100 de poeți - nimic în plus, nimic în
minus
O antologie de poezie românească, realizată de Mihai BARBU și Dumitru Augustin DOMAN, 100 de poeți români de azi și poemul lor identitar, apărută la Editura HOFFMAN, în anul 2026, 340 pagini dense, reduse la esențe. Volumul a apărut cu sprijinul financiar al Asociației „Fire de iarbă” din Petroșani și COPYRO, dovadă că poezia mai are șanse de a răzbi în lume. Pe contra coperte avem date despre cei doi autori, scriitori cu visurile și speranțele lor, cu operele care i-au adus până la acest moment al întâlnirii cu o sută de poeme inedite. Pe ultima copertă avem lista celor o sută de poeți, tablou al prezenței poeziei în cetate. La început, cei doi povestesc despre modul cum au realizat antologia. Ea este rezultatul colaborării, amândoi din aceeași filială (Alba-Hunedoara), dar care trăiesc în zone diferite și cultural, și social: MIHAI BARBU locuiește în Orașul Cărbunelui, Petroșani și DUMITRU AUGUSTIN DOMAN locuind în Orașul Regal, adică în urbea de rezistență Curtea de Argeș, cu istorie specială. S-au cunoscut pe când lucrau în presa cotidiană, unul la București, celălalt în Valea Jiului, poezia atrăgându-i în mrejele ei.
Sunt unele absențe
notabile din această carte bazată pe numele scriitorilor, faptul se datorează
lipsei de reacție a autorilor invitați să participe cu un poem (identitar),
aceasta fiind alegerea lor. Din acest
motiv autorii au limitat numărul poeților la o sută, în august 2025, un număr
rotund ca o promisiune.
Antologia se citește cu
interes, avem amprenta poeziei românești, dublată de motivația, de argumentele
poeților referitor la poemul pe care îl consideră cu adevărat reprezentativ,
contextul în care s-au născut poemele, cu suferință, mirare, bucurie, pasiune
pentru frumos. Este o dovadă cât de bogată este poezia românească din zilele
noastre. Cele câteva date biobibliografice dau direcția literară, bazată pe
cărțile publicate, pe poemele în manuscris, pe cele care vor fi incluse în
noile cărți.
Un astfel de demers a
mai fost realizat de Ion Pillat și Perpessicius cu o sută de ani în urmă,
antologia purta titlul Antologia poeților
români de astăzi, a fost publicată de Editura Cartea Românească, după cum
au remarcat cei doi. Din când în când, în literatura română se produc astfel de
sinteze. A fost și lista canonică a poeților români, se află pe sit-ul Uniunii
Scriitorilor, actualizată periodic, începând cu anul 2020. Este doar lista,
cititorul fiind invitat să caute el secretul canonic. Cei doi, însă, au mers
mai departe, ne-au oferit o panoramă concretă a poeziei. Faptul că unii autori
au arătat geneza poemului identitar este remarcabil, ține loc de scurtă
cronică, plusează pe momentele care au generat acele versuri, devoalează
valorile pe care se bazează. Poemele nu țin neapărat de teoria literară pentru
a se încadra într-un anumit canon, ele reflectă viața, cu forța ei de a penetra
destinele, de a pune presiune pe poetul aflat la post în timpul vieții sale.
Avem forme și stiluri poetice diferite, cu subiectivismul necesar și
pasiunea pe măsură: un lirism existențial, bazat și pe idei originale, apoi
estetica existențial-poetică a prezentului și proza lirică promovată de
generațiile mai tinere, la teme abstracte,
chiar vizionar și absurde. Nu lipsește parabola și ironia, ritmurile baladei și
valul muzicalității personale, forjat spre meditații metafizice, onirice,
fanteziste. Sunt poeți care au devenit membrii ai Uniunii Scriitorilor din
România, au în spate volume sau texte publicate în revistele literare,
cunoscuți, iată, chiar și pe rețelele sociale sau blogurile de creație, dovadă
că lumea virtuală capturează poezia cu toate tentaculele. Lipsesc și nume
importante precum Aurel Pantea, Eugen Dorcescu, Nicolae Băciuț, Daniel Corbu, Ioan
Pintea, Ion Mureșan, Varujan Vosganian, Ioan Evu etc. Unii poeți/ poete, până
la apariția antologiei, au plecat spre alte zări: Ioan Romeo Roșianu, Nina
Ceranu etc. Semn că poezia are un timp și netimp al ei.
Temele sunt diverse, țin mai mult de existență
trăită intens, până la cenușă. Iubire, moarte, părinți, volume publicate,
aventura în refuzul mundan, singurătate, influența altor poeme, poemul în sine
ca entitate vie, cu lumina în el, cu otrăvurile din el. Alegerea a fost în
ordine alfabetică, poezia fiind vedeta de serviciu, cu toate farurile pe
cititor. Poetul care deschide antologia este Adrian Alui Gheorghe, iar ultimul,
cel care trage ușa după sine, deocamdată, după ce a evadat de o nouăzeci și nouă de ori
din realitatea imediată, este George Vulturescu. Temele sunt abrupte, abisale
sau pur și simplu levitație în realitatea imediată. Sunt construcții elaborate,
poeme mai lungi, cu meandre și oaze, cu tristeți și bucurii. Atele sunt mai
scurte, fiecare poem are povestea lui, la fel de importantă. Poeții nu au putut
evita dezastrul sau înălțarea, în funcție de clipa astrală care a pus stăpânire
pe ei. De la muntele ca stare, la nașterea unui copil. Apoi modul cum se poate
descoperi adevărul, cum sare în față timpul, de la o secundă la o zi, apoi la
mileniu. Unii se joacă, deși este o joacă serioasă, sunt cu ochii pe caii de la biclă, sau pe cântecul de
leagăn, ori Chiritza la Viena. Unii
propun un poem emblemă. Spiridon Popescu adaugă poemul Doamne, dacă-mi ești prieten, poem cunoscut și preluat de artiști
de prestigiu cu diverse ocazii. Alții se opresc la balade sau experiențe
existențiale, ori poemele poemului nescris. Un alt poet recunoaște că poemul
său pășește înaintea sa și este târât de acesta în orice loc.
Adrian Alui Gheorghe
are un motto la poemul său Muntele: „Alpinistul care a urcat Golgota nu mai
este interesat de Everest” (Mihail Kuzmin). Poemul s-a scris singur, dintr-o
suflare, fără puncte de cădere (p. 11). Henrieta Artimon și-a scris poemul
visându-se la braț cu Sigmund Freud (p. 17). Ilie Chelaru mărturisește că a
scris poemul tricoul cu che dezamăgit
de ratarea idealurilor din 89, „încremenirea în neputință și baronizarea tagmei
scriitorilor, schematizarea și alterarea limbii române” (p. 47). Zenovie
Cârlugea și-a elaborat poemul Luminoidul
într-o noapte, definindu-l cu atenție (p. 35). Gellu Dorian dedică un poem
pentru Eleonora, unul din folclorul de stradă, este o oră în care ea se plimbă,
ducându-și trupul cu ostentație în orașul în care pare că nu se întâmplă nimic
(p. 90). Dumitru Augustin Doman dedică un poem mamei, un accident de familie a
răpit-o într-o altă lume, versuri trăite cu toată ființa, pentru că e dificil
să spui: ”A murit mama” (p. 85)… Arcadie Suceveanu descrie Mașina apocaliptică, el invită cititorul în atelierul mecanic al
poemului, acolo se pune în mișcare mașina
de fabricat absurd și mașina de fabricat haos, arătând modul cum se fabrică
un poem cu personaje biblice și „selenice”, o sincronizare a scrisului cu
paradigma postmodernă, spațiile spirituale deschizându-se ca o țară promisă (p.265).
Fiecare poem se
sprijină pe alte mii de poeme. Cu această antologie poeții se pot cunoaște și
citit unii pe alții, cu sentimentul că pășesc în camera aceea în care are loc operația
făcută de Dr. Tulp din tabloul Rembrandt. Virgil Todeasă a trecut prin operația
la inima sa bolnavă (3 bypass-uri), apoi a scris poemul Dr. Tulp (p. 272),
limita dintre realitate și versuri este redusă, durere și spaima fiind ocolite
de speranță și ajutorul aproapelui, făcut de medicul/ medicii.
O călătorie cu anonimus (Nicolae Silade) și Îngerul pervers (Radu Ulmeanu) prin occident (Virgil Diaconu), printr-o lume
aproape perfectă (Ofelia Prodan), pentru a folosi titlurile unor poeme, iar
pentru curățire, îmbăierea bărbatului
(Camelia Iuliana Radu). Într-o lume a dispozitivelor electronice, care lasă
poemul să curgă cu terabytes, Vasile
Dan, împăcat cu sine, cu menirea poetului, aduce în prim plan Scrisul de mână, care se va reinventa,
cinci mii de ani fiind o etapă în istoria lumii și istoria cărților. El afirmă:
„Scrisul de mână parcă lasă o urmă
organică, din tine, pe hârtie. Literele, poate chiar pocite, chinuite, te
reprezintă pe tine: ți le recunoști imediat” (p. 67).
În concluzie: O sută
de poeți/ poete scriu un singur poem, fiecare își aduce, tainic, o contribuție,
chiar dacă se furișează după câte un titlu, după câte o întâmplare care îi
alungă din timpul presupus și-i plasează într-un timp subtil, ca o cămașă din
cel mai fin material.
Cei doi autori, Mihai
Barbu și Dumitru Augustin Doman, au avut inspirația să realizeze o antologie de
referință, bazată nu pe presupuneri, pe ierarhii, bazată pe haloul care
însoțește viața și, cum scria Ioan
Moldovan: Mă trezesc brusc și-mi
amintesc cuvinte…
Constantin Stancu
*Text publicat în Revista „Discobolul”, ian.-feb.-mar./2026
