Ziua în care m-a iubit Dumnezeu

 

Ziua în care m-a iubit Dumnezeu

Treceam strada cu voioșie, ca-n zilele bune,

pe trecerea de pietoni un șofer drogat a trecut pe lângă mine

cu autoturismul în care înghesuise cam o sută de cai puternici,

de rasă, de pe vremea lui Burebista sau Solomon.

Am avut noroc: Dumnezeu mă iubește!

Altă dată, un șofer drogat a trecut cu autoturismul lui decapotabil,

i-am văzut chipul și surâsul de diamant,

m-a trântit pe asfalt, mi-a rupt piciorul drept.

Am înțeles că Dumnezeu mă iubește,  nu am murit,

doar m-a rănit, îmi voi reveni după un timp,

măsurat cu grijă de domnul polițist și 

de medicul legist,

folosind aceeași unitate de măsură.

Altă dată-altă dată, aceeași întâmplare tristă,

chiar pe trecerea de pietoni,

m-a lovit în plin, am murit de bună voie 

și nesilit de nimeni.

La înmormântarea mea prietenii șopteau:

„L-a iubit Dumnezeu, l-a dus acasă, într-o lumea mai bună,

cu alți oameni, alte chipuri, alte limbaje…”.

Constantin Stancu ©

*Foto: Imagine din Alba Iulia

 

Dumitru Hurubă, opinii critice, in memoriam, antologie de Nicolae Băciuț... O felie de timp: 26 octombrie 1944 – 6 mai 2026, viața din cuvintele scriitorului…

 

Dumitru Hurubă – Memorial? Skepsis, nu?

 

Nicolae Băciuț ne propune o antologie despre scriitorul Dumitru Hurubă, dincolo de agitația zilnică, cu timpul pe umeri. Un titlu direct – Dumitru Hurubă. Cu timp și dincolo de timp, recuperând mărturiile confraților despre opera sa, publicată la Editura Vatra veche, în anul 2026. O carte densă, peste 233 de pagini, dovadă că cel plecat dintre noi a știut să își facă prieteni, să lase un loc în patria literaturii de la noi.

          O felie de timp: 26 octombrie 1944 – 6 mai 2026, viața din cuvintele scriitorului…

Mitică, aşa cum îi spun prietenii, a fost un prieten adevărat, iar dacă te deplasezi într-un sens contrar, eşti pe contrasens, îţi sugerează că ai intrat în tagma zăpăciţilor de tranziţie, ceea ce este adevărat, dintr-un anumit punct de vedere.

Era o perioadă când el lucra la „Camera de Comerţ şi Industrie”, funcţionar cu umor la butonieră şi de câte ori ajungeam în Deva, ne întâlneam şi discutam despre literatură, despre introducerea falimentului în afacerile celor privaţi, dar mai ales, falimentul la stat, despre întâmplări cu scriitori, despre crime şi flori, ne încărcam spiritual şi el inventa noi definiţii despre lumea în care trăiam.

A scris mult, harnic, prezent în cărțile publicate, în revistele literare, în emisiuni de radio sau televiziune, a încercat să se pună bine cu Dumnezeu, scriind despre tehnica de a colora mintea cea de pe urmă a românului…

Am înţeles de la Mitică un lucru simplu, dacă priveşti la televizor ai acces la marile idei literare şi intri la idei în ceea ce priveşte lumea. Avea câte un catren pentru fiecare, iar personajele sale aveau idei trăsnite, erau originale pentru că abia au intrat în democraţie şi se bucurau de libertatea de a ieşi pe balcon și la plajă. El a ştiut să dea nume personajelor sale, era un fel de preot mai democrat şi apoi îşi cerea scuze că s-au cunoscut.

Cărțile sale, destul de numeroase, cuprind romane cu tentă umoristică și morală, texte despre marile personalități ale culturii și literaturii, note de lectură asupra numeroase cărți pe care le-a citit, iubit, urât, reluat. A dat un tablou destul de bogat despre literatura din județul Hunedoara, despre cărțile publicate în ultimii patruzeci-cincizeci de ani. Știe multe, ascunde multe după câte o glumă.

Fiecare scriitor abordat are o cheie a destinului, ne putem aminti de opera lui, de viața lui, ne putem reaminti de paradigma vremurilor pe care le-a trăit, amprentele tragediilor și succeselor personale marcând memoria oamenilor.

Despre pictorul Vincent van Gogh, Dumitru Hurubă reține: „Picturile compuse din pete de culori vii păreau să prindă viață pe pânză, se impregnau de un dinamism aparte, ceea ce lipsea din operele contemporanilor. Van Gogh s-a dus și mai departe. În locul copierii formelor exacte, se străduia să exprime senzații și sentimente” (p. 240, în Personalități – cu de-ale lor… - 2023).

 A scris poezie în stil clasic, temele sale fiind actuale, acide, cu iz romantic. Un stil consacrat, dar actual prin mesaj. Eseurile sale vizează complexitatea lumii pe care o trăim, conțin avertismente despre un posibil viitor complicat. Mitică a scris literatură, domeniul nu conta, conta lumina vieții în orice text.

L-am admirat pentru pasiunea sa constantă pentru Apostolul Pavel. A dorit să scrie o carte despre faptele acestuia, despre lucrarea acestuia şi aduna mereu material în acest sens. Învăţa şi se dezvăţa de contemporanii săi de la televizor, scriind despre marele om. Sunt sigur că undeva este un manuscris secret despre minunile acestuia, chiar dacă i-a făcut portretul în una dintre cărțile sale…

A scris despre Veronica Micle și Mihai Eminescu, a făcut-o altfel, cu o privire realistă, Mai altfel despre Veronica Micle – 2019, văzând dincolo de zidurile epocii tragedia și frumusețea iubirii.

Cronicarul ne prezintă câteva fragmente din scrisorile adresate de Veronica Micle lui Mihai Eminescu, unele patetice, atins de o iubire intensă, cităm un fragment: „Te vei convinge că din mii de ființe, abia una te poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și în minutele agoniei” (p. 99).

Eminescu i-a dedicat mai multe poezii: Povestea codrului, Povestea teiului, Departe sunt de tine etc., toate legate de prezența femeii iubite. El a scris: „Este Ea. Deșartă casa/ Dintr-odată-mi pare plină,/ În privazul negru-al vieții/ E-o icoană de lumină” (p.48).

Femeia i-a răspuns: „Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta/ Încetul la o parte șuvițele le-aș da/ Senină să rămâie, curată ca un crin,/ Icoană de iubire la care mă-nchin” (p. 106). 

          În spatele umorului său, domeniu în care se simțea comod și liber, însă, a existat multă seriozitate şi tragism. Simţea tragedia umană mai bine ca oricine, dar ştia că peste mizeriile vieţii se trece cu un zâmbet şi că un pisoi poate fi un personaj principal în drama politicii româneşti şi pentru spectacolul mediatic promovat fără certificat de autenticitate.

A scris și publicat destul de mult pentru revista „România Literară”, revista scriitorilor din Bucureşti şi din ţară, a scris acele cronici despre spectacolul de la televizor. În momentul în care interesele oamenilor de la revistă nu au mai coincis cu satira din cronicile de tranziţie, când oamenii de la revistă au fost  atenţionaţi că există un scriitor a cărui umor atinge „interesul naţional și siguranța națională”, Mitică a fost cenzurat. Puţini ştiu lucru acesta, în plină democraţie cenzura funcţiona de minune. Era cenzura financiară. E cenzura financiară. În spatele scenei financiare sunt cei care manipulează pentru a rămâne la butoanele de fiecare zi.

Iată ce scria Gabriel Dimisianu despre cronicile de tranziţie:

„De mai mulţi ani, cititorii revistei „România Litrerară” pot întâlni, în pagina penultimă a revistei, rubrica de comentarii TV a prozatorului Dumitru Hurubă: spirituală, acidă, mereu incitantă. Este o fereastră deschisă către spectacolul actualităţii această rubrică, aşa cum ni-l prezintă televiziunile şi cum îl percep personajele mucalite ale lui D. Hurubă: el însuşi, prietenul Haralampy, soţia sa Coryntina s.c.l. Nu este doar o „cronică TV” ce scrie săptămânal în „România Literară” D. Hurubă, ci şi o cronică a vieţii noastre de fiecare zi, prea adesea covârşită de absurd şi de comic involuntar”.

Dar Mitică şi-a pregătit cu nonşalanţă şi tristeţe dosarul său de cadre, o autobiografie de umorist.

Iată ce scrie Mitică despre sine:

„În continuare, precum orice bun şi brav român, am început să scriu versuri. Constatând, însă, în scurtă vreme, că numărul poeţilor depăşea cu mult populaţia ţării, m-am transferat la Departamentul Proză satirico-umoristică unde mai erau câteva locuri libere la Compartimentul „Umor Negru”. La concursul organizat am participat singur clasându-mă al doilea cu coroniţă de scai. Pentru primul loc se punea coroniţa de spini …”.

Dumitru Hurubă are şi avea, culmea, prieteni printre umorişti. Lucru mai rar întâlnit în breasla meşterilor de umor… Mi l-a prezentat pe Cornel Udrea, la Deva, probabil, am primit o carte din care mi-a fost interzis să citez, pentru că eram pasibil să fiu arestat pentru încălcarea drepturilor de autor. Am scris şi despre Cornel Udrea cu sentimentul că Mitică îmi va fi un martor favorabil. Adevărul este că e o întâlnire cu oamenii de umor e una interesantă, de expediţie în savana literară…

Dumitru Hurubă a lăsat un mesaj interesant în romanul Cobaii, un semn că suntem la mâna istoriei, că ieşirea se face prin dragoste și afecțiune.

El a scris despre scriitorii din judeţul Hunedoara şi nu numai, s-a aplecat cu interes asupra operelor care s-au ivit aici, i-a păsat cumva de fiecare scriitor şi a avut puterea de a se detaşa de cultura de gaşcă, cu sentimentul că are ceva mai important de făcut…

Autorul a avut curajul de a fi unul dintre personajele scrierilor sale, nu a evadat din context s-a simţit solidar cu epoca, cu sine, cu tristeţea …Poate doar la Caravaggio, marele pictor, am găsit acelaşi curaj de a-şi pune capul pe tava condamnatului, pentru ca oamenii din vremea sa să-l poată vedea părtaş suferinţei generale, că este inserat în tabloul vremii de Creator… 

Într-o vreme interesantă, Dumitru Hurubă a dus importante puncte de vedere despre Ţiganiada, atrăgându-ne atenţia că actualitatea lui Ion-Budai  Deleanu este presantă…

A criticat și a fost ironic cu fenomenul Facebook, un loc ideal pentru rătăciții în tranziție. A pus în lumină incultura, oportunismul, obrăznicia, falsul talent.

Despre atmosfera din biroul funcționarului mărunt, cu leafă de la stat sau de la privat, după caz,  umoristul reține:

 

Buni-răi cum suntem, intelectualii biroului nostru formăm un colectiv de oameni ai muncii strâns unit în jurul șefului de birou. Așa se vede dinspre celelalte birouri; în realitate, dacă ar începe un nou război mondial, sau parțial și s-ar distribui arme… Doamne-ferește! (Intelectualii biroului nostru, p. 175, în Scuzați că ne-am cunoscut - 2017).  

 

Oricum, Hurubă ne conduce cu măiestrie prin ţinutul zăpăciţilor de tranziţie…pentru a vedea dacă putem fi și fericiţi…, citându-l cu bucurie… 

 

Mi se pare că îl cunosc de când este lumea. A existat o clipă în care ne-am văzut şi apoi totul a curs normal, ca între un umorist şi un poet. Adică, doi scribi la Curtea Cuvântului.

Dumitru Hurubă explică clar situația scriitorului de astăzi, pendulează între realitate și satiră:

 

…E simplu-simpluț: I-auzi, numai: alo, Editura Smak-Smak? Da? Mersi, dragă, ok… Știți? Am scris și eu un roman și aș vrea să-l tipăresc la dumneavoastră… Sunteți cea mai prestigioasă editură din punctul meu de vedere… Bani, bani ai, domnu romancier? Am. În regulă – trimite textul… Iar în două-trei săptămâni ai romanul tipărit, aranjat frumos… Corectura o faci dumneata, că noi nu avem prevăzut în organigramă post de corector… Ai văzut, vecine? Devin rapid romancier respectabil și respectat… (Roman-frescă, p. 120, în Scuzați că ne-am cunoscut - 2017).

Are și o rugăciune pentru noi:

Tatăl nostru care ești în ceruri

Mai vezi și de-ale noastre adevăruri?

Mai aruncă-ți ochii, Doamne, către noi

Și vezi-ne-adâncirea în nevoi…

…

Părinte bun, de-atâta libertate,

Hoția se numește azi dreptate;

Iar de la Răsărit pân-la Apus

Se vede, peste tot, că josu-i sus; (Marea rugăciune, p. 257, în Skepsis - 2017).

 

Despre politicienii, o profesie la modă, fără a fi inclusă în clasificarea oficială la Ministerul Muncii:

Latră ziua, latră seara,

Poate latră și în vis…

Nemaisuportând povara,

Dumnezeu s-a… sinucis (Politicienii, p. 204, în Skepsis - 2017).

 

 

Din când în când ne mai trimiteam câte un email, ca semn că existăm, schimbam cărţi şi scriem despre cărţi. Dacă aveai o problemă serioasă, avea şi soluţia pregătită. Acum există o tăcere chiar în virtual, una abisală.

Pentru a nu ne lăsa să căutăm în arhive mișcătoare ne-a lăsat un jurnal de scriitor. Adică, jurnal și roman, roman cu linii de jurnal, cartea De-a zilele…Jurnal de afront… sau un altfel de roman, a apărut la Editura Vatra veche, în anul 2025, unul care pune în lumină lumea lui Dumitru Hurubă văzută de el însuși. Este povestea sa, ceea ce rămâne este povestea care mișcă câmpia timpului. Jurnalul îi permite să consemneze evenimentele zilnice, să puncteze momentele de tensiune din viață. Romanul îi permite scriitorului să facă din persoana sa un personaj, cu vise și iluzii, cu realizări și boli văzute și nevăzute. Scriitorul a pedalat pe o rețetă care, de fapt, i s-a potrivit: Ana Butnaru, un personaj feminin, așa de skepsis. Este o „joacă serioasă” de-a viața, punctată cu umor și drame. Acest tertip literar mărturisit evident, a lăsat la îndemâna sa posibilitatea de a vedea în același timp lumea din sufletul său, dar și lumea interioară văzută din afară. Viața recuperată din cuvinte…

 

Glumim, nu?

 

 

Constantin Stancu

Septembrie - 2026

 

 

 

 

 

 

Remus-Valeriu Giorgioni, Marea, portal către constelații, poeme, Editura Junimea, 2026. Semnal, câteva note

 

Revista „Acolada”, nr. 3 (223)/2026. Semnal, sumar, redacția... Literatura, cărțile, scriitori și cronicari

 

ÎN FAȚA TELEVIZORULUI... Acolo șezum și... râsem

 

…în faţa televizorului…

                                                 

                                     

 

                                               Moto: Oemvei (derivaţie lingvistică de la OMV ), vietăţi carpato - diabolice cu înfăţişare umană, care au pus la cale afacerea OMV, cu ajutorul căreia România pierde miliarde de euro… (Expl. Haralampy) –                                                       citat din  volumul ACOLO ŞEZUM ŞI … RÂSEM, de scriitorul Dumitru Hurubă.

 

Boala de a privi la televizor, de a te conecta la haosul lumii, la eroarea ei şi la căderea ei, la gloria ei şi la plânsul ei, boala aceasta este transformată de scriitorul Dumitru Hurubă în artă, arta umorului care vine din luciditate şi din tristeţea pe care o simte românul care priveşte la mediul în care îşi duce viaţa, se priveşte în oglindă şi vede efectele votului său liber exprimat, modul de a face democraţie într-o lume depinsă cu popoarele migratoare mai mult ca alte state membre ale U.E.

Adoptând din inspiraţie şi singurătate, din talent şi din responsabilitate socială, obiceiul de sta la sfat cu ţara seară de seară în faţa televizorului, scriitorul stă, priveşte şi râde, e terapia românului de a scăpa de vreo catastrofă personală, pentru că ideile vehiculate de tot felul de cetăţeni de onoare din ţara asta îţi pot provoca boli grele, greu de dus, greu de tratat, greu de… scris. Dar Dumitru Hurubă a făcut din istoria imediată a României, din personajele publice personajele operei sale, cronica la emisiune tv., şi stă zi de zi încât istoria pare foarte apropiată, chiar intimă. Întâmplările sunt parcă din familie, până la urmă nu mai au legătură cu legile, cu programele politice sau economice, cu sportul sau cu arta, sunt întâmplările din bucătărie, de pe balcon, de la masa de seară, sau de prânz, sunt întâmplările care ne marchează într-un fel au altul… E cronica tristeţilor noastre, a crizelor induse pe tactici străine…

Meritul scriitorului aşa cum apare el din volumul ACOLO ŞEZUM ŞI … RÂSEM (în faţa televizorului), Editura CORVIN, Deva, 2006, este că îşi asumă responsabilitatea morală a personajelor publice din România prin faptul că ne provoca la luciditate, la râs, un râs al înţelepciunii, al fugii de incultură, de eroare...

Aceste cronici publicate în volumul acesta, au apărut în revista „România literară”, au menţinut tonusul iubitorilor de literatură care au avut ocazia să citească despre  viaţa noastră altfel decât prin sisteme literare complicate.  Dumitru Hurubă a avut curajul de a scrie consistent şi ritmic despre… aventurare în marele nimic, făcând istorie din fraze care la ceas de seară au schimbat mintea telespectatorului român.

Cronica nu este una gratuită, în spatele faptelor se află de fapt viziunea unui om împăcat cu sine, e una  caustică, dar cu o undă de lirism, la limita poeziei directe de zi, a poeziei trăite, sau la limita procesului verbal întocmit în adunarea generală a comitetului de bloc când sunt probleme mari de analizat, dar o cronică ce arde rana noastră, una ce te provoacă la reflexie, e asta lumea în care trăim şi, culmea, chiar e la promoție…

Realitatea intră în conică, realitatea e motiv de a idei mari, sau de râs, realitatea bate literatura, pare să sugereze Dumitru Hurubă şi personajele sale Haralampy, sau soţia sa Coryntina, sau…, personaje care aduc mişcarea în prozele acestea scurte, care cheamă umorul, sau absurdul, sau banalul la rang de capodoperă, personaje care definesc poporul ce aşteaptă personalitatea ce îl poate scoate din incultură şi lipsa de civilizaţie.

Replicile personajelor imaginare care privesc la spectacolul real de la televizor, sau poate personaje reale care trăiesc într-un mediu imaginar, limita este discutabilă, sunt replici care frizează absurdul necesar, sunt tuşele de culoare care dau perspectivă peisajului zilnic.

Răbdarea scriitorului este una remarcabilă, are puterea de a analiza, de a pătrunde ideea zilei, de a vedea dincolo de faptele imediate, dar cu armele comicului, cronica în sine are umor de calitate, ce depăşeşte băşcălia de Dîmboviţa, e replica discretă a bătrânului hâtru care ştie că viaţa e totuşi frumoasă…

Dumitru Hurubă e atent la formele care nu mai au conţinut din viaţa de zi cu zi, la incultură, la lipsa de dragoste a oamenilor. E greu să accepţi că de fapt, toate aceste personaje publice reale şi-au pierdut dragostea normală  din vremuri normale, ele nu mai au organ pentru cel de lângă ei, pentru românul anonim care face istoria ţării aici sau în Spania, aici sau în Italia, aici sau aievea, nu mai au ochi pentru cei care trăiesc modest şi care duc povara fiecărei zile.

Adept al valorilor solide, simple ca:  înţelepciunea, calmul, răbdarea, bunul simţ, autocontrolul, omul care vrea binele posibil într-o lume imposibilă, autorul priveşte spre lume din perspectiva acestora, de aici umorul sănătos şi spumos, planuri paralele care nu se mai ating, bunul simţ al poporului care priveşte la televizor şi tupeul personajelor reale publice care fac din televiziunea spectacol ieftin, fac diferenţa, iar acestea sunt zâmbete care permit o epocă mai suportabilă.

 

„ Noi apariţii editoriale bănuite din spuse televizate.

-         Mircea Geoană: APĂRAREA LUI ION ILIESCU PÂNĂ ÎN PÂNZELE ALBE CU DUNGI VERTICALE. Vol. 1, ediţie de lux, legată în piele de cameleon.

-         Emil Constantinescu (fost Preşedinte al României): MIRON COZMA – ULTIMUL GUNOI AL ACESTEI SOCIETĂŢI, volum de poeme sentimentale reciclate în primă audiţie la emisiunea „  %” de la Realitatea Tv din seara zilei de 14 iunie.

-         Miron Cozma: ÎNDRMĂTOR TELEVIZAT DE LINGUŞIRE INDIRECTĂ, primul volum din colecţia „Eseuri psiho-flizofice” , dedicat Preşedintelui Traian Băsescu.

-         Mircea Geoană: MAXIME ŞI CUGETĂRI MEDICALE, Cap. „Autismul şi formele sale de surzenie pesedistă”, în curs de apariţie. 

 

Aceste exemple sunt relevante, fac parte din jocul acestor cronici sincere care îşi au rădăcinile în realitate.

Toate aceste întâmplări le-am trăit în acest veac, dar cartea  lui Dumitru Hurubă le face mai suportabile şi ne transmite un mesaj de actualitate: sunt valori mult mai importante decât politichia, iar viaţa noastră este un dar, trebuie să ne-o trăim, dincolo de ce ne transmit posturile de televiziune, dincolo de emisiunea zilnică în care nu se mai întâmplă nimic important pentru noi, pentru că se întâmplă pentru ei, de parcă ar face parte     dintr-un alt popor, unul ales… de umor...

Darul acestei cărţi e realitatea ca un pisoi jucăuş, ce se va urca pe acoperişul Europei, pare să sugereze scriitorul.

Dar el nu uită faptele de valoarea din societatea românească, le remarcă sincer, simplu, sunt necesare şi prin faptul că nu insistă asupra lor, le dă drumul spre noi, ca exemplu de a ne trăi realitatea ca realitate. De exemplu moartea scriitorului Radu Anton Roman, cel care dus greul unor emisiuni importante pentru români prin mărturia tradiţiilor noastre cele normale, sau poate drama lotului de gimnastică a României, o mare pierdere pentru comunitatea noastră modestă şi normală  de români într-o Europă în care ne căutăm locul, prin simplitate. Acestea sunt valorile care ne marchează viaţa, de multe ori trecute cu vederea de televiziunile de dreapta sau de stânga, de centru sau civice …

Dumitru Hurubă reţine prin contrast gesturile pline de căldură a oamenilor simpli, dincolo de marile evenimente din politichie.

„Dar, dintr-o dată, se întâmplă ceva care ne smulge din faţa televizorului: dă buzna în sufragerie soacra lui Haralampy, femeie cu frica de Dumnezeu şi receptivă la suferinţele semenului. Ţine în mână o bancnotă de un  RON şi-i zice ginerelui:

- Uite, dragu` lu` mami, am rupt din penzia me de-un milion ca să-l ajut pe domnu` Tăriceanu, că poate nu are de leacuri şi-mi pare că-i cam beteguţ, sărăcuţu` ”…       

Poate aşa ne tratăm de boala de a privi la televizor, în timp ce viaţa noastră se scurge în dreptul ferestrei reale de la apartamentul de bloc sau de la casa de ţară, construită pe acest pământ numit România…

 

 

Constantin Stancu

Sonia Elvireanu - LUMINA DIN ÎNSERARE, poezie, Editura Ars Longa, 2025

 

Revista „Plumb”, nr. 9/2026. Semnal, sumar - câteva semne

 

COLOCVIILE ROMANULUI ROMÂNESC CONTEMPORAN, 25 SEPTEMBRIE - 26 SEPTEMBRIE 2026. Semnal, proza și direcțiile actuale ale romanului

 

Viața - Un premiu de consolare... Daniel Marian și sălbăticiunile zilei

 

Un protocol pentru o fericire sălbatică

 

Daniel Marian este neliniștit, transmite poeziei șampania unei fantezii bine dozate. Într-o lume în mișcare, care își ascunde tainele în ziduri repede doborâte, la margine de timp, el se trezește față în față cu sălbăticiunile care populează viața, care sunt simboluri pentru fricile noastre cele de toate zilele. Poetul nu poate controla fluxul de evenimente, răspunde cu poeme de toate felurile, motive luate din viața de zi cu zi, motive personale sau motive care ne privesc pe toți.

Volumul de versuri Daniel Marian, sălbăticiuni*, apărut la Editura Castrum de Tymes în anul 2024, ne arată că suntem în fața unui tablou liric oferit de poet, cu toată sălbăticia celui care fuge de vremurile care i s-au dat în dar. Dar le iubește, iubește viața, disperarea, motivele care se ascund după cuvinte șmechere. Ce este viața? Iată o întrebare pentru care poetul oferă regatul său de cuvinte: „ce e viaţa dacă nu un premiu de consolare/ în faţa veşniciei care nu ne mai ajunge” (p. 65).

Ceea ce poate face omul este fuga din fața mișcărilor societății tot mai complexe, mai complicate, sălbatic de interesantă. O fugă preluată din celelalte arte, film, pictură, dans, chiar sport artistic: „fii sincer cu cele câteva vieţi de pomană/ descarcă-ţi desaga cu tot ce insistă” (run forrest run, p.9).

Frumusețea este prezentă, dar raiul se ascunde în frică, în spasm, în moartea cea de toate zilele: „ce nu murea de glonţ murea de/ plictiseala imaginilor rupte din rai” (îmbracă-te, p. 10).

Există un început, există un sfârșit, poetul și-l asumă ca parte a vieții sale, ca parte a operei sale. Este spectatorul de lux a unui sfârșit anunțat (a și scris un volum dedicat Apocalipsei), la începuturi nu a fost martor, dar fenomenul vine spre om cu toată deschiderea: „imediat după sfârşitul tuturor lumilor/ au mai fost o zi şi o noapte/ mai lungi decât toate la un loc atunci/ când s-a stabilit aria cerului/ s-au numărat cele trebuincioase apoi/ toată ziua păsările rele au sfâşiat şi schilodit/ până au decimat cerul astfel încât/ în cele din urmă să credem/ că a fost cândva un cer/ întreg şi fericit” (o minimă statuie, p.14). Este această realitate o iluzie? Nu o spune direct, o spune prin destrămarea lucrurilor, prin spaima de durerea oferită de această realitate, uneori atroce, provocând instincte, agresiuni. Sălbăticiuni fugind de finalul pe care-l privesc și consideră totul o închipuire…

Măsura eternității este o zi, o singură zi. Poetul o descoperă, la fel ca oricare dintre noi, se miră de matematica sălbatică care îi modelează mintea: „cum sare peste rând şi înalţă privirea/ aceeaşi zi agitată sărbătorită la infinit/ împachetată în letargii ca-n foi de ziar/ în care citim cum calendarul nu merge/ de multe ori la apă fiindcă până la urmă/ se va îneca într-o lacrimă de crocodil/ zi adusă cu greu pe lume cu forcepsul/ şi cu şpaga şi înfăşurată cu giulgiu din/ foi de viţă aceeaşi zi din oala cu sarmale/ când spunem rămas bun şi la mulţi ani/ ca şi cum mai contează înainte şi după/ ziua aceasta parc-ar mai fi alt nimic” (iată, p. 17).

Există un dramatism în această zi, ființa a fost înghesuită într-o unitate de măsură, este captivă, nimicul este totul, spaima naște o nouă specie, una care fuge de timp, învăluită în timp.

Oamenii sunt singuri într-o comunitate din care au iluzia că fac parte, singurătatea fiecăruia, singurătatea a opt miliarde de ființe, sălbatice în carapacea lor, dar singurătatea are un mister, teama aduce poezia, mirarea, moartea, profitul cel de toate zilele, ca în poemul singurătatea oamenilor, p. 21. Cele o mie de vaci care sunt pregătite să ne ofere hrana cea de toate zilele sunt fericite, ele nu știu viitorul care se prelinge pe o pajiște înflorată, mirositoare, ele sunt acolo, poemul o mie de vaci fericite, p. 19 ne arată posibilitatea de a fi fericiți cu adevărat, dacă intrăm în schema de ansamblu a lumii.

Iubirea a devenit imposibilă, lumea s-a uzat, a îmbătrânit, nu mai are energiile necesare, iubirea se închide în neputințe, limitări, tablouri prefabricate, există un poem care ne arată starea, elegia prefacerii în molozul universal, p. 31.

În toată această schimbarea a schimbărilor, Dumnezeu este prezent, el deține punctul de echilibru, oamenii au iluzii legat de divinitate, se prefac în ființe care înțeleg neînțelesul: „e un bătrân albit care şade în cer/ scornind lumi prefăcute

mereu pe terminate/ semnând iertări şi pedepse grele/ pentru tot felul de inadaptaţi/ necopţi şi indisciplinaţi/ când Dumnezeu e atât de tânăr/ cel mai tânăr/ aflat abia la începutul veşniciei Sale” (cine a zis că Dumnezeu p. 42).

Problema divină pune și problema organizării cosmosului, a lumii, ceva trebuie pus la punct, sălbăticiunile trebuie ținute la respect, altfel nu ar fi un început și un sfârșit bun de pus în ramă: „Doamne, ai înţeles greşit să pui lunea înainte de joi!/ cu duminica puteai să faci ce vrei s-o laşi departe/ înspre niciodată sau ducând-o lângă ziua de apoi/ s-o spânzuri acolo ca-n grindă s-o umpli de scame/ de griji şi de nevoi – dar ce-ai avut de câştigat cu/ eroarea asta geopolitică menită să dărâme întreagă/ şandramaua săptămânii care se mai ţine într-o/ toartă de ceva neclarificat într-o spiţă şi-ntr-un” (brusture de timp, p. 34).

Omul are umbra sa, necesară, ea ține în echilibru dinamica vieții, realitatea morții, disperarea ascunsă după o logică bine construită: „umbră antemergătoare/ umbră de pază/ umbră escortă/ umbră însoţitoare de bord/ umbră gest al furnicilor căutând pâlnia/ prin care să extragă realitatea/ din teritoriile ocupate ale minții/ umbră de ciupercărie/ umbră de siloz şi/ umbră de sălbăticie” (umbră, p.29). Nu este îngerul personal, nu este arhetipul etern, este umbra care face posibilă sălbăticia luminoasă. O lumină sălbatică este în ființă, ea generează umbra, poetul o simte, o acceptă, se revoltă, are un poem pregătit.

Valoarea omul depinde de multe necunoscute, cinic, poetul afirmă: „cântărești mai mult decât greutatea ta în aur/ cu tot cu aură și gravitație la care se adaugă/ câteva grame de suflet, un promontoriu de/ carne și oase la un râu de vodcă în sânge/ și o tonă încă neexplodată de rahat!” (oricum, se știe, p. 58). Este o întrebare care generează angoasă, responsabilitate evitată, ascunsă în șmecheria umană, capabilă să creeze aparențe bune de telenovela publicitară.

Daniel Marian își lasă poemul să zburde, semnele de punctuație sunt lăsate în urmă, ceea ce contează este versul sălbatic, după canoanele moderne. Se joacă mereu cu omul dispus să citească, titlurile sunt fie la început de poem, fie la final, fie sunt încrustate în corpul textului liric. Vrea să atragă atenția prin forme exterioare asupra mesajului, să expună un poem nud pentru cititor. Există o democrație a cuvintelor, ne flutură dicționarul este cel de toate zilele, versetele sunt brăzdate de gânduri formule, ele dau sensul și ascund frica. Poetul este și el în timpul vieții sale și fuge de sălbăticiuni. Pe alte locuri exagerează, sunt locuri comune, ele exprimă o stare de moment, personală, mundană. Sunt și versuri facile, aparent făcând parte din tema generală: „dezrâiesc capre dau dracii de smoală/ şi le pun pufi să se prefacă îngeri/ fac experimente toate reuşite pe/ năzbâtii nicicând ajunse la saţietate/ iată şi o ofertă – o mie de euro şi/ vă aduc ieri şi alaltăieri de funie acasă” (dezleg de farmece fac minuni, p. 52).

Are și capacitatea de a avertiza cititorul, poezia nu mai este ce a fost, există o lașitate a celui care scrie, a abandonat cursa, a ieșit din curente, stiluri, accente, e liber, inclusiv să se lase otrăvit de un tsunami mediatic: „ce zici mai ducem la muls limba română/ sau la second-hand sau la groapa comună/ de când treişpe seamănă pericol cu paişpe/ hârtia-i doar un motiv de aripi expirate şi” (scrisul un şarpe otrăvitor care muşcă, p. 35).

În acest context, ce este realitatea? El mizează pe cititor, pe disponibilitatea acestuia de a pricepe convulsia lirică: „câţi oameni sunt atâtea realităţi/ care mai de care scrobită şi poleită cu aur/ ţeapănă ca un morcov pizmuit de iepuri/ la un turnir pentru supravieţuire/ importantă rară autentică genială/ realitate de diamant de safir de smarald/ de topaz de opal de rubin de ochi/ fermecat al pământului şi al cerului/ e frumoasă ideea de realitate comună/ dar toate acestea s-ar descompune/ în faţa naivităţii materiei nu ar avea loc/ iar tăria spiritului ar fugi pe câmp” (roată dinţată stricând un întreg mecanism, p. 47).

În acest univers sălbatic mai există ceva, este frumusețea ascunsă, poetul îi face față și ne scrie o epistolă: „cel mai frumos lucru/ şi cel mai cinstit/ e că se pot privi în ochi vieţuitoarele/ oameni cu oameni cu animale cu plante/ ordinea şi ierarhia nu mai contează când e vorba de privire/ schimbul de iubire şi ură/ se face de îndată pe loc ca un cântec/ de sirenă pe un catafalc de mare (cel mai frumos lucru, p.59). Încastrarea într-un lanț viu aduce frumusețea sălbatică, ordonată de spaime, cântec, infinit albastru.

Cu acest volum de versuri, poetul și-a fixat o altă perspectivă, una mai gravă, mai profundă, joaca de-a poezia mundană a dat roade, frica de un final la care este martorul ales, pus să scrie despre descompunerea unei ere și coagularea alteia, despre o sălbatică realitatea de unică folosință este tema.

Daniel Luca scrie în prefață: „Tot felul de jivine, de sălbăticiuni, ne înconjoară ori își fac cuib în noi înșine, până într-acolo încât noi înșine devenim asemeni lor. Acestea nu se lasă domesticite cu una, cu două, așa încât trebuie să ne obișnuim cu ele, să le acceptăm ori, din contra, să ne ridicăm la luptă. În viziunea lui Daniel Marian (sălbăticiuni, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2024), asta înseamnă viața, o permanentă luptă, dar și bucuria trăirii” (Fericirea de a fi singur, p. 7).

Poetul aduce argumente legate de viață, bucurie, un protocol universal, cu accente religioase și spirituale, cu el existența devine posibilă: „s-ar retrage în adevărul de la început/ pe care n-au apucat să-l împartă ca/ pâinile peștii și vinul marelui protocol/ dacă întreaga înfăţişare a lumii ar fi/ lepădată ca o faţă străină de masă/pe care dansează strâmb bucatele/ şi privirea de lup a celorlalţi monştri/ ce au să mai vină – zace decapitată” (ce ai spune dacă toate cercurile, p. 11).

 

Constantin Stancu

 

*Daniel Marian, sălbăticiuni, poeme, 72 pagini, Giroc: Editura Castrum de Tymes, 2024. Prefața: Daniel Luca. O carte de vară.

 

 

 

 

 

 

 

 

Etemenanki - Un țipăt spre cer...

 

Istorie literară - Eugen Evu, Neauzit de lumină...

 

Memoria literară: Neauzit de lumină

 

 

 

Cu un efort radiant pentru cititor, Eugen Evu se bucură de reîntoarcerea în patria sa, sferă de trăire poetică, sub umbra stelelor care cântă şi care ne cheamă la unire cu nevăzutul, aşa se lasă scris poetul în volumul NEAUZIT DE LUMINĂ, cartea apărută sub semnul AS. C.U.S. Provincia Corvina, Hunedoara - 2007, scriere de versuri care ne dă măsura luminii şi întunericului în forma versului durut.

Ajuns la maturitatea de  expresie, la posibilitatea de a da formă poeziei care îl macină de o viaţă, Eugen Evu priveşte cu o detaşare remarcabilă marile evenimente din istoria sa, pe care le transformă în poem prin cântec de cuvânt pereche rotitor, prin jocul suprem care ne prinde în ritmul etern al existenţei, prin dragostea de sus care marchează fiinţa umană până la ardere pentru ca sămânţa să-şi elibereze zeii cei de toate zilele şi secretele sensului într-un univers fremătând.

Volumul de versuri este unul profund şi cheamă la profunzime, dincolo de cuvinte există experienţa în stare pură a poetului care priveşte prin poem ca prin telescopul Hubble până în profunzimea fiinţei.

Întunericul potenţează lumina, cele două părţi ale lumii se regăsesc metaforic în Abelcain, fiinţă unică, relevată, ca o regăsire a trupului pierdut, soluţie a lumii pierdute.

Din oraşul în care trăieşte, de la peisajul mirific al Ardealului, de la familie, de la prieten şi de la singurătatea în aproape îşi trage poetul temele, dar în toate descoperă ceva profund, fără egal, venind de la Dumnezeu, o esenţă jucăuşă şi cântătoare, cu toate că în spatele versului se află multă tristeţe. Moartea sau întunericul nu-l sperie pe Eugen Evu, are siguranţa unuia care ştie pentru un dincolo nedefinit, face doar o călătorie cu pământul pe pământ fiind, învăluit în misterele descoperite celor iniţiaţi, iar el, cu certitudine, este un iniţiat prin scris, ca mod de eliberare a fiinţei de greutatea pământului netrăit.

Cartea se impune a fi citită pentru că aduce noutatea spunerii luminii despre om.

Cântec despre Strei, iată motivul de a fi auzit, sau orgasmul universal care face posibilă întâlnirea lumii cu  lumea, la nivel intim superior spiritual, în intimitatea fiinţei.

La finalul cărţii autorul scrie o scrisoare cetitorului său în care îşi apără demnitatea de a fi poet, după cum preotul îşi apără slujirea, după cum medicul îşi apără soluţiile care dau vindecare, după cum judecătorul şi motivează dreptatea, sau după cum filozoful îşi caută adevărul: poetul este parte a cetăţii şi asta vine de departe, din regulile dintâi,  puse la baza societăţii şi a civilizaţiei.

„Poezia e pâinea care te muşcă, apoi te mănâncă şi rup toţi din tine. Cei mai de-aproape, vezi bine. Se zice „om bun ca pâinea caldă…”. Un canibalism ultra - subtil, subliminal nu-i aşa? Totuşi, după Abel şi Cain, cu a lor poveste a jertfelor, e mai uman decât  înţelesul mai bătrânei ziceri: „…sărmanul om, era prea bun dar l-au mâncat fript!”…   - iată cum scrie Eugen Evu epistola sa către cetitoriu.

De la taina ascunderii în zeu la iubirea femeii urâte, aşa este planul poetic instinctiv pus în operă de autor: „moartea trecu mai departe râzând / hăcuind, mă privi peste umăr…/ eu în metaforă, capcane-nflorind, / rar, începusem să număr… ”.

Iată taina vieţii, scrisă pentru a o înţelege oricine: „Numai femeia urâtă / Se dăruie nelăsându - ţi nimic / Femeia ardentă / Ca vârful  văpăii albe / Când intră în cer / Răsucit / Femeia îndelung răbdătoare / La trântă cu stihia şi frigul din / Orgasmele mecanice / Femeia urâtă mai presus / Decât mironosiţa / Ea se omoară iubind…”.

Viaţa este un dar, iar marile daruri au forme bizare, greu de recunoscut, pentru a ne folosi de logos şi a ajunge la ele, pentru a pune la bătaie fiinţa întreagă, trupul, mintea, inima şi pentru a culege darul acesta, să trecem dincolo de chip şi trup, pentru a ajunge la tiparul fiinţei profunde, pentru a ajunge la inimă, la esenţă, la adâncul florii…

Dincolo de toate, poetul desluşeşte regulile tainelor, peste gardul paradoxului care ne forţează limitele : „Vibraţia ucide vibraţia / Pentru a continua / Ireversibilă curbând / Spaţiutimpul”. 

După o viaţă de scris, deși a plecat dintre noi, Eugen Evu a pledat pentru nevoia inventării de cuvinte pentru că dincolo de ele se află sensul. Continuă, aşadar, linia venind de la Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, Ion Barbu, trecând prin imnele lui Ioan Alexandru şi prin cântecul de dragoste după model eminescian. Prin aceste demersuri Eugen Evu a spart limita superioară a poemului său unic, ascuns în mii de poezii şi în multe pagini de eseu, de proză cântând, de planuri nespuse şi neauzite de lumină şi trasează o linie importantă  în literatura română, după stil transilvan …

Poetul şi-a luat în serios slujirea, s-a detaşat de experienţele facile moderne şi trecătoare ale literaturii, de aceea nevoia metaforei zeului sau a demiurgului, sau a magului, efortul de sugera rolul scriitorului în societatea informaţională, acela de a culege esenţele, de a iubi ceea ce aparent este urât, pentru că valorile ultime nu sunt valorile la modă …

Indirect Eugen Evu îşi lasă testamentul, a simţit nevoia de a-l scrie: „ De unde-am venit, ori am fost cel adus / Doar fratele Vânt din memoria Firii / Şi smuls întru iarăşi zburare în sus / Sărute -Ţi lumina splendorii iubirii / Eu cânt! Iar Povestea trăită rămâne / răsărind din Apus! Iaca, /  m-am dus, / prin cartea cu spice secerate, / în Pâine”.   

Multe titluri de poem pot fi reţinute, ele descoperă traseul de urmat pentru poeţii din neamul din care vine Eugen Evu: LUMINA NEAGRĂ, CHIMION ALCHIMION, ELEGIE SUBLUNARĂ, VIERMELE ECOLOGIC, A MURI CA PARTE MOARTEA, ÎNVĂŢARE PRIN DEZVĂŢARE etc.

Eugen Evu ne îndeamnă, și acum, să ne trăim viaţa, dincolo de reţete şi formule: „ în natură toate fiinţele / tind a se anula reciproc / prin copulare prin magnetism / prin empatie prin germinaţie / prin disimulare întru / celălalt / întru altceva / altcineva” .

Există poezie de revoltă,  împotriva violenţei spirituale şi a mediului care refuză schimbarea, darul, miracolul, care conservă răul ca formă de civilizaţie, revolta poetului este una care merge la esenţă şi care condamnă moartea vieţii în plină  viaţă, care radiază nememoria vechiului model social.

Putem redescoperi la Eugen Evu şi starea de patriotism discret a celui care îşi apără teritoriul, spaţiultimpul său, matricea, cetatea, poeme care strigă spre deschiderea necesară oricărui neam spre posibilităţile spre civilizaţie, legat mai mult de cele spirituale şi de valori care zidesc.

„Cu un cosor am crestat pielea ta / Mesteacăn frate de cruce, de vânt, / Numele a crescut înspre nord arătând / Săgetat arătând azimut la o stea”,  aşa se semnează poetul, simplu, identificându-se cu cele divine, cele simple.

Cartea este una care sugerează roadele lui septembrie, e cartea roadelor care luminează întunericul prin cântec la margine de lume, un septembrie în care s-a şi născut, un loc în timpul încrustat adânc în cele trainice…

 

 

Constantin Stancu

Iulie 2026

 

 

 

 

 

 

Semnele regale ale toamnei

 

Anotimp barbar în Țara Hațegului

 

 

O cumpănă de fântână rupe cerul toamnei în miezul zilei,

ninge cu aur pe umerii soldaților romani

rătăciți pe drumul lor militar, prin Ardealul de totdeauna.

Sub tălpile lor izvoarele zvâcnesc,

caută lumina spre care să atingă sinele și energiile,

o identitate lichidă.

 

Pe dealuri ard ultimele cuvinte nerostite de valahi,

ne vom reîntâlni la Sarmizegetusa

cu toate semnele regale brumate, într-un anotimp barbar…

Constantin Stancu ©

Livius Petru Bercea: Dialog cu opera lui Eugen Dorcescu... Recuperarea poeziei și a destinului

 

Aurelian Sârbu: Însemnări și impresii... Poezia sub amurgul zăpezilor... „Am fost invitați la o călătorie spirituală, cititorul luând cunoștință de limitele trupului, ale timpului, ale spațiului, de limitele abisale ale morții. Cuvintele curg în texte scurte, uneori mai lungi, frazele au meandre și semne ale culturii lumii, Aurelian Sârbu a dobândit știința de a lega cuvintele pentru a lumina ideile”

 

 

Departe de lume, în căutarea lumii

 Pendulând între poezie și recuperarea timpului, Aurelian Sârbu ne propune o carte de însemnări și impresii cu un titlu reprezentativ: Amurgul zăpezilor. Cartea a apărut la Editura Karina din Deva, în anul 2026. După cum declară scriitorul, jurnalul său cuprinde momente în care a fixat timpul abisal în scurte texte, recuperând parte din materia lirică ce o are la îndemână.

Ajuns la vârsta supremă a detașării de context, simțind ruptura dintre generațiile harnice, aceste neliniști vin să compenseze lumina zilnică. Izolat în trup, el pune în cuvinte această luptă dintre suflet și trup pentru a prinde noi orizonturi. Realitatea se compune din elementele vieții: cultura, iubirea, moartea, călătoria spirituală, credințele, revolta poetului în fața destinului, resemnarea, așteptarea saltului… Există limite, destinul se solidifică în fața autorului. Titlul este metaforic, inspirat. Vine „măreția frigului”, după cum spunea Nichita, zăpezile sunt pregătite să acopere lumea cu albul lor carnivor. Poetul caută esențele pure, ceea ce s-a modelat în viață, după o viață în care suferința a lăsat amprente… Eternitatea este o etapă sperată, apare în mod repetat în frazele scrise. Marile teme ale artei sunt active și străbat însemnările. Scriitorul este activa spiritual, nu ratează clipa de grație, din contra, o acceptă și o transformă în material poetic. Este refugiul său. Ideea principală este a călătoriei pe ape mari, o corabie care poate naufragia, poate deschide calea spre noi geografii spirituale. Departe de lume, în căutarea lumii.

Este călător în iubire, invocă figura lui Don Juan sau Casanova, ori chiar a lui Don Quijote.

Este călător în căutarea aventurii cu Ulise, unul care se zbate să găsească răspuns între iubire și datorie, insulele sale de fiecare zi.

Este călător în religie, simte apropierea lui Adam sau a Evei, cu drama de a cunoaște binele și răul. Hristos este aproape, cu tehnica subtilă a suferinței, a morții și învierii, a posibilității călătoriei dintre o lume sau alta. Problema lui Dumnezeu se izbește de tema curajului. Simbolurile sunt prezente: biserica, turnul care domină orizontul, clopotul care sparge monotonia speranțelor, funia care pune în mișcare tabloul, dinamizând anoptimpul. Lupta dintre imagine și cuvânt este tranșată prin imagine, deși cuvintele lasă urme adânci. Dumnezeu este adus la nivelul omului pentru a putea atinge neputrezirea. Este o tentativă intelectuală adoptată ca soluție pentru certitudini imponderabile.

Alteori călătoria intră în absurd, Aurelian Sârbu are tovarăși de călătorie pe Ionesco sau Kafka, iraționalul este soluția pentru o lume în schimbări continue, o lume în criză continuă. Arta oferă soluții pentru acest abis absurd. Lumea este reclădită prin textele propuse.

Totalitatea însemnărilor devine jurnal spiritual. Totalitatea impresiilor migrează spre poezie, soluție utilă pentru supraviețuire pe o insulă de folosință unică. Dragostea migrează în spiritual, în vis, în speranțe, limitările fizice aduc noi tablouri. Acestea sunt remodelate, reevaluate, femeia iubită este mai mult o imagine absolută, ruptă din istorie. El călătorește prin aceste vise cu Sandro Botticelli, cunoscut pentru tablourile sale în care femeia este pusă dinamic    într-un timp absolut. Formele sunt vibrante și fac parte din scenariul iubirii, glisând spre erotic și aventura frumosului. Astfel, energiile erotice sunt convertite de artist în energii ale frumosului, spiritualul luând locul realității brutale.

Călătoriile scriitorului se întind peste o țară aridă, cândva fertilă, semn al trecerii timpului. Semne în pasta vremii: o floare, un râu cu maluri căzute, o indiferență harnică, alte toamne, alte rodiri…

Călătoria este dominată de reverie, de o lumină scăzută, lumină frântă, lumină în doliu, treptele tăcerii, inerție, o captivitate apăsătoare, apoi identitatea incertă.

Căutarea certitudinilor se bazează pe Dumnezeu. Psalmul este metoda de stabilire a punctelor fixe. Un psalm păgân, unul utopic, revolta tăcerilor, Via Dolorosa…

În pasta textelor izbucnește poezia, ca o floare în pământ arid: „Cuvintele râvnite nu se mai întorc la obârșia lor, de parcă ar fi păsări dezaripate, în agonie sau idoli fardați” (p. 40); „Inventații zei de-acum au miros de cadavre peste epiderma veacului” (p. 40). „Ca să-ți străbat deșertul, nu-mi biciui, nu-mi înseta cămilele și nu-mi mărunți cuvintele” (p. 50). „Prin piețe bântuie țipete trucate, zgomote negre și un imens gunoi verbal” (p. 111); „Cartea vieții mele cuprinde două pagini distincte – una a iubirilor neîmplinite și cealaltă, mai târzie, a iubirilor interzise” (p. 93); „Cu fiecare rostire, poetul își trăiește duminica răstignirii, narcisistă oglindire” (p. 69) etc.

Scribul este un negustor de neliniști, poezia este loc de refugiu, singurătățile poetului vin liniștite, apoi izbucnește: „Nu-i ușor a scrie versuri”, cenușa cuvintelor este prezentă, poetul rămâne fidel sieși, se regăsește cu fiecare semn. Iată cum definește poezia: „Cuvintele nu sunt dinafara ta, ci dinăuntrul tău, acolo alăturându-se la starea și clipa unică, pe care am putea-o numi convențional POEZIE, dar în starea ei ezoterică, acolo unde se contopește cu inaccesibila dumnezeire, rostindu-se din cel mai intim înăuntru al nostru” (p. 79).

Cartea are câteva note de lectură, Mihai-Andrei Lazăr redă narațiunea lirică a scriitorului, ne propune „Reflecții sub zodia crepusculul”, explicând multe din tainele acestor texte ivite sub zăpezile veacului. Dânsul sugerează că avem în aceste însemnări un „fragmentarium testamentar”, ceea ce devine plauzibil în plan literar. În anexă ne sunt prezentate cărțile semnate de autor, o călătorie de la abisalia, la albedo, prin interiorul umbrei sau labirint, o călătorie a neguțătorului de lut, o matrice lirică… 

Am fost invitați la o călătorie spirituală, cititorul luând cunoștință de limitele trupului, ale timpului, ale spațiului, de limitele abisale ale morții. Cuvintele curg în texte scurte, uneori mai lungi, frazele au meandre și semne ale culturii lumii, Aurelian Sârbu a dobândit știința de a lega cuvintele pentru a lumina ideile. Uneori cade în manierism, dar se eliberează prin dorința de a face un salt. Eternitatea îi oferă noi portaluri. Este însingurat, egoist, erou, luptător cu ziua Omul are le îndemână cuvintele, visele, luciditatea de a înțelege etapele. într-un veac complicat? Dumnezeirea se descoperă în creație, istorie, om…

 Chiar de la început el afirmă: „Mi-am înălțat de unul singur muntele” (p. 5).

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Răsunetul cultural”, nr. 9/2026