Mihai Petre - ZIUA ÎN CARE MOR CAII, roman, Editura Emia, 2026... Un roman de viață, etapele prin care trecem. Caii: realitate și simbol, cu fiecare etapă caii se duc în câmpia istoriei

 

Zaraza între Kremlin și Paris... Poveste continuă: Legendă și realitate cu Ion Dulugeac

 

Povestea Zarazei în jocul istoriei

 

Ion Dulugeac, dinamic între realitate, legendă, fantezie și realism crud, a publicat romanul ZARAZA între Kremlin și Paris la Editura Romhelion, în anul 2026, în colecția consacrată – Legendă și realitate, volumul al II-lea. Se continuă povestea inițială din primul volum apărut în anul 2023, cu mai mult aplomb.

Povestea se desfășoară pe trei planuri: Paris, cu iubirea dintre Zaraza și Cristian Vasile; București, la Palatul Mogoșoaia cu atmosfera specifică vremurilor care au urmat războiului; la Kremlin, acolo unde a fost plasată femeia frumoasă, capabilă să acceseze informații de primă mână. Povestea unei femei fragile, aparent, dar frazele din carte bat mult mai departe, prezintă viața socială, culturală, politică și privată a românilor după Cel de al Doilea Război Mondial. O poveste cu impact bazată pe intriga de amor dintre o femeie frumoasă, Zaraza, și un cântăreț la modă, Cristian Vasile, o vedetă a anilor 30 - 40, dar care își continuă cariera și după război, cu melodii care au rămas în mintea multor generații, reluate chiar de artiștii consacrați și după anii nouăzeci. În paralel, autorul conduce narațiunea la un alt nivel, cel al spionajului, femeia fiind inclusă în rândul persoanelor care pot deschide uși, culoare politice, crize subtile. Ea pendulează între Occident și Est, de la Paris la Moscova, via Chișinău. Este martoră a marilor schimbări generate de înțelegerea marilor puteri legate de împărțirea Europei în zone de influență, după războiul care a bulversat destine, țări, fluxuri de valori de toate felurile.

Autorul s-a documentat din surse externe, din materialele vremii, a preluat amintirile din cadrul familiei sale și a cunoscuților din zona Mogoșoaia (Ion Dulgheru, personaj), un  loc istoric. A revalorificat mituri la modă cândva, a dinamizat boema care a adus echilibre pentru oamenii care au trecut prin război. Mitul l-a ajutat să pună în valoare capacitatea unui popor de a rezista la presiunea exercitată de marile puteri ale vremii.

Depășind firul narațiunii propriu-zise, el ne aduce în atenție modul de viață la românii aflați în occident, acolo unde s-au realizat, imediat după război, problemele politicii românești, dramele personale, schimbările economice bazat pe noul sistem de proprietate obștească impus de fostul URSS în această zonă a lumii. Cu mult realism, dar și cu simpatie, ne poartă din casele Principesei Martha Bibescu și a soțului, în restaurantele/ crâșmele de altă dată, dar și în zona selectă a Parisului, acolo unde s-a desfășurat relația de amor dintre Zaraza și Cristian Vasile. Apoi, cititorul este invitat la Kremlin printre puternicii zilei, mai ales Beria, o personalitate complexă a sistemului de putere sovietic. Personajele sunt diverse, de la slujitori, polițiști, la principi, ambasadori, cântăreți, artiști, scriitori, istorici, spioni, șefi de localuri, compozitori, militari, întreprinzători de succes, bande de cartier, muncitori cu ziua. Sunt puse în lumină personalitățile românești aflate la Paris, imediat după război: George Enescu, Constantin Brâncuși, Cioran, Maria Tănase, aflată în călătorie personală etc. Personajele discută diverse probleme acute, efectul războiului asupra Franței și Europei, eliberarea Parisului de armatele germane, prezența unor personalități în viața publică, de la Edith Piaf la Charles de Gaulle.  Cu abilitate, Dulugeac descrie Parisul, locurile importante, cu încărcătură istorică și culturală. Abordează chiar rețete culinare la modă acolo, surprinzător pentru vremurile de austeritate după marea catastrofă. Cristian Vasile o impresionează pe Zaraza cu multele evadări din hotel în aceste zone istorice și artistice, care atrag mereu oamenii, Franța fiind cea mai vizitată țară din lume. La un moment dat, plusând în siajul acțiunii, sunt adunate la un banchet spiritual Brâncuși, Enescu, soția acestuia, Maruca, astfel peisajul cultural românesc, aflat în occident, este desenat de autor. Prin aceste personaje se derulează acțiunea, cititorul descoperă o lume aparent uitată, dar care aprecia cultura, lungile discuții despre destin, artă, forța politicii, obiceiurile vremii: crea opere artistice unice. Muncea, se distra. Iubea, avea patimă pentru vedete locale și naționale. Accepta influența occidentului și se modela după modele venite din lumea de atunci. O civilizație complicată, cu realizări importante, cu marile crize sociale. Oameni cu bucuria de a fi scăpat de un război, cu optimism, naivitate, pregătind drama colectivă din Est, cântând, iubind, trădând, spionând.

Povestea Zarazei a  fost fascinantă, plină de culoare, atrăgând prin viața aparentă de succes. Tânăra femeie, frumoasă, cu impact asupra bărbaților din orice mediu social, era cea mai atractivă prezență a Bucureștiului frământat, din anii patruzeci și după război. A  fost o prostituată cu renume, deși își dăruia trupul, în ciuda tuturor încercărilor bărbaților, mereu interesați, nu își deschidea inima, poate, cu excepția lui Cristian Vasile pentru care a făcut o pasiune. Aici era misterul femeii, legenda urbană, dar și misterul perioadei, secretul femeii care a dominat/ domină prin amor la modă, prin legendă, secrete, intrigi…

Zaraza cunoscuse, prin Maria, bună prietenă cu Prințesa Martha, dar și prin cei din anturajul Palatului Mogoșoaia, lumea importantă din societatea românească și dintre oamenii de la ambasadele din București. Acest lucru se datora întâlnirilor organizate de Prințesa Martha Bibescu, în timpul multor serate, unde tânăra intrase în legătură cu oameni de mare influență din anturajul familiei Bibescu, cu relații în toată Europa. În fond, după cum arată Ion Dulugeac, a fost special pregătită de familia Prințesei pentru a activa ca spioană în aceste cercuri, știut că în patul pasiunilor, bărbații cedează multe informații. Prințesa i-a oferit educația necesară, plus resursele, a format-o ca valoare pentru politica românească într-un domeniu complex, complicat, cu risc: spionajul. Prin farmecul ei, se putea ajunge la mintea multor bărbați, așa s-au aflat multe din informațiile care ar fi putut avea impact asupra țării, activitate delicată, realizată cu multă abilitate. A investi într-o femeie frumoasă însemna a avea succes în politică, a deține chile multor sfere de influență. 

Avem, de asemenea, atmosfera din restaurantele de altă dată, anticipând marile petreceri de astăzi, cu lumea complexă de atunci: întreprinzători, artiști cunoscuți, politicieni care frecventau localurile, ambasadori, oameni politici. Acolo se întâlneau forțele sociale și țeseau noi strategii de a rămâne la putere și în atenția lumii.

Pe de altă parte, apar și scriitori cunoscuți: Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Fănuș Neagu  etc. Sunt prezentați pe larg și compozitorii vremii, cu o viață fulminantă, precum Petre Burcă sau George Sbârcea. Tangențial, autorul ne redă versurile cântecelor la modă, astfel atmosfera este întregită, aducând o undă de viață boemă într-o lume tensionată. Cântăreții vremii (Cristian Vasile, Zavaidoc, Jan Moscopol, Gion etc.), care se luptau pentru cota de piață din localurile din București, sunt bine prezentați, cu pasiunile, fricile și aventurile lor. Este pusă în lumină rivalitatea dintre Zavaidoc și Cristian Vasile, rivalitate cu risc social. Sunt implicate bande de cartier, polițiști specializați, regizori de film sau teatru, criminaliști etc. Pe fondul acestei rivalități dure, este extrasă Zaraza din mediul social, i se schimbă identitatea și este plasată în Est, la Kremlin. De pregătirea ei s-a ocupat Klara Moskal, agent instructor. Astfel, cu o nouă identitate, dar cu farmecul feminin intact, Zaraza ajunge până în inima puterii sovietice. Noul ei nume: Popov Yelena Zaraz. În acest mediu, autorul ne prezintă istoria Chișinăului, mitul Păpușilor Matrioșka, obiceiurile de la Kremlin. Importante sunt momentele când este adus în prim plan Mareșalul Beria, un apropiat a lui Stalin, personaj al terorii sovietice. Afemeiat și uns cu toate alifiile comuniste, el joacă un rol atroce în schema puterii de la Kremlin. Zaraza ajungând în apropierea lui, evitând capcane și ispite. Mit, legendă, realism, iată rețeta succesului. În fond istoria are meandrele ei. Cititorul poate pipăi povestea acestor personaje ale vremii.

La un moment dat, această lume aparent facilă, este chemată să salveze interesele românești în zona puterii sovietice, ceea ce s-a și  petrecut, războiul aducând multe presiuni asupra societății românești. Apoi pericolele care putea apărea din diferite zone ale Europei. Rețeaua socială, complexă, creată de Prințesa Martha Bibescu și soțul acesteia, a acționat la momentul oportun. Sfârșitul narațiunii ne arată o femeie nostalgică, una care a putut să evadeze din sfera sovietică și să revină în țară. În ultimele pagini, Zaraza, cu o nouă identitate, Zamfira Graur, ține să fie prezentă la înmormântare lui Cristian Vasile, un personaj tragic al vremurilor ultime. El și-a pierdut strălucirea de altă dată, dispariția violentă a Zarazei, la momentul acut al narațiunii, i-a afectat ființa. Ea ține să privească de departe finalul unei epoci în care a fost activă până la sacrificiu, punctând tabloul cu o prezență subtilă. 

Un personaj complicat, Zaraza, se pare, a avut girul serviciilor secrete ale vremii și acceptul oamenilor puterii, precum Ana Pauker, pentru a fi utilizată în interesele de moment ale țării. Iată cum se croiește istoria, de aceea lumea are nevoie și de mituri moderne și de întâmplări neprevăzute.

De reținut și destinul Prințesei Martha Bibescu, un personaj cu stil, dominând prin eleganță, cultură, inteligență epoca. A ținut să lase palatul în patrimoniul național, preferând să se retragă în occident, înțelegând că epoca aduce alte valori, alte paradigme sociale. Zaraza și Prințesa, femei în oglindă, fiecare de partea care i-a fost rezervată de istorie.

Stilul lui Ion Dulugeac este realist, combinație între narațiune, documentar, povestea familiei, în toate - un tablou interesant din vremurile care au trecut peste București, cu impact asupra țării. Senzația lăsată este că la această carte au scris mai multe persoane, unele tablouri sunt pagini evidente de documentar, altele o narațiune de iubire, altele pagini de boemă artistică. Adaptabilitatea fiind o caracteristică a romanelor lui Dulugeac. Povestea este susținută de atmosfera generală, de starea din fiecare anotimp, scurte descrieri ale naturii. Pe unele locuri este grăbit sau facil.

Deși unele tablouri fac parte dintr-o realitate echilibrată, autorul apelează și la scene de amor, o abilitate de a atrage cititorul, știut că acestea creează interes pentru un anume gen de lectură și asigură vandabilitatea cărții. Pentru mediul academic aceste scene constituie un motiv de a promova facilul, dar ele fac parte din viață, cu bune și rele. Cititorul având opțiunea de a alege între poveste și document de epocă. De reținut că romanul continuă narațiunea din alte romane, Mamaia Anta și Prințesa (2022) sau Zaraza (2023), autorul fiind și directorul Editurii Romhelion. A promovat mai multe cicluri/ colecții prin cărțile scrise și publicate: Viața la țară; Vise spulberate; A fost odată la… Jilava; Femeile prin viața noastră; Legendă și realitate. Toate având menirea să promoveze realismul care marchează viața oamenilor ca joc între facil, mit, istorie aspră, violență și șiretenie. Secretele, spionajul, aventurile bărbaților sau ale femeilor, piperul istoriei, recuperarea memoriei, sunt teme care atrag mereu…

Zaraza, o femeie emblemă, precum Marilyn Monroe în America, dar și pe plan universal, un mit, feminitatea într-o formulă unică, semn pentru lumea boemă, flămândă după senzațional.

Dincolo de legendă, faptul că Zaraza a fost implicată în numeroase acțiuni de spionaj, promovate de folclorul urban, arată că lumea are nevoie și de basme actuale, pentru a acoperi crizele epocilor descrise academic de istorici de toate stilurile…

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. Boem@, nr. 10/26

 

David Valentin - Râzi cu lacrimi, Editura Pim, 2026. Semnal, semne, sonete cu tâlc

 

Doina Bălțat - RĂMÂNEREA LUMINII, Editura Vatra veche, 2026. Semnal, câteva note

 

Povestea chiar Pe masa de operație...

 

Constantin Stancu, Pe masa de operaţie, roman, Editura Rafet, 2011.

 

 

Câteva schiţe literare ale autorului

 

 

1.    Noutatea viziunii asupra existenţei.

În romanul Pe masa de operaţie viziunea se bazează pe scrierile vechi, solide şi pe ultimele descoperiri ştiinţifice, începând cu cea mai cunoscută scriere Sefer Yetzirach, dar şi pe analiza făcută de specialişti privind existenţa vieţii ca o formă desăvârşită de creaţie, având în spatele cortinei Creatorul. Vezi cartea Codul lui Dumnezeu de Gregg Braden. Astfel fiecare om are o valoare, iar modul în care ne relaţionăm în viaţă însemnă un mesaj. Literele, la izvorul lor, aveau fiecare o semnificaţie, astfel că fiecare personaj al cărţii aduce un semn care se integrează într-un mesaj mai larg.

Datorită păcatului omului lumea este bolnavă spiritual şi fizic, iar indivizii, prin relaţia cu lumea, sunt bolnavi şi ei nu ştiu de ce. Operaţia este una spirituală, a devenirii, în care putem fi incluşi dacă acceptăm eliminarea răului. Mesajul se găseşte şi în volumul de versuri semnat de Aurel Pantea Negru pe negru, într-un poem de început interesant, care porneşte tot de la textele vechi…Acolo lumina se stinge în momentul actului de cunoaştere…

Personajul principal nu are nume, fiecare din noi poate fi cel aflat pe masa de operaţie. Personajele secundare au nume simbolice, pornind de la literele vechi ebraice, limbă în care a fost iniţial scris parte bună din Scriptură (Vechiul Testament). În această limbă se exprimau pentru prima dată scribii şi are cuvinte speciale. În limba română nu există cuvinte echivalente pentru unele mesaje aşa cum o foloseau vechii scribi. Totodată numele Creatorului în limba ebraică veche era YHWH, iar fiecare literă din acest cuvânt are şi o valoare, valoare corespondentă în Tabelul lui Mendeleev, ceea ce arată că viaţa are la bază oxigenul, hidrogenul, carbonul, azotul şi că numele lui Dumnezeu este scris în chiar codul nostru genetic, prin compoziţie. Din acest motiv personajul principal nu are un nume, numele personal este umbrit de numele Creatorului pe care îl purtăm în codul genetic, iar pe de altă parte fiecare din noi este un bolnav. Am explicat în ultimele pagini din roman semnificaţia literelor sau numelor purtate de personaje.

Extirparea unui rinichi este simbolică, Dumnezeu cercetează inima şi rinichii omului conform scrierilor sacre. Vedeţi şi analiza făcută  romanului de Adrian Botez, scriitor, critic literar, om de cultură.

Orbirea este boala lumii moderne, omul modern are ochi dar nu vede, are aparate de a plonja în microcosmos sau macrocosm, dar nu vede.

Explicaţia ar putea continua, dar mă opresc, dacă aţi fi lecturat romanul dar, mai ales, ultimele pagini, aţi fi înţeles mesajul.

 

2.    Coerenţa construcţiei epice sau incoerenţa ca modalitate literară de prezentare a mesajului.

 

Romanul se desfăşoară pe trei planuri cu legătură între ele. Planul celui operat, aflat pe masa de operaţie. Planul lumii reale în care a trăit personajul principal şi care îi cauzează boala. Planul din vis care se materializează ulterior în personajul continuator al construcţiei romanului, ca mod de a depăşi boala. Dacă personajul anonim dispare (a fost operat), existenţa este continuată de omul din vis, ca expresie a „naşterii din nou” din punct de vedere spiritual, respectiv operaţia a reuşit, iar omul cel nou continuă altfel viaţa, mai aproape de natură, acceptând plata preţului...

Poetul exprimă omul dornic de viaţă, aflat la limita existenţei, pasibil de a ajunge pe masa de operaţie.

Poeţii au nume simbolice, dar accesibile pentru că sunt purtători de mesaj prin viaţa lor. Vezi viaţa poetului Nichita Stănescu sau Lucian Blaga. În subtext se înţelege acest lucru.  Finalul dezleagă misterul, fiind explicit, la fel ca în vechile cărţi apocaliptice…

Am optat pentru un roman scurt, specific vremurilor moderne, cititorii câţi mai sunt, nu au timpul necesar, li se oferă doar esenţa. Un tânăr studiază până la treizeci de ani: facultate, masterat, studii aprofundate, specializare şi nu are timpul necesar lecturilor masive. Se trezeşte la treizeci de ani fără familie, fără copii, apoi urmează ciclul, mult întârziat, acesta este şi motivul pentru care romanul este sintetic…

 

3.    Expresivitatea limbii române utilizate.

 

Romanul este scris într-o limbă simplă, dar nu simplistă. Poate oricine înţelege povestea, dar gradul de acces la mesaj este gradat, cine înţelege simbolurile, înţelege mesajul final. Am utilizat limbajul simplu al vechilor scrieri, dar în background este un metalimbaj. Pentru asta e nevoie de înţelege simbolurile, cărţile vechi, scopul pentru care a fost creat omul,  mesajul final… Cu alte cuvinte mesajul este mai complicat, limbajul este direct şi simplu.

Ca să mă explic: J. L. Borgese are o povestire simplă, un om stă pe o bancă, iar alături este un tânăr, tânărul de lângă el este omul acela la o altă vârstă. Limbaj simplu, mesaj elevat.

 

 

Atenţie!

 

În paralel, din studiile făcute public rezultă interesul scăzut al cetăţeanului român pentru lecturi.

 

Peste jumătate dintre romani nu au citit nici măcar o carte in anul 2012, arata un sondaj realizat de Institutul Roman de Studii Sociale (IRSS) la comanda postului TVH 2.0.Cei care au răspuns la sondaj au citit 5 sau peste 5 cărţi, 21% au terminat de citit 1-2 cărţi, iar 11% au citit 3-4 cărţi in 2012.

 

 

Cititorul de iluzii. Câte ceva despre opera lui Dumitru Hurubă

 

CITITORUL DE ILUZII

 

Un titlu inspirat pentru o carte scrisă în timp, cu răbdare, o carte în care Dumitru Hurubă[1] a pus câte un strop de prietenie, de artă şi spirit critic, plus umorul necesar, zilnic:

CITITORUL DE ILUZII[2].

Adevărul despre operele scriitorilor sau a celor care scriu: iluzia, ca formă de a rezista în timp, dar şi ca lentilă de contact pentru operele capitale care sunt ceva mai departe de lumea imediată a lecturilor zilnice, dar strict necesare pentru viziune.

Dumitru Hurubă ne prezintă cronici, recenzii, note literare, texte despre texte, motive pentru metafora operei scrise, argumente pentru a rezista în tsunami, în vremuri grele în care lumea pare a nu fi interesată de lectură, dar în care tot mai mulţi scriu şi tot mai puţini citesc, aparent... Cronicar din pasiune, el ne invită la un timp al lecturilor, a regăsirilor, a cercetărilor spirituale, a mirării la tema propusă de scriitor.

Lecturile sale sunt ţipete în pustie, iluziile sunt mirajele de tot felul, cititorul pare a fi cititorul de contor, un contor al pulsului ce vibrează în această epocă a informaţiei. Când totul devine posibil, lectura este imposibila realitate a iluziilor care ne ţin în picioare, ne ţine pe trecerea de pietoni sau pe stadion, ori în faţa televizorului.

Desigur că cei care scriu sunt interesaţi de o părere, de un gând despre opera lor. Dumitru Hurubă este preocupat de iluzia care pune în mişcare un univers complicat, adică universul cărţii. O carte este mai mult decât o sursă de informaţii, este o stare…

Pentru autorul cronicilor lectura este o incitare la o nouă descoperire, la o nouă revelaţie, ea poate fi negativă sau pozitivă, dar cronicarului îi pasă. Până la urmă această carte este un fel de jurnal de bord pentru Dumitru Hurubă, el scrie despre aventurile sale literare, despre opere care acoperă domenii variate: istorie, filozofie, sociologie, literatură, cultura ca formă de evadare din cotidian, jurnalul. Trece de la poezie, la proză, la umor, la mărturie. Lume pare prinsă în menghina dorinţei de a spune, nimeni nu ascultă, toate operele sunt sunete în marele ţipăt de la miezul nopţii, timpul pare ceva copleşitor, cartea ceva concret, ceva care rezistă, o cărămidă de pământ ars, din vechime…

Într-un fel, Dumitru Hurubă pare dezamăgit: capodopere sunt puţine! În alt fel, Dumitru Hurubă e fericit: mai sunt indivizi pe contrasens, se iluzionează, cred în ceva ce pare perisabil şi totuşi, nu…

Titlurile cronicilor sunt relevante, ele prefigurează temele societăţii româneşti: studenţia, sfârşitul lumii, femeia, umoristul, poezia, destinul nedrept, muzeul rural, Cutia Pandorei, Don Quijote, iubirea, intelectualul de serviciu, civilizaţia, oamenii locului, Jung, Holobâcă, Panaite, I.D. Sârbu, Evu, Crepcia, Bârgău, Dumitru Velea, Radu Igna, Breban, Eliade, Eminescu, Sabato, Saul Bellow, Rainer Maria Rilke…şi continuă cu responsabilitatea actului de creaţie, cu jurnalul unui romancier, demitizarea lui Eminescu (tema obsesie a istoriei literare), autocunoaştere, tradiţionalism şi fabulos, un oraş în inima poetei, iluzii pentru sinele propriu…

Modul cum abordează Dumitru Hurubă cărţile este unul serios şi detaşat în acelaşi timp:

„După ce că, datorită libertăţii, democraţiei şi credinţei că oricine poate, doar să vrea, s-a publicat atâta amar de literatură proastă, orice volum de beletristică nou apărut este, cel puţin pentru mine, un motiv de bănuială, nu tocmai cumsecade – recunosc.”

„Dovada că în România se mai citesc autori „dificili”, este această a 2-a ediţie a cărţii de faţă scoase de sub tipar de către Editura Humanitas” ( C.G. Jung: Amintiri, vise, reflecţii. Editura Humanitas, 2001.)

„Orice reîntâlnire cu umorul lui Cornel Udrea este un motiv de intrare în normalitatea fiinţei umano-raţionale. Cu atât mai mult în zilele noastre, când râsul înseamnă tot mai mult cu un rictus sau, în caz şi mai nefericit, cu un rânjet.”     

Ce reţine cronicarul din cărţile citite? Esenţa, labirintul existenţei, fabulosul spiritului, curajul, abandonul, devenirea.

Sunt lucruri care dau culoare unei lecturi: trăirea acută a sentimentelor, sinceritatea poetului şi arta iubirii, riscul celui care scrie pe teme neconvenţionale, singurătatea poetului la Brotuna, cartea – un pas important pentru scriitor, pentru sine, mania titlurilor şocante, supleţea exprimării epice, experienţa credinţei, receptarea fenomenului liric, bagajul de cultură solidă şi bine compartimentat, pătrunderea într-o lume cu alte legi, Bizanţul ca temă uitată, proza scurtă în dulcele stil clasic… „a mai sosit unul cu bouvagonul poeţilor”…

Cu siguranţă, recenziile şi cronicile acestea vin să acopere un gol pe care literatura de specialitate nu-l poate acoperit, criticii de profesie sunt puţini, iar pe de altă parte un scriitor are capacitatea de a intra în lumea altui scriitor, este doar cititorul de iluzii, nu-i aşa?… Dumitru Hurubă şi-a luat de bună voie şi nesilit de nimeni această slujbă, a reuşit cu modestie şi nobleţe, lectura unei cărţi te face mai bun, este şi un argument pentru cărţile proprii şi o modalitate de a plonja în realitatea lumii în care trăieşte.

Cartea nu are postfaţă, prefaţă, motive sau argumente pentru care a fost scrisă, din textele publicate reiese, însă, sistemul critic al cronicarului, al cititorului: iubirea aproapelui…

Dar să cităm câteva titluri de cărţi care au trecut prin ochii cronicarului: Sfârşitul lumii; Femei celebre. Mică enciclopedie; De serviciu la clepsidră; Îngenunchiat în lacrimă; Arta fugii; Prăpastia bune speranţe; Uşa interzisă; Arta iubirii; Rochia nesupunerii; Omul recent; Neantia; Despre îngeri; Frică şi cutremur…    

Dumitru Hurubă reţine versuri interesante, cele care prind în vocale şi consoane o lume întreagă:

„Îngenunchiat în lacrimă/ca-ntr-o catedrală sufletul celui îndrăgostit.” (Nicolae Crepcia).

„Între ceea ce sunt/ şi ceea ce nu sunt/ se petrece timpul/ ca lama unui cuţit.” (Mariana Pândaru).

„Ascuns în nume zeul, ca-n seminţe,/ Când stă să nască-n noapte bunul soare/ Îşi mai visează chipul vechi din mare/ Trecut prin irizări, către fiinţe.” (Eugen Evu).

„Braţele tale/ precum cătuşele lichenilor/ pe stâncile visând/ grădini suspendate… În steaua de pe umerii tăi/Dumnezeu inventează/ povestea noastră de dragoste.” (George Holobâcă).

„ Din preaiubire m-am născut/ pe o colină transilvană/ să ard cuvintele la rând/ şi să le-aştern pe câte-o rană./” ( Ioan Evu).

„…Noaptea/ şi moartea/ muşcă din mine/ ca dintr-o felie de pepene.” (Nina Ceranu).

„Poeţii aşteaptă şi refuză să doarmă/ Refuză să moară…” (Ana Blandiana).

La un final de cronică Dumitru Hurubă scrie:

„Ce contează de fapt? Contează un adaos important la cunoaşterea de sine şi de ceilalţi”.

 

Constantin Stancu

---

[1] Dumitru Hurubă, scriitor român, membru al Filialei Alba-Hunedoara a U.S.R.  Este autorul unor cărţi importante pentru literatura română: Debut’86, volum colectiv de debut la Editura Cartea Românească (Bucureşti, 1986); Rezervaţia de zăpăciţi (proză satirico-umoristică, Editura Corvin, Deva, 1995); Carte de colorat mintea (versuri social-satirico-umoristice, Editura Emia, Colecţia “Scorpion”, Deva, 1998); Bună seara, Domnule Mann…(povestiri, Editura Eubeea, Timişoara, 1998); Un scorpion pe contrasens (schiţe şi povestiri satirico-umoristice, Editura Corvin, Deva, 1999); De vorbă cu… (interviuri, Editura Eubeea, Timişoara, 1999); Insomnii binefăcătoare (critică literară, Editura Corvin, Deva, 2000); Scuzaţi că ne-am cunoscut (schiţe şi povestiri satirico-umoristice, Editura SigNata, Timişoara, 2001); Balamucul, dragostea mea… (roman umoristic, Editura Călăuza, Deva, 2002); Cronici TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie, Editura Călăuza, 2004; Crime şi strălucire (microbiografii ale unor personalităţi istorice: Ahasverus, Apostolul Pavel, Maria Stuart…), Editura Călăuza, 2004; Natură vie cu scorpion sentimental (microroman), Editura Emia, 2005, Deva; Acolo şezum şi… râsem (Cronici TV publicate în România literară), Editura Corvin, 2006; Amanţii gaiţelor cu cap de struţ (roman), Editura Eubeea, 2008; Carte de colorat mintea (versuri, ediţie definitivă), Editura Corvin, 2008; Cobaii (roman), Editura Eubeea, 2009; Cititorul de iluzii (cronici şi recenzii literare), Editura Eubeea; Evadaţii din Clexane (roman), Editura Eubeea...

 

[2] Dumitru Hurubă, CITITORUL DE ILUZII, Editura „Eubeea”, Timişoara – 2010. Lector: Ilie Chelariu. Consilier editorial: Nina Ceranu, 304 pagini.

Semnal: În vortex, de Claudiu Komartin

 

Clubul de literatură Institutul Blecher vă invită, duminică 11 octombrie, de la ora 18:30, în Hidden – The Social Space (Str. Doamna Chiajna 26, București), la întâlnirea cu poeții Claudiu Komartin și Alex Frandeș.

În cadrul ediției 341, va avea loc și prezentarea volumului „În vortex” (Casa de Editură Max Blecher, 2026) de Claudiu Komartin.

Moderatori: Răzvan Țupa și Toni Chira


Claudiu Komartin (n. 1983, București) este poet, traducător și editor. După debutul cu „Păpușarul și alte insomnii” (2003), a publicat „Circul domestic” (2005), „Un anotimp în Berceni” (2009), „cobalt” (2013), „Dezmembrați” (2015, semnată cu heteronimul Adriana Carrasco), „Maeștrii unei arte muribunde (2010-2017)” (2017), „Autoportret în flama de sudură” (2021), „17 poeme de dragoste și un pantoum imperfect” (2022), „Inoculare” (2022) și „În vortex” (2026).

Alex Frandeș (n. 2005, Bistrița) este absolvent al Colegiului Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița și student în anul 3 la „Babeș-Bolyai”, specializările Literatură universală și comparată – Limba și literatura norvegiană. A debutat cu volumul de poezie „inimioară” (2024).

|||||

Ediția 341 a Clubului de literatură Institutul Blecher va fi transmisă LIVE pe pagina: https://fb.me/InstitutulBlecher

Parteneri: Casa de Editură Max Blecher, Hidden – The Social Space, DARAVERE concept store, Asociația TOMAGRAPH

Sursa: Casa de Editură Maxi Blecher

Erai frumoasă...

 

Fântâna

 

Exista o fântână unde se adăpau animalele și timpurile,

acolo te-am întâlnit îmbrăcată în cămașa caniculei.

Nu a plouat de multă vreme, dar erai frumoasă

ca o ploaie curată de vară,

când apa intră în sandalele lui Dumnezeu.

 

Nu știam cât de adâncă era fântâna,

ce mituri erau în apa aceea rece,

am văzut doar animalele mulțumite,

cu trupuri transparente și

iarba arsă înverzind în urma pașilor tăi.

Constantin Stancu ©

Aurelian Sârbu - Luminile de jos... Poemul pe corabie

 

SOLILOCVIU

 

dintr-o minusculă veșnicie

         am zărit de sus

         din neguri necuprinse ochiului minții

         luminile de jos

 

știu să fiu singur pe corabie

        în largul atâtor mări -

cei de pe țărm însă nu

       nu vor ști niciodată

 

 

Aurelian Sârbu

 

Expresii româneși - Limba Română... Cum rămâne?

 

Limba Română – expresii românești

 

Astăzi nu am frecat menta degeaba, suntem la o zi importantă, chiar în bibliotecă, mă simt nobil deși țara nu mai are nevoie de nobili. E Ziua Limbii Române, o limbă atât de bogată, mai ales în expresii de second hand.

Sper ca domnul director să nu ne aburească și să ne facă capul calendar cu citate din scriitori celebri care au dat colțul demult.

Unii am nimerit la bibliotecă precum orbul Brăila, dar ne putem da grande și să stăm cu fundul în două luntrii. Unii au emoții, parcă au morcovul undeva, știți bine unde. Dar suntem descurcăreți, avem mintea creață, eu am un neuron rebel care mă tot presează de când m-am născut.

Mi-e frică să nu dau cu mucii în fasole. Deși am venit cu microbuzul până aici, unii zic că sunt dus cu pluta. Bine că nu sunt dus cu barja pe Dunăre. Sper ca până la final să-mi cadă fisa, să nu stau ca vițelul la poarta nouă. Am să fiu pe brazdă, să mă sparg în figuri.

Sunt unii cârcotași, umblă cu cioara vopsită, ne vând gogoși, o dau în bară. Iar o să primim lecții de la domnii profesori,  atenți la limba română, grijulii și insistenți, dar totul e o frecție la un picior de lemn, televiziunile și rețelele sociale o fac de oaie zilnic și le strică planurile și jocurile. Nu doresc să vă scot din pepeni, din contră, să vă arat cât de bogată e limba română, deși mulți sărăcesc pe zi ce trece și se folosesc de semne, mai ales like.

Bine că avem o sărbătoare, ne întâlnim la bibliotecă, altfel ne-am întâlni la Paștele Cailor.

Nu vorbiți nimic de politică, oricum peștele de la cap se întâmplă ceva cu el. Zilnic ni se vinde pielea ursului din Pădurea Neagră.

Băgați poezii, proză, cuvinte de duh, drese cu piper și sare. Colac peste pupăză, am venit cu expresii de prima mână, sper să nu fiu pe făraș, cum tot scriu domnii jurnaliști.

Așa sunt poeții, pasărea mălai visează. Sper că nu mi-am luat nasul la purtare prea tare, am dorit să vă fac ochi dulci, să mă luați la palme, aplauze cum ar sugera unii.

 

 

Constantin Stancu

Deva, 31 august 2026, Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara

Revista „Vatra veche”, nr. 9/2026. Semnal, sumar, redacția... Roade literare cu Nicolae Băciuț

 

Constantin Stancu, Muntele pe acoperiș, poeme, Editura Vatra veche, 2026. Semnal, poem de referință dintr-o istorie luată în leasing...

Cartea Muntele pe acoperiș, poeme, apărută la Târgu Mureș: Editura Vatra veche, 2026, editor Nicolae Băciuț.

Volumul de poezie reprezintă mesajul legat de lumea în care trăim și-n care oamenii au început să-și schimbe modul de a privi spre viitor, preferând o istorie luată în leasing.

Actualitatea de ieri și de azi a oferit temele care marchează ființa.

Posibilitățile sunt imense, există masive depozite în abis, dar și un loc bun în acest prezent primit la promoții de lux.  

Poezia, prin limbajul ei, prin imagini și valori poate da un ton optimist. În acest tsunami de informații, imagini, noutăți se află o lumină subțire, un glas bând și curat. Totul este să ai cheia de la ușa potrivită. 

 Un poem de referință: 

Glasul

 

Dimineața pe răcoare am auzit glasul,

sunetele unice s-au imprimat în lutul prezentului.

Mă străduiesc să le transpun pe un cilindrul simplu și

să învârt manivela cu diacritice, pentru a-l reasculta.

Îl voi transfera pe un disc de ebonită, cu ac simplu,

precum cel de la mașina de cusut iluzii.

Am să depun efortul de a transpune sunetele pe o bandă magnetică,

una care se mișcă de la răsărit la apus,

voi auzi iar glasul acela din dimineața răcoroasă, cu pereți de diamant.

Până urmă, îl voi ține captiv într-o celulă de fluture, cu memorie bună, pentru ceilalți, din alte încăperi,

pentru inteligența artificială, care se presupune că înțelege

mesajul, sensul, limbajul, absența.

Torn fiecare sunet în difuzoare de ceață albastră,

sunetele sunt la fel: un susur delicat și moale.

Notă. Constantin Stancu ©

Revista „Acolada”, nr. 3/2026. Semnal, sumar, lecturi pe sit-ul revistei

 

Jurnal de scriitor: CORNEL NISTEA... Prozatorul și epoca sa... Cum e să fii scriitor...

 

Cornel Nistea și seducția sensibilă sau vioara care cântă singură

(Schițe, nuvele, povestiri, romane sub aripa timpului necruțător)

 

 

Cornel Nistea, scriitor român, este membru al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România. Cornel Nistea s-a născut la 6 august 1939 în satul Valea Larga (comuna Sălciua, pe Valea Arieșului). Licențiat in litere al Universitarii Babeș-Bolyai din Cluj. A fost profesor de limba si literatura româna la Alba Iulia. În anii '80 publica proză scurtă în mai multe reviste ale Uniunii scriitorilor, debutează in volum în 1984 cu Focuri in septembrie (Editura Cartea Româneasca), redusă mult de cenzura vremii. În iulie 2008 a ieşit de sub tipar romanul Ritualul bestiei. Amintiri din şezlongul albastru (inițial intitulat "Amintiri din șezlongul albastru"). Proză scurtă, nuvele: Colonia de vulturi - Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2004; Papagalii mei adoraţi, - Ed. Context, Cluj-Napoca, 2004 etc.

Este redactor al revistei „Discobolul” (după anul 1990) şi un romancier de forţă. Din anul 2018 este președintele filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România. A pledat constant pentru condiţia scriitorului în societate şi a susţinut numeroşi confraţi prin activitatea sa.

Se recunoaşte la prozator pasiunea pentru conservarea memoriei şi pentru jurnal, metodă folosită şi în romanele sale, cu certitudine, inspirate din viaţă.

 

Cornel Nistea, scriitor matur, cu operă solidă și cu mesaj, transmite cititorului, prin noua sa carte Iar nimic în cutia poștală, apărută la Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, în anul 2019, faptul că misterul vieții se poate regăsi și-n faptele de zi cu zi. Scriitorul ne propune o serie de schițe, nuvele, povestiri, pledează pentru proza scurtă atât de necesară cititorului de astăzi, mereu grăbit și dornic de teme incitante.

Textele au substanță, transmit un mesaj penetrant și tulburător, există o atmosferă care recuperează marile drame umane, personajele sunt obligate să ia viața în serios.

Despre ultima carte de proză scurtă putem reține că vine o vreme în care viața face ordine în ființa umană. Scriitorul este deschis provocărilor și notează evenimente, stări, fapte. El decodifică mesajele pe care mintea omului le primește din zone cunoscute și necunoscute.

Aflat la vârsta deplină a maturității, Cornel Nistea ne prezintă o serie de tablouri, ipostaze despre foaia de parcurs în viață. Se accentuează faptul că marile evenimente și micile evenimente ne provoacă și ne atrag în curentul principal al istoriei. Nimic nu este gratuit, totul are un preț.

Este și o carte a despărțirilor, personajele se despart din diverse motive: boală, consumarea faptelor personale, vârsta care decupează destinul din broderia vieții, misterul. Peste toate aceste motive și conjuncturi se mai desprinde o cauză care modelează destinul oamenilor: forța nevăzută care patronează timpul și netimpul fiecăruia.

Personajele își trăiesc drama, caută bucuriile năzuite, se revarsă în iubire, se ciocnesc de draperiile morții, descoperă boli nevăzute, se revarsă în istorie cu toată energia. Nu-și dau seama de această situație, o acceptă ca pe un dat, uneori se revoltă, alteori invocă pe Dumnezeu.

Narațiunea se derulează pe mai multe planuri, unul este cel epic, bine construit, cu detalii și evenimente curente. Al plan este cel al presiunii spirituale, în zona aceea se năruiesc speranțele, se leagă faptele, se declanșează criza și tot ceea ce implică aceasta. Prozatorul are darul de a surprinde, obiectiv și cu o anumită detașare, decantarea destinului pentru oamenii captivi în narațiunea propriu-zisă.

Faptele sunt normale: o plimbarea prin ploaie, un botez, o zi la terapie intensivă, o înmormântare etc. Acțiunea se declanșează în jurul unor obiecte simbol: cutia poștală, fularul, apartamentul unde se întâmplă iubirea năzuită, jocul de cărți, atelierul de reparații auto etc. Personajele acceptă decorul și destinul încrustat în aceste simboluri. 

Fiecare schiță sau nuvelă este construită cu atenție și răbdare, autorul participă la evenimente, se implică indirect și constructiv, este afectat de întâmplări, construiește o lume aparte într-o societate acceptată sau respinsă, în funcție de împrejurări. Tehnica aceasta îi permite să se apropie de cititor, pe care-l face părtaș.

În mod repetat apare ninsoarea ca o soluție salvatoare. Pasiunea schiatului este una reală și simbolică, viața trece cu intensitate și rapid în aerul rece al destinului.

O temă aparte este dedicată relației bărbat femeie, relația în jurul căreia se construiește lumea la nivelul individului. Este o temă fundamentală în creștinism, este una presantă în toate timpurile, naște drame și modelează sufletele oamenilor, pentru că ea se agață de absolut. Puterea iubirii este imensă și generează decizii previzibile sau imprevizibile în funcție de cum este percepută dragostea la nivel individual, cu proiecție în lumea personajelor create de scriitor.

În povestirea Remember în șapte este redată această relație din perspectiva bărbatului, fiindu-ne prezentate treptat, într-o discuție prietenească, modul în care s-a închegat o căsătorie, o relație constantă cu o parteneră, aflată de aceeași parte a baricadei vieții. Întâmplările sunt diverse, dovadă că există un joc al sorții din această perspectivă, generat de la nivelul social al fiecăruia. De la dragostea la prima vedere, la dragostea întâmplătoare ivită la o petrecere organizată de prieteni sau la căsătoria aranjată din motive generate de poziția socială.

Un personaj (Dinu) afirmă:

„- Vezi, dragă prietene, instinctul primar poate învinge mai mereu rațiunea, ce se retrage timorată datorită pulsiunilor puternice ale acesteia. Sociologia cedează și ea pulsiunilor primare. Mă iertați,  m-am căsătorit cu Tania nebănuind că era o javră de muiere…”(p. 113).

Discuția dintre bărbații marturi pornește de la fixarea cadrului de către același Dinu, cadru acceptat până la un punct de restul prietenilor: „Mai întâi vă întreb pe toți deodată dacă sunteți de acord cu mine că o căsătorie trebuie să aibă la bază principiul compatibilității partenerilor, că în zilele noastre prea adesea tinerii divorțează, provocând adevărate dezastre, și asta pentru că s-au căsătorit în urma unui instinct cauzat de frumusețea uneori aparentă a unei femei tinere… E adevărat, dragi prieteni, că frumusețea fizică, sensibilitatea, generozitatea sunt tot atâtea însușiri, ca și averea, de care oamenii se lasă atrași, neputând constata dintru început egoismul și, în unele cazuri, presiunea excesivă a unuia dintre parteneri…” (p. 98). Fiecare își expune filmul vieții, cele șapte personaje devin cele zece personaje, la final, declarându-se o anumită solidaritate de gen între acestea, cititorul fiind atras în dialog…

În povestirea În patru la canastă, relația dintre bărbat și femeie este văzută din punctul de vedere al femeii. Cele patru personaje feminine, ajunse la vârsta maturității depline și văduve, bine îmbrăcate, ca pentru spectacolul final, își prezintă povestea/ telenovela cu o anumită ironie și detașare, printre fazele jocului de societate. Scriitorul, între realitate și fantezie, derulează narațiunea cu finețe și umor, sufletul acestora punându-se pe tava destinului cu o poftă de viață generată de impactul produs de amintirile celor patru femei. De la ambiguitatea sentimentului de dragoste declanșat la artistă (Viviana), care joacă rolul îndrăgostitei atât la teatru cât și în viața reală, o paralelă periculoasă, la Mily, fost magistrat, devenită infractoare, după peripeții demne de un roman clasic. Ideea care marchează jocul de societate și viața femeilor este luată din natură, în stup sunt mii de trântori pregătiți să fecundeze matca, mulți vor muri alergând după ea… Și replica generată de această constatare: „O femeie frumoasă într-o aglomerație de bărbați poate să ucidă” (p. 144). Atenția personajelor pe jocul de canastă surprinde mentalitatea acestor femei prinse în plasa propriilor iluzii, ca o realitate plauzibilă.

În povestirea Stafia monstrului este redată dragostea intensă dintre un bărbat și o femeie, căsătoriți, o ruptură în viața zilnică, generată de întâmplare, una în care frumusețea vine din jocul divin, ca un dar neașteptat, unul după care tânjim, matricea în care ființa umană se poate regăsi pe coordonate care tind spre perfecțiunea de o zi. Și totuși, umbra celuilalt soț planează imponderabil între ei… Reflecția celui care iubește fără cenzură: „Iubirea, dacă e să se manifeste, a zis cineva cu mii de ani în urmă, e totuna cu temniță grea, din care nu vei mai ieși niciodată, i-am spus eu în gând, dăruindu-i un zâmbet consolator” (p. 87). În fapt, personajele sunt captive unor situații pe care le-au visat anterior.

De remarcat la Cornel Nistea accentul pus pe drama socială trăită de mulți români înainte de 1989, forțele sociale au bulversat ființa umană până la disoluție. În povestirea Victoria liberului consimțământ avem prezentat procesul colectivizării forțate, o decizie socială care a marcat generații de români. Istorisirea este o sinteză a modului în care faptele pe plan social se reflectă în mintea și sufletul oamenilor pentru mulți ani, fără a putea șterge suferința și ieșirea din jocul social.

În schița Pictor și vopsitor ne este prezentată condiția artistului în lume, cu ipostaze diferite în funcție de structura socială generată de forțele istorie. Pictorul era în comunism și vopsitor de lozinci pentru partidul aflat la putere, o presiune imensă asupra individului. După trecerea la economia de piață pictorul devine vopsitor de autoturisme, forțele sociale impun artistului adaptarea la regulile câștigului cu orice preț pentru supraviețuirea obișnuită. Efectul în viața artistului a fost o boală necruțătoare, cancerul, provocată de substanțele toxice emanate de vopseaua folosită de acesta. În spatele scenei stă tabloul reprezentând pe Maica Precista cu Pruncul, tablou confiscat de fosta Securitate, imagine simbol a speranței. Acel tablou a înfuriat anchetatorii vremii, adică omul judecă și anchetează pe Dumnezeu, libertate cu efecte în plan spiritual, justiția divină acționând subtil și implacabil, peste jocurile ideologice… Se pare că anchetatorii s-au deprins să aresteze absolutul, situație de neacceptat în istorie. Dumnezeu are în control istoria…

În schița O zi din amintirea închipuită prozatorul redă, poate pentru eternitate, în esență, viața omului simplu de la țară, o ipostază pământeană a Raiului pierdut. Este o plimbare virtuală printr-un muzeu spiritual, una făcută cu răbdare, mergând până la amănunt, la care cititorul este invitat cu generozitate, o proiecție a unei lumi pierdute. Căldura și atenția acordată acestui fragment de viață este pătrunzătoare, ea sugerează imensa cădere în istorie și posibilitatea de recalibrare a fiecăruia… „Din nou, azi, m-a cuprins nostalgia după imaginile rustice din timpul copilăriei cu dorința de-a fi unul dintre gospodarii satului, în liniștea lui patriarhală, de dimineață să fi făcut focul în sobă, să-mi fi hrănit animalele, să reintru în casă să văd pe soția mea pregătindu-se să facă mămăliga și-ntr-o cratiță să pună pe foc carne și cârnaț ce abia au apucat să se afume” (p.61). Amintirea apare ca o icoană făcută din lucruri concrete și solide: „Doamne, Doamne, de ce oare toate lucrurile de peste zi mi se par acum asemenea unei sărbători pline de rugăciune!?...” (p.71).

Fiecare povestire se încadrează într-un plan mai larg, un fir spiritual leagă acțiunile, puterea de a rezista într-o lume imperfectă prin imagini create de scriitorul care redă cu sinceritate fiorul care străbate ființa omului, fiorul care ne leagă de cer și pământ simultan.

Bun cunoscător al literaturii române de azi și a literaturii universale, scriitorul ne lasă, prin textele sale, bine armonizate cu drama omului trecător și limitat într-un univers cu tot mai multe posibilități, dinamic, în plină schimbarea și afectat de diverse crize, secretul trăirilor și al speranței justificate în lumina divină.  El devoalează mecanismele prozatorului dedicat, racordându-se și la legile psihologiei moderne, nu numai la teoria literară: „…autorii folosesc adesea, pentru a realiza seducția sensibilă, iluzionarea cititorului prin procedeul inducției faptelor și sentimentelor…(Dintre multele aduceri aminte, p. 194).

De remarcat limbajul cizelat al prozatorului, decantat până la esență. Acest stil dă o notă de eleganță textelor, experiența de viață și experiența literară, în mod special, îi permite să fie seducător. Este prezentă o anumită doză de poezie în aceste narațiuni, generată de ambianță, limbaj, dinamism, farmec…   De asemenea, se poate observa lipsa de vulgaritate în prezentarea unor scene intime, accentul căzând pe relația dintre ființele implicate în acțiune, dominate de atracțiile cărnii, cum scria și Apostolul Pavel când analiza relația dintre spirit și firea pământească. 

Cu această carte Cornel Nistea dovedește că resursele prozei scurte nu s-au epuizat, că există teritorii neexploatate pe care artistul ar trebui să le abordeze cu încredere, scena socială oferind numeroase situații, unele la limită, altele paradoxale, altele lirice…

Prozatorul a mai publicat proză scurtă, gen care îl atrage prin posibilitățile de a exprima tainele vieții de zi cu zi…

Un titlu aparent obişnuit: Vânzătorul de apă colorată.

Nuvelele se edifică în jurul unui centru, apoi lucrurile radiază spre zone ale vieţii unde lucrurile sunt dense, tensionate, capabile să radieze realism în stare pură spre cititorul atent. Prozatorul nu experimentează, el prezintă direct, inspirat, oameni, fapte, vremuri, tragedii. Un fior străbate lumea lui Nistea. El vede oamenii aşa cum sunt, în paradigma proprie, dură, casantă, irepetabilă. Destinul face parte din joc, presiunea vremii modelează minţile oamenilor, imprevizibilul declanşează povestea. Da, povestea curge lin, în spatele faptelor sunt mesaje unice, principii de viaţă, trăiri exemplare, Cornel Nistea practică și aici un simbolism discret, alegorii care zguduie vremurile, revolte interioare cu efecte neprevăzute. Drama personajelor este drama unor colectivităţi, a unor familii, drama cea de toate zilele care marchează sufletele.

Temele din textele cărţii sunt profunde: Absolutul de fiecare zi, tragedii care marchează, situaţii limită, energiile care declanşează furia şi zgomotul, profesii care afectează colectivităţi, scrisori de dragoste, oameni simplii într-o lume complexă care îi devoră.

Personajele lui Cornel Nistea sunt: ţărani, profesori, cerşetori, medici, scriitori, mineri, liber profesionişti. O atenţie deosebită o acordă și aici cuplului bărbat-femeie, familiei. Acolo începe universul personajului, în relaţia de iubire, în relaţia luminată, în nucleul pus de Dumnezeu în univers. Nu o declară, dar prozatorul se focalizează pe o temă principală: predestinarea. Personajele caută un spaţiu propriu, apoi nu mai pot evada, capcana e pusă cu mână proprie, invizibil, cu fiecare eroare, cu fiecare frază, cu fiecare obsesie. Relaţia bărbat-femeie este degradată iremediabil. Acest lucru afectează viitorul, ne afectează pe fiecare.

Titlul cărţii este dat de nuvela Vânzătorul de apă colorată (p.106), este și o povestire în care banalul devine scop, vânzătorul îşi vine paharul cu apă sălcie şi colorată în locuri publice, face din asta o meserie, trăiește la limită. La târguri, la sărbători el este acolo, oferă iluzia necesară. Este preocupat de activitatea lui cu seriozitate, cu pasiune. Trăieşte din comerţul cu iluzii. Oamenii acceptă jocul în piaţa centrală, acceptă superficialitatea, banalul, convenţionalul. S-au deprins cu apa colorată. Totul are un preţ în final… Şi afacerea începe cu inocenţii: copiii, târgoveţii, oamenii obosiţi de viaţă. ”În sufletul meu de copil a apărut curând dilema: cine era cu adevărat comerciantul care ne vindea turtă dulce, acadele şi apă colorată, pe care o mai numea şi limonadă, numai că nici vorbă de lămâie sau sirop de fructe de pădure în apa aia, decât coloranţi sub formă de prafuri şi o jumătate de kilogram de zahăr la cinci zeci de litri de apă sălcie” (p.109).

       Călătoria alături de povestitor începe cu o schiţă surpriză: Profeţiile Pytiei. Lumea nu se bazează pe credinţă, lumea încearcă să afle destinul din gura zeiţei. Confuzia care domneşte în mintea bărbatului îndrăgostit care se doreşte puternic sub ritual, îi afectează destinul. Soarta este schimbătoare, femeia adorată, frumoasa este acolo pentru a fi iubită, iubirea însă marchează fiinţele, sub acest sentiment se declanşează drame neprevăzute. „A durat ceva vreme până să-mi dau seama de vina de neiertat de-a fi confundat-o pe prietena mea cu zeiţa” (p.6).

Consider că ideea principală a textelor din această carte se devoalează în schiţa Bolovanul trădător. Un bolovan imens apare în grădina bunicului, el apără grădina (raiul) de puhoaie, de apele neiertătoare, de şuvoaie necontrolabile. Bolovanul trece de la o grădină la alta, în funcţie de anotimpuri, de viituri. „Bolovanul acesta n-a fost dintotdeauna aici. Mi-a spus tata că a fost adus aici de nişte ape mari în urmă cu vreo sută de ani. A fost stavilă multă vreme şurii lui Şilip, numai că după despăduririle de atunci, când împăraţii austrieci au pretins localnicilor mangal pentru fabrici în schimbul terenului ce devenea arabil sau păşunat, au venit nişte revărsări de ape atât de mari c-au luat şura cu animalele din poeţi şi acareturile lui Şilip cu bolovanul acesta cu tot, care, credea el, le ocrotea pentru veşnicie”(p.p. 59-61). Există aici o paradigmă: Doar Dumnezeu este stânca vremurilor, restul este întâmplare, omul este la discreţia timpurilor năvalnice, nu înţelege, nu controlează fenomenul, este sub vremuri, umil şi prins în colţii destinului. Grădina este de importantă pentru fiecare familie, este proiecția Raiului.

În nuvela Genetică,  un medic este prins în jocul sorţii, el nu se poate vindeca pe sine, e ceva mai presus de puterile sale. Ştiinţa are dovezi exacte, iubirea fură imaginile pe care personajul principal le credea reale. Tâlcul povestirii bate foarte departe, în codul genetic, acolo sunt puse informaţiile despre lume, implacabil, dur, fără ieşire în/din istorie.

Unele nuvele, prin densitatea naraţiunii se apropie de tensiunea unui roman, sunt texte profunde, personaje, epoci, ritualuri, sfinţi şi barbari… Parabole, simboluri, omisiuni, umor discret, parfumat de fructele lirismului, planuri paralele, sinergia ritualului…

Cornel Nistea reţine în Profeţiile Pytiei: „Totul se petrecuse ca-un vis şi-am întins mâna să văd dacă mai era acolo. Nu mai era. Să fi fost femeia aceea frumoasă doar în dorinţa mea, în visul meu?, mă întrebam mereu” (p. 6).

Prin aceste cuvinte exacte, prozatorul îşi stabileşte limitele textelor sale. Urmăreşte apoi linia, drumul, căldura urcă prin fiinţa cititorului până schimbă planurile şi gândurile… De la apa colorată la rigoarea codului genetic, de la Pytia la femeia iubită, de la moarte la viaţă, de la absolut la ridicol…

 

O altă carte de proză scurtă merită menționată:  Ieri a fost duminică. Iată, un buchet de schițe, nuvele povestiri. Eroii săi sunt și aici oameni obișnuiți, marcați de un destin aparte, își caută drumul în viață, perechea, un loc aparte, o mângâiere. Temele sale trec de la Sodoma și Gomora la povestea unui manechin, la neveste fără frontiere, la vioara care, iată, cântă singură. Cornel Nistea este atent la detaliile care fac diferența în viață: Ochii albaștrii ai femeii, îmbrățișarea, o iubire de o seară, cerșitul ca meserie, ardeiul iute etc.

Povestirea, în general, începe cu o frază menită să definească destinul personajelor. Ele se străduiesc să urmeze scenariul, se izbesc de limitele aduse de timp, de oameni, de moarte, de iubirile necesare, de morțile necesare. Personajele sunt: directori, politicieni, țărani, români sau țigani. Autorul vede dincolo de aparențe, vede destinul în mișcare, drama, scânteia care schimbă timpurile. Unele povestiri sunt melancolice, altele tragice, altele pun în lumină șocul trecerii de la un fel de organizare socială la altul. Dramele sunt personale, căderile lumilor vin brutal peste cei care nu pot ieși din matca unei vieți marcate de erori.

Cartea este dedicată fratelui său Ovidiu. Este o epistolă lungă în mai multe tablouri despre viață. Prima povestire are ca temă tandrețea. Nevoia de dragoste, apropiere între oameni, între bărbat și femeie este valabilă la orice vârstă, temă centrală la prozator. Tandrețea face viața mai acceptabilă, legăturile dintre oameni posibile. O pereche în vârstă privește spre vitrina unui magazin, o domnișoară „îmbracă” manechinul cu atenție, este marketingul în mișcare, frigul din cuvinte se topește în gesturile femeii tinere.

Cuvintele bărbatului:

„- Câtă drăgălășenie! Uită-te la ea cum aranjează cravata, iaca nu-i place cum stă pe cap pălăria și i-o îndreaptă”.

Replica femeii:

„- Bietul de tine, ai șaptezeci de ani și te pomenești că ai vrea să fii în locul manechinului ăluia să te aranjeze domnișoara aia de nouăsprezece ani! Hai, nu te mai holba la ea!” (p. 7).

O anumită poezie de toamnă se degajă din narațiuni, protagoniștii sunt prinși în plasa unui timp aglutinat, se zbat să iasă într-o dimensiune pe care nu o înțeleg. Da, manechinul avea pălăria pe o ureche și floarea la butonieră, fata era simpatică și gesturile ei tandre chemau tinerețea pierdută!

Titlul cărții este dat de proza Ieri a fost duminică, povestea unui fost director ajuns la pensie, un om care a avut rezultate cândva, a luat decizii pentru oamenii pe care i-a condus, timpurile l-au dus într-o zonă a marilor anonimi. După ce te pensionezi, nu te mai cunoaște nimeni, ieși din joc… Planurile vieții sunt dure, de la faptele care mișcau orașul și viețile oamenilor, la anonimul care rămâne blocat în relații, în mișcarea dintre bine și rău. Duminica fostul director servește liniștit masa cu soția, un ritual normal după vizita la biserică, un ritual al celor realizați, cu familia consolidată. După ani de frământări, bărbatul ar dori să afle care au fost calitățile speciale care i-au cimentat familia. Discuția este marcată de blazare, de ziduri, de refugii. Un răspuns indirect, un răspuns venit din neant:

„ – Handicapatule, ai fost consilier local opt ani de zile și nu l-ai putut convinge pe primar să asfalteze strada plină de gropi pe care locuiești!...” (p. 107).

Limitele vieții sunt maleabile, omul nu știe să moară în liniște, povestirea Cum e să mori, dedicată lui Mircea Muthu, este una a neputinței în fața morții. Nimeni nu știe cum e să mori, nimeni n-a murit lucid, cortina cade și umbrele nu se mai mișcă. O sticlă cu apă de trei lei pentru muribund, setea care zguduie destinele. Apa, esența vieții. Simplu, simbolic, tragic, fără ieșire. Miracolul face diferența dintre moarte și viață.

Prezența cerșetorilor în peisajul urban este dovada unei boli sociale profunde, oameni care au uitat să muncească, oameni care nu-și găsesc rostul într-o lumea a economiei de piață, inventând paliative pentru a trăi într-o lume frământată.

„N-am făcut nici douăzeci de pași că în fața noastră a reapărut același Făt-Frumos cu teancul de iconițe cu chipul recentului Sfânt al Ardealului, popularizat pe mai toate canalele de televiziune, care induc ideea că cei care se duc în vizită la mormântul său se vindecă negreșit de orice boală, iar de aici și până a lua și a ține în casă, la birou sau în mașină o iconiță cu chipul călugărului martir Arsenie Boca e o dovadă de mărturisire a credinței noastre ortodoxe” (p. 81). Cerșetorul este prezent în peisaj cu iconița, el însuși fiind icoana unui blocaj social din care oamenii nu pot ieși.

Dramatică situația celor care au suferit în închisorile comuniste. Ajunși într-un timp al libertății și al iertării, ei nu-și pot mărturisi dramele, au rămas cimentați în tragedia proprie, cu memoria prizonieră durerilor. Povestirea De ce tăcerile redă cu afecțiune povestea lor. Concluzia unui personaj: „ Băgați de seamă, istoria ne-a fost falsificată…” (p. 224). Mesajul celor care au fost puși la zid în timpul comunismului, raportat la zilele actuale este unul cutremurător: „Ar fi cumplit să aflați umilințele noastre…” (p. 227).

Proza scurtă Vioara care cântă singură redă harul care poate copleși omul, drama artistului, tragedia celui care poate exprima cântecul sublim al vieții. Deși acțiunea se petrece într-o casă de țigani, drama este universală. Vioara avea istoria ei, o istorie legată de oameni care au fost atrași de farmecul unei melodii venite de departe, seducătoare, magnetică.

„- Eu am fost blăstămată să cânt la cetera asta, care mi-a adus numai suferință. Să i se usuce mâinile aceluia dintre voi care va lua vioara asta din cui!” (p. 167). În acea lume strâmtă harul și blestemul se împletesc - destinele sunt unice, irepetabile. Finalul povestirii este unul al vieții frânte: „Nuțu s-a urnit cu greutate de pe scaun și-a pus vioara cu coarda ruptă în cui, apoi a început să plângă în hohote. Nenorocirea a fost că din momentul acela vioara străbunicului a încetat să mai cânte singură” (p.172).

Treizeci de povestiri, treizeci de evadări din timp. Fiecare proză scurtă are un echilibru literar, religios, social. Numele personajelor fac parte din scenariu, din realitate și din mesaj.

Un personaj șoptește, imitând un banal comerciant de șlapi:

„ – Sodoma și Gomora, șoptesc eu și continuu să îndur asprimea pietrelor  de pe faleză” (Sodoma și Gomora, p. 32).            

 

Despre romanele publicate putem nota câteva aspecte, din punctul de vedere al cititorului pasionat.

Cornel Nistea în romanul Întâlnirile mele cu Orlando, este unul solid, serios, care aduce o tuşă importantă în ce priveşte viaţa intelectualului român înainte de anul 1989.

Romanul tratează viaţa artistului în perioade dificile din istorie, când arta pare a fi uitată între necesităţile sociale şi jocul puterii în platoul magnetic al destinului.

Temele pe care le ridică romancierul sunt profunde, esenţiale şi mereu actuale. Există o fantă în istorie când lucrurile trebuie spuse pe nume, se definesc şi devin mai clare. Cornel Nistea este un lucid, vede trecutul prin perspectiva viitorului, unele teme vor fi mereu actuale, contextul va fi altul, deschiderile altele, oportunităţile sub o altă dimensiune.

Sunt puse în lumină destinul artei şi destinul artistului, legătura cu divinitatea, cu oamenii, cu natura. Se face o paralelă între artistul care trăieşte în mediu catolic, specific unei părţi a Europei, şi artistul care trăieşte într-un mediu ortodox. Această paralelă vine să pună în valoare principiile de viață stabilite de doctrina creștină de-a lungul vremurilor. Romancierul insistă pe tema iubirii ca legătură importantă a existenţei, între necesitate şi realizare. Iubirea este lentila prin care viaţa se vede potenţată, viaţa prinde contur, sens, dramă. Relaţia bărbat-femeie, și aici, mai ales în mediul artistic, pare a fi esenţială pentru că declanşează energii nebănuite.

Romanul începe cu un motto: „Iubirea este singura aducătoare de fericire pură”. Textul este preluat din Bergson, acţiunea romanului se focalizează pe această perspectivă, mereu istorică şi anistorică. Artistul căuta iubirea pentru că este călător spre fericirea pură.

Acţiunea are ca prim plan iubirile în paralel, în oglindă, ale lui Horaţiu-romancier, în principal şi Anamaria, apoi Orlando-pictor şi Diana. Cupluri simetrice, văzute din unghiuri diferite. Preocupările femeilor sunt în sfera intelectualului, respectiv psihologie şi artă, acest lucru face acţiunea mai interesantă, mai palpitantă din punct de vedere spiritual. Aceste cupluri dinamizează acţiunea. Tensiunea dintre iubirea ideală, aşa cum o doreşte Horaţiu Codru şi iubirea carnală, frustă şi pragmatică, aşa cum o trăieşte Orlando, se materializează în lungi dialoguri, reflecţii, acţiuni impulsive şi realitatea care le mediază şi limitează.

„Eram gelos pe relaţia lui cu Diana, în mintea mea se crease un adevărat complex al unui incest, dar mai era şi altceva, poate dorinţa ascunsă de-a mă afla măcar o vreme în locul lui şi nu-mi puteam deloc potoli ticăloşia asta mizerabilă. Dar oare relaţia mea cu Anamaria ce era? Nu era oare bazată tot pe nimicnicie? Nu, nu, era altceva! Şi-mi părea aşa de rău că îndrăznisem să gândesc o asemenea aberaţie. Ei, nu, relaţia mea cu Ana era deasupra tuturor mizeriilor, se afla într-un Eden şi acolo nu-o puteau atinge răutăţile, geloziile de niciun fel”.

Cornel Nistea pune în balanţă, lucru cel mai important, comunicarea artistului cu lumea fie prin imagine (Orlando), fie prin cuvânt (Horaţiu). Aici se centrează tensiunea romanului. Scriitorul comunică prin cuvinte, modul de înţelegere a operei scrise este mai complex, mai dificil, romancierul pare angoasat, tracasat de neputinţele sale, de geloziile sale, de lipsa de înţelege a celorlalţi. Pictorul comunică prin imagine, imaginea vrăjeşte lumea, declanşează vitalitate în jur, femeile par atinse de farmecul stârnit de culoarea care umbreşte destinul.

Romancierul visează la o artă angajată, opera sa ar trebui să reflecte lumea aşa cum este, să nu înfrumuseţeze, să fie oglinda adevărului. Pictorul este un estet, peisajul, nudul, tabloul care picură frumuseţe de dragul frumuseţii, atrage ochiul, mintea, trupul. Pictorul nu se complexează, el pictează nuduri pentru că este, într-un fel, divin. Lumea a fost creată frust, iar trupul femeii reflectă frumuseţea şi perfecţiunea creaţiei, în spatele cortinei este Creatorul. Femeile acceptă (şi asta într-o epocă dificilă) să pozeze, indiferent de starea socială în care se află pentru că sunt vrăjite de ideea eternităţii: peste ani lumea va cunoaşte că ea a fost modelul artistului. Un gând din copilăria lumii, modelul care trăieşte prin opera artistului.

Pictorul instituise un adevărat ritual pentru a atrage şi a picta femeile în atelierul său de boem, atingerile devin argumente pentru o estetică a frumosului. Epoca, însă, vrea altceva: imagini frumoase, peisaje la mare… peisaje din natura patriei, portretul sănătos al muncitorului, ale femeii mature… Fiecare îşi va avea premiile lui, pare să fie mesajul, uitând că vremurile trec; epocile se pliază, oamenii dispar, noi personaje apar în planul secund, apoi în prim plan.  

Romancierul, eroul din carte, se doreşte un apărător al adevărului, titlurile romanelor sale sunt sugestive: Destine, Mizeria, Umilinţa cea de toate zilele… Frica de scris este sinonimă cu frica de moarte, dar raţiunea vieţii este de a se realiza ca artist depăşind condiţiile subiective trecătoare, care apar inerent în viaţa cotidiană. Tangenţial se pune problema relaţiei cu Dumnezeu, mai ales în perioada în care romancierul se afla la Praga într-un studiu aprofundat despre condiţia umană în comunism.   

Romancierul, ca personaj important, visa la o viaţă împlinită alături de Anamaria, vremea petrecută în Cehoslovacia (stat unic în perioada comunistă) îi va dovedi contrariu, va trăi o frumoasă perioadă de dragoste alături de Katerina, fiica unor demnitari comunişti care locuiau acolo.

Experienţa este unică, Horaţiu descoperă o altă lume, ar putea să evadeze în lumea liberă dar rămâne prins în plasa subtilă întinsă de sistemul comunist în viaţa artistului. Nu poate evada, sistemul era mai puternic prin jocul politic, prin tehnici de manipulare, supraveghere, testare… Faptul că, la un moment dat, Radio Europa Liberă îi face public un fragment din romanul său, în loc să-l aducă aprecieri, este privit cu suspiciune. Devine inamicul. Orice faptă a sa pare un element într-un joc ciudat al sistemului de putere comunist care tindea să controleze totul. Viaţa intimă dispărea, omul părea o piesă într-un puzzle dinainte anunţat… Viaţa îl va împinge într-un spital de boli nervoase, mare evadare devine marea rătăcire, sistemul punea o pecete irepetabilă pe conştiinţa artistului: nebun… O întâmplare îi va permite evadarea la… Paris, e jocul marilor puteri în care individul este captat până la anihilare… Sistemele sunt complementare şi omul este anihilat.

Întâlnirile romancierului cu Orlando sunt ocazii de a emite idei, stări, definiţii, concluzii, nelinişti, concluzii incomode.

„- Bine, Horaţiu! Hai să vorbim atunci despre ce-i acela succes. Ai hoinărit prin lume, ai sedus femei, ai scris romane. Ce bine mai mare ţi-ai putea dori. Apoi îţi mai spun ceva: Succesul e o chestie absolut înşelătoare, care adeseori provoacă victime. Trebuie să fii un om fericit că n-ai avut experienţa celor care au trăit succesul totdeauna efemer şi iluzoriu. Ce să-ţi spun, după ce un artist are succes, cum acesta îl părăseşte, trăieşte o dramă de neimaginat, pătimeşte mult mai tare decât cei care n-au avut succes de-a lungul timpului, dar şi l-au dorit.”

Interesante sunt dialogurile romancierului cu iubita sa Anamaria, o intelectuală de rasă, detaşată, realistă, care se va realiza altundeva. Ea înţelege epoca, se desprinde din plasa ideilor fabricate de propaganda comunistă. Apoi, întâlnirile lui Horaţiu cu alte persoane importante ale vremii sunt interesante, incitante  şi declanşează stări spirituale de excepţie, ca o fractură în sistemul politic al epocii, o fantă prin care se zăresc anii în toată goliciunea lor (nud-ul vremii).

Cu toate aceste, Horaţiu, până la un moment dat, este un ales al destinului (titlu de roman) beneficiază din plin de beneficiile sistemului, dar nu reuşeşte să se împlinească. Ajunge matur fără familie, copii… Iubirea este o iluzie în epocă, o nălucă… Este aici şi drama artistului căzut în capcana întinsă de sistem pentru cei care îndrăznesc să viseze şi să caute esenţele…

„Creatorul de artă e un însingurat ce-şi trăieşte drama fără să se poată vindeca vreodată de iminenţa eşecului” – iată o idee despre destinul intelectualului într-o lume căzută din miracol…

„…am după mulţi ani prilejul să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi nu ştiu ce să-i spun”. – Drama artistului în faţa eternităţii pure…

„…omul poate fi fericit fără a fi negreşit creator de mari valori…”. – O temă incitantă pentru un psiholog.

„…omul are datoria să încerce să fie fericit?” – Întrebarea care macină conştiinţa scriitorului.

„Ti-am citit ultimele capitole despre Reacţiile întârziate şi-am descoperit acolo o analiză dintre cele mai originale asupra nepăsării şi trândăviei sociale…”. – Gânduri interzise într-o lume captivă.

„Nu mă tem de nimic altceva mai mult decât prostie. Nu-i o noutate că ne ascundem de oamenii ignoranţi şi răi”. – Instinctul de apărare într-o societate bolnavă.

„Laşitatea omului de rând”. – O direcţie imposibilă în epoca dictaturii comuniste pentru intelectual.

O altă temă interesantă într-un sistem social închis: „Disertaţie despre lene, laşitate şi trădare”.

Romanul reuşeşte să fixeze esenţa vieţii, în momentul în care iubirea este văzută ca un vehicul spre fericirea pură, ca năzuinţă, ca speranţă, ca detentă spre desăvârşire…

De menționat și Ritualul bestiei, un roman special, bine construit, dens şi exact, un roman ca un strigăt, poem epic în plin ritual al bestiei, apărut la Alba-Iulia: Editura Teognost, 2009.

Tabloul de început este reprezentativ:

Un om în vârstă, la şaptezeci de ani, stă în şezlongul albastru şi rememorează împreună cu nepoata viaţa sa care a curs, ce este şi ce ar fi putut fi. O poveste care se suprapune peste povestea ţării sale.

Pompiliu Dascălu are puterea de a privi cumva detaşat istoria ultimilor cincizeci de ani în care a suferit transformarea sa nedorită în mod brutal, dar a reuşit să supravieţuiască. Este un biruitor, într-un fel anume, e biruinţa martorului care povestind, acuză. În acelaşi timp, se lustrează depunând efortul de a purifica memoria românilor, reuşind să rămână, cumva, detaşat de drama proprie.

Scriitorul a  valorificat memoria colectivă a românilor despre perioada comunistă dintr-un unghi etern, cel al credinţei trăite, pornind de la valorile certe în aşa fel încât judecata, cu o sentinţă nepronunţată, încă,  vine de la sine. Este judecata timpului crud care nu a mai avut răbdare, după cum scria Marin Preda.

Cornel Nistea urmăreşte viaţa eroului principal, Pompiliu  Dascălu, cercetător la un institut românesc având ca temă rezistenţa celulei mormolocului de broască împotriva factorilor nocivi de mediu, temă ambiguă şi simbolică, implicit. Un ins ce dorea să fugă de politică şi să rămână omul de ştiinţă preocupat de studiul său, în ciuda vârtejului în care au fost prinşi cei mai mulţi români. Devine captiv în istorie.

Dar „Bestia” îşi face apariţia în România după anul 1945, începe ritualul, un ritual asemenea celui religios, o religie a necredincioşilor care doresc puterea cu orice preţ. Puterea care trimitea la moarte orice om, chiar şi nevinovat, la moarte doar,  şi pentru că, nu accepta ritualul. Ritualul declanşat de Bestie este necesar pentru că individul, prins în hora acestea, nu mai putea scăpa.

Citind romanul asistăm pe rând, imaginar pentru cititor, dar  real şi tragic pentru mulţi români, la îmbolnăvirea spirituală şi fizică a omului. Românii care au trăit în acele vremuri au simţi pe pielea lor ce înseamnă dansul „Bestiei” pe destinele lor.

Dumnezeu este înlocuit de noul crez, apostolii creştini de  „marii dascăli ai omenirii”, credinciosul obişnuit devine activist de partid. Scriptura este înlocuită cu broşura de partid, psalmul credinţei de poezia patriotică. Proprietatea individului devine proprietatea poporului, dar, în fapt, aparţinea celor care, în mod cinic, o gestionează. Fără milă sau morală, biblioteca e un loc al pierzării etc.

Pompiliu Dascălu devine, treptat, prizonier al sistemului din care încearcă să evadeze, ţinând un jurnal ale întâmplărilor triste, un jurnal secret şi public, indirect, în acelaşi timp, cu întâmplări ştiute de toţi. A ţine un jurnal în vremuri grele, în prezenţa „Bestiei”, era un motiv de condamnare la moarte pentru cel care scria şi pentru personajele jurnalului, dar efortul, mai ales spiritual, trebuia făcut: o naţiune are nevoie de adevăr pentru a se elibera, un adevăr care poate să vină la timp şi, uneori, la netimp. Era în joc, de fapt, memoria unui popor care trebuia să înţeleagă şi să nu repete.

Lângă personajul principal îşi trăieşte drama Matei Petric, coleg la institutul de cercetare, drama sa este în sens invers, ca fost legionar, căutând sprijin într-o doctrină specifică perioadei dintre cele două războaie mondiale. Era o doctrină antagonică şi totuşi având și puncte comune triste şi dure cu ritualul Bestiei, care a măcinat generaţii de cetăţeni.

Privind din alt unghi, epoca este străbătută de către Dorel Gozarul, fiul unui procuror de temut în acei ani, cu avantajele materiale şi dezavantajele vieţii personale.

Peisajul uman este completat de Sorana Lăpădatu, o femeie simplă care primeşte mai multă putere decât poate duce, are origine sănătoasă în viziunea sistemului şi a marilor dascăli pe care-l patronează. De la cartea de rugăciuni ajunge la cărticica de propagandă.

Zina Stricatu este femeia tânără şi plină de impulsuri sentimentale, care caută un loc comod în partid şi în societate. Da, prin prezenţa ei fizică şi prin pofta de viaţă simplă la nivelul simţurilor comune, ca etalon în epocă, gată să participe la o masă bună şi la o partidă de sex cu detaşare şi hărnicie, specifică oamenilor rudimentari care nu puteau să înţeleagă; ei trăiau direct, fără complexe.

O apariţie interesantă pe paginile naraţiunii este Luisa Tisoveanu, cercetătoare, colegă cu Dascălu,  o femeie care aspira spre o viaţă luminoasă, la dragoste şi la vremuri mai bune, totul în mod inutil, încercând să salveze ce se mai poate salva din vremurile de libertate.

Personajele sunt mai multe, fiecare are un traseu specific în viaţă şi asta dă culoare unui fundal trist al epocii, însă viaţa pare absorbită de evenimente străine. Fiecare individ prezent pe filele cărţii este un tipar uman asemenea mormolocului de broască, trebuind să reziste factorilor nocivi de mediu.

Personajul principal se leagă de trecut prin amintirile sale despre unchiul Lionel, fost avocat care a decis să fugă din ţară dar care a lăsat în urmă cărţi, un apartament, câteva valori specifice lumii libere. Atunci omul putea să vieţuiască aproape normal, legătura e de natură spirituală şi nu de sânge cum ar fi  fost firesc, memoria conservă speranţa după cum şi transmite ultimul capitol al romanului. Pompiliu locuieşte pe strada Speranţei nr. 13 bis, ca un fel de reluare a ritualului, pe un alt plan, al amintirii şi al posibilităţii de reînviere a bestiei într-un alt context.

Vremurile fac imposibilă iubirea dintre cei doi colegi, Pompiliu şi Luisa, iubirea este exclusă din ecuaţia vremii, rămâne animalul care îşi caută locaş în căldura bestiei. Eforturile personajelor de a realiza o relaţie simplă, de iubire, o relaţie sănătoasă şi necesară la nivel uman, sunt inutile, vremurile au fost altele şi condiţiile sociale au dus în ruină fiinţa.

Căderea omului este redată de scriitorul Cornel Nistea prin întâlnirea dintre eroul principal şi pictorul Mavros, e o întâlnire cu artistul care şi-a pierdut ţelul, se refugiază în credinţă, renunţă la marile teme ale artei pentru a picta îngeri. Îşi ascunde opera pentru a o ferit de distrugere, dar icoanele sale sunt împuşcate simbolic de oamenii vremii, biserica rezistă la nivelul cuvântului rostit, semnele creştine sunt omorâte  de noii ucenici ai comunismului, ai Anticristului.

Teroarea este şi ea menţinută de tancuri şi armată, de abordarea brutală a individului de civili fără de identitate care fac propagandă. Rezistenţa umană e la nivel de zvonuri, percheziţia este iminentă la serviciu, acasă, la vecin, viața este la nivel de bileţele, la nivel de fasole cu ciolan servită la restaurantul partidului, totul făcând parte din ritual.

O prezenţă copleşitoare în acţiunea romanului sunt papagalii, singurii care mai pot duce un  dialog, cât de cât normal cu personajul principal. Mimează libertatea de gândire,  dar, brusc,  totul cade, papagalii preiau lozincile utilizate de Bestie, „învaţă”  repede noua ideologie pe care o strigă cu fervoare indiferent de personaj. Prezenţa papagalilor în filmul acţiunii este una necesară şi lasă deschisă povestea.

Evadarea eroului din real în jurnalul pe care îl ţine este singura posibilitate de a rezista vremii.

Autorul scrie: „Dar ciudăţenia cea mai mare era că un pictor de avangardă cum era Mavros renunţase instantaneu la viziunile sale moderniste şi începuse să picteze dumnezei, sfinţi şi îngeri”.

Iar în alt loc scrie: „A coborât agale scara. Curând, în faţa mea am văzut alt Mavros decât cel din urmă cu câţiva ani, un bătrân numai piele şi os, cu barba albă şi faţa tristă de sfânt, de parcă atunci ar fi coborât de pe perete”.

Romanul se termină optimist: castanii de pe alee înfloresc a doua doară în acea toamnă de după retragerea „Bestiei”..., acolo pe strada Speranţei nr. 13 bis…

 

O dimensiune aparte a creației lui Cornel Nistea sunt dialogurile cu personalitățile culturii, în care s-a implicat cu pasiune.

Tragismul exilului românesc – interviuri –, mai mult decât o carte de aspre dialoguri, o carte de istorie literară, mărturii, vieţi de scriitori în timpul dintre vremuri, o carte eveniment. Cornel Nistea a pus în paginile cărţii texte publicate anterior în revista „Discobolul” din Alba-Iulia. Adunate în carte, toate cuvintele scriitorilor înseamnă mult mai mult. Epoca trecută, comunistă, epoca prezentă, care a început în decembrie 1989, sunt oglindite cu luciditate în răspunsurile date de cei disponibili la mărturie. O lume a scriitorilor care au suferit sau suferă. Cornel Nistea, prozator solid, stăpân pe mijloacele sale, a ştiut să pună întrebări. Ele au provocat mintea celor care au răspuns. A rezultat un tablou real al vremii. Şocul a fost vizibil. A fost cerut de mulţi. Pe unii i-a surprins, pe alţii i-a făcut mai puternici.

Exilul a fost şi este o pedeapsă. Motivele au fost politice, economice, religioase. Scriitorul a simţit acut depărtarea de patrie, de prieteni, de familie, de locul unic, special, în care s-a născut. Înainte de 1989 motivele au fost politice sau religioase, ele au pus presiune pe viaţa creatorului. După această dată motivele sunt financiare, economice, sociale, psihologice şi religioase. Cartea se prezintă pe mai multe paliere: Exilul exterior, exilul interior şi are un capitol distinct, exilul de acasă, suferinţa ca unitate de măsură a epocii.

Exilul de acasă este bine pus în lumină prin interviul realizat cu părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea. Aflat la mijloc, între cele două straturi ale exilului, cel exterior şi cel interior, acasă este exilul cel mai crunt, suferinţa care a schimbat un om după voia lui Dumnezeu. La alţii greutatea  s-a pus pe materializarea talentului primit, pe căutări, pe suferinţă specifică unui artist. Răspunsurile părintelui Iovan au o greutate aparte. Experienţa închisorilor comuniste a avut ca efect modelarea unui suflet după principii divine dure şi necesare.

Părintele mărturiseşte: „Securitatea m-a urmărit permanent. Am fost arestat şi condamnat din nou în trei rânduri: în 1966, în 1968 şi-n 1970. Ultima oară au găsit asupra mea drept corp delict patrafirul… După treisprezece ani de puşcărie, de hărţuire de către securitate, uneori mergând pe străzile Bucureştiului şi amintindu-mi de acţiunile lor bestiale, mă întrebam dacă Securitatea nu-mi poate cunoaşte şi gândurile. Ura lor a fost fără margini. Ei mi-au propus să-i iert şi să-i iubesc, să mă rog pentru toţi torţionarii din puşcării şi nefericiţii lor informatori. Şi cred că am reuşit” (părintele Ioan Iovan – În căutarea sensului suferinţei, p.108).

Lecţiile supreme: Iertarea, rugăciunea, răbdarea, rămânerea lângă Dumnezeu. Părintele nu a scris vreo carte în mod special, dacă nu ar fi fost interviul realizat de Cornel Nistea, răspunsurile ar fi fost cunoscute doar de Dumnezeu. Cuvintele aceste au dimensiunea eternităţii.

În exilul exterior, cei care au răspuns au reuşit să stabilească momentul când au intrat în exil, efectele izgonirii scriitorului din spaţiul său intim, energiile declanşate în acest exil, curajul, voinţa care s-au pus în mişcare, efectele asupra creaţiei literare, zbuciumul, furia. Răspunsurile trasează limitele, impulsurile necesare, instinctul supravieţuirii într-un nou mediu, străin. Este alungarea din Rai, căpătarea unei alte identităţi, stabilirea relaţiilor dintre acasă şi acolo, creionarea pericolelor şi captarea libertăţii într-un mod special.

Exilul poate fi interior, exterior, voluntar, involuntar… Apare ca o boală, ca o moarte (Bujor Nedelcovici), ca o perioadă iniţiatică, urmată de înviere.

„Datorez exilului o cunoaştere a unei realităţi politice, culturale şi spirituale, dar îndeosebi dobândirea unei noi dimensiuni – revelaţie – a eului intim” (p.10 – Bujor Nedelcovici).

Dan Culcer mărturiseşte: „Nu ezit să reprecizez aici că nici într-un caz nu mă consider disident. Aş fi putut poate ajunge să joc acelaşi rol cu cei care se zvonea în 1990 că au fost aşa ceva. Ridicol. Eu voiam fie normalitate, adică respectul legilor, fie revolta imaginaţiei” (p.36). 

Exilul interior, interviuri cu scriitori din ţară, pune accentul pe nevoia de adevăr. Există artişti exilaţi acasă, cei autoexilaţi, cei care şi-au impus o conduită care să ducă la integritate sau la asumarea responsabilităţilor spirituale într-o vreme când oamenii au devenit materialişti. Fantomele trecutului, tăcerile, eludările, lehamitea, alte păcate, mari sau mici, care bântuie în lumea literară, în viaţa socială, toate sunt scoase spre lumină de răspunsurile primite de Cornel Nistea. Se lămuresc cu multă claritate aspectele legate de condiţia scriitorului în timpul dictaturii comuniste, raporturile dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile reale de evocare a condiţiei umane. Sunt prezentate aspecte concrete ale relaţiei cu sistemul, cu oamenii cenzurii, cu dimensiunile suferinţei, cu mitul revoltei, efectele lipsei de libertate asupra operei scriitorilor. În final, sunt puse în balanţă noile paradigme: Libertate sau angoasă, alienare sau optimism. Răspunsurile sunt cutremurătoare şi dau dimensiunea adevăratului mediul literar românesc. De aici se poate trece la o istorie literară concretă a vremii, la o critică serioasă şi corectă. Au fost experienţe traumatizante, s-a constatat lipsa solidarităţii dintre oamenii cu acelaşi destin, mascarada desfiinţării cenzurii, o altă lume în lumea cunoscută, diferenţele dintre cartea din dictatură şi cartea din democratură! Mărturiile arată că a existat un infern din care s-a evadat cumva, boli spirituale nevindecate, aventuri într-un sistem ostil, un adevăr care trece dincolo de optimism sau pesimism, singurătatea ca soluţie, scrisul fără noimă, teme interzise, trauma supravieţuirii, apoi variantele libertăţii – una originală, una „tradusă”… Obsesii şi noile realităţi obsesive.

Cum a fost în comunism?

„Te ţineau tot timpul ocupat, să nu poţi scrie, să nu te poţi revolta, să nu-ţi poţi salva sufletul din prizonieratul lor ideologic. Doamne, cât de repede a uitat lumea infernul comunist din care am scăpat!” (Ion Zubaşcu – Infernul din care am scăpat, p. 163).

Cum era scriitorul?

„Şi totuşi, sub dictatură, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin excludere” (Gabriela Creţan – Timpul acela  p. 175).

Care este paradigma literară în prezent?

„Astăzi scriitorul român e într-adevăr liber să scrie ce vrea şi cum vrea. Nu mai există cenzură politică. Există însă o altfel de cenzură, la fel de draconică. Cenzura economică şi, de ce să n-o spun, de gaşcă. Poţi să scrii ce vrei şi cum vrei dar nu poţi să publici dacă nu ai bani. Şi, mai rău, dacă nu faci parte dintr-un grup sau altul. Dacă eşti independent, eşti ca şi cum n-ai exista” (Constantin Cubleşan – Dovada că erai scriitor, p. 231).

De remarcat sinceritatea celor care au răspuns întrebărilor puse, conştienţi că rememorarea se încrustează în granitul vremurilor.

Cornel Nistea a realizat un lucru admirabil, fericirea poate intra în calculele fiecăruia. Nu este un joc superficial scrisul. E geneză. Este un mod de cunoaştere, de realizare, de bucurie. Autorul ne prezintă un model spiritual demn de urmat şi ţinut minte:

„Părintele Ioan de Mănăstirea Naşterii Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendă. În cercurile ortodoxiei româneşti este un adevărat mit. De-o cuvioşie şi de-o modestie uneori stânjenitoare şi o sinceritate vecină cu inocenţa, părintele Ioan, ajuns la vârsta de 76 de ani (la momentul luării interviului, n.n.) respinge aura de martir ce i se face…” (părintele Ioan Iovan – În căutarea sensului suferinţei, p. 99).

Cum se prefigurează viitorul?

„Cred că ar trebui să spun ceva şi despre viitor. Născuţi în timpuri mai tolerante, tinerii scriitori de astăzi n-au motive să-şi pună problema libertăţii, a lipsei de libertate. Asta însă nu trebuie să însemne că nu au alte probleme, atâtea. Libertatea este totul şi, în acelaşi timp nimic, dacă nu ştim ce să facem cu ea” (Serafim Saka – Cenzura, o obsesie…, p. 355).

Despre proza lui Cornel Nistea s-a mai scris, de la romanele solide și implicate la proza scurtă menită să fixeze clipa în mintea cititorului. Cornel Moraru nota: „Prozele lui Cornel Nistea sunt dense și tensionate, par construite în jurul unui nucleu epic compact, expresie a unei experiențe de viață trăite, nu doar imaginate (care) configurează mai degrabă o atmosferă într-un cadru intim, dominat de reverie și mister, traversat de un subtil fluaj erotic prelungit parcă în afara timpului și a realității imediate” (ultima copertă - Iar nimic în cutia poștală).

Critica literară a sesizat temele abordate și a mai constatat:

„Proza aceasta, lipsita de artificiile genului, s-ar putea încadra în ceea ce teoria literara numeşte autoficţiune, prin impresia transmisa cititorului d-abolire a frontierelor dintre ficţiune si non-ficţiune” (Mircea Muthu).
„În fiecare lume ficţionala din prozele lui Cornel Nistea exista un narator mai mult sau mai puţin implicat în aceste lumi, cu un mandat moral evident de unde provine si vocaţia sa de căutare a adevărului. De obicei, acest narator are voluptatea retrospecţiilor destinate sa vindece răni mai vechi sau mai noi, fie ale sale, fie ale altora” (Aurel Pantea).
„Orlando este un alter-ego al autorului-dubitativ în perimetrul estetici: iscodind prelungirile acesteia în modalităţi de comportament, de unde rezulta un grad de sinceritate auctoriala demn de cel mai înalt interes” (Titu Popescu).

Cornel Nistea, prin această carte de interviuri, a prezentat viziunea scriitorului despre literatură.

Concluzionăm că prozatorul, redactorul de revistă literară, intelectualul implicat, cu o definiție, a reușit ca din mai multe elemente să formeze vitraliul prin care putem privi, dincolo de aparenţe, spre o realitate care ne definește.

 

 

Constantin Stancu

                 

 

 

 

*Cornel Nistea, Iar nimic în cutia poștală: schițe, nuvele, povestiri, 195 pagini, în colecția Școala ardeleană de proză, Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2019 (câteva note critice la final de Cornel Moraru, Tudorel Urian, Aurel Pantea, Gabriel Coșoveanu – ultima copertă).

*Cornel Nistea, Vânzătorul de apă colorată -  Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015.

*Cornel Nistea, Ieri a fost duminică, schițe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2016.

*Cornel Nistea, Întâlnirile mele cu Orlando, Editura Unirea – Alba Iulia, 2012.

*Cornel Nistea, Ritualul bestiei, Alba-Iulia: Editura Teognost – 2009.

*Cornel Nistea, Tragismul exilului românesc, interviuri, Sebeş: Emma Books, 2016.