat pe argumente, pe un sistem coerent, solid, ideile dinamizate pe cuvântul adevărat fiind bine consolidate. Nu a fost ușor, autoarea studiului s-a documentat solid, bibliografia fiind relevantă și constituie o antologie de cultură românească. Lucian Blaga a fost prototipul profesorului, era pregătit profund în domeniul său, capabil să transmită studenților mesajul rotund, pertinent. Era nevoie să ajungă în postura de universitar, să acceadă în poziția de unde putea ca ideile sale să radieze spre alte persoane capabile să preia mesajul, să-l îmbogățească, să-l transmită spre alte generații.

Blaga s-a bucurat de susținerea lui Sextil Pușcariu, având poziția de rector la Universitatea Dacia Superioară din Cluj, cu puteri de organizare și funcționare. Deși era student încă, Blaga spera să ajungă profesor universitar la catedra de estetică a universității. După obținerea doctoratului și realizarea căsătoriei cu ființa iubită, Cornelia, accede la universitate. Din păcate, acolo au fost, asta la nivel universitar, persoane invidioase pe succesul său - Gh. Bogdan-Duică, Florian Ștefănescu-Goangă. Reținute în ce privește modul cum aborda domeniul, candidatul este amânat, îndrumat să refacă întreaga lucrare, să o modeleze după gustul altora. Un gest greu de acceptat, de mirare pentru vremurile de acum și de atunci, ostil evident. La îndemnul soției, candidatul părăsește Clujul, iese din mediul stresant și rigid, se retrage la Lugoj și își scrie lucrările pe care le avea în minte. Iată exilul interior, specific mediului cultural românesc. Retragerea din centrul atenției, dedicare cu toate forțele proiectelor pe care le dorea realizate. Lucian Blaga nu cedează, publică lucrarea sa de licență, este sprijinit de Nichifor Crainic și Tudor Vianu, astfel sunt cunoscute publicului larg ideile sale profunde și noi. Cartea se bucură de aprecieri, se pune în lumină un aspect determinat: filozofia culturii.

Destinul îi îndreaptă pașii spre un alt domeniu… În toamna anului 1926, Blaga va activa în diplomație. O perioadă de treisprezece ani, până în primăvara anului 1939, poetul va lucra  intens ca atașat și secretar de presă, sau „ministru extraordinar și plenipotențiar”, în zone din Europa, la Legațiile României de la Varșovia, Praga, Berna - în două rânduri, Viena și Lisabona.

Ideea de a deveni profesor nu-l părăsește. În anul 1937 își constituie dosarul după regulile consacrate, chiar adaugă și cărțile sale. Este amânat, elementele de birocrație administrativă fură din timp, ele trebuie reglate după normele bugetare și instituționale. Așa apare catedra de filozofia culturii, alături de catedra de estetică pentru D.D. Roșca. Abia în data de 1 octombrie 1938 Lucian Blaga devine profesorul universitar, procedurile administrative fiind epuizate cu dificultatea specifică vremurilor, inclusiv modificări legislative, după tipicul administrativ românesc.

Epopeea se desfășoară, marcată de schimbările în structura statului român, în mentalitatea vremii. Lucian Blaga va activa ca profesor de filosofia culturii, până la reforma învățământului din 1948, apoi, după desființarea catedrei (toamna anului 1948), fiind plasat pe post de cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie al Academiei Române din Cluj (1949-1951), ulterior bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei, de unde va veni ieșirea la pensie. La Cluj a sperat că va forma un colectiv puternic pentru a pune în lumină spiritul românesc, forța acestuia. I-a avut ca parteneri pe Vasile Băncilă și Bazil Munteanu, personalități de seamă în cultura românească, cu impact internațional. Lucian Blaga a visat la realizarea unui sistem de gândire bazat pe Bine, Frumos, Adevăr menit să pună în valoare atribuitele intelectual umane ale omului, cele modelate de energiile divine subtile.

Anca Sârghie, dedicată proiectului Lucian Blaga, pune accentul pe viața universitară, pe discursurile profesorului, pe publicistica sa, pe faptul că a format mai mulți urmași demni de înalte performanțe, un bun îndrumător care a transferat din experiența sa viață spre alte persoane capabile să ducă fluxul ideatic mai departe, cu amprentă românească și impact universal.

De importanță sunt capitolele dedicate mutării universității de la Cluj la Sibiu. O analiză amplă explică motivele, care țin de esența organizării culturii în spațiul românesc. Sibiul a avut o veche tradiție culturală, un spirit inovativ cert, aflat la intersecția drumurilor spirituale românești, în coliziune cu drumurile europene. Aici au existat de timpuriu activități de tipografie în limba română. Au activat personalități de primă mărime ale culturii, a funcționat prim școală ortodoxă română, cu impact față de învățământul în limba română. A existat Muzeul Brukenthal, iar Sibiul s-a format ca un centru de renaștere a culturii române, cu asociații, reviste, cărți. De asemenea, în domeniul social, Sibiul a fost activ, având spitale, afaceri, activități de inginerie publică, a avut o grădină zoologică, cinematograf, biblioteci, universități, teatru etc. Schimbările politice au amplificat dorința românilor de a avea o capitală culturală la Sibiu. „În cei 5 ani, cât a adăpostit Universitatea clujeană, Sibiul a devenit capitala Transilvaniei, dar nicidecum una politică, ci de data asta este vorba de o capitală culturală, datorită celor câteva sute de profesori și a celor două-trei mii de studenți, care au reîntremat atmosfera urbei. Între profesorii clujeni sosiți la Sibiu, unii aveau renume internațional, ca Lucian Blaga, Ioan Lupaș, Emil Racoviță, Sextil Pușcariu, Emil Hațieganu, Victor Papilian, Camil Negrea, Silviu Dragomir, Constantin Daicoviciu, Alexe Popovici etc. Conferințele unor asemenea specialiști au entuziasmat nu numai pe studenți, ci și pe intelectualii sibieni, însetați de elevație spirituală și culturală” (p. 135).

Nu sunt uitați asistenții profesorului. Lucian Blaga a fost mentor și acestora, autoarea face trimitere la oamenii de cultură Radu Stanca, Zevedei Barbu, Ovidiu Drimba, între „discipolii” apropiați fiind și I. D. Sîrbu etc. Un capitol tensionat, de referință, este Lucian Blaga față în față cu ideologia marxistă, schimbarea paradigmei istorice este relevantă la nivelul percepției unei asemenea personalități. Catedra de filozofia culturii se schimbă în Catedra de Teoria și istoria civilizației. Așa a fost eliminat Lucian Blaga din postura de profesor. Unii studenți sau doctoranzi, cum este Pavel Apostol, după ce au primit titlul de doctor cu Lucian Blaga profesorul coordonator, îl atacă și îi minimalizează importanța în lumina noilor realități, deși, indirect, recunoaște rolul filozofului. În final, Blaga este interzis atât ca filozof cât și ca scriitor. „În Bibliotecă, el este pus în situația dramatică de a scoate din rafturi propriile volume spre a le preda spre topire. Tot ce clădise filozoful prin munca sa de profesor, timp de peste un deceniu, acum era gata să se năruie, întrucât gânditorul intrase pe lista creatorilor interziși, iar tinerele generații nu mai aveau șansa de a-l citit și de a-l cunoaște” (p. 195).

Interesant pentru ansamblu cărții îl constituie „caietul de notițe de la cursul de Filosofie”, aparținând Feliciei Ionașiu (1906-1988). Ea a fost studentă la Sibiu, în acea perioadă avea 37 de ani, apropiată a familiei, care a reținut în scris cursul respectiv cu începere din data de  5 noiembrie 1943. Studenții au avut în față un profesor cu adevărat european, un creator original, el dominând spațiul spiritual românesc la acea vreme.  „Prin trilogiile sale, Blaga a realizat cel dintâi sistem filosofic coerent și amplu, unul de o valoare universală. El merita să fie tradus în limbile de circulație spre a fi cunoscut și peste hotarele României”, se reține în cartea de față, pe drept cuvânt.

Monografia ne oferă numeroase tablouri sociale cu impact pentru cititorul lucid.

Ca diplomat, Lucian Blaga avea la dispoziție o sumă de bani considerabilă pentru propaganda statului român. Din acest fond au beneficiat Tudor Arghezi și Zaharia Stancu. Ulterior, cei doi îl vor denunța la Securitate pe filozof (p. 90). Istorii literare interesante, dovadă că lumea este mereu în mișcare.

Ca profesor, Lucian Blaga și-a prezentat cursurile cu bucurie, ia parte la viața cultural-științifică alături de studenții săi. S-au inițiat cenacluri literare, spectacole de teatru, scriau pentru publicațiile vremii. El le-a fost reper cultural, interesat ca generația care urma să-i preia sistemul de gândire. Evocările studenților sunt relevante și entuziaste (p. 126).

Autoarea prezintă realitatea crudă, au fost momente în care în librării au fost exemplare nevândute din cărțile sale, iar unele teatre au refuzat să-i joace piesele. Chiar teologi ortodocși îi acuzat că este un mistic, depărtându-se de doctrina teologică religioasă, unii considerându-l chiar ateu. El însă va preciza poziția sa, aceea de om de cultură și filozof (p. 142). 

Profesorul își prezenta cursurile în mod cumpătat, fără se pună în lumină spectacolul atractiv al discursului epatant. Glasul monoton contrasta cu profunzimea ideilor, dar Blaga avea darul de a fi exact și își citea cursurile pentru a nu „spune prostii”. Prefera ca studenții să se concentreze pe ideile redate, pe concepte și sistem de gândire și nu pe formele exterioare ale unui spectacol didactic gratuit. Cu atât mai mult cu cât la cursurile sale participau și alte persoane interesate de profunzimea lecțiilor predate (198).

Cartea ere un moto din Constantin Noica: „Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe (…) pe planul spiritualității românești. Centrul nostru național este Transilvania, în acea <<învățată Transilvanie – spune cândva Bălcescu -, azil vecinic al naționalității române>>”. Aceste idei străbat cartea de față și atrag cititorul în vâltoarea evenimentelor spirituale din viața marelui om.

Prefața, cu un titlul reprezentativ, Câteva tușe și caligrafieri despre profesorul Lucian Blaga, este semnată de Eugeniu Nistor, bun cunoscător al fenomenului. După ce prezintă câteva aspecte din viața filozofului, se concluzionează: „Înainte cu doar cinci ani de trecerea la cele veșnice, Lucian Blaga era, în mod oficial: filozof interzis, scriitor cu interdicție de semnătură, academician scos din Academie, profesor pus pe tușă, cercetător în filozofie repudiat și, pe deasupra, un om aflat în cea mai cruntă prigoană – cu un dosar de urmărire deschis pe numele său de Direcția  regională Cluj a Securității Statului!

Să ne reamintim mereu, cu tristețe amară, că Lucian Blaga a murit în țara lui ca și cărturar român interzis” (p. 24). 

Pentru a echilibra situația, în 17 noiembrie 1938, la discursul inaugural profesorul sublinia: „Vom vorbi despre momentele fericite ale istoriei, despre momentele de supremă plenitudine și înflorire învoltă, destinate să atragă iarăși și iară aminte posterității.  <<Momentul fericit>> ne va preocupa astăzi nu atât din punct de vedere cronicăresc, cât ca o problemă de filozofie a istoriei” (p. 112).

O carte de studiat pentru a înțelege vremurile, inclusiv anexele legate de cursurile predate, o altă temă majoră pentru cititorul însetat de frumos, bine, adevăr, pentru a ne înțelege pe noi, pentru a vedea, dincolo de tragediile inerente, momentele de frumusețe ale culturii…

 

 

Constantin Stancu

*text publicat în revista „Discobolul”, nr. 3/2025

 

 

 

 

Premiul Național pentru Poezie „Lucian Blaga” Opera Omnia, ediția a X-a

 

Premiul Național pentru Poezie „Lucian Blaga” 

Opera Omnia, ediția a X-a

  

Consiliul Județean Alba, Uniunea Scriitorilor din România, Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, Primăria și Consiliul Local al Municipiului Sebeș și Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeș organizează cea de-a X-a ediție a evenimentelui cultural Premiul Național pentru Poezie „Lucian Blaga” Opera Omnia, important, care urmărește omagierea marelui om de cultură Lucian Blaga, promovarea poeziei românești contemporane și un mod elevat de promovare a operei și a valorii unui poet român contemporan, dar și filozof, profesor, bun reprezentant al statului în străinătate în calitate de diplomat.

 

Juriul acestei ediții a Premiului Național pentru Poezie „Lucian Blaga” Opera Omnia este format din: Constantina Buleu, Paul Cernat, Horia Gârbea, George Neagoe, Irina Petraș, Adrian Tudurachi și Mihai Zamfir. 

Scriitorii nominalizați la această a X-a ediție sunt: Vasile Dan, Dinu Flămând, Șerban Foarță, Ioan T. Morar, Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu și Varujan Vosganian. (Domnul Varujan Vosganian a anunțat retragerea, dânsul fiind și președintele Uniunii Scriitorilor din România).

 

Ceremonia decernării Premiului Național pentru Poezie „Lucian Blaga” Opera Omnia va avea loc în data 9 mai 2026, de la ora 11:00, la Casa Memorială „Lucian Blaga” din Lancrăm. Evenimentul va fi deschis cu un moment poetic din opera lui Lucian Blaga susținut de Elena Anghel, urmat de prezentarea poeților nominalizați, a juriului și a invitaților speciali, de către Cornel Nistea, președintele Filialei Alba - Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.

Vor urma apoi două conferințe: „Cum ar trebui citită poezia” susținută de prof. univ. dr. Al. Cistelecan și „Despre începutul cunoașterii «Prelegerile lui Schelling de la Erlangen»” susținută de prof. univ. dr. Dorin Ștefănescu.

După un omagiu adus marelui om de cultură Lucian Blaga va urma recitalul poetic al poeților nominalizați și decernarea Premiului Național pentru Poezie „Lucian Blaga” Opera Omnia, ediția a X-a.

 

Laureații edițiilor precedente au fost: Adrian Popescu (2017); Emil Brumaru (2018); Ana Blandiana (2019); Ion Mureșan (2021); Gabriel Chifu (2022); Nicolae Prelipceanu (2023); Ioan Es. Pop (2024); Aurel Pantea (2025).

 

 

Sursa: prof. Silvan Stâncel,
manager Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba  

 

O aventură în timp - Bonanza, de Mirela-Ioana Dorcescu

 

Semne în zăpada timpului…

 

(Mirela-Ioana Dorcescu, Bonanza, roman, 319 pagini,

Timișoara: Editura Waldpress, 2026)

 

Literatura are numeroase surse de inspirație, pentru Mirela-Ioana Dorcescu (Borchin) viața este cea mai puternică sursă. Profesor universitar, bună cunoscătoare a teoriei literare, cu romanul Bonanza dânsa propune o aplicație concretă a ceea ce înseamnă literatura, dar și o mărturie despre vremea în care a trăit. Cartea a apărut la Editura Waldpress, în anul 2026, are 319 pagini dense, mustind de viață. Tema este relația de cuplu, ea și el, Arina-Teodoru, în fapt personaje reale, poetul Eugen Dorcescu și autoarea. Este aici un curaj, se deschide o fereastră într-o carte cu o poveste reală, un script despre taina relației dintre bărbat și femeie. Viața oferă povestea, ea se ramifică pe mai multe paliere cu fiecare pagină, narațiunea glisează pe verticală și orizontală. Avem o carte în parte jurnal, pentru că pune în evidență viața de zi cu zi. Există pagini de eseu, de teorie literară, de istorie literară, de teologie, de cultură, descrieri de natură, atmosfera urbană, având în centru Timișoara, oraș universitar, arătând amprenta culturii, a evenimentelor din 1989, emblematice pentru România. Oraș în care s-au format mulți intelectuali și unde deschiderea spre un Vest presupus este mereu prezentă, amprenta multiculturală fiind evidentă.

Romanul este o continuare, dintr-o anumită perspectivă, a romanului „Celesta” (2018), tot de aceeași autoare, narațiunea se dezvoltă pe alte planuri, după experiențe esențiale. În „Celesta”, relația dintre scriitorul Teodoru și profesoara Arina Sălceanu (ei sunt: Eugen Dorcescu & Mirela-Ioana Dorcescu) a deschis perspectiva într-o narațiune profundă, cu numeroase portaluri spre viitor.

Cei doi sunt la vârsta de aur, viețile s-au împlinit social, talantul a fost pus în circulație, dar întâlnirea declanșează noi energii, dinamizează povestea. Teodoru, mai vârstnic, a ajuns la limita umană fizică, are nevoie de un scaun cu rotile pentru a ieși din universul strâmt al camerei sale, pentru a se deplasa în lumea știută și dorită. Apare momentul evadării și al deschiderii izvorului de viață și creație. Limitarea umană exercită o presiune asupra ființei, este în rânduiala omului creat, scriitorul și soția o simt acut. Este și momentul de a face saltul, în această etapă a vieții, peste limita impusă, dar și asumată spiritual de personaje, cu toată diferența de ani dintre ei. Valorile care au stat la baza vieții îi ajută, credința, cultura, legătura cu cei de dinainte, pe care se sprijină lumea, povestea spusă în numeroase forme de cărțile parcurse prin lectură, experiența asimilată, toate slujesc pentru ca soțul și soția să dinamizeze narațiunea. Este rețeta lor de viață, alta nu există. Doar o lungă și umilă mulțumire, viața este o treaptă spre altă dimensiune. 

Arina a punctat valorile pe care se sprijină viața: valorificarea talentelor/ darurilor pe care un om le are. Munca continuă, bazată pe credință. Relația cu Dumnezeu la nivel personal, în formele acceptate social. Relația dintre ea și el, ca o relație cu active complementare, în care fiecare se poate ridica la un alt orizont. Aprecierea valorilor trecute și continuitate în opera proprie. Asimilarea culturii universale și a celei locale, cu deschidere spre adevărul ființei. Grija pentru sentimentele celuilalt, pentru personalitatea celuilalt. Capacitatea de a transmite mai departe aceste valori. Mulțumirea pentru ceea ce a dobândit omul, spiritual și material, într-un timp dat, într-un loc dat, în trupuri de carne (sarx). Rugăciunea pentru a modela mintea umană cu voința divină, apoi iubirea, iertarea, generozitatea… Sunt câteva din valorile pe omul le poate asimila în ființa sa. Alături de Teodoru, acestea au o dimensiune practică, utilă la nivel personal și social. Când se referă la lecția generată de Biblie, Teodoru prezintă cheia psalmilor, atât de agreați de oameni de-a lungul timpului. Explicațiile sale sunt pragmatice, adevărul este unul al ființei:

„Perspectiva istorică și pragmatică, perspectiva stilistică sau semiotică te pot îndepărta de adevărul profund și întreg. Hai să scoatem dușmanii din contextul epocii lui David! Ce dușmani ai tu?, m-a întrebat. Nu te sumeți că n-ai avea! Gândește-te la tentațiile cărora nu le faci față. Minore, desigur, însă, când te dedai lor, îți fac rău fără excepție. Îți alterează sănătatea, echilibrul, îți distrug liniștea, te fac să te simți vinovată, rușinată, înciudată că nu le-ai opus rezistență…(…) Fă abstracție, deci, de contextul istoric. Ai să vezi atunci cât de valabil este - și în prezent, și pentru tine - orice verset” (p. 18).

Este o probă de hermeneutică necesară, justă pentru orice om, inclusiv pentru cititorul curios să „vadă” cheile spre viața din plin.    

Romanul se desfășoară pe trei paliere: trecut, prezent, viitor. Viața, ca valoare supremă, sparge monotonia timpului, viața este văzută ca o istorie personală cu un scop tainic și un final tainic.

Trecutul este dinamizat prin amintirile despre membrii familiei, despre alte vremuri, despre oameni care au uitat sensul în viață. Sunt frați care și-au ucis bunicul pentru a păstra averea (pp. 112-114) sau scrisoarea partizanilor către personajele rememorate în narațiune (p. 212). Geneza cărților scrise de Teodoru, momentele în care inspirația s-a materializat și au apărut aceste volume, de exemplu, Agonia caniculei, modul cum s-a născut o carte de poeme (p.118). Chiar și Revoluția din 1989 este văzută ca o etapă în istoria comunității și a personajelor, cu efecte prezente imprevizibile (p. 125). Călătoria celor doi în peisajul urban aduce în fața cititorului alte evenimente din viața lor, se construiește tabloul de ansamblu. Deplasarea în scaunul cu rotile este o aventură, o călătorie în care sunt implicați cei doi, fiecare purtând greutățile celuilalt, fie fizice, fie de suflet. Sunt aspecte dureroase, distrugerea arhivei literare a fostei Edituri Facla, o pierdere imensă pentru cultura română. Apoi constituirea Școlii de Literatură de la Timișoara sub aripa scriitorului și a soției, o etapă în formarea unor oameni dedicați scrisului, cu deschidere în timpul ce ni s-a dat. Sunt multe tablouri în care trecutul este adus în fața cititorului ca un dat, ca o etapă în viața omului.

Prezentul este și el dens, cu multiple deschideri spre o lume a valorilor solide, care pot susține viața, comunitatea, împlinirea personală și tristețea. Cei doi dezbat problema bătrâneții, etapă în viața lor, una care trebuie depășită, cu greutăți, dar și cu responsabilitate pentru viitor (p. 188). Apare și problema morții, apăsătoare, și care presupune evadarea din starea prezentă, cu responsabilități viitoare, de dincolo de un final implacabil (p. 198). O mare problemă a prezentului a constat în activitatea profesională de la Universitate, acolo unde Arina era angajată. Ea, însă, este șocată de eliminarea Semioticii din cursul predat, chiar în aceste momente de schimbări sociale. Semiotica legând valorile culturale, cu accent pe fenomenul Eminescu (p.280-p. 290). Este accentuată situația noutăților din sistemul universitar, apar dispozitive electronice versatile care schimbă modul de asimilare a valorilor, pe care studenții ar trebui să le absoarbă în mintea lor, dincolo de tehnologia care a migrat în viața socială (p. 38). O temă prezentă, este iubirea dintre ea și el, la o vârstă a maturității depline, bazată pe gravitația spirituală, comunicarea dintre cei doi, ca punte între suflete (p. 132). Prezentul este mereu străbătut de imaginea balerinei, presupusă fostă iubită a lui Teodoru, o apariție agilă într-un univers limitat, cu fulgerele tinereții și ale misterului care poate lega bărbatul și femeia. Balerina, pendulând între femeia anonimă și femeia fatală, ca o fata morgana, domină peisajul urban și aduce clipe de îndoială, revoltă, deschidere pentru Arina. Prezentul se eliberează de trecutul iubirii, balerina luând locul fostei soții a lui Teodoru, Marga, plecată în altă lume, cu mitul prezent doar în opera poetului. Totodată, prezentul este agresat de fenomenul izolării pe timpul pandemiei (p. 170) sau de telefonul cu două cartele, plătit de Teodoru, de vină, se pare, compania de telefonie, în goană după venituri, prin marketingul practicat doar cu cei în vârstă, mai ușor de convins, deși Arina presupunea o altă faptă a bărbatului aflat la o vârstă vulnerabilă.  Este viața din plin, într-un oraș mare, universitar, agitat până la destrămarea ființelor.

Viitorul este modelat de dorința lui Teodoru de a achiziționa o casă la țară, simplă, ca în copilărie, cu grădină și departe de spasmul urban. Un mediu care să țină mai mult de Raiul promis, decât de o schimbare a paradigmei.

Viitorul este marcat și de credința într-o altă viață, pe alte dimensiuni, departe de agitația modernă, de materialismul barbar din epocă. Teodoru îi spune Arinei: „Toată poezia mea este spre întru mântuire. După moarte, Îl voi întâlni, în mod sigur, pe Dumnezeu. Nu știu sub ce formă, dar voi realiza precis când se va întâmpla. Și nu voi mai reveni niciodată aici. Niciodată la Stroiești, niciodată la Timișoara, nici la Carani, nici la cărțile mele”…(p. 315).  

Viitorul se arată și prin destinul care acționează dincolo de voința lui, de voința ei. Destinul unui scriitor este implacabil, străbate istoria literară oficială și datul social. Arina scrie: „Mă preocupă acum Teodoru. Nu e puțin lucru să te dedici unui mare scriitor. <<Să stai lângă un abis>>, cum mărturisise el iubiților confrați că aș face eu. Iată că eram căsătorită de opt ani și jumătate cu abisul…” (p. 10).

Misterul relației dintre ea și el se fixează în cuvintele Arinei, această relație are o fantă spre alte dimensiuni, greu vizibile pentru ceilalți. Ea scrie, căutând să rămână lucidă: „Mi-a inspirat nu doar încredere și respect, ci și curaj. La vârsta la care alții nici nu se gândesc la o femeie, el m-a luat în grija lui cu imensă dragoste. Nimic nu e mai frumos decât să iubești. Oriunde în lumea asta. Chiar și în cercul nostru – strâmt pentru ochii altora, dar atât de încăpător pentru noi! Cum fiecare ar timpul său, putem spune că acesta, cel din urmă, este timpul nostru” (p. 133).

Viața celor doi stă sub semnul poruncilor, nu e o joacă, o relație efemeră. Ea vine din tensiunea a două dintre ele: să cinstești pe tatăl și pe mama ta; omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa (p. 208). Un efort pentru a păstra echilibru dintre viața prezentă, speranțele omului și viața ulterioară.

E o carte despre simboluri? Discutând despre Semiotică, o știință care are deschiderea spre dimensiuni greu abordabile de omul aflat pe trecerea de pietoni, dar necesare existențial, se afirmă, dincolo de durerea de a pierde un curs, de a fi eliminată din jocul universitar:

„Cui voi mai arăta eu cum apar simbolurile? Uite, în La steaua lui Eminescu, se pornește de la semn, la prima ocurență <<steaua>> are sens codic: <<La steaua care a răsărit/ E-o cale atât de lungă/ că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă>>. Nimic de adevărul științific. Dar semnul se destramă imediat: <<Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie>>. Semnul, cu ambele componente – de expresie și de conținut -, a dispărut. A rămas în urmă doar expresia, goală pe dinăuntru: <<Azi o vedem și nu e>>. De fapt, <<nu e>>, fiindcă nu există semn fără referent” (p. 290).

Prin aceste explicații, scriitoarea definește chiar semnele pe care le lasă viața zi de zi despre fiecare dintre noi, în spatele lor se află o altă lume, una care își face drum ca megatendință, expresie a voinței divine.      

Titlul romanului vine firesc, Bonanza, starea de bine, de mulțumire, de împlinire a cuplului, un dar divin, cu ceea ce au dobândit, material și spiritual, sub aspre ninsori, lângă aburii ce se ridică din ceașca plină de ceai aromat, ca o mireasmă a vieții de după viață (p. 319).       

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în Revista „Vatra veche”, nr. 4/2026

 

Ultima carte...

 

Ultima carte

 

 

Am fost înconjurat de cărți în garsoniera de la parter, istorii peste istorii. Acolo țevile de canalizare se blochează uneori

deoarece vecinii de la etajele de sus nu prea țin cont de locatarii de la parter și aruncă în locurile de scurgere toată mizeria unei zile.

De la ambalajele de la cafeaua de dimineață,

la bandajele schimbate în fiecare seară, cele pentru rănile zilnice.

După ce am îmbătrânit, am chemat un anticar și mai bătrân

să-mi ușureze rafturile.

În primul an a fost mai greu, îmi lipseau unele cărți

pe care simțeam nevoia să le recitesc în nopțile cu insomnii de cenușă. 

Următorii ani a fost mai ușor, istoria lumii devenise un fapt divers,

poeziile nu mai aveau lumina aceea de licurici rătăcit în iarba înaltă. 

Jurnalele nu mai rețineau lacrimile

celor care se luptau cu memoria lor de fosfor.

 

Am rămas cu o singură carte, o privesc cum domină rafturile

ca un președinte de imperiu, stăpân pe butonul roșu, cu cifrul inclus.

Nu vă spun ce carte a mai rămas, cine este autorul,

mi-e teamă să nu vă dezamăgesc și să-mi reproșați că

istoriile se pot scrie și altfel. 

Constantin Stancu ©

*Poem publicat în Revista „România literară”, nr. 17/2026 

 

 

 

Valeria Bilț și Nicole Băciuț în dialog despre familie, literatură, cărți, autori, festivaluri

 Interviu cu Nicolae Băciuț – Despre continuitate, familie și verticalitatea cuvântului (II)

 (continuare) 

II. Festivaluri, parteneriate culturale și recunoaștere publică.

 

-Activitatea dumneavoastră din ultimii ani a fost strâns legată de dialogul cu comunități culturale diverse: poeți, editori, profesori, promotori de tradiție. Festivalurile au devenit repere ale parcursului dumneavoastră.

 Care sunt festivalurile la care ați fost invitat, laureat, partener sau organizator după 2020 și care dintre ele v-au rămas cel mai aproape de suflet?

 

-Mă ajutați, „limitând” intervalul de referință la ultimii cinci ani. Am fost invitat la foarte multe festivaluri și, din păcate, n-am putut participa la toate, unele dintre ele suprapunându-se ca dată de desfășurare.

Două dintre aceste festivaluri sunt, însă, cu statut aparte. Ele au devenit tradiționale, au continuitate și consistență.

O dată e Festivalul Internațional de Crație și Interpretare „Ana Blandiana”, de la Brăila, unde am fost inițiator și susținător pe parcursul celor 14 ediții.

Apoi, e Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, de la Ploiești, unde am primit în 2014 Marele Premiu, în 2025 Premiul pentru promovarea operei lui Nichita Stănescu, iar în 2026 Diploma „Magnum Opus”.

Alte festivaluri pe care nu pot să nu le menționez sunt „Europoezia”, de la Brăila, unde am și primit Premiul Festivalului, Festivalul Zilele Iei-Zilele Poeziei, de la Târgu-Lăpuș, cu partea sa de culoare și ca temă și ca loc, și Festivalul de la Viișoara/Piatra Neamț, unde am participat la două din cele patru ediții ale sale și unde, în 2026 am fost desemnat Președinte al Festivalului.

Am fost două ediții la rând la Festivalul Internațional de Poezie de la Patras, Grecia, o experiență teribilă. La ultima ediție, din 2025, m-am trezit cu mash stradal, cu portretul meu. E prima oară când am întâlnit acest mod de a promova un eveniment literar și pe participanți.

Regret că am abandonat festivaluri pe care le-am inițiat – în primul rând festivalul de poezie și Proză „Romulus Guga”, Festivalul de Poezie Religioasă „Credo”, primul de acest fel din România, „Prima iubire”, Festivalul „Serafim Duicu”. Fără susținere financiară și cu eforturile organizatorice pe capul meu, nu se mai putea merge mai departe. De pe margine e ușor de comentat, ca la fotbal. Ca să scape de grija altora, comentatorii nu trebuie decât să intre pe teren, să joace și ei. Apoi mai stăm de vorbă.

Ce m-a deranjat mai mult a fost faptul că unii credeau că aceste festivaluri sunt obligații de serviciu… Le-am lăsat să aibă și ei „obligații de serviciu”. Flăcările acestor festivaluri s-au stins însă treptat, până la dispariție.

Ele erau și concursuri de creație literară și aveau această componentă necesară pentru descoperirea și promovarea tinerelor talente.

Cât mă mai țin puterile sunt însă prea multe festivaluri pentru timpul care e din ce în ce mai zgârcit și care „crește-n urma mea”!

 

-Cum ați perceput dezvoltarea Festivalului Zilele Iei, Zilele Poeziei de la Târgu Lăpuș și ce v-a determinat să reveniți constant în acest spațiu?

 

-Festivalurile sunt printre puținele manifestări care au ca destinatari pe cei din lumea literară, prilejuri în care scriitorii își consumă nevoia lor de dialog, de întâlniri „de specialitate”, de schimburi editoriale.

Festivalul de la Târgu Lăpuș s-ar fi putut numi, fără să-și schimbe conținutul, Festivalul Prieteniei literare, vai, un bun atât de târât prin noroaiele vieții literare.

Deci, aceasta a fost suprema rațiune de a fi parte a acestui Festival – prietenia.

 Și Valeria Bilț intră în galeria celor pe care îi consider prieteni și știu care e prețul prieteniei.

Am venit și din solidaritate cultural, din regăsirea în numele unor idealuri commune, care ne apropie, ne fac să ne cunoaștem unii pe alții mai bine și, de ce nu, chiar și pe noi înșine!

Apreciez Festivalul de la Târgu-Lăpuș și pentru că îmbracă poezia în ie, iar iei îi revelează adâncimi poetice uitate!

Festivalul de la Târgu Lăpuș creează noi legături literare și le consolidează pe cele mai vechi.

Nu în ultimul rând, frumusețea locurilor te atrage ca pe albine florile din care să aduni și tu ce se poate pentru ceea ce regăsim în sintagma „figure de miere”!

 

- Ce alte manifestări culturale din Maramureș au fost importante pentru dumneavoastră în ultimii ani și ce impresii v-au lăsat?

 

-Am reînnodat în 2025 legătura și cu Festivalul de Poezie de la Sighetu Marmației, unde nu mai fusesem de decenii, iar gazdele au găsit de cuviință să-mi răsplătească așteptarea și poezia, cu unul dintre premiile sale.

Un lucru e sigur – nu voi refuza invitațiile în Maramureș, în numele literaturii! Aviz organizatorilor de astfel de manifestări!

E de admirat nu doar eforturile supraomenești care se fac pentru a menține în viață astfel de manifestări, dar și ospitalitatea dezarmantă cu care am fost tratat de fiecare dată.

 

- Ați primit, în această perioadă, mai multe titluri de Cetățean de Onoare. Care dintre ele v-a emoționat cel mai profund și care este semnificația acestor distincții pentru un creator?

 

- Două astfel de titluri m-au emoționat și m-au făcut să îmi regăsesc rădăcini ale copacului din care am mușcat din fructele poeziei. Să fii „Cetățean de onoare al județului Bistrița-Năsăud” e o mare onoare pe care mi-o acordă locul intrării mele în lume. Pentru mine e și o motivație în plus pentru gândul meu de a mă întoarce acasă, în eternitate, da a redeveni lutul din care am fost plămădit. Ardelenii, se știe, își rânduiesc și cele ale vieții, dar și cele ale morții. Ori eu vreau să ajung în cimitirul satului, lângă părinții mei, plecați prea repede din această lume și alături de care n-am stat cât mi-aș fi dorit să stau, dacă am în vedere că mama a murit când aveam 14 ani, în 1970, iar tatăl, în 1995, fără ca eu să-i pot fi alături în momentul în care poate că avea nevoie de prezența mea.

Pe de altă parte, începuturile mele literare, primele iubiri sunt legate de o lume de care nu m-am despărțit niciodată, oricât de întortocheată a fost geografia biografiei mele. În triunghiul Chintelnic – Cluj-Napoca – Târgu-Mureș, locul nașterii a rămas mereu în vârf.

Am rămas dator acestor locuri – ar fi trebuit să realizez o monografie, dar n-am reușit decât povestea centenară a bisericii.

Fiind „Cetățean de onoare al județului”, am toate motivele să mă ridic la înălțimea unei astfel de recunoașteri și să mă întorc, pentru totdeauna, acasă.

Apoi, titlul de „Cetățean de onoare al municipiului Iași” înseamnă să mi se recunoască apartenența mea spirituală la ceea ce am numit „Capitala in pectore” pentru mine. Înseamnă recunoașterea unei iubiri pe care am purtat-o unui oraș din care a luat energii de nebănuit sufletul românesc.

Dar nu sunt „cetățean de onoare al Târgu-Mureșului”, oraș căruia i-am dat ce am avut mai bun în mine, dar care a rămas prizonierul prejudecăților și încrâncenărilor etnice, în condițiile în care nu am acceptat niciun fel de compromis în ceea ce privește „sentimentul românesc al ființei”.

E adevărat, când văd ce nume au o astfel de distincție, nu m-aș simți deloc confortabil cu o astfel de „onoare”.  De aceea, spun adesea, cu năduf, că cel mai departe oraș de mine e Târgu-Mureșul.

VALERIA BILȚ

6 decembrie 2025 - 11 aprilie 2026

Și zeii plâng câteodată...

 

Zeu plângând

 

 

 

Ai o mie de chipuri, toate de aur,

ai o infinitate de braţe care mângâie destine,

 

tu, zeu, cu o infinitate de sexe,

tu, cel care ai scris imnul dragostei

chiar pe zidurile piramidei.

 

Te-ai închis într-un ou, în ochiul taurului,

într-o iubire, într-un cuvânt secret...

 

Stai la izvoarele fluviului,

priveşti apele care curg prin noi,

oriunde curge fluviul, spre  orice punct cardinal,

albii ale fluviului suntem...

 

...în deltă se pierd vameşii, generalii, conducătorii, în mâlul fertil.

 

Tu plângi,

fiecare lacrimă este o altă fiinţă necreată încă...

Constantin Stancu ©

 

 Foto: Hațeg, vechi 

Cornel Nistea: Scriitorul scrie pentru a supraviețui. Însemnări, cugetări, sentințe...

 

Scriitorul scrie pentru a supraviețui. Lista lui Cornel Nistea

 Viața scriitorului este complexă, se referă la sine, la lumea din jur, la ținutul literar în care activează, la credințele sale, la relația cu divinitatea. Cornel Nistea, prozator important al literaturii de azi, implicat în fenomenul literar din Uniunea Scriitorilor prin poziția sa de-a lungul timpului în Filiala Alba-Hunedoara, fiind și președintele ei, dar și în viața culturală de la noi, ne oferă cartea Însemnări, cugetări, sentințe*, apărută la Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, în anul 2025. 

Pentru scriitori, pentru iubitorii de literatură și pentru cei care sunt preocupați de istoria culturală a vremii, cartea se citește cu interes, cu pasiune, receptorul intrând în laboratorul de creație propus de scriitor, un laborator unic. Este o felie de viață dedicată literaturii ca putere în societate. Puterea de a aduce omul în situația de a gândi despre destinul său în această lume vizibilă și de a căuta un sens în eternitate. De a pipăi experiența umană și de a înțelege cum să evite erorile celor de dinaintea sa.

Cititorul se întâlnește și cu un jurnal spiritual special, evenimentele zilnice ale scriitorului și omului se întretaie cu citate reprezentative din alte opere, cu însemnări din cultura universală și de la noi, cu reflecții pe marginea ideilor care vin spre acesta cu toată energia declanșatoare de fapte. Faptele scriitorului în lumea în care s-a născut cu timpul pe umeri fragili.

Apar citate din filozofia universală, din clasicii greci, din marea literatură a lumii, din istoria sau religiile care au modelat societatea. Sunt texte de esență, penetrante, cu bătaie lungă asupra minții omului. Descoperi că libertatea este importantă, scrisul este o formă absolută de libertate. Plecând de la propria viziune asupra lumii, scriitorul a edificat un univers, contrariile se diminuează în frazele scrise, un orizont străbătut de lumini se deschide. O lume înflorește sub cuvintele sale, una neștiută de unii, abia sesizată de alții, dorită de mulți. Frumosul stă la baza vieții, la fel Adevărul revelat și cel primit prin gândurile marilor oameni ai culturii. Binele dorit de credincios și de om zi de zi. Dacă am face o listă cu scriitorii și operele care se intersectează cu aceste însemnări, am avea Lista lui Cornel Nistea. Ea începe cu Dostoievski, Tolstoi, Hemingway, continuă cu multe personalități ale culturii, științei, istoriei, religiei, sociologiei etc.  La început avem moto din Homer, Hegel, Goethe, cuvintele alese transmit mesajul care străbate clipa.

Pentru Cornel Nistea scriitorul este capabil de sacrificii, de umilințe, de lupte cu sine și cu lumea, conștient că va fi ridicat spre o altă zare. Fără muncă, fără deschidere spre alte suflete, spre cultură, nu se pot realiza opere care să dureze și să modeleze lumea în care trăim. Trecutul și prezentul se împletesc pentru a rezulta un viitor mai înalt. Importante sunt sufletele oamenilor și capacitatea de a rămâne lucid când vremurile sunt înclinate. El este făcător de povestiri, acelea care undesc gândurile și au o rezultantă, care înduplecă lumea. Alteori, autorul devine personaj, se implică în faptele altor personaje, în istorii personale și în credințe. De multe ori, acest personaj este sacrificat, sacrificiul ducând la salvarea sufletelor celor care citesc și se lasă modelați de poveste. De multe ori, scriitorul caută un portal pe unde să evadeze din universul său. Un erou în căutarea lumilor mai bune. Se eliberează, evadează din captivitatea vieții limitate. Este o evadare care ignoră hotarele pentru ca ființa să se limpezească. Cartea pe suport de hârtie este un depozit al experiențelor umane. Ele clarifică istoria și finalitatea ei, dacă oamenii continuă firul de aur al experiențelor asumate. Cronicar al vieții sale, el rămâne sincer până la punctul în care viața are sens. Sinceritatea îl ajută pe scrib să rămână chiar el opera de artă a Creatorului și asta contează și mai mult, oglindă în vitrina lumii de pe marile bulevarde.

Cornel Nistea ne propune un model solid al scriitorului, așa cum s-a format în secolul al XIX-lea și în secolul al XX-lea, model edificat de mari prozatori ai lumii. Acest model contează, pe umerii acestuia stă experiența asumată a oamenilor. Când se bucură. Când suferă. Când sunt în exil. Când mor cu vorbe vii pe buze. El scrie dintr-o energie naturală, nu poate explica acest demers, dar se exprimă prin cuvinte, frazele legând destinele. E scrisul de mână, cu stiloul, asumându-și fizic acest demers (p. 59), ca la început de comunicare, precum în școală. Gândurile trec direct din ființa sa în pagina albă. Evită entitatea non-umană a calculatorului, ca intermediar. De aici opera ca un fluviu.

Trăind în epoci diferite, comunism și democrație, se revoltă împotriva nedreptății sociale, împotriva ideologiilor care deformează realitatea și strivesc omul. Sunt multe referințe asupra acestui aspect, scriitorul rămânând de veghe în lanul istoriei. Pe un peron de gară, scribul întâlnește privirea unui deținut, om în lanțuri, o privire care străbate timpurile. Acea privire a rămas întipărită în memorie, pecete despre libertate, demnitate, umanitate. Reținem: „Au fost cele câteva secunde în care intrasem în comuniune cu omul firav în lanțuri, după îmbrăcăminte, privire și ținută, părea un intelectual devenit indezirabil, de vreme ce se pronunțase împotriva ideologiei marxist-leniniste-staliniste instaurate în România, cu ajutorul tancurilor sovietice” (p. 63).

Când se află în fața cărților, o lume se pune în mișcare: „Nu cred că există pe lume o marfă mai ciudată decât cărțile” (p. 135). Este un gând care s-a cimentat în viața scriitorului.

De multe ori, se apelează la citate din cărțile citite, ca ființe vii. Fixează pe pagini citate din Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann despre viață, destin, drame umane: „Greșeala omului modern este identificarea vieții cu activismul” (p. 83). Sunt citate care marchează punctele de tensiune din viața oamenilor. De reținut ca teme pentru romanele care s-ar putea scrie de tinerii scriitori, cei care vin. 

Existența românească a fost în atenția scriitorului, a reținut unele direcții din lucrarea Dimensiunea românească a existenței, de Mircea Vulcănescu (p. 103). Era/ este o temă de actualitate pentru orice artist deoarece relevă legătura românilor cu un Cosmos armonios, efect al creației, lumea fiind o carte de semne, toate având sens, chiar și moartea. De aici lipsa de teamă în fața morții. Tăria spirituală fiind necesară pentru existența pe acest teritoriu românesc.

Scriitorul privește spre sufletele oamenilor, Cornel Nistea a pornit de multe ori de la viziunea asupra vieții a lui Carl Gustav Jung, psihiatru și terapeut elvețian, cunoscut pe plan internațional, cel care a introdus dimensiunea culturală în analiza omului, dar și atitudinea religioasă asupra vieții. Interesante remarcile notate despre Jung: „Am suferit mult din cauza lipsei de înțelegere de care am avut parte și am fost izolat când ajungeam să spun lucruri pe care oamenii nu le înțeleg” (p. 176). Apoi a adăugat: „Pentru opiniile mele, în Evul Mediu aș fi fost ars pe rug”. Sunt citate care se pliază și pe viața autorului prezent.

Cât despre aspectul religios, autorul, fiind într-o vizită în Israel, la fața locului, în interacțiune cu poporul evreu, a putut constata că „Iisus nu mai era evreu, ci omul universal” (p. 77). O remarcă esențială, raportat la Mântuitorul care iese din istorie pentru a crea istorie.  Sunt citate și multe fragmente din Biblie, credința fiind un pilon necesar pentru armonia dintre om-scriitor-dascăl-om al culturii. De-a lungul timpului, mai ales înainte de 1989, linie roșie în existența multor români, când informatorii erau mereu pe „fază”, analizând fiecare pas al unui scriitor, Cornel Nistea a rămas fidel actului de creație original, solid, cu impact: „Frumosul artistic și sentimentul înalt al iubirii sunt resurse inepuizabile ale creației artistice, această axiomă exprimată de marii creatori de artă se va dovedi mereu valabilă, chiar și atunci când apare tragicul. Scriem, așadar, să supraviețuim prin creația noastră, reinventând lumi în care retrăim pentru a câta oară”… (p.141).

Fericirea este mereu în atenția omului, o caută, are nevoie de confirmarea stării  care dă sentimentul deplin al ființei: „Am căutat mereu în memorie un moment în care am fost fericit, dar n-am găsit decât puține plăceri și satisfacții  în locul fericirii adevărate, pe care, de altfel, n-am putut defini niciodată” (p. 207). Iată, după mii de pagini din cărților scrise, scriitorul nu poate defini fericirea, fiind doar străin și călător pe acest Pământ. O notă care pune accentul pe căutarea fericirii ca formă a fericirii.

Ca profesor, scriitorul s-a străduit să deschidă gustul pentru lectură la mulți elevi. A fost o luptă necesară, dură, pentru a putea lămurii oamenii că este nevoie să ajungă la punctul în care ar putea să „înțeleagă”. Sunt multe însemnări pe această temă, relevante și cu amprentă existențială. Din păcate, privind la viața unui avocat, unul care nu a reușit să prindă bucuria lecturii în timpul școlii, ajuns la maturitate, cu sentimentul slab al împlinirii, și-a mobilat casa cu o bibliotecă imensă, dorind să dovedească faptul că face parte din „înalta societate”. Soția sa își cumpăra hainele de la magazinele din Paris, pentru a lăsa impresia că sunt „realizați” (p. 196). Sunt multe însemnări de genul acesta, despre oameni și societate, despre cum contextul istoric modelează mintea umană. Cu ochiul atent, scriitorul a observat lumea în dinamica ei. Mereu există o dramă, mereu există speranța.

Cu alte cuvinte, Cornel Nistea a însemnat fapte, evenimente, stări, a cugetat asupra lor pentru a prinde adevărul. A fixat sentința pentru a focaliza în aceasta ideea fulger care schimbă mediu și dă viață. Sentința fiind necesară pentru a coagula gândul și a stabiliza capacitatea de a acționa. O carte în care cititorul poate să se recunoască sau poate refuza luciditatea. Sentințele poartă semnele vremii în care s-au edificat, limitele efectelor depinzând de modul cum va arăta umanitatea în viitor.

El reține: „…cred că literatura nu-i decât rezultatul revoltei sinelui în încercarea adeseori disperată de a-și lămuri controversele, de a scăpa de obsesii, scrisul devenind o supapă a defulării, în speranța evadării din captivitatea în care a fost ținut prizonier încă de la începuturile sale, ca să poată spune: Scriu, sunt liber!...” (ultima copertă).    

 

 

Constantin Stancu

 

*Cornel Nistea, Însemnări, cugetări, sentințe, 280 pagini, Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2025. Moto din Homer, Hegel, Goethe. Volum publicat cu sprijinul Primăriei Municipiului Alba Iulia.

*Text publicat în revista „Plumb”, nr. 4 (aprilie)/2026

Vatra veche, nr. 5/ 2026. Semnal, sumar, lunar pentru minte, inimă și literatură

 

Momârlanii, o poveste în poveste. Câteva considerații actuale privind termenul de momârlan

 

 

Cu momârlanii pe Drumul Zeilor

 

 

 

Sunt comunități în care tradițiile, obiceiurile, speranțele rămân intacte de-a lungul vremurilor. Este o rezistență în fața imperiilor, a lumii.  Momârlanii poartă cu ei misterul unei taine venite de departe, dintr-un timp încărcat de istorii. Ioan Dan Bălan (decedat) și Elisabeta Bogățan ne oferă o plachetă eseu și o analiză a fenomenului legat de momârlani, de la termen la istorie, de la credință la mit, de la viață la viața de după viață. Momârlanii, o comunitate inexistentă în dicționare. Considerații privind termenul de momârlan. – Ediția a II-a, revizuită și adăugită, publicată la Editura MĂIASTRA din Târgu Jiu în anul 2025. Cartea a apărut cu sprijinul domnului Emil Ilie Părău de la SC Comexim SRL Lupeni, mereu atent cu activitatea culturală a celui care a fost Ioan Dan Bălan. Elisabeta Bogățan a continuat aceste demers cu deschiderea spre lumea aparte a celor care continuă să-și spună momârlan. Placheta merită semnalată, ea punctează un moment din istoria veche și nouă a zonei, pe nedrept unii vorbind de „jian din Jieț”. Confuzie venită dintr-o insuficientă cunoaștere a istoriei noastre.

Comunitatea se delimitează geografic între munții Șurean, Parâng, Vâlcan și Retezat, o depresiune bine delimitată de reperele constante ale terenului, ei, momârlanii, fiind locuitori ai Văii Jiului. În această zonă se află Momârlele, ele dând denumirea locuitorilor. Momârlele sunt aranjamente formate din pietre masive, având o înălțime de aproape 3 metri, sunt semne de aducerea aminte. Ele fac parte din realitatea zonei, nu se pot preciza vremurile în care au apărut. Simbolul, păgân la început, a devenit unul creștin, un cioban a plasat o cruce în vârful acestui semn fizic. Sunt „oamenii de piatră”, apar în diferite locuri din ținutul vechii Dacii. Misterul învăluie apariția și rolul lor. Sunt multiple teorii, dar momârlele continuă să existe în timp și spațiul bine delimitat și ordonat. Pot fi puncte de reper într-o geografie a transhumanței, dar ele fixează un moment din istoria oamenilor din acest loc.

Modul cum au fost asamblate aceste blocuri mari de piatră este un mister, modul cum se susțin în structura semnului reprezintă arta și știința unor oameni simpli, aparent, dar având cunoașterea regulilor de alcătuire a monumentelor. Liniile spirituale și istorice duc la Zamolxe, la o civilizație veche euro-indiană, cu trasee spirituale conturate de civilizații vechi. Se pare că exista un Drum al Zeilor/ Regilor, o Cale Sacră. O analiză prin metoda radiesteziei indică faptul că Oamenii de Piatră erau amplasați în zone puternic străbătute de curenți telurici, ceea ce schimbă perspectiva istorică. Poate exista un sistem de legătură între aceste centre de energie telurică, deschizând panorama spre o geografie spirituală/ sacră, cu speranța că, în viitor, s-ar putea revela centrele spirituale ale Pământului, spre o nouă civilizație, reluându-se un ciclu istoric mult diminuat de activitatea omului agresiv.   

Cartea abordează și diferitele variante ale termenului de momârlan, de la batjocură la legendă. Imperiile care s-au perindat pe aceste meleaguri au avut rolul lor, acela de a-și impune civilizația și a eradica vechile semne păstrate de poporul român ce a trăit/ trăiește aici.

Oamenii locului sunt mândri de numele lor, își duc viața cu demnitate, au tradițiile lor și acceptă istoria ca un dat divin, creșterea oilor constituind o activitate complexă, cu impact social, rezonând în istorie, civilizație, etnografie.

Placheta este documentată, sunt evocate dicționare vechi și noi, lumea momârlanilor, oamenii de vază ai zonei. Perspectivele sunt analizate din diferite unghiuri: om de piatră, gomilă, momâie. Tradițiile dau semne despre oameni și vechi civilizații, despre simboluri care dăinuie.

S-a adus în atenție și monografia județului Hunedoara, ca amprentă spirituală și de civilizație, autorii fiind pasionați de forța care a rezistat în istorie prin energie divină. În anexe apar ilustrații legate de viața momârlanilor, portul lor, sărbătorile în care se manifestau cu bucurii, stânele din munții zonei, tradițiile ciobanilor, nedeile din Jieț sau Straja. Sunt prezentate momâile, Altarul de Piatră de lângă Drumul Regilor, imagini spre Poarta Raiului, spre munți etc.

Deși placheta are 50 de pagini, mesajul este complex și privește viața oamenilor din zonă, istoria și legendele momârlanilor, parte a civilizației vechi și noi, cu legături în celelalte civilizații ale lumii.

 

 

Constantin Stancu