Viața - Un premiu de consolare... Daniel Marian și sălbăticiunile zilei

 

Un protocol pentru o fericire sălbatică

 

Daniel Marian este neliniștit, transmite poeziei șampania unei fantezii bine dozate. Într-o lume în mișcare, care își ascunde tainele în ziduri repede doborâte, la margine de timp, el se trezește față în față cu sălbăticiunile care populează viața, care sunt simboluri pentru fricile noastre cele de toate zilele. Poetul nu poate controla fluxul de evenimente, răspunde cu poeme de toate felurile, motive luate din viața de zi cu zi, motive personale sau motive care ne privesc pe toți.

Volumul de versuri Daniel Marian, sălbăticiuni*, apărut la Editura Castrum de Tymes în anul 2024, ne arată că suntem în fața unui tablou liric oferit de poet, cu toată sălbăticia celui care fuge de vremurile care i s-au dat în dar. Dar le iubește, iubește viața, disperarea, motivele care se ascund după cuvinte șmechere. Ce este viața? Iată o întrebare pentru care poetul oferă regatul său de cuvinte: „ce e viaţa dacă nu un premiu de consolare/ în faţa veşniciei care nu ne mai ajunge” (p. 65).

Ceea ce poate face omul este fuga din fața mișcărilor societății tot mai complexe, mai complicate, sălbatic de interesantă. O fugă preluată din celelalte arte, film, pictură, dans, chiar sport artistic: „fii sincer cu cele câteva vieţi de pomană/ descarcă-ţi desaga cu tot ce insistă” (run forrest run, p.9).

Frumusețea este prezentă, dar raiul se ascunde în frică, în spasm, în moartea cea de toate zilele: „ce nu murea de glonţ murea de/ plictiseala imaginilor rupte din rai” (îmbracă-te, p. 10).

Există un început, există un sfârșit, poetul și-l asumă ca parte a vieții sale, ca parte a operei sale. Este spectatorul de lux a unui sfârșit anunțat (a și scris un volum dedicat Apocalipsei), la începuturi nu a fost martor, dar fenomenul vine spre om cu toată deschiderea: „imediat după sfârşitul tuturor lumilor/ au mai fost o zi şi o noapte/ mai lungi decât toate la un loc atunci/ când s-a stabilit aria cerului/ s-au numărat cele trebuincioase apoi/ toată ziua păsările rele au sfâşiat şi schilodit/ până au decimat cerul astfel încât/ în cele din urmă să credem/ că a fost cândva un cer/ întreg şi fericit” (o minimă statuie, p.14). Este această realitate o iluzie? Nu o spune direct, o spune prin destrămarea lucrurilor, prin spaima de durerea oferită de această realitate, uneori atroce, provocând instincte, agresiuni. Sălbăticiuni fugind de finalul pe care-l privesc și consideră totul o închipuire…

Măsura eternității este o zi, o singură zi. Poetul o descoperă, la fel ca oricare dintre noi, se miră de matematica sălbatică care îi modelează mintea: „cum sare peste rând şi înalţă privirea/ aceeaşi zi agitată sărbătorită la infinit/ împachetată în letargii ca-n foi de ziar/ în care citim cum calendarul nu merge/ de multe ori la apă fiindcă până la urmă/ se va îneca într-o lacrimă de crocodil/ zi adusă cu greu pe lume cu forcepsul/ şi cu şpaga şi înfăşurată cu giulgiu din/ foi de viţă aceeaşi zi din oala cu sarmale/ când spunem rămas bun şi la mulţi ani/ ca şi cum mai contează înainte şi după/ ziua aceasta parc-ar mai fi alt nimic” (iată, p. 17).

Există un dramatism în această zi, ființa a fost înghesuită într-o unitate de măsură, este captivă, nimicul este totul, spaima naște o nouă specie, una care fuge de timp, învăluită în timp.

Oamenii sunt singuri într-o comunitate din care au iluzia că fac parte, singurătatea fiecăruia, singurătatea a opt miliarde de ființe, sălbatice în carapacea lor, dar singurătatea are un mister, teama aduce poezia, mirarea, moartea, profitul cel de toate zilele, ca în poemul singurătatea oamenilor, p. 21. Cele o mie de vaci care sunt pregătite să ne ofere hrana cea de toate zilele sunt fericite, ele nu știu viitorul care se prelinge pe o pajiște înflorată, mirositoare, ele sunt acolo, poemul o mie de vaci fericite, p. 19 ne arată posibilitatea de a fi fericiți cu adevărat, dacă intrăm în schema de ansamblu a lumii.

Iubirea a devenit imposibilă, lumea s-a uzat, a îmbătrânit, nu mai are energiile necesare, iubirea se închide în neputințe, limitări, tablouri prefabricate, există un poem care ne arată starea, elegia prefacerii în molozul universal, p. 31.

În toată această schimbarea a schimbărilor, Dumnezeu este prezent, el deține punctul de echilibru, oamenii au iluzii legat de divinitate, se prefac în ființe care înțeleg neînțelesul: „e un bătrân albit care şade în cer/ scornind lumi prefăcute

mereu pe terminate/ semnând iertări şi pedepse grele/ pentru tot felul de inadaptaţi/ necopţi şi indisciplinaţi/ când Dumnezeu e atât de tânăr/ cel mai tânăr/ aflat abia la începutul veşniciei Sale” (cine a zis că Dumnezeu p. 42).

Problema divină pune și problema organizării cosmosului, a lumii, ceva trebuie pus la punct, sălbăticiunile trebuie ținute la respect, altfel nu ar fi un început și un sfârșit bun de pus în ramă: „Doamne, ai înţeles greşit să pui lunea înainte de joi!/ cu duminica puteai să faci ce vrei s-o laşi departe/ înspre niciodată sau ducând-o lângă ziua de apoi/ s-o spânzuri acolo ca-n grindă s-o umpli de scame/ de griji şi de nevoi – dar ce-ai avut de câştigat cu/ eroarea asta geopolitică menită să dărâme întreagă/ şandramaua săptămânii care se mai ţine într-o/ toartă de ceva neclarificat într-o spiţă şi-ntr-un” (brusture de timp, p. 34).

Omul are umbra sa, necesară, ea ține în echilibru dinamica vieții, realitatea morții, disperarea ascunsă după o logică bine construită: „umbră antemergătoare/ umbră de pază/ umbră escortă/ umbră însoţitoare de bord/ umbră gest al furnicilor căutând pâlnia/ prin care să extragă realitatea/ din teritoriile ocupate ale minții/ umbră de ciupercărie/ umbră de siloz şi/ umbră de sălbăticie” (umbră, p.29). Nu este îngerul personal, nu este arhetipul etern, este umbra care face posibilă sălbăticia luminoasă. O lumină sălbatică este în ființă, ea generează umbra, poetul o simte, o acceptă, se revoltă, are un poem pregătit.

Valoarea omul depinde de multe necunoscute, cinic, poetul afirmă: „cântărești mai mult decât greutatea ta în aur/ cu tot cu aură și gravitație la care se adaugă/ câteva grame de suflet, un promontoriu de/ carne și oase la un râu de vodcă în sânge/ și o tonă încă neexplodată de rahat!” (oricum, se știe, p. 58). Este o întrebare care generează angoasă, responsabilitate evitată, ascunsă în șmecheria umană, capabilă să creeze aparențe bune de telenovela publicitară.

Daniel Marian își lasă poemul să zburde, semnele de punctuație sunt lăsate în urmă, ceea ce contează este versul sălbatic, după canoanele moderne. Se joacă mereu cu omul dispus să citească, titlurile sunt fie la început de poem, fie la final, fie sunt încrustate în corpul textului liric. Vrea să atragă atenția prin forme exterioare asupra mesajului, să expună un poem nud pentru cititor. Există o democrație a cuvintelor, ne flutură dicționarul este cel de toate zilele, versetele sunt brăzdate de gânduri formule, ele dau sensul și ascund frica. Poetul este și el în timpul vieții sale și fuge de sălbăticiuni. Pe alte locuri exagerează, sunt locuri comune, ele exprimă o stare de moment, personală, mundană. Sunt și versuri facile, aparent făcând parte din tema generală: „dezrâiesc capre dau dracii de smoală/ şi le pun pufi să se prefacă îngeri/ fac experimente toate reuşite pe/ năzbâtii nicicând ajunse la saţietate/ iată şi o ofertă – o mie de euro şi/ vă aduc ieri şi alaltăieri de funie acasă” (dezleg de farmece fac minuni, p. 52).

Are și capacitatea de a avertiza cititorul, poezia nu mai este ce a fost, există o lașitate a celui care scrie, a abandonat cursa, a ieșit din curente, stiluri, accente, e liber, inclusiv să se lase otrăvit de un tsunami mediatic: „ce zici mai ducem la muls limba română/ sau la second-hand sau la groapa comună/ de când treişpe seamănă pericol cu paişpe/ hârtia-i doar un motiv de aripi expirate şi” (scrisul un şarpe otrăvitor care muşcă, p. 35).

În acest context, ce este realitatea? El mizează pe cititor, pe disponibilitatea acestuia de a pricepe convulsia lirică: „câţi oameni sunt atâtea realităţi/ care mai de care scrobită şi poleită cu aur/ ţeapănă ca un morcov pizmuit de iepuri/ la un turnir pentru supravieţuire/ importantă rară autentică genială/ realitate de diamant de safir de smarald/ de topaz de opal de rubin de ochi/ fermecat al pământului şi al cerului/ e frumoasă ideea de realitate comună/ dar toate acestea s-ar descompune/ în faţa naivităţii materiei nu ar avea loc/ iar tăria spiritului ar fugi pe câmp” (roată dinţată stricând un întreg mecanism, p. 47).

În acest univers sălbatic mai există ceva, este frumusețea ascunsă, poetul îi face față și ne scrie o epistolă: „cel mai frumos lucru/ şi cel mai cinstit/ e că se pot privi în ochi vieţuitoarele/ oameni cu oameni cu animale cu plante/ ordinea şi ierarhia nu mai contează când e vorba de privire/ schimbul de iubire şi ură/ se face de îndată pe loc ca un cântec/ de sirenă pe un catafalc de mare (cel mai frumos lucru, p.59). Încastrarea într-un lanț viu aduce frumusețea sălbatică, ordonată de spaime, cântec, infinit albastru.

Cu acest volum de versuri, poetul și-a fixat o altă perspectivă, una mai gravă, mai profundă, joaca de-a poezia mundană a dat roade, frica de un final la care este martorul ales, pus să scrie despre descompunerea unei ere și coagularea alteia, despre o sălbatică realitatea de unică folosință este tema.

Daniel Luca scrie în prefață: „Tot felul de jivine, de sălbăticiuni, ne înconjoară ori își fac cuib în noi înșine, până într-acolo încât noi înșine devenim asemeni lor. Acestea nu se lasă domesticite cu una, cu două, așa încât trebuie să ne obișnuim cu ele, să le acceptăm ori, din contra, să ne ridicăm la luptă. În viziunea lui Daniel Marian (sălbăticiuni, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2024), asta înseamnă viața, o permanentă luptă, dar și bucuria trăirii” (Fericirea de a fi singur, p. 7).

Poetul aduce argumente legate de viață, bucurie, un protocol universal, cu accente religioase și spirituale, cu el existența devine posibilă: „s-ar retrage în adevărul de la început/ pe care n-au apucat să-l împartă ca/ pâinile peștii și vinul marelui protocol/ dacă întreaga înfăţişare a lumii ar fi/ lepădată ca o faţă străină de masă/pe care dansează strâmb bucatele/ şi privirea de lup a celorlalţi monştri/ ce au să mai vină – zace decapitată” (ce ai spune dacă toate cercurile, p. 11).

 

Constantin Stancu

 

*Daniel Marian, sălbăticiuni, poeme, 72 pagini, Giroc: Editura Castrum de Tymes, 2024. Prefața: Daniel Luca. O carte de vară.

 

 

 

 

 

 

 

 

Etemenanki - Un țipăt spre cer...

 

Istorie literară - Eugen Evu, Neauzit de lumină...

 

Memoria literară: Neauzit de lumină

 

 

 

Cu un efort radiant pentru cititor, Eugen Evu se bucură de reîntoarcerea în patria sa, sferă de trăire poetică, sub umbra stelelor care cântă şi care ne cheamă la unire cu nevăzutul, aşa se lasă scris poetul în volumul NEAUZIT DE LUMINĂ, cartea apărută sub semnul AS. C.U.S. Provincia Corvina, Hunedoara - 2007, scriere de versuri care ne dă măsura luminii şi întunericului în forma versului durut.

Ajuns la maturitatea de  expresie, la posibilitatea de a da formă poeziei care îl macină de o viaţă, Eugen Evu priveşte cu o detaşare remarcabilă marile evenimente din istoria sa, pe care le transformă în poem prin cântec de cuvânt pereche rotitor, prin jocul suprem care ne prinde în ritmul etern al existenţei, prin dragostea de sus care marchează fiinţa umană până la ardere pentru ca sămânţa să-şi elibereze zeii cei de toate zilele şi secretele sensului într-un univers fremătând.

Volumul de versuri este unul profund şi cheamă la profunzime, dincolo de cuvinte există experienţa în stare pură a poetului care priveşte prin poem ca prin telescopul Hubble până în profunzimea fiinţei.

Întunericul potenţează lumina, cele două părţi ale lumii se regăsesc metaforic în Abelcain, fiinţă unică, relevată, ca o regăsire a trupului pierdut, soluţie a lumii pierdute.

Din oraşul în care trăieşte, de la peisajul mirific al Ardealului, de la familie, de la prieten şi de la singurătatea în aproape îşi trage poetul temele, dar în toate descoperă ceva profund, fără egal, venind de la Dumnezeu, o esenţă jucăuşă şi cântătoare, cu toate că în spatele versului se află multă tristeţe. Moartea sau întunericul nu-l sperie pe Eugen Evu, are siguranţa unuia care ştie pentru un dincolo nedefinit, face doar o călătorie cu pământul pe pământ fiind, învăluit în misterele descoperite celor iniţiaţi, iar el, cu certitudine, este un iniţiat prin scris, ca mod de eliberare a fiinţei de greutatea pământului netrăit.

Cartea se impune a fi citită pentru că aduce noutatea spunerii luminii despre om.

Cântec despre Strei, iată motivul de a fi auzit, sau orgasmul universal care face posibilă întâlnirea lumii cu  lumea, la nivel intim superior spiritual, în intimitatea fiinţei.

La finalul cărţii autorul scrie o scrisoare cetitorului său în care îşi apără demnitatea de a fi poet, după cum preotul îşi apără slujirea, după cum medicul îşi apără soluţiile care dau vindecare, după cum judecătorul şi motivează dreptatea, sau după cum filozoful îşi caută adevărul: poetul este parte a cetăţii şi asta vine de departe, din regulile dintâi,  puse la baza societăţii şi a civilizaţiei.

„Poezia e pâinea care te muşcă, apoi te mănâncă şi rup toţi din tine. Cei mai de-aproape, vezi bine. Se zice „om bun ca pâinea caldă…”. Un canibalism ultra - subtil, subliminal nu-i aşa? Totuşi, după Abel şi Cain, cu a lor poveste a jertfelor, e mai uman decât  înţelesul mai bătrânei ziceri: „…sărmanul om, era prea bun dar l-au mâncat fript!”…   - iată cum scrie Eugen Evu epistola sa către cetitoriu.

De la taina ascunderii în zeu la iubirea femeii urâte, aşa este planul poetic instinctiv pus în operă de autor: „moartea trecu mai departe râzând / hăcuind, mă privi peste umăr…/ eu în metaforă, capcane-nflorind, / rar, începusem să număr… ”.

Iată taina vieţii, scrisă pentru a o înţelege oricine: „Numai femeia urâtă / Se dăruie nelăsându - ţi nimic / Femeia ardentă / Ca vârful  văpăii albe / Când intră în cer / Răsucit / Femeia îndelung răbdătoare / La trântă cu stihia şi frigul din / Orgasmele mecanice / Femeia urâtă mai presus / Decât mironosiţa / Ea se omoară iubind…”.

Viaţa este un dar, iar marile daruri au forme bizare, greu de recunoscut, pentru a ne folosi de logos şi a ajunge la ele, pentru a pune la bătaie fiinţa întreagă, trupul, mintea, inima şi pentru a culege darul acesta, să trecem dincolo de chip şi trup, pentru a ajunge la tiparul fiinţei profunde, pentru a ajunge la inimă, la esenţă, la adâncul florii…

Dincolo de toate, poetul desluşeşte regulile tainelor, peste gardul paradoxului care ne forţează limitele : „Vibraţia ucide vibraţia / Pentru a continua / Ireversibilă curbând / Spaţiutimpul”. 

După o viaţă de scris, deși a plecat dintre noi, Eugen Evu a pledat pentru nevoia inventării de cuvinte pentru că dincolo de ele se află sensul. Continuă, aşadar, linia venind de la Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, Ion Barbu, trecând prin imnele lui Ioan Alexandru şi prin cântecul de dragoste după model eminescian. Prin aceste demersuri Eugen Evu a spart limita superioară a poemului său unic, ascuns în mii de poezii şi în multe pagini de eseu, de proză cântând, de planuri nespuse şi neauzite de lumină şi trasează o linie importantă  în literatura română, după stil transilvan …

Poetul şi-a luat în serios slujirea, s-a detaşat de experienţele facile moderne şi trecătoare ale literaturii, de aceea nevoia metaforei zeului sau a demiurgului, sau a magului, efortul de sugera rolul scriitorului în societatea informaţională, acela de a culege esenţele, de a iubi ceea ce aparent este urât, pentru că valorile ultime nu sunt valorile la modă …

Indirect Eugen Evu îşi lasă testamentul, a simţit nevoia de a-l scrie: „ De unde-am venit, ori am fost cel adus / Doar fratele Vânt din memoria Firii / Şi smuls întru iarăşi zburare în sus / Sărute -Ţi lumina splendorii iubirii / Eu cânt! Iar Povestea trăită rămâne / răsărind din Apus! Iaca, /  m-am dus, / prin cartea cu spice secerate, / în Pâine”.   

Multe titluri de poem pot fi reţinute, ele descoperă traseul de urmat pentru poeţii din neamul din care vine Eugen Evu: LUMINA NEAGRĂ, CHIMION ALCHIMION, ELEGIE SUBLUNARĂ, VIERMELE ECOLOGIC, A MURI CA PARTE MOARTEA, ÎNVĂŢARE PRIN DEZVĂŢARE etc.

Eugen Evu ne îndeamnă, și acum, să ne trăim viaţa, dincolo de reţete şi formule: „ în natură toate fiinţele / tind a se anula reciproc / prin copulare prin magnetism / prin empatie prin germinaţie / prin disimulare întru / celălalt / întru altceva / altcineva” .

Există poezie de revoltă,  împotriva violenţei spirituale şi a mediului care refuză schimbarea, darul, miracolul, care conservă răul ca formă de civilizaţie, revolta poetului este una care merge la esenţă şi care condamnă moartea vieţii în plină  viaţă, care radiază nememoria vechiului model social.

Putem redescoperi la Eugen Evu şi starea de patriotism discret a celui care îşi apără teritoriul, spaţiultimpul său, matricea, cetatea, poeme care strigă spre deschiderea necesară oricărui neam spre posibilităţile spre civilizaţie, legat mai mult de cele spirituale şi de valori care zidesc.

„Cu un cosor am crestat pielea ta / Mesteacăn frate de cruce, de vânt, / Numele a crescut înspre nord arătând / Săgetat arătând azimut la o stea”,  aşa se semnează poetul, simplu, identificându-se cu cele divine, cele simple.

Cartea este una care sugerează roadele lui septembrie, e cartea roadelor care luminează întunericul prin cântec la margine de lume, un septembrie în care s-a şi născut, un loc în timpul încrustat adânc în cele trainice…

 

 

Constantin Stancu

Iulie 2026

 

 

 

 

 

 

Semnele regale ale toamnei

 

Anotimp barbar în Țara Hațegului

 

 

O cumpănă de fântână rupe cerul toamnei în miezul zilei,

ninge cu aur pe umerii soldaților romani

rătăciți pe drumul lor militar, prin Ardealul de totdeauna.

Sub tălpile lor izvoarele zvâcnesc,

caută lumina spre care să atingă sinele și energiile,

o identitate lichidă.

 

Pe dealuri ard ultimele cuvinte nerostite de valahi,

ne vom reîntâlni la Sarmizegetusa

cu toate semnele regale brumate, într-un anotimp barbar…

Constantin Stancu ©

Livius Petru Bercea: Dialog cu opera lui Eugen Dorcescu... Recuperarea poeziei și a destinului

 

Aurelian Sârbu: Însemnări și impresii... Poezia sub amurgul zăpezilor... „Am fost invitați la o călătorie spirituală, cititorul luând cunoștință de limitele trupului, ale timpului, ale spațiului, de limitele abisale ale morții. Cuvintele curg în texte scurte, uneori mai lungi, frazele au meandre și semne ale culturii lumii, Aurelian Sârbu a dobândit știința de a lega cuvintele pentru a lumina ideile”

 

 

Departe de lume, în căutarea lumii

 Pendulând între poezie și recuperarea timpului, Aurelian Sârbu ne propune o carte de însemnări și impresii cu un titlu reprezentativ: Amurgul zăpezilor. Cartea a apărut la Editura Karina din Deva, în anul 2026. După cum declară scriitorul, jurnalul său cuprinde momente în care a fixat timpul abisal în scurte texte, recuperând parte din materia lirică ce o are la îndemână.

Ajuns la vârsta supremă a detașării de context, simțind ruptura dintre generațiile harnice, aceste neliniști vin să compenseze lumina zilnică. Izolat în trup, el pune în cuvinte această luptă dintre suflet și trup pentru a prinde noi orizonturi. Realitatea se compune din elementele vieții: cultura, iubirea, moartea, călătoria spirituală, credințele, revolta poetului în fața destinului, resemnarea, așteptarea saltului… Există limite, destinul se solidifică în fața autorului. Titlul este metaforic, inspirat. Vine „măreția frigului”, după cum spunea Nichita, zăpezile sunt pregătite să acopere lumea cu albul lor carnivor. Poetul caută esențele pure, ceea ce s-a modelat în viață, după o viață în care suferința a lăsat amprente… Eternitatea este o etapă sperată, apare în mod repetat în frazele scrise. Marile teme ale artei sunt active și străbat însemnările. Scriitorul este activa spiritual, nu ratează clipa de grație, din contra, o acceptă și o transformă în material poetic. Este refugiul său. Ideea principală este a călătoriei pe ape mari, o corabie care poate naufragia, poate deschide calea spre noi geografii spirituale. Departe de lume, în căutarea lumii.

Este călător în iubire, invocă figura lui Don Juan sau Casanova, ori chiar a lui Don Quijote.

Este călător în căutarea aventurii cu Ulise, unul care se zbate să găsească răspuns între iubire și datorie, insulele sale de fiecare zi.

Este călător în religie, simte apropierea lui Adam sau a Evei, cu drama de a cunoaște binele și răul. Hristos este aproape, cu tehnica subtilă a suferinței, a morții și învierii, a posibilității călătoriei dintre o lume sau alta. Problema lui Dumnezeu se izbește de tema curajului. Simbolurile sunt prezente: biserica, turnul care domină orizontul, clopotul care sparge monotonia speranțelor, funia care pune în mișcare tabloul, dinamizând anoptimpul. Lupta dintre imagine și cuvânt este tranșată prin imagine, deși cuvintele lasă urme adânci. Dumnezeu este adus la nivelul omului pentru a putea atinge neputrezirea. Este o tentativă intelectuală adoptată ca soluție pentru certitudini imponderabile.

Alteori călătoria intră în absurd, Aurelian Sârbu are tovarăși de călătorie pe Ionesco sau Kafka, iraționalul este soluția pentru o lume în schimbări continue, o lume în criză continuă. Arta oferă soluții pentru acest abis absurd. Lumea este reclădită prin textele propuse.

Totalitatea însemnărilor devine jurnal spiritual. Totalitatea impresiilor migrează spre poezie, soluție utilă pentru supraviețuire pe o insulă de folosință unică. Dragostea migrează în spiritual, în vis, în speranțe, limitările fizice aduc noi tablouri. Acestea sunt remodelate, reevaluate, femeia iubită este mai mult o imagine absolută, ruptă din istorie. El călătorește prin aceste vise cu Sandro Botticelli, cunoscut pentru tablourile sale în care femeia este pusă dinamic    într-un timp absolut. Formele sunt vibrante și fac parte din scenariul iubirii, glisând spre erotic și aventura frumosului. Astfel, energiile erotice sunt convertite de artist în energii ale frumosului, spiritualul luând locul realității brutale.

Călătoriile scriitorului se întind peste o țară aridă, cândva fertilă, semn al trecerii timpului. Semne în pasta vremii: o floare, un râu cu maluri căzute, o indiferență harnică, alte toamne, alte rodiri…

Călătoria este dominată de reverie, de o lumină scăzută, lumină frântă, lumină în doliu, treptele tăcerii, inerție, o captivitate apăsătoare, apoi identitatea incertă.

Căutarea certitudinilor se bazează pe Dumnezeu. Psalmul este metoda de stabilire a punctelor fixe. Un psalm păgân, unul utopic, revolta tăcerilor, Via Dolorosa…

În pasta textelor izbucnește poezia, ca o floare în pământ arid: „Cuvintele râvnite nu se mai întorc la obârșia lor, de parcă ar fi păsări dezaripate, în agonie sau idoli fardați” (p. 40); „Inventații zei de-acum au miros de cadavre peste epiderma veacului” (p. 40). „Ca să-ți străbat deșertul, nu-mi biciui, nu-mi înseta cămilele și nu-mi mărunți cuvintele” (p. 50). „Prin piețe bântuie țipete trucate, zgomote negre și un imens gunoi verbal” (p. 111); „Cartea vieții mele cuprinde două pagini distincte – una a iubirilor neîmplinite și cealaltă, mai târzie, a iubirilor interzise” (p. 93); „Cu fiecare rostire, poetul își trăiește duminica răstignirii, narcisistă oglindire” (p. 69) etc.

Scribul este un negustor de neliniști, poezia este loc de refugiu, singurătățile poetului vin liniștite, apoi izbucnește: „Nu-i ușor a scrie versuri”, cenușa cuvintelor este prezentă, poetul rămâne fidel sieși, se regăsește cu fiecare semn. Iată cum definește poezia: „Cuvintele nu sunt dinafara ta, ci dinăuntrul tău, acolo alăturându-se la starea și clipa unică, pe care am putea-o numi convențional POEZIE, dar în starea ei ezoterică, acolo unde se contopește cu inaccesibila dumnezeire, rostindu-se din cel mai intim înăuntru al nostru” (p. 79).

Cartea are câteva note de lectură, Mihai-Andrei Lazăr redă narațiunea lirică a scriitorului, ne propune „Reflecții sub zodia crepusculul”, explicând multe din tainele acestor texte ivite sub zăpezile veacului. Dânsul sugerează că avem în aceste însemnări un „fragmentarium testamentar”, ceea ce devine plauzibil în plan literar. În anexă ne sunt prezentate cărțile semnate de autor, o călătorie de la abisalia, la albedo, prin interiorul umbrei sau labirint, o călătorie a neguțătorului de lut, o matrice lirică… 

Am fost invitați la o călătorie spirituală, cititorul luând cunoștință de limitele trupului, ale timpului, ale spațiului, de limitele abisale ale morții. Cuvintele curg în texte scurte, uneori mai lungi, frazele au meandre și semne ale culturii lumii, Aurelian Sârbu a dobândit știința de a lega cuvintele pentru a lumina ideile. Uneori cade în manierism, dar se eliberează prin dorința de a face un salt. Eternitatea îi oferă noi portaluri. Este însingurat, egoist, erou, luptător cu ziua Omul are le îndemână cuvintele, visele, luciditatea de a înțelege etapele. într-un veac complicat? Dumnezeirea se descoperă în creație, istorie, om…

 Chiar de la început el afirmă: „Mi-am înălțat de unul singur muntele” (p. 5).

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Răsunetul cultural”, nr. 9/2026

 

Nicolae Crepcia, Lacul cu o singură lebădă, poeme, Editura CronoLogia, 2026. Semnal, semne

 

Revista „Boem@”, nr. 9/2026. Semnal, sumar, redacția. Poezie, eseu, note de lectură, cronica de carte, proza, note de călătorie, oglinda cărților

 

Istorie literară: GEORGE COȘBUC... Povești de Paști cu Menuț Maximinian

S

 

Jurnal pe frontul literaturii cu Dumitru Hurubă, între mărturie și istorie. „Din „acțiunea” cărții rezultă numeroase episoade care au legătură cu istoria noastră, sunt tablouri care redau starea societății într-o dinamică alambicată, perioada trecută a socialismului, apariția noii pături de politicieni. Sunt surprinse episoade din viața scriitorilor în orașele de provincie, cu orgolii și aranjamente neloiale, din care a dispărut etica”

 

Scriitorul, personaj într-un jurnal de… afront…

 

Plecat dintre noi în luna mai 2026, Dumitru Hurubă (n. 26 octombrie 1944 – data reală și 22 noiembrie 1944 – data oficială) ne lasă ca semn în pădurea de zile o carte mărturie despre sine, despre condiția scriitorului, despre lumea în care a trăit, despre faptele cărților în viața unui om. Jurnal și roman, roman cu linii de jurnal, carte De-a zilele…Jurnal de afront… sau un altfel de roman, a apărut la Editura Vatra veche, în anul 2025, pune în lumină lumea lui Dumitru Hurubă văzută de el însuși. Este povestea sa, ceea ce rămâne este povestea care mișcă câmpia timpului. Lipirea jurnalului de paradigma romanului este un demers care s-a realizat în literatura română. Jurnalul îi permite să consemneze evenimentele zilnice, să puncteze momentele de tensiune din viață. Romanul îi permite scriitorului să facă din persoana sa un personaj, cu bune și rele, cu vise și iluzii, cu realizări și boli văzute și nevăzute. Scriitorul apelează la o rețetă care, de fapt, i s-a potrivit: Ana Butnaru, un personaj feminin. Este o „joacă serioasă” de-a viața, punctată cu umor și drame. Acest tertip literar mărturisit evident, a lăsat la îndemâna sa posibilitatea de a vedea în același timp lumea din sufletul său, dar și lumea interioară văzută din afară. Oglindă în oglindă, cu imagini suprapuse în timp și spațiu. Alături de Ana, mai apar și alte personaje. Tanti Frosina este femeia în vârstă care îi este colocatar în apartamentul de la Oraș, gospodina, femeia care are grijă de existența zilnică prin activitatea casnică necesară. Totodată, Tanti Frosina, afectată de vârsta înaintată, este imaginea neputinței umane, a degradării, un alter ego pentru Anei Butnaru, prezentat în avans. Ea vede cu ochii, pricepe cum se degradează omul, ce limite fizice îl afectează, cât poate rezista în lumea de astăzi, așa-zisă modernă. Tradițională și directă, Tanti Frosina simbolizează necesarul fizic pentru traiul mundan, fără pretenții de stil, de cultură înaltă sau speranțe care dinamizeze viața, dar practică.

Mai apar și alte personaje: doctorul, colegii de serviciu, un pretins iubit, Toma, o iubire de rezervă, liberatorie pentru Ana din punct de vedere sentimental. Acesta este planul imediat al existenței. În planul doi, cel care dă substanță cărții, apar scriitori din țară sau din județul Hunedoara unde a trăit Dumitru Hurubă. El i-a cunoscut destul de bine pe toți, a scris despre cărțile lor. Plus cărțile care i-au atins coarda sensibilă la fenomenul cultural imediat, actualizat. (Omul recent – 2001, de H.R Patapievici; Ovidiu, Arta iubirii – 2002; De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri, de Livius Ciocârlie; Arta fugii -1970, de I.P. Culianu, Omul și mulțimea – 2001, de J. Ortega y Gasset etc.), în perioada de referință.

Ana Butnaru a suferit un accident în copilărie, la vârsta de nouă ani, acesta i-a adus tratamente, operații, intervenții medicale. Efectele i-au marcat existența ulterioară, amprenta traumelor și a bolii au afectat-o evident de-a lungul zilelor. Reușește să finalizeze studiile, a absolvit Facultatea de Filologie și altele, ceea ce i-a permis să abordeze taina scrisului. Accentul cade pe activitatea literară într-un context social complicat, dar se concentrează și pe activitatea profesională, la biroul unde a fost angajată, plus grija pentru Tanti Frosina, aceasta având nevoie de supraveghere după un timp. O viață tensionată, pasiunea literară fiind de multe ori atinsă de problemele zilnice. Motivul zidului este prezent în jurnal, ea are nevoie de sprijin pentru a se proteja de slăbiciunile cauzate de boală. Este simbolic, este real, punctează limitele fizice și semnul destinului, nuanțat de acel accident din copilărie. Pentru ceilalți, zidul este un semn al desfrâului, beției…

Cartea este oglinda unei vieți de provincie, punând în lumină destinul unui scriitor care se zbate pentru existența sa, face eforul de a răzbate în lume și a rezista bolii pe care o poartă, amprentă a destinului. Putem reține: „Acum, privind în urmă și cu sinceritate pe care mi-o impune acest jurnal, trebuie să recunosc că a deveni scriitoare a fost pentru mine cea mai arzătoare și dureroasă dorință, idealul, visul care m-a ținut pe verticală de-a lungul vieții după mii de căderi pe lângă cea mare – o problemă mare de sănătate” (p.117).  Totodată, este atacat contextul social, economic, cultural în care se mișcă un scriitor, cu meandre, bucurii și realizări. Este lucid, constată că oamenii ar dori să muncească dar sunt plătiți prost, apoi tinerii care sunt lipsiți de posibilitatea de a se dezvolta pe plan profesional conform cu aptitudinile lor, au alte opțiuni, inclusiv de a lucra în străinătate, de a migra spre alte localități etc. Despre politicieni el notează: „Un partid mai puternic, pe de altă parte, face tot ce poate pentru a deveni partid unic, pentru a demonstra că precedenta putere nu a fost în stare de mare lucru, doar să distrugă economia, distrugere, care, datorită unei corupții idealizată și fără mamă… Mint: părinții lor erau, și pentru cei mai mulți continuă să fie, furturile delapidările, evaziunea fiscală, ilicismul, contrabanda, traficul de price fel…” (p. 152).  

Scrisul, din alt punct de vedere, a avut și un efect vindecător, el este o rețetă pentru bolile spirituale ale lumii, arta are în sine capacitatea de provoca vindecarea prin frumos, bine, adevăr, sinceritate, evadarea din mundan. Ea scrie pentru un ziar de provincie, punctând evenimentele culturale, apariția unor cărți, saloanele literare etc. Susține fluxul cultural prin pasiune, luciditate și responsabilitate. Totodată, publică în revistele literare din țară, ajunge să intre în atenția „României literare”, o publicație importantă în peisajul literar de la noi. Lansează unele cărți, astfel lumea Anei se rotunjește spiritual. Contrabalansează cu suferința generată de singurătate, boală, zbuciumul zilnic pentru existență, înțelegerea celor de lângă ea, mișcarea spre un eros temperat. Stilul ei are succes, a fost abordată în cheie umoristică, sarcastică, ludică lumea în care a trăit. Are vervă, dialogurile dinamizează „acțiunea” jurnalului, replicile sunt savuroase, dovadă e evadării din lumea zilnică a suferinței. Jurnalul roman conține temele care au stat la baza cărților publicate, ideile care au frământat-o zile și nopți.  

Jurnalul începe cu anul 2000, anul care prevestea Apocalipsa, este secvențial, pentru perioada 2000-2003, dovedind că oamenii continuă să trăiască în ciuda unor pronosticuri lansate promoțional de scenariștii de profesie. Sunt zile marcate de evenimente personale, de stări care afectează ființa, de la schimbările climatice la schimbările de tablouri sociale. Din acest jurnal de o sută una zile rezultă și evoluția bolii Anei, una care poartă amprenta destinului. Urmează câteva capitole în care este prezentată „coma indusă” pentru a se vindeca, după tratamentul doctorului Toader Mărcan. Aceste capitole au o semnificație aparte, realul și imaginarul se împletesc, suferința intră în sfera imaginației, trupul este detașat de mintea pacientei, legat de o memorie de rezervă. Vindecarea este posibilă. Este o secvență care pune problema stării creatoare a scriitorului, momentele în care cele două părți: imaginarul construit se întâlnește cu realitatea, după o rețetă suprarealistă, dar veridică. Evenimente de genul acesta au dus la geneza unor opere importante. Apoi, căsătoria Anei cu medicul este simbolică, vindecarea prinde un sens. Femeia, care a căutat dragostea/ erosul, pe urmele unui „hăndrălău”, cum se exprima cu umor în mărturia sa, se împlinește prin unirea speranțelor cu o prezență vindicativă. Viața nu este așa de simplă, dar se poate rezolva simplu, taumaturgul are rolul său. „Coma indusă” este un pas important în economia romanului jurnal, o rezolvare tainică, supranaturală, dar pornind de la știința vindecărilor.

Din „acțiunea” cărții rezultă numeroase episoade care au legătură cu istoria noastră, sunt tablouri care redau starea societății într-o dinamică alambicată, perioada trecută a socialismului, apariția noii pături de politicieni. Sunt surprinse episoade din viața scriitorilor în orașele de provincie, cu orgolii și aranjamente neloiale, din care a dispărut etica. Este descrisă degradarea umană, părerile oamenilor ca într-un reportaj jurnalistic sau proză scurtă. Episoade importante sunt legate de părintele Clifea, Ana a avut numeroase discuții cu el, unele de natură spirituală, apoi moartea acestuia și reacția mundană a soției și rudelor, o realitate cruntă se desfășoară peste un tablou spiritual necesar.

Desigur, cu umor și detașare în jurnal, este inserat și un testament (p. 172) sau descrierea orașului, un univers concentraționar, aparent deschis, dar, în fond, închis, controlat de rețele interesate de păstrarea puterii. La un moment dat, autorul/ autoarea își pune problema sinuciderii ca soluție la un destin complicat (p. 306). Astfel, romanul jurnal are o dimensiune existențială, pe lângă dimensiunea umorului sau a moralității necesare.

Destinul scriitorului este analizat cu atenție, o comparație necesară personajului, dar și pentru cititorul atent la tainele vieții. Unii scriitori, pentru a se putea adapta la noile realități ivite în societatea capitalistă globală, apelează la forțele care animă comunitățile. O parte se deschid spre o legătură cu rețeaua politică din zonă pentru accederea la resurse. Alții apelează la puterea economică și își construiesc afaceri în domeniul cultural și generează edituri, reviste, controlează rețele literare prin magnetul iluziilor și al speranțelor. Sunt și scriitori care caută noi surse de regenerare în ideile religioase, mai ales că noua societate le dă acces la istoria creștinismului, scoasă din cultura epocii de dinainte de 1989, sau spre hermeneutică și apologetică, istoria religiilor comparate etc. Sunt schimbări în viața scriitorilor, Dumitru Hurubă, după cum se poate observa, a apelat la valorile culturale, el analizează unele cărți reper în perioada redată sau sunt comentarii legate de autorii acestora și valorile pe care le-au promovat, deschiderea făcută în perioada de referință fiind evidentă. Oportunitățile au putut genera energii noi, idei noi, opera acestuia fiind marcată de noua realitate. Valorile acestea i-au asigurat echilibru și realizarea pe plan literar, fiind inserată în carte o scrisoare de la redactorii revistei „România literară”, punct de echilibru pentru Ana Butnaru/ Dumitru Hurubă. Realitatea și imaginația se împletesc și dau o rezultantă fericită.

Romanul oglindește viața complexă a lui Dumitru Hurubă: scriitor, jurnalist, realizator de emisiuni radio-tv, eseist de marcă, cronicar al literaturii județului Hunedoara și promotor al literaturii române. De asemenea el a promovat și marile valori ale umanității, astfel jurnalul De-a zilele… este, în primul rând, un „jurnal de front” în lupa pentru construirea unui destin. Preferă titlul „Jurnal de afront”, cum sugerează autorul, iată o confruntare a epocii sale prin opera scrisă (peste 80 de cărți publicate!). Este aici deschiderea spre lupta cu sinele și cu tarele societății, inclusiv în domeniul literar, contextul comunitar contând enorm în modelarea vieții și destinelor. Sunt și slăbiciuni omenești, ele fac parte din marea dramă a vieții, din secretele care stau în spatele unor cărți. Suferința având rolul ei în modelarea unor existenței de zi cu zi, mai ales la cei care iubesc arta și evadează prin artă.

Stilul se bazează pe un limbaj direct, viu, expresiv, simplu dar nu simplist. Dialogurile pun în valoare dinamica vieții, sarcasmul, umorul bine armonizat cu existența, precum și autoironia, efect al unei lucidități asumate, dau culoare cărții. Dumitru Hurubă a avut darul de a fi o prezență discretă și indirectă prin fraza sa, scrisul său exprimând, uneori, absurdul realității imediate. A pus accentul pe o morală necesară în relațiile dintre oameni, exprimată prin relațiile dintre personajele cărților sale dar și în prezentul jurnal/ roman. De multe ori inserează expresii străine sau populare utilizate de cei din lume, semn al unui cosmopolitism practicat în societatea bulversată de infuzia abundentă de cuvinte, termeni, idei venite din alte orizonturi… Un stil care a atras și a generat numeroase premii pentru autor, o popularitate însemnată în rândul umoriștilor și a scriitorilor deschiși spre o viziune punctată de morală. Prietenia a fost apreciată ca valoare importantă, cea care leagă oamenii în relații care înalță sau aduc echilibru și armonie.

Cartea are o prefață semnată de Doina Bălțat, cea care i-a fost aproape în ultimii ani, i-a cunoscut viața și opera, cu titlu semnificativ: Fragilitatea sinelui și erosul ca supraviețuire…Ea reține: „Romanul De-a zilele… Jurnal de afront de Dumitru Hurubă, se înscrie în tradiția prozei autobiografice cu componentă diaristică, valorificând un tip de discurs confesiv care problematizează raportul dintre identitate, memorie și reprezentare literară” (p. 5).

Cărțile lui Hurubă pun pe tapet simboluri, noi tipologii, semne despre lumea în care am trăit/ trăim, de la ode pentru ciudați la proze cu dichis. De la un umorist de modă veche la misoginul bine temperat, apoi filiala casei de nebuni sau cobaii de serviciu într-o lume în schimbare etc. La final, cititorul are posibilitatea să intre în contact cu activitatea literară a lui Dumitru Hurubă, date bibliografice, premiile literare, unele în domeniul umoristic, alte diplome prin care i s-au recunoscut aportul la viața literară. Zenovie Cârlugea, cronicar și istoric literar, a scris despre cartea de față: „Roman factologic dens, cu plenare implicații autobiografice, într-o formulă sui generis capabilă a strânge liniile de forță ale întregului scenariu epic, DE-A ZILELE... nu este o <<joacă>> scriitoricească, ci o răsfoire jurnalieră a unor ani importanți din biografia scriitorului Dumitru Hurubă, poet și prozator, dramaturg și publicist, eseist și cronicar literar, cronicar Tv și realizator de emisiuni culturale la Radio-Deva, pe scurt zis un împătimit <<poligraf>>, spirit enciclopedic, scriitor <<total>> (autor a 85 de titluri de carte)”, (Epistolă din Târgu Jiu, 19-20 martie 2026)...

De reținut și susținerea pe care i-a făcut-o editorul și scriitorul Nicolae Băciuț, care, în ultima perioadă a vieții autorului, s-a preocupat de publicarea unor cărți semnate de cel care a fost Dumitru Hurubă, conștient că istoria literară are culoarele ei…

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. „Vatra veche”, nr. 8/2026

Iulie 2026         

Mirela Cocheci, MANDALE, poeme, Editura Tim, Reșița, 2026

 

Revista „Vatra veche”, nr. 8/2026. Semnal, sumar, evenimente culturale, cărți la raport

 

ZIUA LIMBII ROMÂNE - 2026. Un eveniment de reținut

 Ziua Limbii Române - 2026

 

 

Eveniment: Ziua Limbii Române.

Organizatori: Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara.

Locul: Sala de Lectură a Bibliotecii Județene „Ovid Densușianu” Hunedoara – Deva.

Participanți: bibliotecari, prietenii bibliotecii, scriitori și poeți hunedoreni, oameni de cultură și iubitori ai cuvântului scris, profesori, jurnaliști.

Momentul de deschidere: Cristian Fodor a intonat Imnul de Stat al României, un artist apreciat și îndrăgit.

Deschiderea evenimentului:  Ioan Sebastian Bara, managerul bibliotecii, a deschis manifestarea și a vorbit despre frumusețea limbii român, despre bogăția ei și magnetismul unei limbi asaltate de un tsunami cultural global.

Moderatorul evenimentului: doamna Paulina Popa, poetă, scriitoare și editoare, organizatoare de evenimente literare.

Au luat cuvântul și au prezentat importanța limbii române pentru noi, astăzi, într-o lume complexă și complicată: Camelia Ardelean, Marioara Ardelean, Mihai Barbu, Dumitru Buțoi, Mirela Cocheci, Marcela Constantinescu, Raul Constantinescu, Simona Cozma, Nicolae Crepcia, Ianina-Ulpia Cupșan Morar, Gelu Dobrescu, Dumitru Dumitrescu, Florin Faur, Nora Hruban, Radu Igna, Virgil Iovița, Dorina Brândușa Landen, Daniel Marian, Maria Moise, Ileana Cornelia Neaga, Dorel Neamțu, Elena Petruț, Carmen Pinte, Gheorghe Pop, Maria Popa, Maria Sângerean, Aurelian Sârbu, Constantin Stancu, Dumitru Tâlvescu, Dumitru Tuhuț, Tiberiu Vințan etc.

Scriitorii și poeții hunedoreni prezenți au vorbit cu patos despre limba română și au recitat în fața publicului lecturi din propriile creații, au punctat importanța evenimentului.

S-au făcut trimiteri la scriitorii care au plecat dintre noi: Eugen Evu, Dumitru Hurubă, Mariana Pândaru, Valeriu Bârgău, Ionel Amăruiței, Iv Martinovici, Radu Ciobanu etc.

La final, cei prezenți au schimbat cărți, reviste, s-au întreținut la o agapă.

Biblioteca a realizat fotografii legate de momentul cultural.

A consemnat C. Stancu, Hațeg

 

Revista „Cadran” - jurnal mureșean, nr. 8/2026. Ziua Limbii Române...

 

Revista „Glas râmnicean”, nr. 223-224 (sept.)/ 2026. Semnal, lecturi libere pe situl Editura Rafet

 

 

 

 

Ionuț Caragea: Poemul meu de azi (un poem pe care-l va citi ultimul om de pe Pământ)

 

De remarcat la Ionuț Caragea consistența proiectului. Cărțile sale au o viziune unitară, el rămâne fidel proiectului în care, iată, crede. Spre deosebire de poeții mai tineri și în plin salt peste acest timp ondulat, Ionuț Caragea consideră poezia modul de comunicare către cititor a unor valori bine stabilizate, acceptate de gândirea modernă profundă. Experiențele proprii se topesc în viziunea pe care și-o asumă. Cartea Mesaj către ultimul om de pe Pământ*, versuri, este o carte de referință în creația sa, una care se preface în țipăt în fața disoluției lumilor. Poezia nu mai este joc, este un mesaj coerent, cu țintă precisă. El reduce limitele posibile la un singur om, ultimul care ar mai putea exista. Presiunea spirituală care se exercită asupra poetului se transformă în poeme dense, bine conturate și care se susțin prin mesaj, trăire, limbaj, viziune. Reducerea limitelor este condiția nașterii poemului din scriptul conturat.

Ionuț Caragea glisează dinspre lumea vizibilă în căutarea lumii profunde, metaforele sunt doar trepte, comparațiile doar semne, trimiterile riguroase descoperă o lume mai puțin vizibilă ochiului obișnuit, dar vizibilă pentru inițiat. Maria-Ana Tupan, în prefața volumului de versuri, explică pe larg argumentele acestui gen de poezie, face agere trimiteri la cărțile de filozofie și la viziunea unor mari gânditori asupra societății. Poetul apelează și la valorile creștine solide pentru a-și duce mesajul la bun sfârșit. Este bine familiarizat cu mișcările care se petrec în istorie și din această dinamică se naște poemul, mesaj al unei ordini transcendente.

Există în poemele acestea multă rigoare, poezia nu asimilează regulile stricte, dar în acest caz, ordinea ideilor are ca efect crearea mesajului. Căderea omului se poate transforma în energie pozitivă în economia întregului univers, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ultimul și penultimul om au capacitatea de a prinde gravitațiile.

Poetul abordează frontal dilema vremurilor, concretul are multe capcane, suferința modelează gândurile, poemul trăiește cu brio fiecare zi. Iluziile, umbrele, visele, întunericul viu, amintirile, poezia cu cifru, întrebările care picură pe fața timpului, Dumnezeul cel activ în planurile istoriei, iubirea densă, cartea vieții, toate converg spre justificarea singurătății. Omul este singur cu sinele său, omul este singur în univers, omul este singurul care este conștient de lacrimile lui Dumnezeu. Singurătatea se sparge prin poezie, ritual și cale.

În discursul său de mesager, Ionuț Caragea caută și găsește formulele exacte ale poeziei cu mesaj: „chiar și în mlaștinile cărnii/ sufletul mirosea a floare de lotus”. Temele, ideile sale  dense mișcă poemele: sunt fluturi cu aripi de cuvinte, timpul se va sparge în mii de cioburi, există un templu al singurătății pentru fiecare, sufletele se leagănă pe o pânză de păianjen, poezia este aurul negru din candela inimii, există un spectacol interzis muritorilor…

Cultura și mesajele permanente ale celor care au scris despre lume formează baza existenței: „citește o carte, zece cărți, o sută de cărți/ întoarce-te la cartea care ți-a plăcut cel mai mult/ și vei avea senzația că n-ai fost plecat niciodată dintre coperțile ei” (Spectacol interzis muritorilor, p. 66).   

Esența mesajului către ultimul om de pe Pământ se cristalizează în relația dintre penultimul și ultimul om: nemurirea! Poetul explică și se explică, este personaj:

 

dar dacă eu sunt și ultimul

și penultimul om de pe Pământ

iar pace veșnică nu va fi până când

unul dintre noi nu-l va convinge

pe celălalt că există

sau că nu există

nemurire?  (Mesaj către ultimul om de pe Pământ, p. 26)

 

Rod al lecturilor profunde din literatura, sociologia, teologia și istoria lumii, poemele sunt străbătute de personaje interesante, de revolte și reforme, sunt modelate de legile valabile ale universului, cu nuanțe carteziene, cu multe iluminări. Înţelegându-şi rolul, poetul acceptă și pune în evidență revelațiile personale.

Drama și bucuria omului sunt căutările prin câmpiile cunoașterii, omul poate reflecta măreția unui univers bine articulat:

 

ne căutăm adesea

în locurile din care am plecat

suntem ecourile care își caută gura

născătoare de murmur și strigăt

și sufletele care își caută

tainica încăpere a inimii

din care au peregrinat

spre alte temple mai mult

sau mai puțin sfinte (Ne căutăm, p. 62).

 

Ionuț Caragea folosește grafia modernă, cuvintele se leagă, punctuația este utilizată ocazional, el caută semnificantul, lucrul care poate transmite ceva important. Poemele au titluri expresive, menite să atenționeze cititorul, versurile nu au gratuitatea experienței artistice, discursul este frust, coerent, traversat de metafore sau stări lirice. El creează greutatea poemului pe o pânză ideatică menită să comunice singurătatea în țipăt.

Volumul de versuri transmite în anexe date pertinente despre autor, opera sa este pusă în valoare de cele câteva texte de critică literară care subliniază originalitatea și seriozitatea acestuia. Poetul s-a născut pe Google, el nu-și neagă avatarurile vremurilor, absența a ceea ce suntem, patria la care se întoarce, cerul fără scări, umbra lucidă. Autor de aforisme, el demonstrează că poate exprima esențele în puține cuvinte, că poate ajunge la carnea ideii. A susținut cronici literare, sensibil la cărțile oferite de vremurile pe care le trăiește, a apărut în antologii etc. Acceptându-și condiția limitată în timp de un destin dedicat, el explică lumii valul de poeți din care face parte: Literatura virtuală și curentul Generației Google.    

Evadarea din manuscrise se face prin tehnica umbrei, virtualul care macină realul.

„Poet tragic în esență, desfășurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând teme mari (dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul ființial), Ionuț Caragea își pune în fiecare text pecetea originalității și, inventiv, nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generației Google” (Daniel Corbu, în revista „Mișcarea literară”, 2015, p. 144).

Prof. Univ. Dr. Ștefan Borbely nota în revista „Convorbiri literare” în anul 2014 că: „Voința de a fi poet și de a scrie poezie dobândește, astfel, la Ionuț Caragea, un înțeles soteriologic” (p. 141).

Poetul mărturisește: „iar mie nu-mi rămâne decât să scriu/ poezia mea este o lungă contemplație/ în fața ferestrei deschise spre neant” (Lungă contemplație în fața ferestrei deschise spre neant, p. 72).

 

Constantin Stancu

 

*Ionuț Caragea, Mesaj către ultimul om de pe Pământ, versuri, Iași: Editura FIDES, 2017