Valea Albă: Cartea veche... Fragment din cartea Traficantul de cărți

 

„O carte dăruită constituia motiv de protecție divină. Erai ferit de evenimente nedorite, cataclisme, căderi. Uneori, acest gest însemna un eveniment aparte al familiei donatorului, s-au o iertare de mari păcate. Alții erau dornici de publicitate, de aprecierea comunității, de mândrie personală sau un gest care marca starea lui socială”.

Cărțile vechi erau cărți de biserică, cele din Evul Mediu, aveau ceva aparte, un fel de lumină subtilă păstrată între file, pe coperte.

Valea Albă a fost un loc unde s-au manifestat valorile Evangheliei, mai ales Evanghelia după Ioan, copiști și meseriași s-au implicat pentru ca aceste texte sacre să ajungă la oameni. Nu a fost ușor, tehnica editării cărților în Evul Mediu era grea, scumpă, presupunea oameni calificați, educați, greu de găsit. Contribuția financiară a celor implicați era mare, atunci importantă, cărțile avea ferăcături de argint elegant lucrate și semnificative. În mănăstiri au trăit călugări, copiști, legători, gravori, dascăli, iubitori de carte, oameni care au știut valoarea unei cărți în timp, dar și-n domeniul spiritual. Și ei aveau nevoie de resurse să trăiască.

Cărțile erau achiziționate din diverse motive, specifice vremurilor vechi. De obicei, preotul sau slujbașul bisericesc achiziționa o carte. De multe ori, o comunitate se implica, era necesar efortul material colectiv. Era, poate, singura din acea zonă. Unii o dăruiau, moment de mare smerenie și slujire duhovnicească, puțin știau să citească și să prețuiască o carte. O carte dăruită constituia motiv de protecție divină. Erai ferit de evenimente nedorite, cataclisme, căderi. Uneori, acest gest însemna un eveniment aparte al familiei donatorului, s-au o iertare de mari păcate. Alții erau dornici de publicitate, de aprecierea comunității, de mândrie personală sau un gest care marca starea lui socială.

O carte avea un preț însemnat, raportat la starea economică a vremii. Însemna valoarea unui Mercedes bun din ziua de astăzi. Tirajele erau reduse, meseriași tipografi puțini, distanța de la locul realizării ei era mare, negociatori pricepuți puțini, costuri mari de procurare. Sunt multe analize, ele arată cât de greu se procura o carte.

Pe filele cărților s-au găsit însemnări legate de evenimente și de viața socială a comunității, situații aparte, fenomene meteorologice aparte, care au afectat locurile și oamenii. Aceste însemnări constituie un fel de jurnal ad-hoc în care au fost marcate zile cu importanță personală, colectivă, stări ale comunității.   Majoritatea notelor proveneau de la preoți, ei fiind și primii cititori ai cărților. Ele vizau fenomenele meteorologice, calamității, probleme medicale. Posesorii cărților au consemnat evenimente istorice importante pe filele acestora, scrisul lor captând frământările sociale și punctând tragediile. Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan s-a notat pe cărțile sacre. Apoi ciumele, mereu reveneau, ca o judecată a oamenilor. Sunt note minime, în limbajul epocii, fără multe detalii, făcute de oameni modești, care cunoșteau scrisul și cititul, dar marcați de cele întâmplate, dorind să lase urmașilor semne despre evenimentele la care au luat parte și care i-a marcat. Ele au ajutat la consolidarea limbii române în perioade grele.

Constantin Stancu ©

Istorie literară: Eugen Evu despre poezia lui Aurelian Sârbu (2011)

 

Aurelian SÂRBU – Limes, ed. Hestia, 2011

Poezie şi teritoriu uituc ... sau cheia semiotică

 

               „se naşte noaptea lumina/ pe buze cuvântul..”

 

    Arta poetică neo şi post-modernă este, aşa cum postulase Umberto Eco, una a operei deschise – sistem pe care semioticianul îl defineşte „ fundamental ambiguu”- ceea ce inpune co-participarea cititorului ( precum în muzică publicul), la jocul iniţiatic al autorului. Aurelian Sârbu, filologul, este dintre poeţii din teritoriul cultural- uituc  al Provinciei  este nu doar autorul- poetul, ci – prin coparticipare afectivă. Electivă în cheie modern- ermetică ( Blaga – parţial,-  parţial Ion Barbu,  rezonant- sintonici Jorge Guillen, Quasimodo, Montale... aşadar  accesibilă doar prin „ decriptare”.( zeitatea ascunsă, entitatea de care scrie Borges).... Iar cum Malarmee scria,  poezia se face din cuvinte, plasticizarea  ( colorismul subtantivat , icon-ul  frisonului  eleatic, fiind în cazul poetului devean  gest –autoprotector, re- criptare, „ ascunderea” substanţei, miezului, în acribia „ coajei tarei”, de nucă, a esenţei comunicabile. „ Povestea mea este povetea Lumii”, sinele meu, este sinele lumii, soarele pe vârful de ac... Şoptirea ei este pentru orfeicul îmblânzitor al „ fiarei”,  sub- telurice, grotei, „ labirintului scufundat” act lecuitor, Fiord la „ mările somnului”...

      Poetica lui Aurelian Sârbu este criptică doar pentru „ operanţii reziduali, grafomani ori sfertodocţi) – dincolo de aparenţele orgoliului psihanalizat bunăoară epic de Augustin Buzura, în anii „ obsedantului deceniu”; eventual e de regândit sintagma lui Nicolae Manolescu, a „ rezistenţei prin cultură”, însă, paradoxal, în grila moralităţii – eticii perfid confiscate de totalitarism, pe talazul exacerbării protocroniste...,cum pe drept apreciase prin anii 90, acelaşi critic...Aurelian Sârbu are o transparentă memorier- energie livrescă, dar patosul de „ eplorator” în dimensiunile fiinţei în suspendă cumva, levitând, în starea de „ de spirit ce se agită”, cuvintele fiins „ transsubstanţa” icarică a unui „ prometeu cu vultur propriu”...Rostirea se reumple de „ mister”, de revelatoriu, însă nu explicită, ca la Blaga, ci implicită, ca la hermeticii sud-americani, spanioli sau italieni.

          Miturile pre-clasice ( socratice) şi clasice, ale auto-cunoaşterii, impregnează ca tot atâtea itinerarii „ magice”, cărţile recuperative după o lungă tăcere ( atentă la zeul social...), -ale unui poet labirintic, cu o cultură filosofică şi filologică acribică, sublimată şi reproiectată în cheie reductivă ( Doinaş). Sârbu explorează şi extrapolează sinergiile, spectrele, abisalul ( vezi primul volum al său, Abisalia) – şi îşi sistematizează pragmatic, recuperativ- clarificator, un itinerar al „ salvării”, al ieşirii, cu meandre, insinuări ăprin trans- substanţierea strict- lexicală a Ideii în paideia.

 Iată fie doar titlurile cărţilor recuperării ( cognitive- empirice, dar şi în eseurile ermetismului sus- invocat, poetul- filosof probează aserţiunile noastre fulgurante : „ Abisalia”, „ Infidela clipă”, Seducţia undei”,” Interiorul umbrei”, „Albedo” şi „ Limes”.

     Cât pragmatism se agită în conflictul cu sinele  platonic- heideggerian, cu patosul ( şi terifianta empatie înnăscută ) a poetului, este de regăsit prin această carte a restaurării sinelui, însă prin caleidoscopul textualist – vizionar, nu odată post- oniric.

Aurelian Sârbu este un poet al Interpretării, al redefinirii eleatice, necum eracliteice, este ziditorul de „ templu propriu”, sintagmă blagiană, extrapolând desigur antice, omphalice şi ( sau) sanctuarice, zalmoxeene, noicane ( voila!) epifanice rituri...A nu uita prefixul Mantică, pentru ...romantism, dar şi post- romantism, cuvântul cheie fiindu-ne : MANTRE.

          Oricât de „straniu” sună, afrim că poetul Aurelian Sârbu rosteşte, în această ambiguitate transmodernistă (v. Umbero Eco dar şi  I. Popescu Brădiceni) – mantre mai degrabă ale unei esoterice regresiuni; în „Abisalia”, ca stare de coborâre ad inferum, tranzitând – atunci paroxistic, apoi limpezitor, catarsic, zonele Interiorului Umbrei, spre un orizont taumaturgic, după îngenunchiere în Nadirul latent, aşa cum Paracletul ( duhul) coboară în profan, spre a-l reînălţa, sublimat, în inefabil, în imponderabil: ca Fiinţă. Astfel, omul- demiurg,  re- creator prin CUVÂNTUL  care „ dă nume”,  dar  şi ca scânteie a lui Iov ( ...), nu află lumea, dar se re-află pe Sine: crizele de tipuri resurect, mitologic- arhaic, precreştin, apoi  religiosus, se ramifică pe calea scrierii poieion, în starea  de vase comunicante – am zis cărţile sale- care îmbie elevate desfătări în estetic; cum altfel, decât prin metaforă, una rafinat- revelatorie?

         Miturile îmbătrânesc şi ele, paradigmele se schimbă, mutante (!) – însă ontologia ne este stratul de profunzime din care se poate extrage inepuizabilul Fiind..

    Sunt doar câteva lapidare ideii induse de lectura plachetei LIMES, editate de acelaşi exigent poet, Lucian Alexiu. Pentru a chema cititorul la propria-i lectură, fără seducţia clipei altuia, nici infidelitatea inerentei interpretări induse „ la rece „ de altul, voi cita câteva sintagme care, în expresie tehno- informatică, pot fi „ cuvinte- cheie”, considerându-l pe Aurelian Sârbu ceea ce este: un Poet. Eu însumi fiind interpret, încă subiectiv- firesc al propriei scrieri, însă cu afinităţi elective şi faşă de celălalt,...” departele de aproape”, astfel, am încrederea faţă de cititorul elevat, că nu e necesar, ca în pictură ( Dan Hăulică, par example), ori în simfonică, (...), să arăt cu degetul, didacticist- arogant, ceea ce străluce, ca briliantul noaptea; evident, dacă pe recele lui (...), cade razant o lumină...Poezia lui Aurelian Sârbu este iradiantă, deoarece induce poezie...stare poetică, oraculară, revelatorie . Enuţurile poetului redevin sentinţe post- socratice, aristoteliene, dar desigur, sârbiene: ele sunt seductive, inductive de stare şi frumoase chioar şi în sinele lor sintagmatic.     

         

   Sol invictus : „ dumnezeu / îmi ia câte puţin/ din fiinţă/ nu din ce-i el în mine”; „ mereu cu moartea plătim/ plecări şi întoarceri” ( Odyseu); „ năluci şi coaspe se-abat/ precum sânii  şi coapsele zeiţei”( Onirogramă); „ paralela dumnezeu nu se află pe hartă” ( Dau ocol lumii); „ singură iubirea/ duhnet de abator/ paradis îndoielnic/ cu porţile vraişte”;( Floare cicatrizată în chihlimbar); „ nu coborî în adânc/ caesta ce nu duce niciunde”; „în înşelătoare depărtări doar/ între oglinzi oarbe”( Narcis); „ solitară e noaptea/ cruce a luminii mele/ ochii tăi mă privesc/ cu înlăuntrul lor”; etc.

    În fine, în sub-capitolul „ Zeul ascuns”, erosul trepidant- orgasmic- agonic al textului adună de pe un ţărm în retragere (...), scoici sfărmate, sidefii şi perle ale suferinţei determinate de „ firul de nisip” în  carnaţia -molusca inimii, poetul având în Limes – o autodefinire a actualei etape ce arde subţiat, ca o lumină proprie: „ apele mele nu sunt ca marea în larg/ apele mele se-adăpostesc/ în fiorduri/ adânci te-ademenesc/ la ţărm/ într-o îmbrăţişare / liniştită albastră”...

     Iată şi alte citate semnficative: „ un dumnezeu evadat din propria-i închisoare/ lăsând gol locul/ din colivia eternităţii” ( Deus Otiosus);” câte ceva din toate / se-ntâmplă pieziş”( „Sinele pieziş” al lui Nicolae Szekelly? Al lui Ion Matiuţ, al lui Vasile Dan ?, n. Dar nu!); „ taraf jeluind înălţarea din urmă/ un crist plictisit/ biciuindu-şi prin cetate măgarul”; se naşte noaptea lumina/ pe buze cuvântul..”...

     Renunţând la majuscule, versus bunăoară Doina Uricariu, care le exacerbează, mitopoetica lui Aurelian Sârbu este Asompţiune, cum definea Roland Barthes „ a triumfa în plină pierdere”. Darul de carte al poetului este de primit ca dar din har, chiar cu amar, niciodată în zadar. ...Şi ce departe sunt  pentru  o astfel de  poetică, eclectismul lui Cărtărescu, ori antimetafizica lui Nichita Stănescu, dadaismele şi nunuismele dâmbovicioase de la „ curtea – dilema veche „ ! Ferice !

      Ars poetica astfel asumată şi chiar practicată, redevine ars vivendi. „ Şperaclul” poeziei lui Aurelian Sârbu rămâne Oximoronul. Sau dacă vreţi, cheia semiotică...Propun sintagma „ remanenţelor subtelepatice” ale intuiţiei...

 

Eugen Evu 2011

 

 

 

 

 

 

Povești de Paști, antologie gândită de Menunț Maximinian... Ed. Charmides, 2026. Semnal, câteva note

 

Proiectul editorial Poveştile Bistriţei – Poveşti de Paşti este realizat sub egida Primăriei municipiului Bistriţa.

Volum editat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud în parteneriat cu Centrul Cultural Municipal George Coşbuc Bistriţa

Proiect cofinanţat din bugetul local al municipiului Bistriţa pe anul 2026.

ZIUA INTERNAȚIONALĂ A POEZIEI - Deva, 19 martie 2026, Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara. Scriitorii recită din creația lor

 

Revista „Actualitatea literară”, nr. 139 (ian.-feb.)/2026. Semnal, sumar, despre lucrurile importante în viață

 

Lazăr Magu, TREAPTA 75, ED. Rebeca, Arad, 2025. Semnal, câteva note, puncte de tensiune în timp

 

Ioan Barb, ÎMBĂLSĂMĂRI, Ed. Limes, 2026. Prefața Gheorghe Grigurcu. Semnal, câteva note

 

Ioan Barb, uneori era boem intenţionat, fără motiv, iubea poezia, dar renunţase să mai scrie versuri, s-a întors cu faţa spre jurnalism pentru a se elibera în faptul divers zilnic, era curios, provocator, judeca oameni, fapte, zile, furturi, viaţa aşa cum era.

Şi-a ars caietele cu poezii într-un demers de bravadă, nu le-a mai recuperat niciodată, dar le-a trăit şi asta nu se uită.

A fost un moment când, din pricina opiniilor sale de jurnalist, cei afectaţi de anchetele lui Ioan Barb l-au dat în judecată, a fost purtat prin sălile judecătoriei, dar la urmă a învins, dreptul la opinie este unul normal într-o lume liberă. Apoi jurnalistul a avut curajul să dea statul român în judecată pentru că fusese condamnat pe nedrept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului[1] i-a dat dreptate, în democraţie libertatea de opinie este garantată!

Ioan Barb nu a făcut bravadă de suferinţele sale, a reacţionat demn la o nedreptate, a văzut viitorul ca pe o pradă.  

Ioan Barb a fost muncitor, jurnalist, şomer, consilier juridic, avocat, a urcat greu treptele devenirii sale, a descoperit târziu secretul poemului şi al vieţii. Dar a iubit viaţa… S-a simţit bine la Călan, în provincia poemelor sale, a trăit modest şi a visat măreţ…

Viaţa îl disciplinase.

Această rigoare i-a permis să abordeze altfel problemele, a intrat în avocatură după un examen destul de greu, a început să câştige mai bine, începuse să înţeleagă faptul că viaţa nu-i o joacă şi nimeni nu-i cerea să fie stăpânul jocului, ci doar un om care se bucura de sabatul său interior, discret, cu pasiune, neînţeles, sau puţin înţeles. Şi-a focalizat energia în redactarea unei reviste literare „Algoritm literar”, iar contactele cu poezia, cu proza, cu eseul, cu alţi scriitori, l-au maturizat, înţelegea că trebuia să devină responsabil pentru sufletele celor împătimiţi de frumos, familia sa creştea, apoi descoperise o familie mai mare, cea din literatură, ceva se mişca în netimpul său de poet.

Totul a început în momentul în care a intrat în Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

Liniştit, Ioan Barb şi-a scris poemele, le-a trăit, a redescoperit taina vieţii sale, era în Babilon, dar avea şansa unei sărbători infinite, devenise vier, cel ce lucra în via sa, nu în via altora. Avea ceva de spus, are ceva de spus, speranţa dă consistenţă zicerilor sale.

Rigoarea l-a schimbat, căci poezia înseamnă disciplinare la modul absolut: luciditatea în faţa glasului blând şi dulce care coboară în inimile oamenilor.

Note C stancu ©

 

 

 

 

 

 

 

 

---

[1] Cauza Barb vs Romania ( nr. 5945/03)


Reclamantul,  Ioan Barb, este cetăţean roman, s-a născut in anul 1960, este de profesie jurnalist si locuieşte in localitatea Călan , judeţul Hunedoara. Cazul înaintat CEDO priveşte condamnarea lui Ioan Barb pentru calomnie, acesta publicând un articol despre un om de afaceri, preşedintele unei filiale a Forumului Democrat German si compania sa, care oferea intermedierea de locuri de munca în Germania şi cursuri de limba germana. Articolul sugera ca omul de afaceri ar fi înşelat mai multe persoane prin promiterea unor locuri de munca in Germania. Plângerea reclamantului invoca încălcarea articolului nr.10  privind dreptul la libera exprimare,din Convenţia europeana . Conform acestui articol, orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice si fără a tine seama de frontiere. CEDO a hotărât, in unanimitate, ca articolului nr. 10 din Convenţie a fost încălcat si a decis despăgubirea reclamantului cu suma de 1000 euro. De asemenea, statul roman este obligat sa plătească si onorariul pentru avocatul reclamantului , in valoare de 1781 euro.  –

SURSA: www.avocatnet.ro–

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_13304/CEDO:/Despagubiri/pentru/incalcarea/dreptului/la/libera/exprimare.html#ixzz1nNW3PGbA

 

 

 

Crini pentru învingători. Sub roțile dințate ale anotimpului

 

Totul se sprijină pe totul pentru a nu sfărâma treptele dimineţii

şi piramida perfectă picurată-n cel mai pur diamant...

 

...profetul doarme pe o umbră de sânge

sub roţile dinţate ale anotimpului...

 

Vedem  acestea cu ochii din vis, cu umerii din vis,

 

degetele ne-au căzut în iarbă

 

din ele au crescut crini pentru învingători...

 

 

Constantin Stancu ©

 

 

Dumitru Dumitrescu, GABRIEL, Ed. Exclusiv, 2025. Avem un tablou pertinent al epocii (1996-2007), deși autorul punctează doar în treacă portretele personajelor secundare, umbre în drama și reușita vremurilor.

Corzile rupte ale destinului

 

(Dumitru Dumitrescu, Gabriel, roman, 316 pagini,

Vulcan: Casa de Editură Exclusiv, 2025)

 

Există cărți care abordează viața în mod realist, cu atenție. Autorul/ autorii lor au trăit pe viu vremurile descrise, au fost atinși de acidul din fiecare faptă petrecută. O presiune aparte se revarsă peste ființa cititorului declanșată de narațiune. Dumitru Dumitrescu ne propune prin romanul Gabriel, apărut la Vulcan: Casa de Editură Exclusiv, în anul 2025. Tiberiu Vințan, editor și jurnalist, susține tema principală: „Scriitorul Dumitru Dumitrescu pune, în acest roman social, într-o oglindă când strălucitoare, când opacă, întâmplări și personaje fictive care, însă, prin localizare în timp și spațiu, par a fi desprinse dintr-o cronică  a societății românești contemporane” (ultima copertă). Pe de altă parte, autorul ține să precizeze că acțiunea romanului se petrece pe malul stâng al Dunării, în trei localități aflate pe ruta Turnu Severin – Calafat, deci în imediata apropiere a vieții provestitorului care, probabil, a fost și el martor la evenimente petrecute după un anumit tipar în societatea postdecembristă de la noi. Impuls al tranziției, de la un mod de organizare a comunităților în alt mod de organizare, când valorile noi nu s-au stabilizat, cele vechi răbufnesc în viețile oamenilor, provocând revoltă, evadare, întrebări la răspunsuri fortuite oferite de viață. La acestea se adaugă, urmărind firul narațiunii, educația precară, păcatele obișnuite: lăcomie, furt, invidie, șmecherie, trafic de influență, nesinceritate, goana după idoli deșerți, mândrie etc.  De obicei romanul social are această menire. Să pună în valoare efectele forțelor economice în viața oamenilor, alături de misticism, căsătorii superficiale, forțele negative ale oamenilor aflați momentan la putere, dispuși să profite de orice vulnerabilitate a sistemului social.

Iată cum descrie zona: „Pe drumul de întoarcere, Silvan a rămas fascinat să privească în dreapta sa apele Dunării stăvilite în lacul de acumulare de la Gogoșu. Ghirlandele de lumini aprinse pe coronamentul barajului străjuind șoseaua de trecere a frontierei dintre celor două țări, îi dădeau un sentiment de mândrie, gândindu-se la relațiile frățești existente între sârbi și români” (p. 69).  

Titlul cărții este dat de numele personajului principal, pe de o parte. Pe de altă parte, Gabriel simbolizează și îngerul păzitor al personajului principal, situație dezvăluită de autor, simbolic, la finalul povestirii.

Gabriel se mișcă într-o lume în schimbare, a fost director de bancă, apoi abordează activități pe cont propriu, un magazin, o vulcanizare, activități private la început de epocă, după înghețului comunist petrecut la noi. Ca director de bancă s-a întâlnit cu fenomene sociale abrupte, foamea de capital, la început de ciclu social determina o presiune asupra băncilor, una greu de stăpânit, în joc întrând oamenii puterii: polițiști, primari, oameni din serviciile secrete, șmecheri formați în tranziția rezultată din desființarea fostelor cooperative agricole sau întreprinderi de stat. Fiecare cu interesele lui, cu rețeaua de relații vizibile sau invizibile. În joc au intrat și oamenii din bancă, contabila șefă, paznici, specialiști, inclusiv de la sucursalele superioare. Fenomenul este frânt de privatizarea băncii, de noile semne privind migrația capitalului străin în zonă.

Ca administrator al propriei societăți, Gabriel se implică, are capacitatea să prindă firul să-și realizeze venitul necesar traiului. Practică meseria de economist, ține evidențe contabile, este tentat să migreze în străinătate pentru a cânta într-o formație de muzică de petrecere, la modă în acea perioadă. Își atrage dușmani, aceeași care au pus ochii pe valorile rămase în urma fostelor întreprinderi de stat, cu extensie asupra noilor companii, apărute în urma fenomenului de privatizare: polițiști, primari, oameni ai serviciilor secrete. La acești se adaugă speculanții apăruți în urma activităților din străinătate, flămânzi să pună mâna aici pe averile nou formate, agresivi, în relație cu oamenii puterii, dispuși să facă multe compromisuri și evaziuni. Gabriel rezită până la o limită. Este atacat și fizic de noii speculanți, constată că nu este apărat de sistemul instituțiilor chemate să mențină ordinea socială.

Personajul principal, vector de imagine literară și acțiune în roman, este căsătorit, are bucuria nașterii unui copil, se relochează la părinți cu familia, are capacitatea de adaptare. Soția, Emilia, apare în poveste ca însoțitor al eroului anonim al privatizării din zonă, activă și grijulie. Părinții, marcați de tradiție, liniștiți, având cultul familiei, sunt activi și sprijină familia după posibilități și în limita bunului simț, simbol al păstrării liniei strămoșești într-o lume agitată.

Îngerul păzitor este prezent în momentele cheie ale vieții: când vine vreme să nască soția, apare medicul specialist care favorizează o naștere reușită în ciuda complicațiilor; când i se înscenează la bancă evenimente menite să-l elimine din postul de director în mod brutal, apare ideea care calmează situația, oferind o nouă direcție în viață; când este agresat de speculanți îmbogățiți din șmecherii în străinătate, este salvat dintr-o situație complicată, este dus la spitalul de urgență și trece prin clipe grele; când are loc accidentul pe drumul spre Italia, în căutarea de venituri, ca un bun component al formației de muzică de petrecere, este salvat miraculos.

În povestire, autorul înserează scene prin care personajul este avertizat de evenimentele viitoare. Un exemplu a fost atitudinea calului din gospodăria părinților, ca un barometru al stărilor abisale, semn al legăturii dintre ceea ce este viu și deschis la fluxul spiritual al lumii etc.

Autorul punctează și prezența războiului la graniță, unul purtat în Serbia, în anii nouăzeci, trecerea României în zona NATO, deși relația dintre români și sârbi, în zona de graniță, era amicală: muzicanții sârbi cântau în țară, era schimb de mărfuri la nivel de oameni obișnuiți, plus traficul practicat de oamenii vremii, aflați vremelnic la butoanele sociale, dar profitând din plin poziția lor. Fenomen care a marcat epoca, generând averi peste noapte și destine frânte.

Autorul descrie momentele sociale abrupte ocazionate de evenimentele generate de noile reguli sociale. Primarul în funcție organizează petrecerea în perioada premergătoare alegerilor, stârnind populația: muzică, mici și bere gratis, promisiuni, cu obișnuita bătaie la finalul „spectacolului” (p. 83).

De asemenea, prezintă epopeea prețurilor la unele produse, în funcție de eliberarea sau nu a chitanțelor la încasarea lui  (p. 152). Apoi fenomenul angajaților la companiile nou înființate: pe bază de „carte de muncă” sau fără „carte de muncă”. Se insistă pe migrația forței de muncă în străinătate, noul fenomen social, unul care a marcat generații, soluția rezistenței prin migrație fiind una acceptată social, aducând venituri rapid și poziții. Dar acestea au afectat activitatea noilor antreprenori care nu aveau stabilitatea de zi cu zi în afacerilor lor.

Întotdeauna se găseau soluții pentru eliminarea celor incomozi: la bancă se înscenează pierderea unui pistol de către un paznic (p. 140). Apoi, primarul și șeful poliției aranjează vânzarea de terenuri concesionate prin trecerea din domeniul public în domeniul privat al localității a acestora, în vederea eliminării celor care reușeau prin activitatea lor în stil privat.

Avem un tablou pertinent al epocii (1996-2007), deși autorul punctează doar în treacă portretele personajelor secundare, umbre în drama și reușita vremurilor.  

Narațiunea este frustă, liniară, bazată pe evoluția lui Gabriel, cel care trece, totuși, prin evenimente dure: pierderea postului de director; scenariul pus la cale de fostul primar, care a pierdut alegerile, pentru a-i prelua postul prin aranjamente și relații neacademice; controale dese la noua lui companie pentru a-l timora; agresiune vecinilor speculanți dornici să-l elimine din joc cu ajutorul celor din jurul său; pierderea angajaților specializați; depărtarea soției de familie pentru a-și putea exercita meseria etc.

Uneori, autorul s-a grăbit în a expune narațiunea, nerăbdător să prezinte o lume de care s-a depărat. Sunt fraze și idei trecute cu ușurință, povestirea la persoana a treia dă linia de depărtare de fluxul fierbinte al faptelor, deși multe dintre ele au afectat viața sa și a multor persoane din generația care a trecut prin acele vremuri complicate. Este o anumită încrâncenare în text, o frustrare dar și o evadare din cercul destinului, creionat de personaje, dialoguri, reflecții pe marginea epocii și a zonei.

Sunt și momente de relaxare și deschidere în roman: Gabriel cântă la chitară, muzica oferind evadarea din realitatea imediată; zilele de sărbătoare alături de părinți și familie, cu respectarea tradițiilor; dialogurile cu oamenii apropiați, care nu au intrat în jocul absurd al societăților în schimbare; prezența calului în tablouri speciale, ca un personaj care depășește înțelegerea vizibilă, dar care păstrează miracolul comunicărilor cu zona subtilă a existenței etc.   

Despre momentele de evadare: „Dând să iasă din grajd, dintr-odată calul s-a rotit pe lângă el și i-a blocat calea. Înțelegând gestul animalului ca un atașament deosebit, Gabriel ca să scape a mers la iesle și i-a întins o mână de iarbă, amăgindu-l.(..) Ca niciodată, calul a fornăit mai tare de câteva ori împingând cu capul colțul de sus al ușii cât să i se vadă ochii mari și umezi, de parcă i-ar fi venit să plângă” (p. 310). 

La final, Dumitru Dumitrescu, punctând realismul acțiunii, ține să-și anunțe cititorii că o parte din personaje au trecut „în lumea celor drepți”, ca o pedeapsă divină…

Pe de altă parte, personajul principal are parte de semne, după ce a avut loc accidentul în care a fost implicat. Iată ultimele fraze ale romanului: „Aceeași creangă a plopului afectat de lovitura mașinii, legănată acum de vântul molcom al dimineții, îi mângâia fața  cu umbrele frunzelor precum o fâlfâie de aripi. Da, a aripilor Îngerului său păzitor”…(p. 313).

În continuarea povestirii, ni se prezintă câteva din cărțile autorului, publicate între anii 2010-2022, de la Armonia divină (2010) la Oglinda de obsidian (2022), trecând prin Lumina umbrelor (2014)  sau Revelațiile tăcerii (2015), atât proză cât și poezii. Titluri reprezentative pentru universul autorului, care, așa cum se definește într-o carte de poezii, ar putea fi: Ultimul nostalgic.   

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. „Piedestal”, nr. 4/2025

Istorie literară. Eugen Evu despre cărțile din județul Hunedoara. Dr. Ciprian Drăgan și vechile biblioteci... (2012)

 

Biblio - retrovizor

 

Dincolo de acribia cercetării „ reci”, inevitabil tehniciste, cartea Dr. Ciprian Drăgan are farmecul acela special, indus de patosul şi fascinaţia cărţii- mărturie, aşa cum îl înţelegem din „ Numele Rozei”, a lui Umberto Eco. Este dealtfel şi sugestia unei anume structuri, unei anume arhitecturi catedralice, peiorativ zicând, sau dacă vreţi, labirintice… Ciprian Drăgan ne invită astfel la un drum retrospectiv, cumva iniţiatic, o călătorie în timpul pe cant al bibliotecii, ca Memorie netrucată de propagandismul niciunui sistem. Este deja vu că numai redescoperind corect trecutul, generaţiile următoare îşi vor înţelege prezentul, prin raportare şi clarificare obiectivă, întru a accede la un viitor imediat, eventual neo- iluminist. Liberalismul european evocat şi „restaurat” cu migala cercetării, poate fi reînsufleţitor pentru istoria care este, care devine.  ( eugen evu)

 

Ciprian  Dacian Drăgan

n. 27 septembrie 1980, Deva). Absolvent al Facultăţii de istorie şi Filologie, specializarea istorie, promoţia 2003, Univ. „ 1 Decembrie 1918”, Alba Iulia. În 2003 susţine disertaţia de master cu tema „Mărturii documentare privind viţa apolitică în comitatul Hunedoara în perioada liberalismului austriac 1960-1967”, iar în 2009 obţine titlul de doctor în istorie cu teza „ Biblioteci şcolare din Comitatul Hunedoara 1967-1918”. A publicat articole şi studii în reviste de specialitate, precum şi în revista Vox Libri a Bibliotecii Judeţene „ Ovid Densuşianu” Hunedoara- Deva,al cărui salariat este din anul 2003. Este vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale a Bibiliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România ( A.N.B.B.P.R.) – filiala Hunedoara şi a Asociaţiei Culturale „ Cassina Naţională” din Deva. În imagine, amplul studiu recent editat de „ Emia” – Deva, constând în lucrare de doctorat, având-o ca prefaţator pe prof. univ. dr Eva Mârza şi referenţi ştiinţifici pe prof. univ. dr Lucian Ciura, CSI dr. Dumitru  Suciu.

 

 Eugen Evu, 2012

Aurelian Sârbu: Mijlocul lumii e pretutindeni...

 

LA  CHINDIE

 

cum mijlocul lumii e pretutindeni

îmi socotesc zilele printre nimicuri

nu discern așezarea și tâlcul astrelor

         nici rotirea lor

 

în stare de pedeapsă

         pentru ce-am spus

         pentru ce tac

stau în gând și calc pe timp

 

tu lasă-mi un cuvânt știut doar de noi

         înainte să plec

         în căutare celor din urmă tăceri

 

 

ÎN  PEISAJ

 

în târg e ca-ntr-o agonie printre manechine --

           o larmă confuză

           o muzică de ospiciu

           un imens insectar

 

cad de dincolo

           dintr-o  sferă într-alta

rostesc cuvinte la marginea lor -

           fragmente nepotrivite

           mărunțișurile serii

           câteva lumini

 

cu mâinile întâmplătoare sculptez aripi

 

Aurelian Sârbu

 

 

 

AMFITEATRUL LITERAR, nr. 1/2026 Literatură. Arte. Istorie. Civilizație. Semnal, câteva semne

 Sursa: Mirela Cocheci

Pictura - Valer Nandra

 Sursa. Rev. Piedestal, nr. 4/2025

Revista „Piedestal”, nr. 4 (10)/2025. Semnal, sumar, semnal literar

 

Mihai Petre - CRETĂ COLOR... Cancelaria și vremurile în schimbare. Din viața „profului”

 

 

Un spațiu interzis muritorilor: cancelaria…

 

Educația este un domeniu sensibil în aceste vremuri. Măsuri contestate, măsuri impuse, profesori nemulțumiți, elevi în derivă. Nu totdeauna, mai sunt și elevi care au rezultate și datorează mult profesorilor care i-au adus la punctul în care pot realiza ceva. Cu pasiune, cu bucurie, cu disciplină, cu sacrificii. Părinții au și ei un rol esențial, pot înțelege sau nu fenomenul. Viitorul stă și pe umerii profesorilor. Mulți au experiențe deosebite, puțini au timpul să pună în valoare momentele în care inima unui om se formează. Formând elevi, profesorul influențează contextul în care se mișcă, evenimentele lasă amprenta asupra vieții lor, nu de puține ori o viață încărcată de stres, risc, depresie, sacrificiu pentru cel de lângă tine. Mihai Petre ne-a invitat la o privire în cancelarie, loc sacru, loc unde mulți elevi nu prea au avut acces. Este locul unde profesorii se adună pentru a pune la cale marea aventură a cunoașterii pentru copii, adolescenți, tineri cu speranțele pe umeri. Cartea sa Cretă color, apărută la Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, în anul 2016, ne prezintă amintiri din cancelaria… nu doar hunedoreană, 225 pagini care susțin vocația de profesor, dascăl.

Autorul a preferat să facă o analiză serioasă e fenomenului „cancelaria” înainte de 1989 și nu numai, un loc bântuit uneori de cutremurele din politica vremurilor. Cu un stil realist, explicând fiecare episod cu limpezime, având și umor necesar trecerii prin cenzura vremurilor și cenzura memoriei, ne sunt prezentate suficiente momente „astrale” din munca unui profesor. Cu sinceritate, autorul ne prezintă mediul din Hunedoara, un oraș monoindustrial cu activitate intensă în domeniul siderurgiei, cu oameni de valoare și cu multe fenomene sociale fierbinți. Oamenii mai ies din decorul stabilit, au problemele lor, evită realitatea. Profesorii sunt și ei în valul care a pus în mișcare viața în municipiu. Diferențele de statut social dintre profesori și cei care munceau în combinatul siderurgic erau evidente. Asta și datorită politicii vremurilor, intelectualii aveau probleme sociale generate de sistemul social, profesorii fiind în prima linie.

Tentația de a scrie proză, memorii, cu accente de jurnal recuperat din malaxorul vremurilor, a fost mare. Cerând părerea unui poet din localitate, acesta a pledat pentru poezie, proza…fiind prea… subțire, poezia reflectând trăiri, sentimente profunde, abisul cunoașterii prin metaforă, simbol etc. Cum răspunsul nu a venit la timp, autorul a apelat la o cunoștință din Capitală, scriitoare cu experiență. Răspunsul a venit cu ocolișuri, astăzi se caută cărți despre violuri, homosexuali, droguri, orfani cu probleme, marginalizați, scene șocante, venite din influența „artei urâtului”, la modă în unele cercuri literare și la unele edituri…

Mihai Petre se spovedește, arătând temele și ideile cărții sale: „…dar cu bucuria de a fi aruncat o lumină asupra oamenilor care, în ciuda recunoscutelor limite ale ființei, au dat viață și identitate cancelariei, consumându-se când ca o cretă albă, ale cărei urme adânci s-au înscris în destinele foștilor elevi, când ca una colorată, ale cărei nuanțe s-au pierdut în amintire ca și cei care le-au marcat…” (p. 15).

Iată cum încep povestirile: „Pentru elevul care am fost, cancelaria a reprezentat un spațiu interzis! În imaginația mea, sala aceea de pe coridorul  parterului căpăta dimensiuni fabuloase. De departe, accesul nu ne era permis nouă, muritorilor de-a IX-a!”(…) Odată intrat în orizontul sălii interzise elevilor, aveam să descopăr că semizeii adolescenței mele erau oameni – unii chiar prea obișnuiți – cu necazuri, probleme și vicii subsumate lumii în care trăiau, că legile după care se conduceau erau un amestec de prietenie și dușmănie, de altruism și egoism, de pasiune didactică și dezinteres etc., că rivalitățile coborau de la nivelul școlii la cel al catedrelor și al așa-zișilor colegi…” (p. 16-17).

Așadar, a scrie, scriere… Schițele din lumea dascălilor, textele propuse, încep cu botezul profesional, unul necesar, surprinzător, șocant. Apoi urmează problema complicată a clasicilor marxism-leninismului, spusă cu mult umor și spumoasă, o temă „serioasă” cândva, acum o temă de reflecție asupra contextului ars sub flăcările vremurilor. În fond, în biblioteca unde ar fi trebuit să fie doar cărțile acelor clasici, se putea păstra și câte o sticlă cu whisky sau una cu palincă bună. Nici inspectorii nu aveau „darul” de a refuza aceste inedite colecții…

Sunt secvențe petrecute la olimpiadele unde profesorii participau alături de elevi, ei, profesorii, evadând din lumea strâmtă a școlii, în lumea largă a iubirilor de conjunctură. Apoi întâmplări cu elevi și copii, evenimentele de la banchetele absolvenților de liceu, momente de la inspecțiile care aveau loc sub programări inedite. Nu lipsesc momentele în care profesorii… se îndrăgostesc și caută momentele favorabile să poată lega relații durabile. Minoritățile au și ele un loc în viața celor din cancelarie, multe cu talente aparte, dar și în situații complicate, implicații dure, datorită felului lor de a vedea viața. Până la urmă, și un profesor rrom poate fi buzunărit de… un țigan, după cum se exprimă personajul. Ca un eveniment supranatural, în narațiune apare și o pălărie… făcătoare de minuni.

Am putea reține textul savuros despre clasicii marxism-leninismului, autorul punctând cu mult umor fățărnicia oamenilor sistemului, cu figuri dure, hotărâte, de revoluționari închipuiți: „Și am fost chemat la municipiu, și am fost prezentat temutului tovarăș Dănilă! Corpolent și cu o mustață îngrijită, cu gulerul cămășii răsfrânt peste cel al hainei, cu privire fixată interogativ pe interlocutor și cu voce sigură, tovarășul nu admitea să fie contrazis, pentru că reprezenta CC-ul?” (p. 48).  După ce inspectorul fioros a intrat în acțiune, profesorul, fiu de miner și el, a trecut la tezaurul din bibliotecă: „…poftiți la bibliotecă să vă convingeți și l-a dus pe tovarășul Dănilă în fața raftului din care a extras două volume de Lenin…, lăsând să se vadă puțin… o sticlă cu țuică! Inițial, nu l-am înțeles pe Dănilă care s-a dat un pas înapoi, spunând foarte surprins: Ce?!... Lenin, ai? Opere Alese, ai? Dar Tomoiu nu l-a băgat în seamă, continuând să treacă în revistă clasicii, arătând în spatele volumelor lui Marx o altă sticlă și tot așa…” (p. 56). Apoi planul se schimbă, cei doi, inspectorul și profesorul trecând în revistă clasicii pe bază de țuică, inclusiv una de Fintoag, apreciată și la județeana de partid… La final, inspectorul a concluzionat, după 10 pahare: „…tovarășe di-directol, ești pentru mine ca un frate!” (p. 61). 

Mihai Petre reușește să creioneze personaje, evenimente, profesori dinamici, prinși în mandibulele vieții. Dialogurile sunt încastrate în corpul textului, făcând parte din narațiunea continuă, amintirea care arde în cuvintele celui care dă valoare muncii acestor oameni chemați să formeze oameni. Surprind câteva aspecte sociale, contextul în care se mișcau oamenii din cancelarie:

-      În municipiul unde a fost profesor, de multe ori ajungeau intelectuali marginalizați de propaganda și doctrina politică a vremii, apăsați de trecutul presupus, marginalizați de sistemul social.

-      Chiar și profesorii uitau de bunele maniere în momentele când căutau să-și mențină statutul social, poziția de director, de inspector.

-      Mulți intelectuali fugeau de răspundere, refuzau vreo grevă, deși acuzau colegi, puși în fața adevărului și cerându-li-se în scris punctul de vedere, ocoleau realitatea. Rămâneau la nivelul de bârfă.

-      Mulți activiști de partid, inspectori, oameni ai vremurilor, aflați în poziții de decizie, se trădau prin limbaj, formalism, foloseau lozinci, se ascundeau în spatele unor cuvinte sau tablouri de propagandă.

-      Nu de puține ori profesorii primeau porecle, folosite cu „poftă” de colegi. Doamna Pitulice, avea și cea porecla ei, bine pusă în ramă de ceilalți.

-      Involuntar, copii, din abnegație generau umor, situații inedite, cu haz, dovedind că viața are dinamismul ei, că mintea unui copil se poate „autocenzura” cu logica naivității.

-      Cei din combinatul siderurgic erau mult mai bine văzuți, profesorii au rămas la stadiul de intelectuali de serviciu, trebuind să-și accepte statutul.

-      În cancelarie, uneori, se petreceau „lucruri trăsnite”, greu de prevăzut.

-      Evenimentele din școală erau deseori influențate de interesele personale ale unora cu funcții la nivel de oraș, motivațiile politice țineau loc de argumente pertinente. De la protejarea unor elevi, copii ai activiștilor, la participarea de evenimente dedicate conform calendarelor păgâne ale vremii.   

Mihai Petre ne-a introdus în atmosfera vieții de dascăl, cancelaria fiind locul unde se dinamiza viața elevilor, locul de muncă al profesorului, locul unde s-au născut relații interumane și s-au frânt destine, după caz. Despre această felie de viață au scris și alți scriitori, atenți la sufletele celor care s-au format pentru viață. Chiar dacă evenimentele s-au petrecut într-o perioadă complicată din viața oamenilor, personajul principal, dascălul, a reușit să-și impună liniile de forță menite să schimbe vieți. Am putea indica spre scriitorul Radu Igna, profesor și el, preocupat de viața din lumea școlii. Câteva romane sunt scrise cu pasiune: Nimic deosebit în timpul serviciului meu (2003); Valea proscrișilor (2004). Chiar în cartea notelor de călătorie, Cultură și civilizație suedeză (2002) a reușit să facă o scurtă prezentare a sistemului de învățământ din Suedia, comparativ cu sistemul din România. Iată că temele au găsit ecou în lumea literară, viața profesorilor rămânând un subiect de roman social, cu implicații în viața comunităților. Mai putem aminti și pe profesor Petru Istrate, care în jurnalul-roman, eseu și carte de memorii, Prin fereastra timpului (2024) a oferit un tablou veridic al vocației de profesor, omul prins între crizele vremurilor trecute, prezente și viitoare.

Mihai Petre este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (2025), autor al mai multor cărți de povestiri sau de teorie literară, printre care amintim Corvin Caffe (2017); Birtul parcului (2019) sau Liviu Rebreanu – Ion, un roman în cinci lecturi (2022); Recitiri și rescrieri (2025); Grigore Ureche, un cronicar în cinci ferestre (2021) etc. Se bucură de aprecierea comunității scriitorilor, fiind recunoscut de foștii elevi, prezent la multe evenimente literare sau culturale, cărțile sale constituind adevărate compendii de literatură serioasă pentru profesori, critica literară, scriitori, elevi. Colaborează la revistele literare din țară: „Algoritm literar”, „Banchetul”, „Convorbiri literare”, „Vatra veche”, „Ramuri”, „Semne”, „Sintagme literare”etc.  

Mihai Petre, în cartea de față, ne-a prezentat un tablou dinamic al celor care au fost preocupați de formarea elevilor pentru a înfrunta tsunami-ul din viața lor. A scrie înseamnă și a ajunge la rădăcina lucrurilor, din locul unde se formează seva care dă energii oamenilor de-a lungul existenței. 

 

 

Constantin Stancu

*Text apărut în rev. „Răsunetul cultural”, nr. 3/2026

 

Cadran, jurnal mureșean, nr. 2/2026. Semnal, câteva semne

 

Revista „Răsunetul cultural”, nr. 3/2026. Semnal, câteva semne

 

Aurel Pantea - PSALTIREA DE NOAPTE. 6 martie 2026, Alba Iulia, Atrium Centurionum. Semnal, semne

 

Vineri, 6 martie 2026, de la ora 17:00, sala „Atrium Centurionum” de la sediul administrativ al județului Alba va găzdui lansarea volumului de poezie „Psaltirea de noapte” al poetului albaiulian Aurel Pantea. Volumul va fi prezentat de către Al. Cistelecan, considerat unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.

 

La evenimentul cultural organizat de Consiliul Județean Alba și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, în parteneriat cu filiala Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, vor participa domnul Ion Dumitrel, președintele Consiliului Județean Alba, scriitorul Cornel Nistea, președintele filialei Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România și Silvan Stâncel, managerul Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba, alături de invitați din administrația publică locală, universitari, scriitori și membrii ai comunității locale care apreciază poezia scrisă de Aurel Pantea.

 

Aurel Pantea este poet, critic literar și eseist. S-a născut la 10 martie 1952, în satul Chețani, județul Mureș. Studiile primare și gimnaziale le-a făcut în satul natal, iar pe cele liceale la Liceul Teoretic din Luduș (absolvit în 1971). A urmat Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, secția română-latină (1972-1976), perioadă în care a fost un membru activ al cenaclului Echinox, fiind redactor al revistei cu același nume. După absolvire a fost profesor la Școala generală nr. 4 din Borșa-Maramureș (1976-1980), corector la ziarul Unirea din Alba Iulia (1980-1984), profesor la Școala generală nr. 1 și la Liceul „Horia, Cloșca și Crișan” din Alba Iulia (din 1984) și conferențiar universitar dr. la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.

 

Aurel Pantea a publicat constant în majoritatea revistelor literare și culturale importante din România, printre care: Echinox (redactor), Tribuna, Steaua, Vatra (redactor), România literară, Familia, Apostrof, Observator cultural, Dilema Veche, Ramuri, Convorbiri literare, Poesis, Arca, Calende, etc. Din 1991 este redactor șef la Revista Discobolul, una dintre cele mai respectate și influente reviste de cultură din țară.

 

Opera sa este una vastă, din care amintim volumele aflate în colecția Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba: Casa cu retori (1980); La persoana a treia (1992); Execuții (2020); Metamorfozele lirismului. Lirism și simbol (2011); Persoana de după-amiază (1983); O victorie covârșitoare (1999); Poeți ai transcendenței pline (2003, 2005, 2013); Blanca. Fragmente din însemnările unui resentimentar (2014); Nimicitorul (2013); Simpatii critice (2004); O înserare nepământeană (2014); Negru pe negru (1993); Colocviile romanului românesc. Alba Iulia 2008-2009-2010 (2010); Infernul meu (2021); Mon enfer (2021); Litanii profane (2004); Negru pe negru (un alt poem) (2005); Blanca. Fragments des notes d'un ressentimentaire : une prose (2017); În urmă se sting luminile (2014); Opera poetică (2016).

 

Aurel Pantea este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1990 și a avut un rol important la înființarea la Alba Iulia a filialei Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, filială pe care a condus-o până în anul 2018, când s-a retras din funcție. De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii literare și distincții, ca recunoaștere a valorii operei sale poetice și critice, dintre care amintim: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (de mai multe ori); Premiul Academiei Române pentru Poezie (2010); Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004), conferit de Președinția României; Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia (2016, decernat în ianuarie 2017); Premiul Național „Tudor Arghezi” - Opera Omnia pentru poezie (2012); Cetățean de Onoare al municipiului Alba Iulia, numeroase alte premii și nominalizări din partea unor reviste și instituții culturale.

 

Opera lui Aurel Pantea a fost intens comentată și analizată de majoritatea criticilor literari români importanți, fiind considerat unul dintre cei mai reprezentativi poeți și critici ai generației ’80 și ai literaturii române postbelice. Este prezent în numeroase istorii literare, dicționare și studii critice.

 

Cu deosebit respect,

prof. Silvan Stâncel,

manager