Ladislau Daradici:
Constantin Stancu, Traficantul de cărți
Editura VatraVeche, Târgu-Mureș, 2025
Autorul celebrului roman Fahrenheit451era de părere că pentru a distruge o cultură nu e nevoie să arzicărțile, e suficient ca oamenii să nu le mai citească; mi-am amintit de cuvintele lui Ray Bradbury citind Traficantul de cărți, recentul roman al luiConstantin Stancu, apărut în 2025 la Editura VatraVeche, Târgu-Mureș.
Constantin Stancu e un cunoscut poet, prozator și critic literar, în cele patru decenii de carieră scriitoricească publicând cinci romane, nouă cărți de poezie și peste zece volume de eseu și critică literară, cărți premiate, apreciate de critici și îndrăgite de cititori, cunoscute la nivel național:să ne amintim doar de Greutatea gândului nerostit, Etemenanki (Ultima săptămână) sau Breaking news pentru absenți, dintre volumele de versuri, sau de romanele Pe masa de operație și trilogia Vadul Ars, roman-document, cronică realistă a societății românești postrevoluționare.
Poate că era inevitabil ca autorul Arhivelor de la Hațeg, scriitorcomplex, exemplar, ajuns la apogeul carierei (și care a promovat prin sute de cronici volumele poeților și prozatorilor contemporani), să nu ne surprindă și cu un roman despre cărți, pasiunea sa de o viață.Titlul său e metaforic, desigur, însă o metaforă plină de ironie amară, căci personajul principal Pavel Bucur, economist pensionar din Valea Albă,care și-a trăit viața înconjurat de cărți, hrănindu-și spiritul din cărți, doar traficant nu poate fi considerat. Mai degrabă un idealist precum Don Quijote, dependent de lectură, pe cale de dispariție ca și cărțile pe care încearcă să le salveze.
Pavel Bucur e perfect conștient de dificultatea demersului său („Cred că am fost un nebun, alții alergau după afaceri, eu după cai verzi pe pereți”), însă are un ideal și e dispus să-și trăiască anii care i-au rămas sub semnul acestuia („După un timp, cărțile se nasc a doua oară, dacă le dai o șansă”). Pasionat de tot ce ține de civilizație și de evoluția omului, își folosește cunoștințele despre religie, istorie, filozofie, sociologie și artă, făcând apel la lecturile sale în încercarea de a înțelege prezentul și de a prevedea evoluția viitoare a omenirii („lecturile izbucneau în vorbele mele când mă așteptam mai puțin”).
Traficantul de cărți este un roman complex, înscris sub semnul culturii și al înțelepciunii existențiale, care te determină să prețuiești cărțile, în același timp îndemnându-te la lectură. O poveste emblematică despre demnitate și valori, într-o lume bazată tot mai mult pe incultură și nonvaloare, o lume a banului, a oportunismului politic, a dominației inteligenței artificiale și mass-mediei care, pentru rating, propagând obsedant aspectele degradante ale vieții, ucide speranța și face apologia violenței.
Acțiunea romanului se petrece întimpul pandemiei de coronavirusși, paradoxal, amintindu-ne de aceleași cuvinte ale lui Ray Bradbury, toată strădania lui Pavel Bucur are loc în condițiile în care lumea nu mai citește; oare ce rost mai are atunci să salvezi cărțile? În toată această trudă a sa de recuperare, recondiționare și conservare a lor, pensionarul erudit, simțindu-se tot mai inutil, încearcă să se salveze, dând vieții sale sens (nu există om pe lume, obișnuiește să spună Constantin Stancu în conversațiile sale cotidiene, să nu aibă o misiune).Și dacă Valea Albă poate fi oricare localitate din țară, și Pavel Bucur e un personaj emblematic, reprezentativ pentru toți aceia dintre noi care ne-am format și am devenit sub semnul culturii, al cărților, al artei, al cunoașterii valorilor veacurilor trecute, realizând acum că nimeni nu mai pune preț pe acest inestimabil tezaur al umanității înmagazinat în cărți, parcă nu mai pune nimeni valoare pe noi. E drept că e vorba de cărți învechite, deteriorate, prăfuite, recuperate din case vechi, chiar poduri, însă colecționarii și cititorii lor pasionați de odinioară s-au cultivat datorită lor, trezindu-se acum împinși la „margine”, abia tolerați (considerați dubioși și jalnici, dacă nu periculoși) de „elita” generațiilor tinere, cu licențe cumpărate, doctorate false, promovați politic, după gradul de rudenie, ocupând posturi-cheie și funcții înalte.
În acest sens, Pavel Bucur se consideră fericit că a trăit într-o perioadă când cărțile aveau încă valoare, iar oamenii de cultură erau apreciați, lecturile și acei oameni extraordinari modelându-i sufletul. Întâlnind-o pe Laura, redescoperă iubirea și, așa cum în viața sa, la anii săi, iubirea e posibilă, e convins că și cărțile mai au dreptul la o șansă în această perioadă în care, ca să-l parafrazăm pe Marin Preda, nu doar timpul, dar mai ales oamenii nu mai au răbdare. Adunând cărți de pretutindeni, de la monografii ale locurilor, ceasloave vechi, evanghelii, până la lucrări scrise după ‘89, jurnale, amintiri ale trecutului, casa și apartamentul lui Pavel Bucur se umplu de cărți, devenind „depozitele umbrelor și cuvintelor azvârlitede oamenii din Valea Albă în fața istoriei carnivore”.
Considerând că „fiecare carte e un continent ce poate fi descoperit” și că „după un timp, cărțile se nasc a doua oară, dacă le dai o șansă”, recuperarea și salvarea acestora devine principala sa preocupare, sfârșind prin a vedea cărțile altfel („cele din Evul Mediu aveau ceva aparte, un fel de lumină subtilă păstrată între file, pe coperte”), gândindu-se cu nostalgie că în acele vremuri, dăruirea unei cărți rare către o biserică sau mănăstire eraun moment de „mare smerenie și slujire duhovnicească”, iar „o carte dăruită constituia motiv de protecție divină”.
Umblând pe urmele cărților și căutând informații despre autori, face câteva descoperiri rare: o carte despre Valea Albă, care fusese un centru civil pe vremea dacilor, cu o cetate de apărare, lucrare scrisă după Primul Război Mondial de către un dascăl și un topograf (descoperirea mormântului dascălului în cimitir îi creează o emoție aparte). Dar și alte povești despre Valea Albă, despre biblii ascunse de un pastor în beciul amantei șefului securității, un alt preot consemnând în memorii cum securiștii îi înscenau lucruri reprobabile doar ca să încalce taina spovedaniei și să divulge secretele intime ale oamenilor. În contrast, prin ochii personajului său, Constantin Stancu face și o radiografie a orașului, a societății: văzută „de sus”, luminată în noapte, Valea Albă pare un loc mirific, creându-ți o stare de mulțumire. La nivelul întregii societăți însă, agresivitatea și vulgaritatea sunt tot mai prezente: „Pe străzi, pe autostrăzi, în trafic, televiziunile erau mediu pentru asta, cu știrile lor, zise noutăți, cu filmele străine care promovau violența, drogurile, violurile... Sinucideri, crime între soți, salturi de la balcoanele patriei, incendii în blocuri, în case. Pensionari prădați de tineri dornici de bani nemunciți. Politicieni corupți...”. E un univers al profitului, al violenței, al ignoranței, cultura mai având doar rol decorativ, picturi care să împodobească biroul vreunui director, șef de partid, târguri de carte și expoziții care să impresioneze vreun politician sau investitor străin.
Prin Traficantul de cărți scriitorul ne propune și o poveste de dragoste. Târzie, temperată, ivită însă pe un fundament solid: cărțile. Amândoi iubesc cărțile, amândoi sunt dependenți de lectură. Apariția Laurei în viața lui Pavel Bucur vine ca o revelație, acesta privind apropierea dintre femeie și bărbat ca un har. În Pavel, Laura descoperă omul împlinit și misterios care are cărțile sale în care poate „plonja” oricând cu poftă... De dragul cărților, cei doi pornesc într-o aventură inedită: să exploreze o casă veche, nelocuită, dar ticsită de cărți, casa unul fost administrator de liceu, Marin Olaru. Dialogul dintre femeie și bărbat e tainic și cald: „Cărțile te-au împins spre risc, spre margine”, îi spune ea, continuând: „Dar vom găsi vreo poveste faină, veche, uitată...”. „O poveste de iubire”, conchide bărbatul, lucru care se va și adeveri, căci jurnalul Anei, descoperit într-o ladă uitată, în pod, alături de un pistol și treizeci și nouă de monede de aur este povestea tragică a unei iubiri interzise de odinioară, nu lipsită de mister.
Astfel, motivul jurnalului revine în Traficantulde cărți (să ne amintim că al treilea roman al trilogiei despre Vadul Ars se intitulează Judecătorul și jurnalul ars). La un moment dat, și Pavel Bucur începe să scrie un jurnal, naratorul făcând referire și la Florin Dragu, profesor emigrat în America, autor și el al unui jurnal despre două lumi, una reală, a Americii, dar și una spiritual, sufletească, cuprinzând nostalgiile despre țara natală. Este o altă imagine a migranților care se adaptează greu, plătind cu suferință, neputându-se rupe de rădăcini, un jurnal al supraviețuirii, fiind adusă în discuție și problema credinței, rolul bisericii, îndepărtarea omului de cele sfinte, mistica jobului, cultura violenței, carențele educației (titlul celui de-al doilea roman al trilogiei lui Constantin Stancu este Migranți fără bagaje).
De remarcat dimensiunea interpersonală a romanului, căci încercarea lui Constantin Stancu, ca și în celelalte romane ale sale, este despre oameni. Oameni cu care se întâlnește Pavel Bucur ca Daniel Leu, fost coleg de liceu din București, care are anticariat, fiind și patron de revistă și editură, ca pastorul Nicu Manole, care-i vorbește lui despre pasiunea sa pentru cărți, dăruindu-i lucrarea Biblia și viitorul, o analiză a prezentului și viitorului prin ochii vechilor profeți. O prezență aparte e preotul Nicolae Popa, care face apel la iubitorii de carte pentru a le dona bisericii să le trimită apoi spre locuri mai modeste din Moldova, Serbia, Ungaria, în sate uitate de lume unde se mai vorbește limba română, dar și Ioan Drăgan, profesor de filozofie și istoria creștinismului sau Vasile Bărbat, directorul casei de cultură, care intenționează să trimită cărți la închisori și îi propune lui Pavel Bucur să organizeze o expoziție cu cărți, manuscrise și jurnale, tablouri, sculpturi, fotografii despre Valea Albă cu prilejul vizitei unei delegații de investitori străini, încurajat și de primarul Aristotel Barbu care vrea cultură, nu „industria spectacolului” cu „bere, raci, mici, craci pe scenă”.
Traficantul decărți este și o carte de înțelepciune, prin roman Constantin Stancu făcând dovada erudiției și măiestriei sale scriitoricești. Numeroase gânduri sau replici ale lui Pavel Bucur sunt veritabile cugetări despre cărți, despre timp, despre lume. Sunt aduse în discuție o serie de evenimente care au marcat evoluția omenirii, precum Războiul Țărănesc German din 1524, dar și violențele de după uciderea lui George Floyd de către ofițerul de poliție Derek Chauvin, din mai 2020, dimensiunea creștină regăsindu-se în desele trimiteri la Biblie, la Moise, la Iisus, profetul Ieremia, la David etc. Pavel Bucur e preocupat și de megatendințele care au pus stăpânire pe viața socială, cu referiri la Alvin Toofler și Cioran: internet, rețele sociale, specializarea consumatorilor de cultură, atracția marilor orașe, emigrația, fractura dintre generații, divertisment în loc de artă, globalizare etc.
Dar iată câteva exemple de reflecții, vorbe de înțelepciune: „Timpul ne strivea, devenise monedă de schimb, mai valoros ca vechile monede de aur”; sau „Intru în realitatea de lângă mine cu toată istoria pe umeri, abia dacă îmi pot face loc între memorie și logică”; sau „Trupul, se pare, e bun conducător de eternitate, iubirea este o modalitate de a evada din realitatea imediată”. De la autor aflăm, prin gura personajului său (pentru care pasiunea pentru cărți rămâne „ca un ecou din alt univers”) că bătrânul castan din centrul orașului „e un bun conducător de eternitate”, că „parcă Eminescu ne vizitează mereu”, că „lumea se va muta în violență, apoi în virtual cu bagaje cu tot”, că într-un final „vom cânta și vom scrie poezii deasupra prăpastiei”, iar cărțile vechi au nu doar miros de hârtie în descompunere, dar și „miros de uitare”. Desigur, semnificativ este și deznodământul acțiunii romanului: distrugerea cărților și operelor de artă de la expoziție de către activiștii de mediu, dar și eșecul fiscal al „afacerii” cu librăria de la Cluj, pusă la dispoziția lui Pavel Bucur de către Laura. În final, învins, eroul realizează că despre tot ce se întâmpla în lume cititse deja din cărți, de mult.
Măiestria scriitoricească a lui Constantin Stancu merită o analiză aparte. Menționăm doar că aceeași cunoaștere a cărților, a romanelor se observă în arhitectura capitolelor, precedat fiecare de o secvență reprezentativă din text, semnificativă pentru idee și trăire deopotrivă. Expresia e concisă, debarasată de artificii. Nota succintă, camusiană adesea, îmbină observația realistă cu reflecția, finalurile capitolelor devenind astfel exemplare: „Aud în oraș sirenele de la o salvare, fac zgomot, sunt stridente, sparg zidurile. Cineva moare. Sau cineva se naște... Totdeauna există o grabă în univers, legături periculoase pentru oameni” (Capitolul VI).
Prin romanul său, Constantin Stancu ne dăruiește o carte despre cărți, scrisă cu înțelepciune, empatie și durere, povestea unui iubitor de cărți relatată de el însuși. Parafrazându-l pe Cicero, care spunea că o încăpere fără cărți este ca un trup fără suflet, ne întrebăm retoric: dar o societate fără cărți, populată de oameni care nu mai citesc? Finalul e relevant, amar, anecdotic, iubitorul de cărți căzut în plasa celor de la fisc reflectând amar: „Și când te gândești că toate vor trece, munții, norii și valea asta, castanul dincentru... Dar cuvintele vor rămâne albe, fără pete, într-o vale a vremii... Mereu aceeași problemă: de o parte binecuvântarea, de cealaltă blestemul...”.
În „Vatra veche”, nr. 5/2026
_Page_1.jpg)
_Page_2.jpg)
%202026_Page_1.jpg)
%202026_Page_2.jpg)
%202026_Page_4.jpg)
%202026_Page_5.jpg)
%202026_Page_3.jpg)
