Un spațiu interzis muritorilor: cancelaria…
Educația este un domeniu sensibil în aceste vremuri.
Măsuri contestate, măsuri impuse, profesori nemulțumiți, elevi în derivă. Nu
totdeauna, mai sunt și elevi care au rezultate și datorează mult profesorilor
care i-au adus la punctul în care pot realiza ceva. Cu pasiune, cu bucurie, cu
disciplină, cu sacrificii. Părinții au și ei un rol esențial, pot înțelege sau
nu fenomenul. Viitorul stă și pe umerii profesorilor. Mulți au experiențe
deosebite, puțini au timpul să pună în valoare momentele în care inima unui om
se formează. Formând elevi, profesorul influențează contextul în care se mișcă,
evenimentele lasă amprenta asupra vieții lor, nu de puține ori o viață
încărcată de stres, risc, depresie, sacrificiu pentru cel de lângă tine. Mihai
Petre ne-a invitat la o privire în cancelarie, loc sacru, loc unde mulți elevi
nu prea au avut acces. Este locul unde profesorii se adună pentru a pune la
cale marea aventură a cunoașterii pentru copii, adolescenți, tineri cu
speranțele pe umeri. Cartea sa Cretă
color, apărută la Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, în anul 2016, ne
prezintă amintiri din cancelaria… nu doar hunedoreană, 225 pagini care susțin
vocația de profesor, dascăl.
Autorul a preferat să facă o analiză serioasă e fenomenului
„cancelaria” înainte de 1989 și nu numai, un loc bântuit uneori de cutremurele
din politica vremurilor. Cu un stil realist, explicând fiecare episod cu
limpezime, având și umor necesar trecerii prin cenzura vremurilor și cenzura
memoriei, ne sunt prezentate suficiente momente „astrale” din munca unui
profesor. Cu sinceritate, autorul ne prezintă mediul din Hunedoara, un oraș
monoindustrial cu activitate intensă în domeniul siderurgiei, cu oameni de
valoare și cu multe fenomene sociale fierbinți. Oamenii mai ies din decorul
stabilit, au problemele lor, evită realitatea. Profesorii sunt și ei în valul
care a pus în mișcare viața în municipiu. Diferențele de statut social dintre
profesori și cei care munceau în combinatul siderurgic erau evidente. Asta și
datorită politicii vremurilor, intelectualii aveau probleme sociale generate de
sistemul social, profesorii fiind în prima linie.
Tentația de a scrie proză, memorii, cu accente de jurnal
recuperat din malaxorul vremurilor, a fost mare. Cerând părerea unui poet din
localitate, acesta a pledat pentru poezie, proza…fiind prea… subțire, poezia
reflectând trăiri, sentimente profunde, abisul cunoașterii prin metaforă,
simbol etc. Cum răspunsul nu a venit la timp, autorul a apelat la o cunoștință
din Capitală, scriitoare cu experiență. Răspunsul a venit cu ocolișuri, astăzi
se caută cărți despre violuri, homosexuali, droguri, orfani cu probleme,
marginalizați, scene șocante, venite din influența „artei urâtului”, la modă în
unele cercuri literare și la unele edituri…
Mihai Petre se spovedește, arătând temele și ideile
cărții sale: „…dar cu bucuria de a fi aruncat o lumină asupra oamenilor care,
în ciuda recunoscutelor limite ale ființei, au dat viață și identitate
cancelariei, consumându-se când ca o cretă albă, ale cărei urme adânci s-au
înscris în destinele foștilor elevi, când ca una colorată, ale cărei nuanțe
s-au pierdut în amintire ca și cei care le-au marcat…” (p. 15).
Iată cum încep povestirile: „Pentru elevul care am fost,
cancelaria a reprezentat un spațiu interzis! În imaginația mea, sala aceea de
pe coridorul parterului căpăta
dimensiuni fabuloase. De departe, accesul nu ne era permis nouă, muritorilor
de-a IX-a!”(…) Odată intrat în orizontul sălii interzise elevilor, aveam să
descopăr că semizeii adolescenței mele erau oameni – unii chiar prea obișnuiți
– cu necazuri, probleme și vicii subsumate lumii în care trăiau, că legile după
care se conduceau erau un amestec de prietenie și dușmănie, de altruism și
egoism, de pasiune didactică și dezinteres etc., că rivalitățile coborau de la
nivelul școlii la cel al catedrelor și al așa-zișilor colegi…” (p. 16-17).
Așadar, a scrie, scriere… Schițele din lumea dascălilor,
textele propuse, încep cu botezul profesional, unul necesar, surprinzător,
șocant. Apoi urmează problema complicată a clasicilor marxism-leninismului,
spusă cu mult umor și spumoasă, o temă „serioasă” cândva, acum o temă de
reflecție asupra contextului ars sub flăcările vremurilor. În fond, în
biblioteca unde ar fi trebuit să fie doar cărțile acelor clasici, se putea
păstra și câte o sticlă cu whisky sau una cu palincă bună. Nici inspectorii nu
aveau „darul” de a refuza aceste inedite colecții…
Sunt secvențe petrecute la olimpiadele unde profesorii
participau alături de elevi, ei, profesorii, evadând din lumea strâmtă a
școlii, în lumea largă a iubirilor de conjunctură. Apoi întâmplări cu elevi și
copii, evenimentele de la banchetele absolvenților de liceu, momente de la
inspecțiile care aveau loc sub programări inedite. Nu lipsesc momentele în care
profesorii… se îndrăgostesc și caută momentele favorabile să poată lega relații
durabile. Minoritățile au și ele un loc în viața celor din cancelarie, multe cu
talente aparte, dar și în situații complicate, implicații dure, datorită
felului lor de a vedea viața. Până la urmă, și un profesor rrom poate fi
buzunărit de… un țigan, după cum se exprimă personajul. Ca un eveniment
supranatural, în narațiune apare și o pălărie… făcătoare de minuni.
Am putea reține textul savuros despre clasicii
marxism-leninismului, autorul punctând cu mult umor fățărnicia oamenilor
sistemului, cu figuri dure, hotărâte, de revoluționari închipuiți: „Și am fost
chemat la municipiu, și am fost prezentat temutului tovarăș Dănilă! Corpolent
și cu o mustață îngrijită, cu gulerul cămășii răsfrânt peste cel al hainei, cu
privire fixată interogativ pe interlocutor și cu voce sigură, tovarășul nu
admitea să fie contrazis, pentru că reprezenta CC-ul?” (p. 48). După ce inspectorul fioros a intrat în
acțiune, profesorul, fiu de miner și el, a trecut la tezaurul din bibliotecă:
„…poftiți la bibliotecă să vă convingeți și l-a dus pe tovarășul Dănilă în fața
raftului din care a extras două volume de Lenin…, lăsând să se vadă puțin… o
sticlă cu țuică! Inițial, nu l-am înțeles pe Dănilă care s-a dat un pas înapoi,
spunând foarte surprins: Ce?!... Lenin, ai? Opere Alese, ai? Dar Tomoiu nu l-a
băgat în seamă, continuând să treacă în revistă clasicii, arătând în spatele
volumelor lui Marx o altă sticlă și tot așa…” (p. 56). Apoi planul se schimbă,
cei doi, inspectorul și profesorul trecând în revistă clasicii pe bază de
țuică, inclusiv una de Fintoag, apreciată și la județeana de partid… La final,
inspectorul a concluzionat, după 10 pahare: „…tovarășe di-directol, ești pentru
mine ca un frate!” (p. 61).
Mihai Petre reușește să creioneze personaje, evenimente,
profesori dinamici, prinși în mandibulele vieții. Dialogurile sunt încastrate
în corpul textului, făcând parte din narațiunea continuă, amintirea care arde
în cuvintele celui care dă valoare muncii acestor oameni chemați să formeze
oameni. Surprind câteva aspecte sociale, contextul în care se mișcau oamenii
din cancelarie:
-
În municipiul unde a fost profesor, de multe ori ajungeau intelectuali
marginalizați de propaganda și doctrina politică a vremii, apăsați de trecutul
presupus, marginalizați de sistemul social.
-
Chiar și profesorii uitau de bunele maniere în momentele când căutau să-și
mențină statutul social, poziția de director, de inspector.
-
Mulți intelectuali fugeau de răspundere, refuzau vreo grevă, deși acuzau
colegi, puși în fața adevărului și cerându-li-se în scris punctul de vedere,
ocoleau realitatea. Rămâneau la nivelul de bârfă.
-
Mulți activiști de partid, inspectori, oameni ai vremurilor, aflați în
poziții de decizie, se trădau prin limbaj, formalism, foloseau lozinci, se
ascundeau în spatele unor cuvinte sau tablouri de propagandă.
-
Nu de puține ori profesorii primeau porecle, folosite cu „poftă” de colegi.
Doamna Pitulice, avea și cea porecla ei, bine pusă în ramă de ceilalți.
-
Involuntar, copii, din abnegație generau umor, situații inedite, cu haz,
dovedind că viața are dinamismul ei, că mintea unui copil se poate
„autocenzura” cu logica naivității.
-
Cei din combinatul siderurgic erau mult mai bine văzuți, profesorii au
rămas la stadiul de intelectuali de serviciu, trebuind să-și accepte statutul.
-
În cancelarie, uneori, se petreceau „lucruri trăsnite”, greu de prevăzut.
-
Evenimentele din școală erau deseori influențate de interesele personale
ale unora cu funcții la nivel de oraș, motivațiile politice țineau loc de
argumente pertinente. De la protejarea unor elevi, copii ai activiștilor, la
participarea de evenimente dedicate conform calendarelor păgâne ale vremii.
Mihai Petre ne-a introdus în atmosfera vieții de dascăl,
cancelaria fiind locul unde se dinamiza viața elevilor, locul de muncă al
profesorului, locul unde s-au născut relații interumane și s-au frânt destine,
după caz. Despre această felie de viață au scris și alți scriitori, atenți la
sufletele celor care s-au format pentru viață. Chiar dacă evenimentele s-au
petrecut într-o perioadă complicată din viața oamenilor, personajul principal,
dascălul, a reușit să-și impună liniile de forță menite să schimbe vieți. Am
putea indica spre scriitorul Radu Igna, profesor și el, preocupat de viața din
lumea școlii. Câteva romane sunt scrise cu pasiune: Nimic deosebit în timpul serviciului meu (2003); Valea proscrișilor (2004). Chiar în
cartea notelor de călătorie, Cultură și
civilizație suedeză (2002) a reușit să facă o scurtă prezentare a
sistemului de învățământ din Suedia, comparativ cu sistemul din România. Iată
că temele au găsit ecou în lumea literară, viața profesorilor rămânând un
subiect de roman social, cu implicații în viața comunităților. Mai putem aminti
și pe profesor Petru Istrate, care în jurnalul-roman, eseu și carte de memorii,
Prin fereastra timpului (2024) a
oferit un tablou veridic al vocației de profesor, omul prins între crizele
vremurilor trecute, prezente și viitoare.
Mihai Petre este membru al Uniunii Scriitorilor din
România, Filiala Sibiu (2025), autor al mai multor cărți de povestiri sau de
teorie literară, printre care amintim Corvin
Caffe (2017); Birtul parcului
(2019) sau Liviu Rebreanu – Ion, un roman
în cinci lecturi (2022); Recitiri și
rescrieri (2025); Grigore Ureche, un
cronicar în cinci ferestre (2021) etc. Se bucură de aprecierea comunității
scriitorilor, fiind recunoscut de foștii elevi, prezent la multe evenimente
literare sau culturale, cărțile sale constituind adevărate compendii de
literatură serioasă pentru profesori, critica literară, scriitori, elevi. Colaborează
la revistele literare din țară: „Algoritm literar”, „Banchetul”, „Convorbiri
literare”, „Vatra veche”, „Ramuri”, „Semne”, „Sintagme literare”etc.
Mihai Petre, în cartea de față, ne-a prezentat un tablou
dinamic al celor care au fost preocupați de formarea elevilor pentru a înfrunta
tsunami-ul din viața lor. A scrie înseamnă și a ajunge la rădăcina lucrurilor, din
locul unde se formează seva care dă energii oamenilor de-a lungul
existenței.
Constantin Stancu
*Text apărut în rev. „Răsunetul cultural”, nr. 3/2026
.jpg)
